Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

A. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

I. Prin sentinţa penală nr. 1071 din data de 10 decembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 2526/1/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secția penală, în baza art. 253¹ C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul C.I. la o pedeapsă de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese.

A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie în conţinutul prevăzut de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior.

În baza art. 81, art. 82 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale pe un termen de încercare de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. anterior, referitor la revocarea suspendării condiţionate.

II. Pentru a pronunţa această sentinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat următoarele:

1. Prin rechizitoriul nr. 1059/P/2011 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penala şi criminalistică, la 24 iunie 2014, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului C.I., fost deputat în Parlamentul României, fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253¹ alin. (1) C. pen. anterior [art. 301 alin. (1) C. pen.] cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

Potrivit rechizitoriului, la data de 12 octombrie 2011, A.N.I. a trimis la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie raportul de evaluare înregistrat în data de 23 septembrie 2011, prin care a remarcat nerespectarea de către C.I., deputat în Parlamentul României, a dispoziţiilor legale ce reglementează conflictul de interese prin facilitarea angajării soţiei sale, C.A., în cadrul biroului său parlamentar.

Cauza a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, sub nr. 1059/P/2011, iar prin rezoluţia cu acelaşi număr din data de 17 iulie 2012, faţă de inculpat s-a dispus neînceperea urmăririi penale în baza dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen., reţinându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 253¹ C. pen. anterior.

La data de 23 ianuarie 2013, prin ordonanţa nr. 939/C2/2012 a prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus, în baza dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 şi art. 220 C. proc. pen., infirmarea rezoluţiei nr. 1059/P/2011 din data de 17 iulie 2012 şi trimiterea dosarului la secţia de urmărire penală şi criminalistică în vederea continuării cercetărilor.

Prin rezoluţia nr. 1059/P/2011 din data de 12 martie 2013, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus începerea urmăririi penale faţă de C.I., pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior.

În fapt, potrivit actului de sesizare a instanţei, C.I. a fost ales deputat în Parlamentul României în legislatura 2008-2012 în circumscripţia electorală Sibiu. Din actele dosarului (declaraţiile inculpatului şi copiile certificate ale actelor depuse în vederea angajării) a rezultat că C.A. este soţia inculpatului.

În data de 5 octombrie 2009, urmare cererii (propunerii) de încadrare în muncă pe durată determinată formulată de inculpat, cu avizul acestuia, între C.A., soţia sa şi Camera Deputaţilor s-a încheiat contractul individual de muncă pe durată determinată pentru perioada 5 octombrie 2009, sfârşitul mandatului deputatului C.I., persoana angajată urmând a funcţiona în cadrul biroului parlamentar al inculpatului din circumscripţia electorală Sibiu. Conform contractului menţionat, C.A. a fost angajată în funcţia de consilier, cu un salariu de bază brut lunar de 2.769 RON. Contractul individual de muncă, avizat, între alţii, de inculpatul C.I., a încetat de drept la data de 1 februarie 2011, în temeiul art. 55 lit. b) din Legea nr. 53/2003 (C. muncii), ca urmare a acordului părţilor.

Din adresa din 24 ianuarie 2012 emisă de Direcţia de salarizare din cadrul Camerei Deputaţilor a rezultat că în perioada octombrie 2009-februarie 2011, în baza contractului individual de muncă din 5 octombrie 2009, C.A. a obţinut un venit net în cuantum total de 35.061 RON în calitate de consilier al deputatului C.I., soţul său.

În drept, prin rechizitoriu s-a susţinut că fapta inculpatului C.I., constând în aceea că, în perioada 5 octombrie 2009-1 februarie 2011, în calitate de deputat în Parlamentul României, a propus angajarea în cadrul biroului său parlamentar a soţiei sale, C.A. şi a avizat contractul individual de muncă încheiat cu aceasta, în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru soţia sa în cuantum total de 35.061 RON din bugetul Camerei Deputaţilor întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior.

Rechizitoriul a avut în vedere următoarele texte de lege privind angajarea personalului la birourile parlamentare, tipurile de contracte şi perfectarea acestora:

- art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi senatorilor [devenit art. 38 alin. (9)] prevede că „angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaţilor (…) se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil. În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe durată determinată, încadrarea salariaţilor se face prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaţilor (…), la propunerea deputaţilor (…) în cauză, iar în cazul contractului civil, acesta se încheie între deputaţii (…) în cauză şi persoana fizică”;

- art. 38 alin. (8) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor dispune că drepturile băneşti ale persoanelor angajate la birourile parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor se asigură din sumele forfetare alocate lunar demnitarilor (suma echivalentă cu o indemnizaţie şi jumătate brută a deputatului, respectiv a senatorului);

- art. 6 alin. (7) din Hotărârea nr. 1/2006 pentru aprobarea Normelor privind modul de utilizare şi justificare a sumei forfetare aferente cheltuielilor efectuate de deputaţi şi senatori în circumscripţiile electorale (act normativ în vigoare până în luna iulie 2013) prevede că în cazul contractelor individuale de muncă (la care, conform legii, deputatul nu este parte), parlamentarul completează o „cerere de încadrare în muncă pe perioadă determinată” (formular tip), prin care solicită angajarea unei persoane, indicând numele acesteia, funcţia conform nomenclatorului funcţiilor, salariul şi perioada de încadrare; ulterior, dosarul conţinând formularul de contract individual de muncă semnat de viitorul angajat şi documentele specifice angajării (acte de stare civilă, acte de studii, avize medicale, fişa de cazier, etc.) se depune la Direcţia resurse umane din cadrul Camerei Deputaţilor, unde este verificat şi avizat, şi ulterior trimis pentru avizare și la Direcţia salarizare şi la Serviciul juridic. De asemenea, contractul de muncă se supune avizării deputatului care a formulat solicitarea de angajare. Avizele se concretizează prin semnarea formularului de contract la rubricile corespunzătoare. După obţinerea tuturor avizelor, contractul individual de muncă este prezentat spre semnare Secretarului General al Camerei Deputaţilor ca reprezentant legal al Camerei Deputaţilor, moment din care se consideră perfectat. În ceea ce priveşte contractele civile, acestea se încheie direct între deputat, în calitate de beneficiar şi persoana fizică, în calitate de prestator, fără a fi necesară vreo altă viză; singura obligaţie a deputatului beneficiar vizează depunerea unui exemplar al contractului civil la Direcţia resurse umane din cadrul Camerei Deputaţilor, activitate care este formală, deoarece contractul îşi produce efecte de la data încheierii.

În cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: raportul de evaluare întocmit de A.N.I., înregistrat în data de 23 septembrie 2011; declaraţia inculpatului C.I.; înscrisuri (adresa din 7 aprilie 2012 a Camerei Deputaţilor; adresa din 24 ianuarie 2012 emisă de Direcţia de salarizare din cadrul Camerei Deputaţilor privind situaţia veniturilor lunare obţinute în perioada de referinţă de către C.A. în baza contractului încheiat la propunerea inculpatului C.I.; copia certificată a contractului individual de muncă din 2009; cererea de încadrare în muncă pe durată determinată formulată de deputatul C.I.; copii certificate ale fişelor fiscale privind impozitul pe veniturile din salarii realizate de C.A. pentru anii 2009, 2010, 2011).

Fiind audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul C.I. a confirmat derularea evenimentelor astfel cum au fost descrise anterior, însă şi-a susţinut nevinovăţia sub aspectul comiterii infracţiunii de conflict de interese, precizând că era necesar ca angajaţii biroului său parlamentar să fie persoane de încredere şi cu expertiză profesională, condiţii îndeplinite de soţia sa, întrucât aceasta fusese angajată anterior în funcţia de consilier la biroul parlamentar al deputatului R.P. Totodată, inculpatul a susţinut că parlamentarii nu sunt funcţionari publici, că angajările efectuate la cabinetele parlamentare nu se supun legilor aplicabile instituţiilor publice, că angajarea unei persoane nu este o atribuţie de serviciu a parlamentarilor, precum şi că nu exista vreo interdicţie legală privind angajarea membrilor de familie în cadrul birourilor parlamentare. De asemenea, inculpatul a invocat în apărare împrejurarea că prin sentinţa nr. 115/2012 din data de 21 martie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 1350 din 18 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus anularea raportului de evaluare din 23 septembrie 2011 întocmit de Inspecţia de Integritate din cadrul A.N.I.

În legătură cu acest ultim aspect, organul de urmărire penală a considerat că hotărârea irevocabilă prin care instanţa de contencios administrativ a interpretat în sens administrativ instituţia conflictului de interese, prin raportare la prevederile Legii nr. 161/2003, nu influenţează în vreun fel analiza conţinutului constitutiv al infracţiunii de conflict de interese.

Analizând activitatea derulată de inculpat, prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a materialului de urmărire penală administrat în cauză, parchetul a apreciat că aceasta se circumscrie infracţiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective.

S-a precizat că definiţia conflictului de interese în ce priveşte funcţionarii publici este cuprinsă în art. 13 din Recomandarea nr. 10/2000 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, potrivit căreia conflictul de interese apare când funcţionarul public are un interes personal care influenţează sau pare să influenţeze îndeplinirea atribuţiilor oficiale ale acestuia cu imparţialitate şi obiectivitate. Totodată, dispoziţia menţionată arată că interesele private ale funcţionarului public pot include un „beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau organizaţii cu care funcţionarul public a avut relaţii politice sau de afaceri. Interesul personal se poate referi şi la orice datorii pe care funcţionarul public le are faţă de persoanele enumerate mai sus”.

S-a arătat că potrivit lucrării „Managing Conflict of Interest in the Public Service”, în traducerea din „Ghidul privind incompatibilităţile şi conflictele de interese”, lucrare întocmită de A.N.I. în cooperare cu Societatea Academică Română, noţiunea de conflict de interese implică un conflict între datoria faţă de public şi interesele personale ale unui oficial public şi apare atunci când interesele oficialului public ca persoană privată influenţează sau ar putea influenţa necorespunzător îndeplinirea obligaţiilor şi responsabilităţilor oficiale.

În accepţiunea art. 253¹ C. pen. anterior, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 278/2006, infracţiunea de conflict de interese constă în „fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv (…)”.

Interpretând textul de încriminare, rechizitoriul a considerat că fapta intră în sfera ilicitului penal în momentul în care acţiunile funcţionarului public sunt, în mod evident, subsumate interesului particular, în sensul că, urmare conduitei sale de a nu acţiona cu transparenţă şi de a nu se abţine de la luarea unei decizii, folosul material pentru oricare dintre persoanele menţionate în norma de încriminare a fost realizat. De asemenea, s-a arătat că în toate celelalte cazuri (obţinerea de avantaje nepatrimoniale ori în situaţia declanşării conflictului, dar nu şi a consumării acestuia printr-o decizie generatoare de folos material) încălcarea de către funcţionar a conduitei impuse de lege intră sub incidenţa procedurii de sancţionare administrativă.

Actul de sesizare a instanţei a subliniat următoarele aspecte:

i) Calitatea de subiect activ al infracţiunii de conflict de interese a parlamentarilor.

Subiectul activ al infracţiunii de conflict de interese este unul calificat, anume funcţionarul public ce are competenţa de a îndeplini acte sau/şi de a participa la luarea de decizii.

În accepţiunea dispoziţiilor art. 147 alin. (1) C. pen. anterior, prin „funcţionar public” se înţelege „orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145”. Art. 145 din acelaşi Cod definea termenul „public” ca fiind „tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”.

Noul C. pen. defineşte „funcţionarul public” în art. 175 alin. (1) lit. a), ca fiind persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, exercită atribuții şi responsabilităţi stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti, iar prin termenul „public”, prevăzut de art. 176 se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.

Prin urmare, s-a considerat că în vederea stabilirii calităţii de funcţionar public, în sensul normei penale, nu are relevanţă titlul însărcinării sau modalitatea de învestire (alegere, numire, repartizare, concurs), fiind suficient ca subiectul calificat să exercite, în fapt, o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice, instituţii sau alte persoane juridice de interes public.

Deşi, din punct de vedere administrativ deputaţii şi senatorii nu au o „fişă a postului”, care să le stabilească în concret atribuţiile de serviciu, aceste atribuţii derivă din interpretarea şi corelarea dispoziţiilor legale aplicabile, fiind prevăzute sub forma competenţelor, drepturilor, obligaţiilor, interdicţiilor şi incompatibilităţilor.

În concluzie, s-a arătat că parlamentarii au calitatea de funcţionari publici în sensul normei penale, (în ambele reglementări) fiind, prin urmare, subiecţi activi ai infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior, respectiv art. 301 noul C. pen.

În rechizitoriu s-a mai reținut că prin Decizia nr. 279/2006 a Curţii Constituţionale, prin care, între altele, s-a constatat că dispoziţiile art. 38-art. 41 din Legea nr. 96/2006 sunt constituţionale, s-a arătat că „suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, iar Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român. Această poziţionare a Parlamentului în sistemul autorităţilor publice implică recunoaşterea în favoarea deputaţilor şi senatorilor a unui statut special, cuprinzând şi măsuri de protecţie a demnităţii publice pe care o exercită, de natură să le asigure independenţa şi prestigiul necesar în îndeplinirea atribuţiilor, la adăpost de constrângeri materiale şi tentaţii de corupţie”.

