Opere muzicale create pentru a însoți transmisiunile unor emisiuni tv. Opere distincte. Neîndeplinirea cerințelor legale pentru a fi calificate ca fiind parte componentă a unei opere audiovizuală. Drepturile morale cuvenite autorului, interpretului și producătorului.
Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor
Index alfabetic : operă muzicală
- operă audiovizuală
- radiodifuzare
- emisiune de televiziune
- despăgubiri morale
- producător
- interpret
- drepturi morale
Legea nr. 8/1996, art. 64, art. 65, art. 66, art. 69, art. 123, art. 124, art. 130
O operă audiovizuală este, cu aplicarea art. 5 alin. (1), art. 64, art. 66 şi art. 69 din Legea nr. 8/1996, o operă comună, care se creează de mai mulţi coautori, în colaborare. Ca operă comună, opera audiovizuală trebuie să fie rezultatul unei colaborări creatoare comune a două sau mai multe persoane, cărora legea le recunoaşte calitatea de coautori, iar ca rezultat al unei astfel de colaborări, aceasta este, în mod necesar, o operă unitară.
Pentru definirea unei opere ca fiind comună, esenţial este ca autorii să contribuie la realizarea unei opere unitare sub imperiul unor inspiraţii şi concepţii comune şi cu concertarea eforturilor fiecăruia. Şi în cazul în care un astfel de efort se concretizează în contribuţii separate, în creaţii distincte, este necesar ca acestea să se înglobeze armonios într-un tot unitar, datorită comunităţii de inspiraţie şi concepţie a autorilor.
Prin urmare, piesele muzicale create pentru a fi utilizate în cadrul unor grile de televiziune - difuzate în însoțirea unor imagini până la începerea unor emisiuni tv sau transmise la anumite rubrici din grila tv – sunt opere distincte, neputând fi calificate ca fiind componente ale unei opere audiovizuale, iar drepturile morale revendicate de autor / producător / interpret trebuie analizate distinct pentru fiecare dintre operele muzicale astfel cum au fost acestea concepute.
Secția I civilă, decizia nr. 1021 din 7 aprilie 2015
Prin decizia civilă nr. 177/A din 4 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis apelul declarat de reclamanţii S.C. D.A. S.R.L. şi N.A.F. împotriva sentinţei civile nr.649 din 04.04.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.R. Tv. A schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A.F.N. și a obligat pârâta la plata către reclamantul A.F.N. a sumei de 2.000 euro (în echivalent lei la data plăţii), cu titlu de despăgubiri pentru daune morale. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată la data de 1 iulie 2011 la Tribunalul Bucureşti, reclamanţii SC D.A. S.R.L. şi A.F.N. au chemat în judecată pe pârâta S.R. Tv. solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 10, 11, 66, 69, 96, 97, 104 şi urm. din Legea nr. 8/1996, cu completările şi modificările ulterioare:
- obligarea pârâtei la plata sumei de 35 euro + TVA pentru fiecare difuzare pe post a fiecăreia dintre cele 6 piese muzicale, produse de reclamanta societate şi difuzate de pârâtă, conform contractului încheiat la data de 03.04.2009, completat de actele adiţionale nr.1 şi nr.2 şi conform contractului din 7 decembrie 2009, cu titlu de despăgubiri în urma prejudiciului adus pentru nerespectarea drepturilor morale ale producătorului (dreptul la nume), plătibili în lei la cursul BNR din ziua efectuării plăţii.
- obligarea pârâtei la plata sumei de 25 euro pentru fiecare difuzare pe post a fiecăreia dintre cele 6 piese muzicale, compuse de către reclamantul A.F.N. şi difuzate de către pârâtă, conform contractului încheiat la data de 3 aprilie 2009, completat de actele adiţionale nr.1 şi nr.2 şi conform contractului din 7 decembrie 2009, cu titlu de despăgubiri în urma prejudiciului adus pentru nerespectarea drepturilor morale ale autorului (dreptul la paternitate asupra operei şi dreptul la nume) - în cazul în care, potrivit dispoziţiilor Codului fiscal, reclamantul autor va trebui să plătească TVA pentru această sumă, se solicită plata a 25 euro+TVA/difuzare -, plătibili în lei la cursul BNR din ziua efectuării plăţii;
- obligarea pârâtei la plata sumei de 20 euro pentru fiecare difuzare pe post a fiecăreia dintre cele 6 piese muzicale, interpretate de către reclamantul A.F.N. şi difuzate de către pârâtă, conform contractului încheiat la data de 3 aprilie 2009, completat de actele adiţionale nr.1 şi nr.2 şi conform contractului din 7 decembrie 2009, cu titlu de despăgubiri în urma prejudiciului adus pentru nerespectarea drepturilor morale ale interpretului (dreptul la nume) - în cazul în care, potrivit dispoziţiilor Codului fiscal, reclamantul autor va trebui să plătească TVA pentru această sumă, se solicită plata a 20 euro + TVA/difuzare -, plătibili în lei la cursul BNR din ziua efectuării plăţii;
- difuzarea de către S.R. Tv. a hotărârii judecătoreşti de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor băneşti, de la data rămânerii irevocabile a acesteia, timp de 60 de zile, o dată pe zi – înainte de principalul jurnal de ştiri difuzat la ora 20,00 şi preluat de către Tv. I.
În motivarea acţiunii s-a arătat că la data de 03.04.2009 reclamanta SC D.A. a încheiat cu S.R. Tv. contractul de cesiune a dreptului de autor nr. xx03, care a fost prelungit prin actele adiţionale nr.1/2009, nr. 01/2010 şi nr. 2/2009. Prin acest contract, producătorul SC D.A. se obligă să producă 4 piese muzicale originale, identificate la art.1, având ca autor şi interpret pe A.F.N., pentru a fi difuzate exclusiv de pârâtă în perioada 3 aprilie 2009 - 31 decembrie 2010, conform actului adiţional nr.2. La data de 7 decembrie 2009 reclamanta a încheiat cu pârâta contractul având ca obiect producţia a 2 piese muzicale originale, conform art. 1, cu acelaşi autor şi interpret, pentru a fi difuzate de către pârâtă, exclusiv, până la 31 decembrie 2010.
Pentru muzica originală, ce face obiectul celor două contracte, pârâta nu trebuia să plătească nimic reclamanţilor, care urmau să beneficieze de plata drepturilor de autor, conform art. 8 din ambele contracte. Cele 4 piese din primul contract au fost difuzate de Tv I. fără întrerupere zilnic, iar cele 2 piese muzicale din celălalt contract pentru Tv M. şi Tv M.I. au fost transmise de pârâtă la fiecare rubrică meteo din grila de programe Tv I., difuzările fiind de ordinul miilor pentru fiecare piesă.
Prin sentinţa civilă nr.649 din 4 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă s-a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanta S.C. D.A. a încheiat contractul de cesiune de drepturi de autor din 27 aprilie 2009 cu S.R. Tv., prin care, în calitate de producător, se obligă să producă patru piese muzicale pentru Tv. I. (de 10 min 40 sec, 15 min 36 sec, 32 min 23 sec şi de 16 min 33 sec), având drept compozitor pe F.N. şi interpret F.N., producătorul garantând că deţine toate drepturile aferente operelor muzicale, iar S.R. Tv. obligându-se să utilizeze operele numai conform contractului şi să comunice pentru radiodifuzările acestora play-listurile către UCMR ADA (pentru compozitor), către CREDIDAM (pentru interpret) şi către UPFR (pentru producător), în vederea încasării de către aceştia a remuneraţiilor cuvenite pentru radiodifuzare, în baza autorizaţiilor emise de organismele de gestiune colectivă.
Prin contractul menţionat, având ca obiect opere muzicale de comandă, respectiv muzică de fundal, aşa cum a arătat chiar reclamanta prin acţiune, părţile nu au prevăzut nimic cu privire la menţionarea producătorului, autorului şi interpretului cu ocazia fiecărei difuzări, iar prin încheierea actelor adiţionale, prin care s-a prelungit contractul până la 31 octombrie 2010, se probează faptul că reclamanţii au cunoscut că difuzarea operelor muzicale de fundal s-a făcut fără menţionarea numelui autorului, artistului şi producătorului, acceptând acest lucru.
Pârâta pretinde că există uzanţa televiziunilor de a nu însoţi difuzarea muzicii de fundal cu astfel de menţiuni, acest fapt fiind probat cu CD-ul pe care l-a depus, din care rezultă că ştirile televiziunilor nu sunt însoţite de menţiunile de felul celor pretinse de reclamanţi, necuprinzând astfel de menţiuni nici spoturile comerciale şi nici programele informative Tv.
Reclamanta a mai încheiat cu pârâta un alt contract de cesiune a dreptului de autor la 19 ianuarie 2010, având ca obiect obligaţia de a produce două piese muzicale pentru Tv M. şi Tv M.I. (6 min 12 sec şi 3 min 30 sec), cu aceleaşi clauze ca şi primul contract.
Afirmaţia în sensul că pârâta a beneficiat cu titlu gratuit de operele reclamanţilor nu este întemeiată, atât timp cât pentru radiodifuzarea operelor muzicale, a înregistrărilor sonore şi prestaţiilor artiştilor interpreţi fixate în înregistrările sonore, a căror gestiune colectivă este obligatorie conform dispoziţiilor art.1231 din Legea nr. 8/1996, organismele de televiziune nu au numai obligaţia de a comunica play-listele către organismele de gestiune colectivă, aşa cum s-a menţionat în cele două contracte, dar şi de a încheia autorizaţiile licenţă neexclusivă cu organismele de gestiune colectivă şi de a achita remuneraţiile pentru radiodifuzare, din sumele totale colectate de organismele de gestiune colectivă urmând a se repartiza sumele cuvenite titularilor în funcţie de utilizări.
Reclamanţii solicită cu titlu de drepturi morale câte o sumă plus TVA, pentru fiecare difuzare a operelor muzicale, aceste sume, din felul în care sunt alcătuite, putând reprezenta mai degrabă remuneraţii patrimoniale, care nu se datorează în speţă, aşa cum nu sunt justificate nici pretenţiile privind acordarea de daune morale.
Astfel, în ceea ce priveşte drepturile morale ale autorului, tribunalul a constat că drepturile prevăzute la art. 10 nu au fost încălcate, având în vedere cele menţionate mai înainte cu privire la uzanţele în televiziuni, iar operele muzicale create de autorul F.N. special pentru a fi folosite ca fundal muzical de S.R. Tv., conform contractelor, nu au nicio legătură cu operele audiovizuale, invocate de reclamanţi.
În ce priveşte drepturile morale ale artistului interpret şi producătorului, au fost apreciate ca întemeiate afirmaţiile pârâtei, privind faptul că art. 96 privind dreptul moral al artistului interpret se referă la indicarea numelui artistului la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia, ceea ce nu este cazul în litigiu, iar referitor la dreptul moral al producătorului conform art. 104, textul legal nu se aplică cazului în speţă, întrucât se referă la alt tip de utilizare a înregistrării sonore pentru care producătorul are drepturi exclusive, respectiv la reproducerea şi distribuirea acestora, nu la radiodifuzarea lor.
În cauză nu există astfel de drepturi morale în cazul radiodifuzării de către S.R. T., care să justifice acordarea daunelor morale pretinse de reclamanţi.
Reclamanţii nu sunt de bună credinţă atât timp cât au aşteptat 1 an şi 9 luni pentru a introduce prezenta acţiune, timp în care au încheiat două contracte şi acte adiţionale cu acelaşi conţinut, privind operele muzicale special create pentru pârâta din cauză, cunoscând modalitatea de difuzare a respectivelor opere muzicale, după cum s-au înţeles prin contracte. În speţă nu este vorba de apariţia la televiziune a unui interpret sau executant, care este şi autor, şi al cărui nume nu a fost adus la cunoştinţa publică, ci este vorba de crearea, de producerea unor înregistrări sonore de către un producător, SC D.A., care a încheiat contracte cu S.R. Tv., pentru a se difuza operele muzicale conţinute în înregistrările sonore respective, aşa cum înţelege societatea de televiziune să o facă.
Totodată, tribunalul a reţinut că afirmaţiile în sensul că reclamanţii nu au putut vinde altor televiziuni operele respective, pierzând foarte mulţi bani, nu sunt întemeiate, atâta timp cât operele muzicale au fost special create la comanda S.R. Tv., pe de o parte, iar pe de altă parte, pârâta a achitat remuneraţii pentru radiodifuzare, repartizate ulterior reclamanţilor, către trei organisme de gestiune colectivă - UCMR ADA, CREDIDAM şi UPFR.
Pretenţiile reclamanţilor privind daunele morale, calculate în funcţie de numărul de difuzări, ca pentru o remuneraţie patrimonială, aşa cum s-a menţionat deja, însumând pentru toţi reclamanţii 3.023.700 euro, apar astfel ca o pretenţie absolut exagerată, neîntemeiată şi nejustificată.
Împotriva sentinţei au formulat apel reclamanţii, în analiza căruia instanța de apel a reținut următoarele considerente:
Între apelanta reclamantă SC D.A. şi intimata S.R. Tv. s-au încheiat două contracte de comandă a unor opere viitoare şi de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, respectiv contractul din 27 aprilie 2009 a cărui valabilitate a fost prelungită ulterior prin 3 acte adiţionale şi contractul din 19 ianuarie 2010.
Nu este fondată prima critică formulată de apelanţi, potrivit cu care prima instanţă ar fi apreciat greşit, fără a argumenta juridic, că cele 2 contracte de comandă şi de cesiune a dreptului de autor ar fi cu titlu oneros.
Tribunalul a interpretat corect din punct de vedere gramatical, sistematic şi logic clauza reprezentată de art.5 din contracte, însă în interdependenţă cu cea prevăzută de art.8 şi ca statuând o formă sui-generis de remunerare a titularului dreptului de autor ca preţ al cesiunii exclusive, formă permisă de lege, având în vedere şi faptul că în cuprinsul art.8 se menţionează explicit că cesionarul se obligă prin cele 2 convenţii să comunice play-listurile organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor în vederea încasării de către titularii drepturilor de autor şi a drepturilor conexe a remuneraţiilor cuvenite pentru radiodifuzare, după cum se menţionează în convenţiile menţionate.
Contrar celor susţinute de către apelanţi, în cuprinsul clauzei de la art. 5 din cele 2 convenţii nu se prevede în nici un fel faptul că menţionatele acte juridice ar fi cu titlu gratuit, iar faptul că în cuprinsul acestei clauze nu se menţionează remuneraţia cedentului nu semnifică faptul că cesionarea drepturilor patrimoniale de autor şi a celor conexe s-ar fi făcut cu scopul de a gratifica pe cesionara S.R. Tv. sau de a obţine avantaje personale nepatrimoniale de către cedenţi, cîtă vreme în mod clar preţul cesiunii este menţionat în cuprinsul clauzei de la art.8 din cele 2 convenţii.
Mai mult, prima instanţă a reţinut argumentat, contrar susţinerilor apelanţilor, că cele 2 convenţii în discuţie au natura juridică a unor acte juridice cu titlu oneros, deoarece titularul dreptului de autor a cesionat drepturile sale patrimoniale intimatei, prevăzute de dispoziţiile art.13 lit. f), g) şi h) din Legea nr. 8/1996 (respectiv cele de comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public; de radiodifuzarea operei; de retransmiterea prin cablu a operei), în considerarea remuneraţiilor ce vor fi încasate de către organismele de gestiune colectivă, astfel cum se statuează în art.8 din convenţiile de comandă a unor opere viitoare şi de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor în discuţie; în raport de modul în care părţile au convenit prin acordul lor de voinţă liber exprimat, permis de lege, modalitatea de determinare a remuneraţiei cuvenite autorului cedent, apar ca nefondate susţinerile apelanţilor cum că tribunalul ar fi făcut o gravă confuzie între plata pentru realizarea unei opere şi plata făcută către organismele de gestiune colectivă pentru drepturile de autor.