Legat de statutul special al parlamentarilor, s-a precizat că instanţa de contencios constituţional, sesizată în baza dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, analizând constituţionalitatea proiectului legii de modificare a Legii nr. 96/2006, a arătat că „(…) statutul constituţional şi legal al membrilor Parlamentului, ca reprezentanţi ai poporului, este diferit de statutul funcţionarilor publici şi, în general, de al celorlalţi cetăţeni, ceea ce determină, în consecinţă, particularităţi cu privire la exercitarea anumitor drepturi, dar că „acest statut nu poate fi reţinut ca justificând o diferenţă de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane cărora li se aplică Legea nr. 176/2010 (privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice). Aceasta, întrucât, din perspectiva obiectului şi scopului acestei reglementări, care vizează asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, toate persoanele menţionate la art. 1 alin. (1) din lege se află în aceeaşi situaţie juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma „funcţii şi demnităţi publice”, în considerarea căreia le revin obligaţii specifice” (Decizia nr. 81/2013).

ii) Folosul material

În actul de sesizare s-a arătat că norma de încriminare nu cere ca folosul realizat să fie unul injust (de exemplu, angajatul să nu fi prestat în realitate activitatea remunerată, ori persoana angajată să nu existe), ci doar ca acesta să fi fost efectiv obţinut printr-o procedură favorizantă.

Cu alte cuvinte, deşi obţinerea unui folos material este o condiţie pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253¹ C. pen., aceasta nu conferă faptei caracterul unei infracţiuni de prejudiciu, întrucât principalul fascicol de relaţii sociale apărate de lege ţine de corecta şi transparenta exercitare a autorităţii publice de către funcţionarii publici.

iii) Latura subiectivă

În rechizitoriu s-a precizat că pe parcursul cercetărilor, inculpatul C.I. nu a negat niciun moment angajarea soţiei sale la biroul său parlamentar, însă a susţinut că nu se consideră vinovat de comiterea infracţiunii pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale, invocând următoarele aspecte:

- o bună desfăşurare a activităţii la nivelul biroului parlamentar impunea angajarea unor persoane în care să poată avea deplină încredere;

- legalitatea propunerii sale de angajare a fost verificată de mai multe direcţii din Camera Deputaţilor, ceea ce exclude intenţia sa de a încălca prevederile legale;

- dispoziţiile art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003 nu i se pot aplica, întrucât nu vizează parlamentarii;

- nici un act normativ nu impune, în mod expres, vreo restricţie cu privire la persoana angajată;

- problema a fost analizată la nivelul Comisiei permanente a Camerei Deputaţilor şi a Senatului, care la data de 18 octombrie 2011, a hotărât că angajarea rudelor la birourile parlamentare nu constituie conflict de interese;

Prin rechizitoriu s-a considerat că argumentele invocate în apărare nu sunt apte să înlăture vinovăţia inculpatului.

În paralel cu verificările iniţiate de Inspecţia de Integritate a A.N.I., Comisia permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind statutul deputaţilor şi al senatorilor [constituită în temeiul art. 60 din Legea nr. 96/2006 şi întrunită la data de 18 octombrie 2011 în vederea analizării şi interpretării unitare a prevederile fostului alin. (6) al art. 38 din aceeaşi lege], a hotărât că „situaţia de conflict de interese nu poate fi reţinută în privinţa angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor, prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil, indiferent de calitatea persoanei angajate”.

Rechizitoriul a precizat, însă, că această Comisie anterior menţionată nu este organ de legiferare, interpretare ori de aplicare a legii în materie penală, nu se poate substitui legiuitorului și nici puterii judecătorești și nu poate formula aprecieri cu valoare de principiu ori de îndrumare în ceea ce privește existența unei infracțiuni, a conținutului constitutiv al acesteia şi/sau a sferei de aplicare a unor norme de incriminare, astfel că hotărârea pronunțată la data de 18 octombrie 2011 nu este de natură să împiedice ori să limiteze în vreun fel incidența dispozițiilor art. 253¹ C. pen. anterior, respectiv art. 301 C. pen.

În condiţiile în care dreptul de a formula propunerile de angajare şi de a încheia contractele în cadrul biroului parlamentar, acte determinante în situaţia analizată, aparţinea exclusiv parlamentarului, s-a constatat că prin declanşarea procedurilor de angajare a soţiei sale, interesul naţional a fost subsumat interesului particular al inculpatului. În acest context, a apărut ca evidentă intenţia frauduloasă a inculpatului de a acţiona în interesul direct al familiei sale, căreia i-a facilitat obţinerea de foloase materiale din bugetul Camerei Deputaţilor.

În actul de sesizare s-au menționat următoarele date cu privire la persoana inculpatului:

Inculpatul C.I. este căsătorit, are studii superioare, a fost deputat în Parlamentul României în legislatura 2008-2012, are 2 copii majori şi nu are antecedente penale. Cu ocazia audierii, acesta a recunoscut situaţia de fapt reţinută, însă a susţinut că nu a comis nicio infracţiune.

În cauză nu au fost dispuse măsuri asigurătorii.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală sub nr. 2526/1/2014 la data de 30 iunie 2014, fiind repartizată Judecătorului de Cameră Preliminară care, în conformitate cu dispoziţiile art. 344 alin. (2) C. proc. pen., a dispus comunicarea copiei certificate a rechizitoriului nr. 1059/P/2011 din 24 iunie 2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, la adresa de domiciliu a inculpatului, aducându-i-se la cunoştinţă acestuia obiectul procedurii de Cameră Preliminară, dreptul de a-şi angaja apărător şi termenul în care poate formula, în scris, cereri şi excepţii cu privire la nelegalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Prin încheierea nr. 721 din 14 august 2014 pronunţată în Dosarul nr. 2526/1/2014 de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rămasă definitivă prin încheierea nr. 38/C din 26 septembrie 2014 pronunţată de aceeaşi instanţă în Dosarul nr. 3091/1/2014, s-au respins ca nefondate cererile și excepțiile formulate de inculpat și s-a constat legalitatea sesizării instanței, respectiv a rechizitoriului emis și legalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală.

3. Analizând materialul probator administrat în cauză atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a reţinut următoarele:

Măsuri dispuse în cursul judecății

La termenul din data de 15 octombrie 2014, după citirea actului de sesizare, Înalta Curte, în baza art. 374 alin. (2) C. proc. pen., i-a adus la cunoştinţă inculpatului dreptul la tăcere, precum posibilitatea de a parcurge procedura simplificată şi de a valorifica această cauză legală de reducere a pedepsei, în măsura în care achiesează la probatoriile administrate în cursul urmăririi penale şi recunoaşte vinovăţia în legătură cu fapta prezentată în actul de sesizare. Inculpatul C.I. a arătat că doreşte să dea declaraţie în cauză şi, de asemenea, a solicitat încuviinţarea administrării unor probe noi.