În mod corect prima instanţă a avut în vedere în argumentarea naturii juridice a convenţiilor în discuţie ca fiind cu titlu oneros şi faptul că, în raport de prevederile art.1231 din Legea nr. 8/1996, gestiunea prin organismele colective de gestiune a drepturilor de autor este obligatorie în cazul dreptului de retransmitere prin cablu şi faptul că organismele de gestiune colectivă sunt cele care încheie autorizaţiile licenţă neexclusivă cu organismele de televiziune şi colectează remuneraţiile pentru radiodifuzare, iar din sumele totale colectate repartizează sumele cuvenite titularilor în funcţie de utilizări.
Recunoaşterea paternităţii operei nu se referă la aspectul trimiterii numelui autorului, interpretului şi producătorului într-un playlist care se transmite către OGC-uri în vederea identificării minutelor de difuzare şi a împărţirii drepturilor proporţional cu utilizarea, ci la faptul că utilizatorul este obligat să menţioneze public numele autorului, astfel încât să fie adus la cunoştinţa publicului în momentul difuzărilor. Nu se poate considera că prin transmiterea play-listurilor în discuţie intimata ar fi recunoscut drepturile morale ale apelanţilor, după cum fără temei se susţine.
Susţinerile apelanţilor potrivit cărora natura juridică de act cu titlu gratuit al celor două convenţii ar rezulta din faptul că intimata-pârâtă trebuia să plătească către OGC-uri suma trimestrială care se negociază cu fiecare organism în parte pentru toată muzica folosită în decursul unui an de către S.R. Tv., că acele sume sunt negociate în fiecare an de către S.R. Tv. cu fiecare organism de gestiune colectivă pentru toată muzica pe care intimata o foloseşte, că intimata nu a plătit sumele menţionate special pentru muzica produsă compusă şi interpretată de către reclamanți, iar aceste plăţi efectuate de către S.R. Tv. erau în acelaşi cuantum chiar dacă nu ar fi folosit muzica ce face obiectul litigiului, sunt nefondate în raport de modul cum este reglementat prin dispoziţiile art.123 şi urm. din lege mecanismul de gestiunea colectivă a drepturilor de autor.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art.123 din Legea nr.8/1996 „titularii dreptului de autor şi ai drepturilor conexe îşi pot exercita drepturile recunoscute prin prezenta lege în mod individual sau, pe bază de mandat, prin organismele de gestiune colectivă, în condiţiile prezentei legi.” Potrivit dispoziţiilor art.1231 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996 „gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi ... dreptul de retransmitere prin cablu” iar în conformitate cu dispoziţiile art.1232 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) din Legea nr.8/1996 „pot fi gestionate colectiv următoarele drepturi…dreptul de radiodifuzare a operelor şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual. Al doilea alineat al acestei norme prevăzând că pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. 1 organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat şi elaborează metodologii, în limita repertoriului gestionat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 130 alin. (1) lit. a), sau negociază direct cu utilizatorii contractele de licenţă.
Art.124 din actul normativ menţionat statuează că „organismele de gestiune colectivă a dreptului de autor şi a drepturilor conexe…. au ca obiect de activitate, în principal, colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredinţată de către titulari” iar în art.130 alin.(1) din Legea nr.8/1996 sunt prevăzute obligaţiile organismelor de gestiune colectivă.
În raport de aceste dispoziţii legale, interpretate sistematic şi logic, organismele de gestiune colectivă a dreptului de autor şi a drepturilor conexe au ca obligaţie legală colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredinţată potrivit legii şi/sau de către titulari, sens în care colectează sumele datorate de utilizatori şi le repartizează între titularii de drepturi în baza metodologiilor pentru domeniile lor de activitate cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite; doar aceste metodologii sunt stabilite în urma negocierii organismelor de gestiune colectivă cu reprezentanţii utilizatorilor, iar nu sumele datorate de aceştia.
Critica privind procedura de negociere nu este întemeiată faţă de dispoziţiile art.131 şi urm. din Legea nr.8/1996.
Nefondată este şi susţinerea apelanţilor că pentru aprecierea caracterului oneros sau gratuit al contractului este relevant faptul că S.R. Tv. nu a achitat la timp banii negociaţi cu UCMR-ADA şi CREDIDAM pentru anii 2009 - 2010, abia în 2012 primind o parte din banii din drepturi de autor pentru anul 2009, iar în ceea ce priveşte UPFR nu au primit nici un ban pentru aceasta perioada şi se află în litigiu cu acest organism de gestiune colectivă. În această situaţie, în conformitate cu dispoziţiile art.130 alin. (1l) lit. c) şi e) din Legea nr. 8/1996, organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor sunt direct răspunzătoare faţă de titularii de drepturi ce le-au acordat mandat, faţă de modul de îndeplinire a obligaţiilor legale ce le revin.
Curtea a apreciat însă ca fiind fondată critica exprimată prin cel de-al doilea motiv de apel, în sensul că greşit s-a reţinut că operele muzicale create de autorul F.N., special pentru a fi folosite ca fundal muzical de S.R. T., conform contractelor, nu reprezintă o componentă a unei opere audiovizuale.
În conformitate cu prevederile art. 64 din Legea nr. 8/1996, ”opera audiovizuală este opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete”.
În cauză, după cum cu temei susţin apelanţii, contrar celor reţinute de prima instanţă, muzica special creată, produsă şi interpretată de apelanţi pentru a însoţi transmisiunile televiziunii reprezintă parte a unei opere audiovizuale, în condiţiile în care aceasta este constituită dintr-o succesiune de imagini în mişcare însoţite de sunete.
Faţă de definiţia dată de prevederile legale menţionate operei audiovizuale, împrejurarea că cele 6 piese create de apelanţi în baza contractelor de comandă constituie muzică creată special pentru Tv. şi de ilustraţie realizate la comandă pentru emisiunile de televiziune, nu sunt argumente care să conducă instanţa la concluzia că acestea nu constituie o parte componentă a unei opere audio vizuale, cu atât mai mult cu cât acestea au fost create, după cum rezultă din art.1 din convenţiile de comandă şi cesiune, pentru emisiunile menţionate şi nu pentru a însoţi spaţiul dintre emisiuni.
Potrivit dispoziţiilor art.66 din Legea nr.8/1996 „sunt autori ai operei audiovizuale, în condiţiile prevăzute la art. 5, regizorul sau realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală şi autorul grafic pentru operele de animaţie sau al secvenţelor de animaţie, când acestea din urmă reprezintă o parte importantă a operei. În contractul dintre producătorul şi regizorul sau realizatorul operei părţile pot conveni să fie incluşi ca autori ai operei audiovizuale şi alţi creatori care au contribuit substanţial la crearea acesteia.”
În condiţiile în care, potrivit celor de mai sus, apelantul N.F. este autorul muzicii special create pentru emisiunea live transmisă pe canalul Tv. I., iar muzica constituie o parte importantă a emisiunilor audiovizuale pe care le însoţesc, acesta are, în conformitate cu prevederile art. 66 din Legea nr. 8/1996, calitatea de autor al operei audiovizuale realizate în colaborare, iar în conformitate cu prevederile art.10 lit.b) din Legea nr.8/1996, autorul unei opere are dreptul moral la paternitatea operei, respectiv dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei.
Dreptul la paternitatea operei are două aspecte, unul pozitiv şi unul negativ, cel pozitiv care interesează în cauză constând în dreptul autorului de a revendica în orice moment calitatea de autor al operei, iar potrivit art.4 alin. (1) din Legea nr.8/1996 se prezumă până la proba contrară ca autor al operei „persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţă publică.”