Potrivit încheierii de şedinţă din data de 15 octombrie 2014, Înalta Curte a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri şi audierea martorilor F.R. şi B.G., respingând, ca nefiind utilă cauzei, proba privind audierea martorei M.S. (solicitată de apărare pentru a dovedi utilitatea muncii prestate de soţia inculpatului, plata efectiv realizată sau competenţele profesionale ale acesteia), întrucât aspectele ce tindeau a fi dovedite erau exterioare obiectul acuzaţiei în materie penală.

La termenul de judecată din data de 26 noiembrie 2014 au fost depuse la dosar înscrisuri și s-a procedat la audierea martorilor F.R. şi B.G., precum şi la audierea inculpatului C.I. După finalizarea administrării probelor s-a acordat părţilor cuvântul în dezbateri.

b. Probatoriile administrate

i) Martorul B.G. a declarat că, în baza unei cereri formulate de parlamentar se obţinea avizul direcţiei de resurse umane, salarizare şi al serviciul juridic, precum şi avizul, semnătura şi ștampila deputatului, iar secretarul general intervenea în calitate de ordonator de credite şi angajator. Persoana juridică angajatoare era Camera Deputaţilor. Angajarea unei persoane la un birou de deputat nu se putea face în lipsa unei cereri din partea deputatului.

A precizat că nu exista o obligaţie legală a vreuneia din aceste structuri, direcţii sau funcţii de a explica parlamentarului care sunt condiţiile legale în care se face angajarea. Totodată, a arătat că nu exista o decizie de angajare, ci un contract de muncă ce purta avizele şi semnăturile deja menţionate, respectiv avizul şi semnătura deputatului, a reprezentantului avizul direcţiei de resurse umane, salarizare, al serviciului juridic şi al secretarului general. Semnătura secretarului general avea calitatea de acord de angajare, nefiind un simplu aviz, pentru că acesta trebuia să pună la dispoziţia deputatului suma forfetară necesară plăţilor salariale.

Martorul a menţionat că posibilitatea de a nu semna contractul de muncă apărea în situaţia în care, în cererea deputatului, în afara numelui celui propus, nu se afla funcţia ori salarizarea pe care le propunea. Dacă studiile celui propus nu corespundeau funcţiei, chiar dacă nu exista un refuz expres se solicita parlamentarului să indice o altă funcţie. De exemplu o persoană cu studii medii nu putea fi angajată pe o funcţie ce reclama studii superioare.

A mai menţionat că în situaţia în care toate condiţiile de fond şi formă reclamate în procedura angajării erau îndeplinite, nu putea refuza semnarea contractului de muncă.

Precizând că nu îşi aminteşte dacă a contat că soţia inculpatului deţinea un doctorat, a subliniat că legea prevede că angajarea se face de secretarul general, la propunerea parlamentarului, fără a fi necesar vreun examen sau concurs. Astfel, secretarul general avea obligaţia de a verifica doar diploma de studii, care trebuia să corespundă funcţiei pe care se solicita angajarea de către parlamentar. Evaluarea competenţelor profesionale a persoanei ce urma să fie angajată nu era o atribuţie a secretarului general, nici a oricărei altei direcţii ce semna contractul, nefiind prevăzut că deputatul face o examinare profesională a persoanei pe care o doreşte angajată la biroul său.

Martorul a mai arătat că nu a fost întrebat niciodată dacă angajarea soţiei ar încălca legea, însă comisia de statut a ambelor camere s-a sesizat în legătură cu această problematică şi, din câte cunoaşte, a încheiat un proces-verbal în care s-a consemnat că nu există un conflict de interese în asemenea cazuri. A specificat că nu a primit procesul verbal şi nu cunoaşte dacă acesta a fost publicat în Monitorul Oficial. Totodată, a menţionat că documentul a circulat în Camera Deputaţilor, însă nu ca act utilizat în procedura angajării unei persoane.

ii) Martorul F.R. a declarat că angajarea în cadrul birourilor parlamentare se poate face în baza unui contract individual de muncă sau contract civil de prestări servicii. A mai declarat că, în cazul încheierii unui contract individual de muncă, procedura se declanşează la solicitarea deputatului, ce cuprinde numele prenumele persoanei ce urmează a fi angajată, funcţia, salariul şi perioada. Potrivit martorei, contractul individual de muncă se întocmeşte în două exemplare, se semnează de către persoana propusă a fi angajată şi de către deputat şi se depune la Resurse Umane, împreună cu actul de studii, carnetul de muncă, cazier, CV, fişa de aptitudini, declaraţia contribuabilului şi declaraţia de la medicul de familie. Martora a arătat că în cadrul direcţiei în care lucrează se verifică aceste documente, precum şi dacă funcţia propusă de deputat corespunde studiilor anexate şi dacă salariul propus se încadrează între limitele prevăzute în norme pentru funcţia propusă, stabilindu-se, totodată vechimea în muncă pentru completarea în contractul de muncă a sporului de vechime şi determinarea zilelor de concediu de odihnă. Potrivit martorei, cele două exemplare ale contractului, însoţite de solicitarea deputatului, se înaintează la direcţia resurse umane, salarizare şi serviciul juridic, ulterior avizării fiind depuse la secretarul general, pentru a fi semnate.

Martora a menţionat că angajarea la biroul deputatului nu este posibilă fără solicitarea acestuia, însă dacă persoana propusă nu îndeplineşte condiţiile C. muncii referitoare la vârstă, condiţiile de sănătate, respectiv aptitudinea de a presta o muncă salarială, se poate refuza angajarea, chiar dacă există propunerea deputatului.

Potrivit declaraţiei martorei, verificarea condiţiilor de incompatibilitate între deputat şi persoana angajată nu fac obiectul cenzurii departamentului resurse umane, nefăcând parte din atribuţiile acestui departament şi nici din fişa postului.

A menţionat că nu există o decizie finală a Camerei Deputaţilor cu privire la angajare, ci se primesc contractele tip cu toate semnăturile reprezentanţilor serviciilor resurse umane, salarizare, juridic, ale angajatului, deputatului şi secretarului general.

Martora a precizat că nu îşi aminteşte dacă inculpatul i-a comunicat că persoana ce urma să fie angajată era soţia sa şi nu cunoaşte cine aprobă bugetul pentru sumele forfetare, însă cunoaşte că salariile se calculează pe bază de stat de plată, care se înmânează deputatului. Totodată, a arătat că pe data de 5 a fiecărei luni, deputatul primeşte sumele forfetare şi, din aceste sume, pe baza statului de plată, se plătesc salariile angajaţilor.

La întrebarea formulată de către reprezentantul Ministerului Public, referitor la fondurile din care este plătită persoana angajată la biroul deputaţilor, martora a răspuns că fiecare deputat primeşte o sumă forfetară din care sunt plătite şi salariile celor angajaţi din biroul său. A precizat că există un compartiment, denumit „Decontări cu deputaţii”, care gestionează fiecare sumă cheltuită de deputaţi, verificând şi centralizând aceste sume, dar că singurul decident asupra modului de cheltuire a sumei este deputatul. A mai precizat că din suma forfetară primită de deputaţi, o parte se poate cheltui pe bază de declaraţii, iar o altă parte sunt cheltuieli de personal.

iii) Ulterior audierii martorilor, inculpatul C.I. a declarat următoarele: „Am fost deputat în perioada 2005-2012. Eu nu am făcut nici un fel de angajare. Atribuţiile mele de serviciu erau acelea de a elabora şi participa la procesul legislativ. Am solicitat angajarea soţiei mele la biroul de parlamentar. Am înaintat cererea la secretariatul general al Camerei Deputaţilor şi precizez că am făcut în total 5 propuneri. Prin propunerea angajării soţiei mele am încercat să eficientizez activitatea de la biroul de deputat. A fost parlamentar şi înainte şi am apreciat că are experienţa necesară pentru a mă ajuta. Atributul de angajare îl are secretarul general al Camerei, tocmai pentru a elimina presupusul conflict de interese. Demersul meu a costat în a propune o persoană şi o documentaţie solicitată de lege şi pe care le-am înainta către serviciul resurse umane. Nu am participat la luarea deciziei de angajare. Nu era posibilă angajarea soţiei mele fără propunerea mea, dar la fel de adevărat este că propunerea putea fi respinsă. Eu nu am propus salariul, iar legalitatea angajării a fost verificată de serviciul juridic. Toţi angajaţii cabinetelor parlamentarilor au statut special şi pentru aceste funcţii nu e necesar examen sau concurs, însă este nevoie de o propunere care, potrivit legii, are la bază încrederea parlamentarului în persoana respectivă. Eu am întrebat pe cei de la Resurse Umane dacă există vreo restricţie, aceştia mi-au răspuns că în legislaţie nu sunt nominalizate restricţii. Când au început cercetările A.N.I., m-am adresat Comisiei Permanente de Statut al Deputaţilor şi Senatorilor. În urma sesizării, Comisia s-a întrunit şi a elaborat o hotărâre publicată în Monitorul Oficial al României, conform căreia eu nu mă aflam în conflict de interese. Dacă nu greşesc, norma de incriminare prevăzută de art. 253¹ C. pen. a fost elaborată şi a intrat în vigoare ulterior încheierii contractului individual de muncă pentru soţia mea. Când A.N.I. a solicitat punctul meu de vedere, am încetat contractul de muncă cu soţia mea. Apreciez că Legea nr. 161/2003 care reglementează o serie de conflicte de interese, nu se aplică parlamentarilor, care nu au calitatea de funcţionari publici. De aceea, iniţial, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis o soluţie de netrimitere de judecată, care a fost o soluţie generală. Dacă aş fi avut reprezentarea că mă aflu într-un conflict de interese nu aş fi procedat în sensul arătat. În Camera Deputaţilor existau decizii de încetare a contractelor de muncă pentru cei angajaţi la biroul parlamentarului, dar nu şi decizii de angajare”.

Răspunzând întrebărilor formulate de reprezentantul Ministerului Public, inculpatul a precizat că în calitate de parlamentar, a fost în sală în 2006 cu ocazia dezbaterii proiectului de lege prin care s-a incriminat conflictul de interese, sub forma textului art. 253¹ C. pen. anterior, însă nu a luat cuvântul pentru că, de regulă, se implica doar în dezbateri ce se refereau la legislaţia muncii, în care era specializat.

Inculpatul a recunoscut că nu există o lege care să prevadă necesitatea angajării persoanelor de încredere, dar există o cutumă, prin care deputaţii au posibilitatea angajării persoanelor de maximă încredere, astfel că nu se organizează examene sau concursuri, iar raportul de muncă este unul special.

De asemenea, a precizat că soţia sa a mai fost angajată, în precedent, între 2005 şi 2008, la biroul deputatului R.P., care nu a mai primit un alt mandat în parlament, iar din 2009 a fost angajată la biroul său. A menţionat că salariile se dădeau pe bază de stat de plată, iar plata se făcea de către Camera Deputaţilor, cu semnătura secretarului general, nu de către deputat.

Inculpatul a arătat că din suma forfetară, 45% erau destinate salariilor angajaţilor biroului parlamentar, iar 55% reprezentau cheltuieli de întreţinere, respectiv, chirie, gaze, maşină, rechizite la birou, precizând că această sumă era distinctă de retribuţia sa lunară, care nu era inclusă în suma forfetară.

iv) Instanţa a avut în vedere înscrisurile administrate în faza de urmărire penală: adresa din 7 aprilie 2012 emisă de Camera Deputaţilor; adresa din 24 ianuarie 2012 emisă de Direcţia de salarizare din cadrul Camerei Deputaţilor privind situaţia veniturilor lunare obţinute în perioada de referinţă de către C.A. în baza contractului încheiat la propunerea inculpatului C.I.; copia certificată a contractului individual de muncă din 2009; cererea de încadrare în muncă pe durată determinată formulată de domnul deputat C.I.; fotocopii ale fişelor fiscale privind impozitul pe veniturile din salarii realizate de C.A. pentru anii 2009, 2010, 2011; copiile certificate ale actelor de stare civilă.

v) În cursul judecății, inculpatul a depus la dosar un set de înscrisuri constând în: decizia civilă nr. 1350 din 18 martie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ și fiscal; acte de stare civilă; diplome de studii, carnet de muncă, curriculum vitae și alte acte vizând situația profesională a numitei C.A.; curriculum vitae al inculpatului; hotărârea de validare a inculpatului în funcția de Președinte al Consiliului Județean Sibiu; articole de presă.

c. Apărările formulate de inculpat au constat, în esență, în următoarele susţineri:

i) lipsește actul de sesizare a organului de urmărire penală, necesar punerii în mişcare a acţiunii penale; în acest sens, a arătat că în cursul procesului penal, instanţa de contencios administrativ a desfiinţat raportul de evaluare din 23 septembrie 2011 întocmit de Inspecţia de Integritate din cadrul A.N.I.;

ii) în cauză a intervenit autoritatea de lucru judecat, deoarece fapta pentru care a fost trimis în judecată a fost deja sancționată cu amendă de către A.N.I., iar cumulul răspunderii penale cu cea administrativă este exclus de lege.

iii) nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese, sub aspectul subiectului activ calificat, întrucât inculpatul nu poate fi considerat funcţionat public, nici măcar în contextul Deciziei nr. 2/2014 a Curţii Constituţionale a României; totodată, sub aspectul laturii subiective, fapta nu este săvârşită cu forma de vinovăție prevăzută de norma de incriminare;

iv) pericolul social al faptei nu este unul caracteristic unei infracţiuni;

d. Analizând materialul probator administrat în cauză atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a apreciat că faptele reținute în sarcina inculpatului sunt dovedite pe deplin, prezumția de nevinovăție fiind, astfel, răsturnată.