Potrivit prevederilor art. 69 din Legea nr. 8/1996, în cazul operei audiovizuale „drepturile morale asupra operei finite sunt recunoscute numai autorilor stabiliţi potrivit art. 66 din prezenta lege.”
Manifestarea cea mai directă a dreptului de paternitate este dreptul autorului de a cere ca numele său să figureze pe opere sau să fie asociat cu acestea.
În cauză, pentru a se putea aprecia asupra respectării dreptului la paternitatea operei al apelantului reclamant în calitate de autor al operei audiovizuale realizate în colaborare de părţi nu au relevanţă, după cum cu temei susţin şi apelanţii, uzanţele televiziunilor, căci acestea nu pot fi contrare prevederilor legii, respectiv dispoziţiilor art.10 lit. b) din Legea nr.8/1996, ce impun respectarea dreptului autorului de a pretinde recunoaşterea calităţii sale de autor al operei, respectiv menţionarea acestuia cu ocazia radiodifuzării sau retransmiterii emisiunilor audiovizuale.
Or, în cauză, după cum rezultă clar din poziţia procesuală exprimată de către intimată în faţa primei instanţe, aceasta nu a menţionat numele pe genericul emisiunilor realizate prin utilizarea muzicii create la comandă, astfel că instanţa de apel reţine ca fiind fondată susţinerea apelanţilor referitoare la încălcarea dreptului moral al apelantului reclamant N.F. de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei audiovizuale.
Contrar susţinerilor apelanţilor ce nu pot fi primite, după cum corect a reţinut şi tribunalul, despăgubirile pentru prejudiciul moral au în vedere suferinţa morală încercată de către autorul muzicii ce a intrat în compunerea operei audiovizuale ce nu şi-a văzut recunoscută calitatea de autor al operei audiovizuale realizate în colaborare, şi nu poate fi calculat prin determinarea aritmetică de numărul de difuzări a emisiunilor difuzate de către intimată, în acest mod putând fi evaluat doar un eventual prejudiciu patrimonial, ceea ce nu este cazul în speţă.
Totodată, chiar dacă este de necontestat prejudiciul moral suferit de apelantul reclamant N.F., fiindu-i încălcat dreptul menţionat, cuantumului despăgubirilor pentru repararea prejudiciul moral suferit, reprezentat de suma de 3.023.700 euro, nu apare a fi justificat în cauză.
Este de netăgăduit că orice încălcarea a dreptului la paternitatea unei opere audiovizuale produce autorului un prejudiciu moral, că astfel de măsuri lezează drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de legea dreptului de autor şi că, din acest punct de vedere, justifică acordarea unei compensaţii materiale.
Ceea ce trebuie evaluat, însă, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral, sub aspectul importanţei valorilor lezate.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile acestuia asupra posibilităţilor autorului de a se realiza din punct de vedere profesional şi material în astfel de condiţii.
Stabilirea acestui cuantum nu presupune stabilirea „preţului” suferinţelor psihice ale apelantului reclamat N.F., iar în opinia curţii, determinarea despăgubirilor presupune aprecierea tuturor consecinţelor negative dovedite ale acestui prejudiciu moral şi ale implicaţiilor acestuia asupra demnităţii profesionale a apelantului reclamant N.
Pe de altă parte, aşa cum a reţinut şi doctrina şi jurisprudenţa, trebuie stabilită o distincţie între situaţiile în care cel în cauză a suferit un prejudiciu psihic însemnat, respectiv angoasă, frustrare, tristeţe, sentimente de nedreptate sau de umilinţă, o stare de incertitudine prelungită, ori o reală pierdere de oportunităţi şi situaţiile în care recunoaşterea publică printr-o hotărâre judecătorească a prejudiciului suferit reprezintă prin ea însăşi o formă eficace de reparaţie.
În stabilirea şi acordarea despăgubirilor se impune a se avea în vedere principiul echităţii, care implică înainte de toate flexibilitate şi o analiză obiectivă a ceea ce este just, echitabil şi rezonabil, ţinând cont de ansamblul circumstanţelor cauzei, adică de situaţia apelantului reclamant şi de contextul general în care încălcarea s-a produs.
Despăgubirile pe care instanţa le acordă pentru prejudiciul moral au ca obiect recunoaşterea faptului că încălcarea unui drept a cauzat un prejudiciu moral şi ele sunt stabilite astfel încât să reflecte aproximativ gravitatea acestui prejudiciu. Despăgubirile nu urmăresc şi nu trebuie să urmărească furnizarea pentru apelantul-reclamant care a solicitat repararea prejudiciului produs a unui confort financiar ori a unei îmbogăţiri în detrimentul intimatei, astfel că urmează a se ţine cont de consecinţele negative produse apelantului reclamant în plan profesional şi social.
Având în vedere circumstanţele prezentei cauze, faptul că lipsa menţionării paternităţii operei se referă la o operă audiovizuală, transmisă de televiziunea publică, pe de o parte, iar pe de altă parte faptul că apelantul-reclamant nu a făcut dovada gravităţii prejudiciului moral încercat, respectiv a gradului în care este cunoscut pe piaţa muzicală şi a faptului că lipsa menţiunii calităţii sale de autor al muzicii special create pentru a însoţi emisiunile realizate de către intimată ar fi determinat limitarea accentuată a activităţii sale, precum și că în cazul daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a acestora nu este posibilă, determinarea întinderii despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt, curtea a considerat că suma de 2.000 euro (în echivalent lei la data plăţii) cu titlu de despăgubiri pentru daune morale este suficientă şi reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de apelantul-reclamant N.F.
Susţinerile apelanţilor referitoare la faptul că pentru că muzica a fost produsă exclusiv pentru S.R. Tv. nu au avut voie să o difuzeze la niciun alt post de televiziune sau radio şi nu au putut să o vândă publicului nu sunt relevante în cauză, deoarece cesiunea drepturilor patrimoniale exclusive a fost rezultatul voinţei liber exprimate de către apelanţi, iar un prejudiciu astfel determinat este un prejudiciu material eventual.
Curtea a apreciat ca fiind nefondate însă criticile formulate de către apelanţi prin cel de-al treilea motiv de apel, potrivit cărora prima instanţă ar fi reţinut greşit faptul că art. 96 şi art. 104 din Legea nr. 8/1996 nu se aplică cazului în speţă, întrucât se referă la un alt tip de utilizare a înregistrării sonore pentru care producătorul are drepturi exclusive, respectiv la reproducerea şi distribuirea acestora, nu la radiodifuzarea lor.
În mod corect a stabilit regimul juridic aplicabil prima instanţă, în raport de faptul că opera muzicală în discuţie a fost creată la comandă pentru a face parte din opera audiovizuală realizată în colaborare, fapt ce atrage aplicabilitatea prevederilor derogatorii ce reglementează care sunt autorii operei audiovizuale şi drepturile morale ale acestora.
În condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art.66 din Legea nr.8/1996, modificată, sunt autori ai operei audiovizuale, în condiţiile prevăzute la art. 5, regizorul sau realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală şi autorul grafic pentru operele de animaţie sau al secvenţelor de animaţie, când acestea din urmă reprezintă o parte importantă a operei, iar potrivit prevederilor art.69 din actul normativ indicat mai sus, în cazul operei audiovizuale drepturile morale asupra operei finite sunt recunoscute numai autorilor stabiliţi potrivit art. 66 din lege, interpretul şi producătorul operei muzicale ce constituie o parte componentă a operei audiovizuale nu au calitatea de autori în sensul dispoziţiilor art. 66 din Legea nr.8/1996 şi, prin urmare, nu le sunt recunoscute drepturile morale la recunoaşterea paternităţii şi/sau la nume referitor la opera audiovizuală difuzată, sens în care s-ar impune menţionarea lor.