S-a reţinut că, în drept, fapta inculpatului C.I. constând în aceea că, în perioada 5 octombrie 2009-1 februarie 2011, în calitate de deputat în Parlamentul României, a propus angajarea soţiei sale, C.A., în cadrul biroului său parlamentar şi a avizat contractul individual de muncă încheiat cu aceasta, în baza căruia s-a realizat, în mod direct, un folos material pentru soţia sa în cuantum total de 35.061 RON, sumă plătită din bugetul Camerei Deputaţilor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior.

Instanţa de fond a avut în vedere că inculpatul nu a contestat situația de fapt reţinută prin rechizitoriu, ce a fost temeinic probată cu ansamblul înscrisurilor ce dovedesc realitatea și condițiile angajării.

Totodată, s-a reţinut că martorii audiați la cererea inculpatului au susținut caracterul determinant al solicitării deputatului în cazul încheierii unui contract individual de muncă în cadrul biroului parlamentar și lipsa cenzurii elementelor legate de rudenie de către alt departament sau serviciu al Camerei Deputaților.

În esenţă, analiza realizată de instanţa de fond a avut în vedere faptul că, deşi nu se contestă situaţia de fapt, acuzaţiile formulate şi apărările invocate se concentrează pe îndeplinirea sau, dimpotrivă, neîndeplinirea exigențelor impuse de lege privind subiectul activ şi forma de vinovăţie a intenţiei ce caracterizează infracţiunea pentru care este trimis în judecată inculpatul.

i) În ceea ce privește calitatea de subiect activ al infracţiunii de conflict de interese, instanţa de fond a reţinut că infracţiunea de conflict de interese are subiect activ calificat, respectiv, funcţionarul public ce are competenţa de a îndeplini acte sau/şi de a participa la luarea de decizii.

Pornind de la prevederile Titlului III al Constituţiei României, intitulat „Autorităţile publice”, ce cuprinde reglementări privind Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, organele administraţiei publice şi autoritatea judecătorească (art. 61 și urm.), s-a arătat că în art. 61 se precizează că Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.

Prima instanţă s-a referit la accepţiunea dispoziţiilor art. 147 alin. (1) C. pen. anterior, care menţionează că prin „funcţionar public” se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 din acelaşi cod, iar potrivit acestui din urmă text, termenul „public” denumește tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.

Totodată, s-a avut în vedere definiţia termenului de „funcţionar public” astfel cum este precizată în textul art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen., respectiv persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, exercită atribuții şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti, reţinându-se şi că potrivit art. 176 C. pen., prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.

Instanţa de fond a considerat că în vederea stabilirii calităţii de funcţionar public în sensul normei penale, nu are relevanţă titlul însărcinării sau modalitatea de învestire (alegere, numire, repartizare, concurs), fiind suficient ca subiectul calificat să exercite, în fapt, o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice, cum este Parlamentul.

S-a precizat că, potrivit jurisprudenței constante a secţiei penale a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, parlamentarii sunt consideraţi subiecți activi ai infracțiunii de conflict de interese (hotărârile nr. 530 din 4 iunie 2014, nr. 666 din 30 iunie 2014, nr. 869 din 30 septembrie 2014, nr. 888 din 6 octombrie 2014, nr. 950 din 27 octombrie 2014 şi nr. 1020 din 25 noiembrie 2014).

În ceea ce privește jurisprudența instanței de contencios constituțional s-a reținut constanța în a evalua parlamentarul ca fiind subiect activ potențial al infracțiunilor de corupție și conflict de interese.

Astfel, prima instanţă s-a referit la considerentele Deciziei nr. 279/2006 a Curţii Constituţionale, care, preluând art. 61 din Constituţie, a arătat că Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român, poziţionare ce implică recunoaşterea statutului special al deputaţilor şi senatorilor, cuprinzând măsuri de protecţie a demnităţii publice pe care o exercită, de natură să le asigure independenţa şi prestigiul necesar în îndeplinirea atribuţiilor, la adăpost de constrângeri materiale şi tentaţii de corupţie.

Tot în legătură cu statutul special al parlamentarilor, Înalta Curte a menţionat Decizia nr. 81/2013 publicată în Monitorul Oficial nr. 136/14.03.2013, în cadrul căreia Curtea Constituţională, sesizată înaintea promulgării proiectului de modificare a Legii nr. 96/2006, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, a arătat că „(…) statutul constituţional şi legal al membrilor Parlamentului, ca reprezentanţi ai poporului, este diferit de statutul funcţionarilor publici şi, în general, de al celorlalţi cetăţeni, ceea ce determină, în consecinţă, particularităţi cu privire la exercitarea anumitor drepturi”, dar că „acest statut nu poate fi reţinut ca justificând o diferenţă de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane cărora li se aplică Legea nr. 176/2010 (privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice). Aceasta, întrucât, din perspectiva obiectului şi scopului acestei reglementări, care vizează asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, toate persoanele menţionate la art. 1 alin. (1) din lege se află în aceeaşi situaţie juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma „funcţii şi demnităţi publice”, în considerarea căreia le revin obligaţii specifice”.

De asemenea, instanţa de fond a invocat Decizia nr. 2/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 71/29.01.2014, în cadrul căreia Curtea Constituţională, sesizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie anterior promulgării dispoziţiilor art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi a articolului unic din Legea pentru modificarea art. 253¹ C. pen., a statuat în sensul că dispoziţiile menționate sunt neconstituţionale deoarece exceptează din sfera de incidenţă a noţiunilor de „funcţionar public”/„funcţionar”, definite de prevederile art. 147 C. pen. anterior, respectiv de „funcţionar public” prevăzut de art. 175 C. pen., pe Preşedintele României, pe deputaţi şi pe senatori, persoane care, astfel, sunt exonerate de răspundere penală pentru toate infracţiunile la care subiectul activ este un funcţionar public sau funcţionar.

Curtea Constituţională a observat că, prin înlocuirea noţiunii de „funcţionar public” cu sintagma „persoanei care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu ce rezultă dintr-un contract de muncă şi o fişă a postului semnate cu o instituţie dintre cele prevăzute la art. 145” sunt exonerate de răspundere penală pentru infracţiunea de conflict de interese toate persoanele care, deşi se circumscriu sferei noţiunii de drept penal a „funcţionarului public”, astfel cum este aceasta definită de art. 147 C. pen. anterior, sunt învestite în funcţia sau demnitatea publică prin numire sau alegere. De asemenea, a subliniat că, prin eliminarea din sfera actelor care pot constitui infracţiunea de conflict de interese a acelora care privesc emiterea, adoptarea, aprobarea şi semnarea actelor administrative sau a hotărârilor privind creaţia şi dezvoltarea ştiinţifică, artistică, literară şi profesională, infracţiunea rămâne, propriu-zis, lipsită de conţinut.

Curtea Constituţională a constatat că, prin modificările operate, legiuitorul a afectat protecţia penală acordată unor valori sociale deosebit de importante. S-a precizat că, în condiţiile în care mandatul prezidenţial şi mandatul parlamentar sunt definite ca funcţii de demnitate publică, astfel cum fac referire dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Constituţie, persoanele care ocupă aceste funcţii exercită atribuţii şi responsabilităţi stabilite în temeiul Constituţiei şi al legii, în scopul realizării prerogativelor de putere cu care sunt învestite, la nivelul cel mai înalt în statul român. Prin urmare, având în vedere sfera atribuţiilor ce intră în competenţa funcţiilor alese exceptate de la dispoziţiile art. 147 C. pen. anterior şi de la dispoziţiile art. 175 noul C. pen., funcţii care, prin excelenţă, au conotaţii de putere publică, a fost considerată justificată vocaţia persoanelor ce ocupă asemenea funcţii la calitatea de subiect activ pentru infracţiunile de serviciu şi pentru infracţiunile de corupţie.

Aşa fiind, s-a apreciat drept paradoxal modul în care legiuitorul a extras din aria de incidenţă a răspunderii penale tocmai persoanele care ocupă funcţii reprezentative în stat şi care exercită prerogative de putere reală, persoane ale căror fapte de natură penală produc consecinţe grave asupra bunei funcţionări a autorităţilor publice, asupra actului decizional care priveşte interesul general al societăţii şi, nu în ultimul rând, asupra încrederii cetăţenilor în autoritatea şi prestigiul instituţiilor statului.

Curtea Constituţională a apreciat că statutul juridic distinct, privilegiat sub aspectul răspunderii penale al acestor persoane contravine principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, dar şi prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituţie, deoarece exclud incidenţa unei reglementări legale ce constituie dreptul comun în materie, cu nesocotirea principiul constituţional potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege”.

În plus, s-a considerat că un statut juridic privilegiat creat persoanelor care ocupă funcţiile alese exceptate de la dispoziţiile art. 147 C. pen. anterior şi de la dispoziţiile art. 175 noul C. pen. contravine şi prevederilor art. 11 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”. Astfel, ratificând sau aderând la convenţii internaţionale, statul român şi-a asumat obligaţia de a respecta şi transpune întocmai prevederile internaţionale în dreptul său intern, şi anume obligaţia de a incrimina corupţia activă şi corupţia pasivă a persoanelor care se circumscriu categoriilor „agent public”/„membru al adunărilor publice naţionale”/„funcţionar naţional”/„ofiţer public”, noţiuni care au corespondenţă, în dreptul penal român, în noţiunile de „funcţionar public”/„funcţionar”.

Mutatis mutandis, Curtea Constituţională a reţinut aceleaşi argumente şi în ceea ce priveşte cauza de impunitate privind persoanele care ocupă funcţii sau demnităţi publice obţinute prin numire sau alegere în cadrul autorităţilor publice, instituţiilor publice, instituţiilor sau altor persoane juridice de interes public, cu privire la infracţiunea de conflict de interese.

În plus, referitor la modificările aduse art. 253¹ C. pen. anterior, Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, iar Parlamentul nu-şi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie. De altfel, Curtea Constituţională a arătat că în jurisprudenţa sa (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2007 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104/12.02.2007) a statuat că „Parlamentul nu ar putea defini şi stabili ca infracţiuni, fără ca prin aceasta să încalce Constituţia, fapte în conţinutul cărora ar intra elemente de discriminare dintre cele prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea fundamentală. Tot astfel, Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecţiei juridice penale a valorilor cu statut constituţional. Libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul în aceste cazuri se exercită prin reglementarea condiţiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute şi garantate de Constituţie”.

Observând că Decizia nr. 2/2014 a Curţii Constituţionale produce efecte generale și obligatorii, prima instanţă a constatat că rechizitoriul din prezenta cauză este emis ulterior publicării acesteia la data de 29 ianuarie 2014.

Deşi faptele cercetate sunt anterioare, s-a reţinut că inculpatul a devenit deputat în legislatura 2004-2008 și a obținut ulterior un nou mandat ce a expirat în 2012. Mai mult, conform propriilor susțineri, inculpatul a participat la procesul deliberativ, respectiv la votarea textului de lege al art. 253¹ C. pen. anterior ce a incriminat conflictul de interese. Cu toate acestea, deşi cunoştea rațiunea, utilitatea și sfera de aplicare a normei, ulterior, inculpatul a sesizat Comisia Permanentă pentru a obține o interpretare contrară rațiunii reglementării.

Referindu-se la împrejurarea că, în acest context, Comisia permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind statutul deputaţilor şi al senatorilor, constituită în temeiul art. 60 din Legea nr. 96/2006 şi întrunită la data de 18 octombrie 2011 în vederea analizării şi interpretării unitare a prevederilor fostului art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege, a hotărât că „situaţia de conflict de interese nu poate fi reţinută în privinţa angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor, prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil, indiferent de calitatea persoanei angajate”, prima instanţă a subliniat că această comisie nu este organ de legiferare, interpretare ori de aplicare a legii în materie penală, nu se poate substitui legiuitorului și nici puterii judecătorești și nu poate formula aprecieri cu valoare de principiu ori de îndrumare în ceea ce privește existența unei infracțiuni, a conținutului constitutiv al acesteia şi/sau a sferei de aplicare a unor norme de incriminare, astfel că hotărârea pronunțată la data de 18 octombrie 2011 nu este de natură să împiedice sau să limiteze în vreun fel incidența dispozițiilor art. 253¹ C. pen. anterior, respectiv art. 301 noul C. pen.