Fiind aplicabile prevederile speciale mai sus menţionate ce reglementează regimul juridic derogator al operei audiovizuale, nu sunt aplicabile, după cum corect a apreciat şi prima instanţă, făcând aplicarea principiului de aplicare a normei juridice potrivit căruia norma specială înlătură de aplicare norma generală, dispoziţiile de drept comun ale art. 96 şi art. 104 din Legea nr. 8/1996, ce se referă la drepturile morale ale artistului interpret şi la producătorul unei operei în general, ori radiodifuzarea de către intimată a operei muzicale interpretate de apelantul N.F. şi produse de SC D.A. - nu s-a făcut ca operă muzicală (fonogramă) distinctă, ci ca parte a operei audiovizuale realizate în colaborare.
Prin urmare, referitor la radiodifuzarea operelor audiovizuale în discuţie, interpretul muzicii şi producătorul acesteia nu pot revendica drepturi morale nefiind autori, interpreţi sau producători ai operei rezultate în colaborare.
În privinţa calităţii de interpret, este de reţinut că, potrivit prevederilor art.95 din Legea nr.8/1996, este interpret cântărețul sau muzicianul, sau alte persoane care prezintă, cântă sau execută în orice alt mod o operă literară sau artistică, un spectacol de orice fel.
Potrivit prevederilor art. 96 din Legea nr.8/1996, din drepturile morale reglementate în favoarea artistului interpret sau executant fac parte dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii asupra propriei interpretări sau execuţii şi dreptul de a pretinde ca numele său să fie indicat ori comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia. Însă, în cauză, muzica interpretată de apelantul N.F. nu fost radiodifuzată ori retransmisă distinct în cadrul unor spectacole sau a unui alt mod de utilizare a înregistrării acesteia prevăzut de lege, după cum corect a reţinut şi prima instanţă, ci ca parte componentă a operei audiovizuale realizate în colaborare pentru care apelantul reclamant menţionat nu are calitatea de interpret.
Este adevărat că cesionara S.R. Tv. a folosit muzica special creată exclusiv pe toată perioada derulării contractelor, iar aceasta nu înseamnă că apelanţii şi-au cesionat şi drepturile morale, însă interpretul şi producătorul operei muzicale ce constituie o parte componentă a operei audiovizuale ar avea drepturi ce nu sunt prevăzute de lege în favoarea lor .
În ceea ce priveşte dreptul moral al producătorului operei muzicale, curtea reţinut că, potrivit prevederilor art.103 din Legea nr.8/1996 ,,se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă în sensul prezentei legi fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuţie sau a altor sunete ori a reprezentării digitale a acestor sunete alta decât sub forma unei fixări incorporate într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală”, iar ,,producătorul de înregistrări sonore este persoana fizică sau juridică ce are iniţiativa şi îşi asumă responsabilitatea organizării şi finanţarea realizării primei fixări a sunetelor, fie că acestea constituie sau nu o operă în sensul prezentei legi”.
În mod simetric, muzica produsă de apelantul SC D.A. a fost special creată pentru a face parte din opera audiovizuală şi nu fost, după cum corect a reţinut prima instanţă, utilizată în modalitatea reproducerii şi distribuirii operei audiovizuale distincte.
Totodată, prevederile art. 104 din Legea nr. 8/1996, ce statuează că „în cazul reproducerii şi distribuirii înregistrărilor sonore, producătorul este în drept să înscrie pe suportul acestora, inclusiv pe coperţi, cutii sau alte suporturi materiale de ambalare, pe lângă menţiunile privind autorul şi artistul interpret sau executant, titlurile operelor, anul primei publicări, marca de comerţ, precum şi numele ori denumirea producătorului” au fost corect interpretate de către prima instanţă.
Astfel, prevederile art.14, art.141 şi art.151 din actul normativ în discuţie conţin definiţiile folosite de legiuitor pentru termenii de reproducere, distribuire şi radiodifuzare în cuprinsul actului normativ, astfel că nu pot fi primite susţinerile apelanţilor potrivit cărora ar exista interpretări stricto sensu şi interpretări lato sensu ale noţiunii de suporturi, iar în cauză trebuia făcută o interpretare lato sensu a noţiunii de suporturi pe care poate apărea numele producătorului, în care caz numele producătorului trebuia sa apară la sfârşitul fiecărei difuzări alături de numele artistului şi al autorului.
Potrivit prevederilor art.14 din Legea nr.8/1996, ,,prin reproducere în sensul prezentei legi se înţelege realizarea, integrală sau parţială a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice,, ceea ce nu este cazul în speţă, iar potrivit prevederilor art.141 din Legea nr.8/1996, ,,prin distribuire, în sensul prezentei legi se înţelege vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros ori gratuit a originalului sau copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a acestora”, nici aceasta nefiind modalitatea de utilizare a operei muzicale în cauză
Potrivit prevederilor art.151 din Legea nr.8/1996, prin radiodifuzare ,,în sensul prezentei legi … se înţelege: a) emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune ori de televiziune prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnalelor, sunetelor, sau imaginilor, ori a reprezentării acestora, inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul recepţionării de către public; b) transmiterea unei opere sau a reprezentării acesteia, prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt procedeu similar, cu excepţia reţelelor de calculatoare, în scopul recepţionării în scopul recepţionării ei de către public.”
Or, în cauză a avut loc o radiodifuzare, în sensul prevederilor art.151 din Legea nr.8/1996 a operei audiovizuale realizate în colaborare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii şi pârâta.
A. Reclamanţii au invocat aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispozițiilor art. 95, 96, 97, 66, 69 și art. 104 din Legea nr. 8/1996, în susținere invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
1. Potrivit deciziei de apel, doar compozitorul unei opere are drept moral, iar interpretul nu – nerecunoscându-i, de altfel, reclamantului această calitate, deși primul alineat al art. 96 este edificator și consacră dreptul interpretului de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări.
Nu sunt corecte considerentele pentru care se contestă calitatea de interpret deoarece nu este o operă realizată în colaborare, ci compusă exclusiv, fără nicio colaborare, de către F.N., care a și interpretat-o exclusiv, fără nicio colaborare, în vreme ce opera este produsă exclusiv, fără nicio colaborarea, de către SC D.A. SRL, care a și suportat costurile de producție.
Acest lucru reiese şi din contracte, unde la art.1 se arată că producătorul produce 4 piese muzicale originale pentru o anumită emisiune, iar apoi se şi specifică cine compune, interpretează şi produce acea muzică originală - compozitor F.N., interpret F.N. şi producător SC D.A. SRL.
2. Ambele instanţe de fond aplică greşit prevederile art. 66, 96 şi 104 din Legea nr. 8/1996, nefăcând distincție între dreptul de autor şi dreptul conex.
Instanţa de apel reține că interpretul şi producătorul operei audiovizuale nu au calitate de autori, deși nu au susținut acest lucru.
2.1.S-a întemeiat acţiunea pe articole de lege distincte, respectiv art. 66 pentru autor şi art. 96 pentru interpret.
Din art. 66 rezultă că acesta se referă exclusiv la autorii unei astfel de opere, legiuitorul enumerând regizorul sau realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală (în speță compozitorul reclamant) şi autorul grafic pentru operele de animaţie sau al secvenţelor de animaţie, când acestea din urma reprezintă o parte importantă a operei.
Pentru ca muzica ce a fost compusă special pentru opera audiovizuală să fie redată publicului, acea muzică trebuie interpretată, iar interpretarea se face de artistul interpret sau executant, care se supune prevederilor art. 96 din lege - drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi fiind drepturi conexe, ce reprezintă o categorie distinctă.
Art. 66, prin raportare la principiul potrivit căruia norma specială înlătură de la aplicare norma generală - reținut de instanța de apel, nu este normă specială în ceea ce-i priveşte pe artiştii interpreţi şi pe producători, dispoziţiile lui referindu-se numai la autori.
Așa cum art. 96 [cu referire la lit. a) şi b)] şi 104 fac parte din Titlul II intitulat Drepturile conexe drepturilor de autor şi drepturile sui-generis, art. 66 face parte din Titlul I, intitulat Drepturile de autor - articolul din urmă doar definind noţiunea de autor pentru opera audiovizuală, în vreme ce art. 69 se referă la faptul că aceşti autori, așa cum sunt arătați în art.66, au drepturi morale pentru opera audiovizuală.
Legiuitorul nu a dorit să excludă de la anumite drepturi, inclusiv de la cele morale, pe interpret sau producător, pentru că dacă ar fi dorit acest lucru, nu ar fi făcut capitol separat pentru drepturile conexe.
2.2. S-au aplicat greşit şi prevederile art. 103 alin. (1) şi art. 104 din lege.
În cazul în speță există pentru operele audiovizuale în discuţie un producător video (presupun că este S.R. Tv.) şi un producător audio (SC D.A. SRL, prin masterul fonogramelor puse la dispoziția S.R. Tv.), ceea ce înseamnă că este o producţie audiovizuală ce are doi producători, fiecare cu specificul său.
Acest lucru reiese şi din cele două contracte în baza cărora s-a produs muzica, care sunt încheiate de către S.R. Tv. pe de-o parte şi SC D.A. SRL - în calitate de producător muzical - pe de altă parte.
Dacă S.R. Tv. dorea să fie unicul producător al operei audiovizuale, trebuia obligatoriu să fie producătorul fonogramelor muzicii originale şi, implicit, proprietarul masterului.
Art. 14 din lege defineşte noţiunea de reproducere ca "[...] realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere precum şi stocarea permanentă sau temporară a acesteia cu mijloace electronice".
Or, înregistrarea sonoră şi stocarea au fost realizate tocmai de SC D.A. SRL. (se specifică şi în contract, art. 6 - cheltuielile privind producţia sunt suportate de producător; înregistrările nu au fost efectuate la sediul S.R. Tv., ci la studioul producătorului, iar S.R. Tv. nu a pus la dispoziţie nimic pentru realizarea acestor piese).
Art. 141 defineşte distribuirea ca "vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros ori gratuit a originalului sau copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a acestora", iar SC D.A. SRL se încadrează la "orice alt mod de transmitere cu titlu gratuit a originalului unei opere."
Art.151 defineşte radiodifuzarea ca "emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune ori de televiziune prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnalelor, sunetelor sau imaginilor, ori a
reprezentării acestora, inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul recepționarii de către public. "
Este adevărat că în cauză, așa cum şi instanţa constată, a avut loc o radiodifuzare a operei, însă aceasta nu înseamnă că producătorul muzicii nu are drept moral potrivit art. 104 din lege. Art. 151 nu exclude art. 104, acestea nu au nicio legătură între ele.
3. Instanţa de apel interpretează greşit natura celor 2 contracte, pe care le reține ca fiind oneroase şi la comandă.
Contractele nu sunt oneroase pentru că producătorul, compozitorul şi interpretul nu a au fost plătiți de S.R. Tv. special pentru această muzică.
Art. 8, reținut de instanța de apel, se referă la obligaţia S.R. Tv. de a trimite play-listurile către OGC-uri pentru ca producătorul, interpretul şi compozitorul să beneficieze de remuneraţii decurgând din drepturile de autor şi drepturile conexe. Această obligaţie nu transformă contractele în oneroase, întrucât transmiterea playlisturilor este o obligaţie legală a S.R. Tv. şi trebuie făcută şi în lipsa unui contract cu recurenţii, iar remuneraţii din drepturi de autor şi drepturi conexe luau oricum şi fără existenţa unui contract între recurenţi şi intimaţi.
De altfel, rezultă din documentele de la dosar faptul că S.R. Tv. nu a executat obligaţia integral la CREDIDAM banii negociaţi cu acest OGC pentru 2009 şi 2010, iar intimata a semnat astfel de contracte cu recurenţii în 2009 şi 2010.
Se mai reține că aceste contracte sunt la comandă, deși comanda gratuită nu există. Contractele sunt de cesiune, așa cum le spune şi denumirea.
4. Se contestă decizia și în ceea ce priveşte daunele morale şi motivarea acordării unui cuantum de 2000 de euro pentru autor.
Instanţa de apel reţine, eronat, că apelantul în calitate de autor a solicitat suma de 3.023.700 euro.
S-a arătat în completarea la concluziile de fond faptul că F.N., în calitate de autor al operei muzicale solicită 25 euro/difuzare, iar S.R. Tv. a precizat în faţa instanţei de fond faptul că au fost 30.237 difuzări. Prin cererea de chemare în judecată nu au fost în măsură să prezinte suma totală pentru că nu ştiau câte difuzări au fost de fapt, iar în urma precizării făcute de către S.R. Tv. și la solicitarea instanței a reieşit suma de 755,925 euro - pentru autor. Pentru interpret s-au solicitat 20 euro/difuzare, iar pentru producător 35 euro/difuzare.
Considerentele referitoare la dreptul la daune morale au fost aplicate în mod greșit în momentul acordării efective a acestora.
Autorul şi interpretul trăiesc numai de pe urma operelor create/interpretate, întrucât aceasta este meseria lor, iar un autor/artist are o cotă de piață de pe urma căreia încasează o remuneraţie pentru compoziţiile şi interpretările sale, în funcţie de notorietatea publică obţinută pe audiovizual - faptul că lucrurile stau așa este dovedit de lista ce cuprinde onorariile artiştilor din România, găsită pe internet, pe un site specializat, listă din care se observă că aceste onorarii se încasează în funcţie de notorietatea fiecărui artist.
Televiziunile au cel mai important impact privind notorietatea şi, cu cât este mai difuzat la televizor, cu atât este mai cunoscut pe piaţa muzicală şi mai multă lume doreşte să cumpere muzica. Și tot datorită notorietății, artiştii sunt chemaţi la radiouri şi televiziuni, fiind plătiţi pentru aceste apariţii, în funcţie de notorietate.
Este adevărat că sunt de cesiune contractele încheiate, că muzica a fost exclusiv pentru S.R. Tv. dar doar pe perioada existenţei contractelor, iar după expirarea acestei perioade recurenţii pot să vândă această muzică, pot să încheie contracte cu alte televiziuni/radiouri pe această muzică, dar oamenii nu o cunosc sau dacă o cunosc nu ştiu cine a compus-o/interpretat-o/produs-o.
Instanţa de apel motivează faptul că artistul F.N. nu a dovedit cât este de cunoscut pe piaţa muzicală. Acest aspect este extrem de important, pentru că se motivează prin aceste afirmaţii prejudiciul creat de către S.R. Tv. prin nemenționarea numelui recurenţilor în timpul difuzărilor: peste 30.000 de difuzări, peste 180.000 de minute de difuzare. Muzica recurenţilor a fost întotdeauna apreciată - numărul de contracte şi de folosiri din ultimii 20 de ani de către S.R. Tv. dovedeşte acest lucru - dar pentru că nu a existat o legătură între această muzică de calitate şi numele recurenţilor, aceştia pe parcursul anilor au încheiat din ce în ce mai puţine contracte, având în vedere notorietatea mică în audiovizual.
Aceeaşi instanţă de apel care a acordat autorului F.N. suma de 2.000 euro drept prejudiciu moral a acordat suma de 10.000 euro tot ca daune morale lui F.C. (dosarul nr. xx15/2/2010). Recurenţii au avut peste 30.000 de difuzări (o spune chiar intimata), iar în cazul C., Ministerul Culturii a folosit de câteva ori un clip publicitar de câteva zeci de secunde (mai puţin de 1/min pe clip) cu muzica acestuia.
B. Pârâta S.R. Tv. a solicitat ca, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ., să se menţină sentinţa primei instanțe.
1.Singurul motiv de apel pe care instanţa de apel nu l-a înlăturat a fost cel în sensul că greşit a apreciat instanţa fondului că operele muzicale create de autorul F.N., special pentru a fi folosite ca fundal muzical de S.R. Tv., conform contractelor, nu reprezintă o componentă a unei opere audiovizuale.
Pornind de la definiţia dată de lege "operei audiovizuale" , instanța de apel reţine însă greşit situaţia de fapt dedusă din probelele administrate în cauză, respectiv din contractele de comandă încheiate între S.R. Tv. şi apelanţi.
În realitate, majoritatea covârşitoare a pieselor muzicale nu au fost utilizate ca ilustraţie de emisiuni, ci ca spaţiu între emisiuni.
Acest aspect reiese cu uşurinţă din contract, toate piesele comandate şi create pentru canalele Tv I. nefiind incluse în emisiuni, ci între emisiuni. De altfel, în acest contract nu au fost precizate nume de emisiuni, ci numai numele canalului în care aceste piese urmează a fi utilizate în afara unor emisiuni, practic pentru preluarea live a unor camere video amplasate de municipalitate în locuri publice.
Așa fiind, menţionarea numelui creatorului acestor piese muzicale în vreun generic de final al emisiunilor ar fi fost imposibil de realizat, din lipsa unui suport al emisiunii, absolut necesar realizării vreunui generic.
Totodată, în mod total eronat instanţa de apel a considerat că intimaţii reclamanţi au calitatea de coautori al operei audiovizuale deoarece, sub nici o formă, preluarea unei camere live publică amplasată de autorităţi în zona Universitate sau orice altă locaţie publică nu are caracterul de operă, în sensul prevăzut de legea dreptului de autor.
2. Între intimaţii reclamanţi şi S.R. Tv. a existat o relaţie contractuală, în baza căreia s-au realizat 2 melodii pentru a fi folosite ca muzică de fundal pentru emisiunile meteo ale Tv I.
În legislaţia în vigoare nu există reglementată obligaţia unui post de televiziune de a menţiona numele autorului, interpretului sau producătorului fonogramei pentru muzica de fundal, o astfel de obligaţie putând fi prevăzută în contractele încheiate între utilizatori şi autori, la cererea autorului. Or, în contractele în care s-au stabilit condiţiile de radiodifuzare nu se regăseşte o astfel de clauză.
S.R. Tv. nu a negat în niciun fel această calitate, întrucât a raportat toate utilizările la organismele de gestiune colectivă şi au fost avute în vedere la determinarea remuneraţiilor colectate de organismele de gestiune colectivă, cu respectarea calităţii de titular, așa cum s-a menţionat în contract.
Reclamantul nu a revendicat în niciun fel calitatea de autor, pe durata utilizării, şi nici prin contractul încheiat şi nu a dovedit nici un act de uzurpare sau de contestare de către S.R. T. a calităţii de autor.
Mai mult decât atât, S.R. Tv. a informat publicul cu privire la titulari și orice utilizator de internet putea şi poate afla această informaţie prin simpla căutare pe google a sintagmei "muzica meteo Tv. I.", ceea ce dovedește că, astfel, a respectat dreptul moral de paternitate asupra operei şi practica din domeniu.
Este greşită aprecierea instanţei de apel potrivit căreia doctrina ar recunoaşte că dreptul de paternitate asupra unei opere ar presupune obligaţia utilizatorului de a menţiona numele autorului în genericul emisiunii.
Dimpotrivă, doctrina arată că dreptul de paternitate asupra operei, reglementat de art. 10 lit.b), nu conţine obligaţia utilizatorilor de a menţiona numele autorului și că dreptul la paternitatea operei are două aspecte - primul, pozitiv, constă în dreptul autorului de a revendica oricând calitatea de autor, al doilea negativ, constă în dreptul autorului de a se opune oricărui act de uzurpare, de contestare a acestei calităţi către terţi. În respectarea acestui drept s-a impus obligaţia de indicare a autorului în cazul utilizării de scurte extrase, atunci când aceste acte de utilizare sunt premise fără autorizarea autorului. Aceasta obligaţie însă se regăseşte în dispoziţiile legale [art. 33 lit. b) din Legea nr. 8/1996] şi nu își are aplicabilitatea în speţa supusă judecaţii, care are la bază utilizarea cu acordul autorului, în baza unei relaţii contractuale.
Calitatea şi experienţa intimaţilor reclamanţi presupun că aceştia cunoşteau practica organismelor de televiziune, potrivit căreia autorul nu este menţionat, iar dacă ar fi dorit o modalitate de recunoaştere a calităţi de autor diferită practicii ar fi trebuit să o pretindă în contract sau ulterior, pe durata utilizării.
Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită și a prevederilor art. 10 lit.c) din lege, potrivit cărora autorul are dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publicului.
Prin contractul încheiat autorul a fost de acord cu aducerea operei la cunoştința publicului, menţionând obligaţia de a raporta opera către organismele de gestiune colectivă în care să se menţioneze autor F.N., interpret F.N., producător D.A., fără a menţiona vreo altă condiţie prin care ar fi pretins recunoaşterea calităţii de autor sau numele sub care opera să fie adusă la cunoştinţa publicului.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că se impune admiterea ambelor recursuri, casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel, în considerarea argumentelor ce succed:
1. În capitolul VIII al Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile drepturile conexe este reglementat regimul juridic al operei audiovizuale, iar aceste dispoziții au fost greșit aplicate în cauză, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Astfel,
- art.64 - Opera audiovizuală este opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete.
- art. 65 - (1) Regizorul sau, după caz, realizatorul operei audiovizuale este persoana fizică care, în contractul cu producătorul, îşi asumă conducerea creării şi realizării operei audiovizuale, în calitate de autor principal.
(2) Producătorul unei opere audiovizuale este persoana fizică sau juridică ce îşi asumă responsabilitatea producerii operei şi, în această calitate, organizează realizarea operei şi furnizează mijloacele necesare tehnice şi financiare.
(3) Pentru realizarea unei opere audiovizuale, forma scrisă a contractului dintre producător şi autorul principal este obligatorie.
- art. 66 - Sunt autori ai operei audiovizuale, în condiţiile prevăzute la art. 5, regizorul sau realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală şi autorul grafic pentru operele de animaţie sau al secvenţelor de animaţie, când acestea din urmă reprezintă o parte importantă a operei. În contractul dintre producătorul şi regizorul sau realizatorul operei părţile pot conveni să fie incluşi ca autori ai operei audiovizuale şi alţi creatori care au contribuit substanţial la crearea acesteia.
- art. 69 - Drepturile morale asupra operei finite sunt recunoscute numai autorilor stabiliţi potrivit art. 66 din prezenta lege.
În stabilirea regimului juridic s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale în materie, ce subliniază cerinţele necesare pentru a fi calificată o operă ca fiind audiovizuală.
Fără a intra în analiza de detaliu a acestor cerinţe, în stabilirea regimului aplicabil este suficient să se observe că o operă audiovizuală este, cu aplicarea art. 5 alin. (1), art. 64, art. 66 şi art. 69 din lege, o operă comună, care se crează de mai mulţi coautori, în colaborare.
Ca operă comună, opera audiovizuală trebuie să fie rezultatul unei colaborări creatoare comune a două sau mai multe persoane, cărora legea le recunoaşte calitatea de coautori, iar în condiţiile în care este rezultatul unei astfel de colaborări, aceasta este, în mod necesar, o operă unitară. Este necesar a se sublinia că această colaborare vizează opera finită, dată fiind critica din recursul reclamanţilor – critică ce confirmă, însă, condiţiile în care s-au realizat creaţiile în discuţie, pe care s-au şi fundamentat pretenţiile formulate, constatate de prima instanţă şi confirmate prin prezenta decizie.
Pentru definirea unei opere ca fiind comună, esenţial este ca autorii să contribuie la realizarea unei opere unitare sub imperiul unor inspiraţii şi concepţii comune şi cu concertarea eforturilor fiecăruia. Şi în cazul în care un astfel de efort se concretizează în contribuţii separate, în creaţii distincte, este necesar ca acestea să se înglobeze armonios într-un tot unitar, datorită comunităţii de inspiraţie şi concepţie a autorilor.
Or, nu s-au creat în cauză opere finite, cum şi prevede art. 69 din lege, ci este vorba de opere distincte utilizate în cadrul grilelor TV.
Inexistenţa unei asemenea opere rezultă din cele două contracte, singurele încheiate, atrăgând incidenţa şi a art. 304 pct. 8 C.proc.civ.
Astfel, în vreme ce primul contract cuprinde în art. 1 clauza producerii a patru piese pentru emisiunea LIVE (transmisie camere) transmisă pe canalul Tv I. avându-l ca realizator/producător pe G.N., al doilea contract cuprinde în art. 1 clauza producerii a două piese muzicale pentru emisiunile Meteo România şi Meteo pe Glob, transmise pe canalul Tv I., avându-l ca realizator /producător pe Ş.C.
Inclusiv în cererea de chemare în judecată se arată că primele 4 piese au fost difuzate în însoţirea (confirmată în decizie şi contestată de pârâtă) unor imagini până la începerea grilei de programe a Tv I., în vreme ce cele 2 piese din cel doilea contract au fost transmise la fiecare rubrică meteo din grila de programe a Tv I.
Prin urmare, atât timp creaţiile în cauză nu sunt o contribuție în realizarea unei opere finite comună, audiovizuală, astfel cum aceasta a fost mai sus caracterizată și nu intră nici sub regimul operei colective, reglementată de art. 6 din lege, sunt revendicate asupra acestora, distinct
- pentru reclamantul autor, sub protecția art. 7 lit. c) din lege – ce recunoaşte compoziţiile muzicale, drepturile reglementate de art. 10 lit. b) - dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei și lit. c - dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică;
- pentru reclamantul interpret, drepturile conferite de art. 96 lit. a) – dreptul de a pretinde recunoaşterea
paternităţii propriei interpretări sau execuţii şi lit. b) din lege - dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia. Deşi drepturile reclamate pentru interpret sunt indicate generic în petitul acţiunii ca fiind „dreptul la nume”, în motivarea acesteia se face referire la cele două drepturi, reluate ulterior şi în susţinerea apelului şi recursului declarate în cauză.
- pentru reclamanta producător, sub protecția conferită de art. 103 alin. (1) din lege, care prevede că se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă, în sensul prezentei legi, fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuţie sau a altor sunete ori a reprezentării digitale ale acestor sunete, alta decât sub forma unei fixări incorporate într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală, dreptul reglementat de art. 104 din lege - în cazul reproducerii şi distribuirii înregistrărilor sonore, producătorul este în drept să înscrie pe suporturile acestora, inclusiv pe coperte, cutii şi alte suporturi materiale de ambalare, pe lângă menţiunile privind autorul şi artistul interpret sau executant, titlurile operelor, anul primei publicări, marca de comerţ, precum şi numele ori denumirea producătorului.
Calificarea creaţiilor în cauză ca fiind componente ale unor opere audiovizuale a fundamentat soluţia pronunţată în cauză.
Este necesară cercetarea cauzei şi deci a criticilor formulate, privind operele muzicale aşa cum acestea au fost concepute, create distinct - inclusiv în ceea ce îl priveşte pe producător, şi nu ca o componentă a unor opere audiovizuale, iar aceasta implică aprecierea şi a unor elemente de fapt, incompatibilă cu judecata în recurs, în conformitate cu art. 304 C.proc.civ.
Pe acestea s-au şi întemeiat pretenţiile formulate, astfel analizate de prima instanţă,care nu s-a considerat ţinută de temeiul de drept invocat, înlăturând legătura cu opera audiovizuală făcută de către reclamanţi, reluată şi în susţinerea cererii de apel.
Astfel, s-a susţinut de reclamanţi că transmisiunile televiziunii constau într-o succesiune de imagini în mişcare însoţite de sunete, ceea ce le încadrează în limitele definiţiei date de legiuitor în art. 64 din Legea nr. 8/1996, şi deoarece operele muzicale în litigiu au fost special create pentru transmisiunile televiziunii, însoţesc acea succesiune de imagini în mişcare, autorii lor sunt autori ai operei audiovizuale, aşa cum menţionează art. 66 din Legea nr. 8/1996 – cu sublinierea din conţinutul art. 66 a componentei vizând autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală.
În justificarea în drept a dreptului autorului s-a arătat astfel că autorul muzicii special create pentru o însoţi o operă audiovizuală (astfel considerată fiind transmisiunea tv), are calitatea de autor al muzicii create pentru o operă audiovizuală – aşa cum se arată în art. 66 din lege, text legal care i-ar conferi astfel autorului muzicii calitatea de autor al operei audiovizuale.
Justificarea greşită în drept a pretenţiilor formulate a şi fost sancţionată de prima instanţă, care a analizat drepturile revendicate ca privind operele care au fost produse sub coordonarea reclamantei SC D.A. SRL, create şi interpretate de reclamantul N.F. – distinct de emisiunile din grila TV. Ceea ce s-a urmărit prin formularea acţiunii este reclamarea încălcării unor drepturi morale şi plata despăgubirilor aferente, pentru piesele muzicale produse, compuse şi interpretare de reclamanţi (cu distincţia ce se impune), folosite de către intimată – subliniere făcută şi prin cererea de apel.
În ceea ce îl priveşte pe reclamantul N.F., în calitate de autor, rejudecarea cauzei va viza numai dreptul moral reglementat de art. 10 lit. b) din lege, întrucât instanța de apel a cercetat cauza numai din perspectiva acestuia, nu s-au formulat critici prin cererea de recurs, iar cele din recursul pârâtei nu vor fi analizate, lipsind interesul părții în formularea acestora.
În ceea ce priveşte drepturile revendicate de reclamantul N.F., ca interpret, şi de reclamanta SC D.A. SRL, ca producător, motivarea este şi contradictorie, din perspectiva art. 7 C.proc.civ. - pe de o parte, prin sublinierea caracterului special al normelor aferente operelor audiovizuale (al căror regim a fost reţinut în cauză) față de cele din materia drepturilor revendicate, ce ar exclude din protecția legii drepturilor morale revendicate (cu sublinierea faptului că aceştia nu poate revendica drepturi morale deoarece nu este interpret şi producător al operei rezultate în colaborare), iar pe de altă parte, prin analiza drepturilor (numai în parte, de altfel, pentru interpret) şi constatarea că normele aferente din Legea nr. 8/1996 nu îi protejează în modalitatea de utilizare a operelor audiovizuale realizate în colaborare.
2. Motivul de recurs prin care se invocă interpretarea greşită a naturii celor 2 contracte încheiate între reclamanta producătoare şi pârâtă, relativ la caracterul gratuit/ oneros şi cesiune/comandă şi cesiune, Înalta Curte constată că nu pot fi reţinute cerinţele art. 304 pct. 8 C.proc.civ.
Din perspectiva dispoziţiilor procedurale menţionate, se poate reclama pe calea recursului ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul vădit neîndoielnic al
acestuia.
În stabilirea contractelor ca fiind nu numai de „cesiune a drepturilor de autor” cum sunt denumite, ci şi „la comandă”, precum şi că sunt oneroase (în limitele arătate), instanţa de apel a făcut analiza clauzelor acestora (inclusiv din perspectiva dispoziţiilor legale ce reglementează elementele acestora şi a intenţiei părţilor, concretizată printr-un acord de voinţă liber exprimat), contestată de către reclamanţii recurenţi – ceea ce excede limitelor dispoziţiilor procedurale menţionate.
Celelalte critici formulate nu arată nelegalitatea deciziei, aşa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C.proc.civ.
În consecinţă, în considerarea argumentelor mai sus reţinute, ce înlătură analiza celorlalte critici formulate, Înalta Curte a admis ambele recursuri, a casat decizia și a trimis cauza pentru rejudecare, în limitele arătate, la aceeaşi instanţă de apel.