În realitate, s-a considerat că inculpatul a plasat calitatea de parlamentar „deasupra legii”, susținând, inclusiv în fața instanței, că Legea nr. 161/2003, care reglementează o serie de conflicte de interese, nu se aplică parlamentarilor, care nu au calitatea de funcţionari publici

Concluzionând, prima instanţă a stabilit că parlamentarii au calitatea de funcţionari publici în sensul normei penale, (în ambele reglementări) putând fi subiecţi activi ai infracţiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior, respectiv art. 301 noul C. pen.

ii) Referitor la eroarea cu privire la sfera de aplicare a normei de incriminare

Înalta Curte a subliniat că inculpatul, conform propriei susțineri din declarația dată în fața instanței de fond, a fost prezent la dezbaterea în Camera Deputaților a textului de lege referitor la conflictul de interese (art. 253¹ C. pen. anterior), ca urmare, nu se găsea în eroare de drept cu privire la sfera de aplicare a acestui text, ci a cunoscut rațiunea, utilitatea și sfera de aplicare a reglementării, fiind parte la procesul legislativ şi a ales, ulterior, să ignore interesul general ce a dictat incriminarea, considerând primordial interesul individual, personal. De asemenea, instanţa a observat că nu se poate susţine că inculpatul se găsea într-o asemenea eroare deoarece, în calitate de parlamentar prezent la procesul legislativ, avea obligația legală de a vota, după o cenzură personală, texte predictibile și accesibile în contextul unei politici penale asumate (art. 121-art. 123 din Regulamentul Camerei Deputaților).

iii) Latura obiectivă

Cum inculpatul a propus angajarea în cadrul biroului său parlamentar a soţiei sale şi a avizat contractul individual de muncă încheiat cu aceasta, s-a apreciat de către prima instanţă că aceste acțiuni, care, de altfel, nu au fost negate de inculpat, se circumscriu elementului material al infracţiunii de conflict de interese pentru care a fost trimis în judecată, deoarece atât din declarația inculpatului dată în faţa primei instanţe, cât şi din declaraţiile martorilor, reiese că angajarea soţiei inculpatului nu era posibilă fără propunerea sa, deşi propunerea putea fi respinsă.

iv) Folosul material

Instanţa de fond a constatat că în baza contractului de muncă soţia inculpatului a realizat, în mod direct, un folos material în cuantum total de 35.061 RON, aspect ce nu a fost negat de către inculpat şi a subliniat că în cazul inculpatului a primat interesul individual reprezentat de procurarea unui folos material familiei sale, implicit sieși, ignorând interesul public general legat de incriminarea faptelor de corupție și folosirea judicioasă a banului public.

v) Latura subiectivă

Referindu-se la împrejurarea că norma de incriminare prevede ca formă de vinovăție intenția, Înalta Curte a apreciat că inculpatul a acționat cu intenție directă. În condiţiile în care dreptul de a formula propunerile de angajare şi de a încheia contractele în cadrul biroului parlamentar, acte determinante în situaţia analizată, aparţinea exclusiv parlamentarului, s-a constatat că prin declanşarea procedurilor de angajare a soției sale, interesului particular al inculpatului a avut caracter determinant, deputatul alegând să ignore o normă de incriminare pentru un motiv de ordin pecuniar, în considerarea valorificării unui interes de familie. În esenţă, inculpatul a acționat coordonat în interesul direct al familiei sale, căreia i-a facilitat obţinerea de foloase materiale din bugetul Camerei Deputaţilor, respectiv din bani publici.

Ca urmare, s-a apreciat că inculpatul a săvârșit fapta cu vinovăție sub forma intenției directe.

vi) Excepţia nulităţii urmăririi penale, ca urmare a anulării raportului de evaluare A.N.I.

S-a observat că actul de sesizare emis de către A.N.I. a stat la baza evaluării necesității sesizării din oficiu de către organele de urmărire penală, conform rezoluției din 30 septembrie 2011, iar ulterior, urmărirea penală a parcurs etapele începerii urmăririi penale, punerii în mişcare a acțiunii penale și emiterea rechizitoriului.

Înalta Curte a considerat că anularea raportului de evaluare întocmit de către A.N.I. din 23 septembrie 2011 (prin sentinţa civilă nr. 115 din 21 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1350 din 18 martie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ și fiscal) nu viciază urmărirea penală desfășurată împotriva inculpatului și finalizată prin rechizitoriul datat 24 iunie 2014. Mai mult, s-a precizat că urmărirea penală a respectat ansamblul garanțiilor recunoscute în favoarea acuzatului de legislația și jurisprudența națională, în concordanţă cu cea a C.E.D.O.

vii) Ne bis in idem

S-a reţinut că, potrivit art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat, printr-o hotărâre definitivă, conform legii şi procedurii penale ale acestui stat, iar potrivit art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracţiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.

S-a făcut referire la cauza Turansky (C-491/07, hotărârea din 28 decembrie 2008), în cadrul căreia C.J.U.E. a statuat în sensul că principiul ne bis in idem nu este aplicabil în cazul unei soluții de netrimitere în judecată, care nu stinge definitiv acţiunea penală şi nu constituie un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleaşi fapte, în același stat.

Or, prima instanţă a remarcat că în cauză nu se pune problema cumulului a două tipuri distincte de răspundere, respectiv a răspunderii administrative și penale.

În ceea ce privește existența unei soluții anterioare de netrimitere în judecată, s-a constatat că în data de 17 iulie 2012, față de făptuitor și în considerarea aceleiași fapte s-a dispus neînceperea urmăririi penale, rezoluție infirmată prin ordonanța din 23 ianuarie 2013, pentru ca în 12 martie 2013 să se dispună începerea urmăririi penale, iar la data de 16 iunie 2013 să se pună în mişcare acțiunea penală.

S-a precizat de către prima instanţă că soluția inițială de netrimitere în judecată, infirmată de procurorul ierarhic superior și, ca atare, neconfirmată în procedura verificării de către o instanță, nu poate fi considerată a avea autoritate de lucru judecat și nu poate împiedica, după infirmare, emiterea actului de inculpare și subsecvent a actului de sesizare. S-a constatat că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nu a produs nici un fel de efecte juridice, întrucât procurorul ierarhic superior, în virtutea controlului de legalitate, a infirmat soluția, pentru considerente de drept expuse pe larg.

Referindu-se la doctrină, Înalta Curte a susținut că soluțiile de netrimitere în judecată, chiar cenzurate de instanță în procedura prevăzută de 278¹ C. proc. pen. anterior, se bucură de autoritate de lucru judecat condiţională, in sensul ca această autoritate subzistă doar atât timp cât nu apar noi date, informaţii, probe, care nu au fost cunoscute de organele judiciare ce au analizat cauza anterior. Astfel, s-a subliniat că, potrivit art. 278¹ alin. (11) C. proc. pen. anterior, persoana față de care s-a emis o soluție de netrimitere în judecată, cenzurată de instanță, nu mai poate fi urmărită pentru aceeaşi faptă, cu excepția ipotezei în care s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală şi urmărirea penală nu este paralizată de unul dintre cazurile enumerate în art. 10 din acelaşi Cod. În cazul incidenței unor date noi, nevalorificate anterior, s-a considerat că urmărirea penala se poate relua, urmând a fi redeschisă potrivit art. 270 alin. (1) lit. c) şi art. 273 alin. (11) C. proc. pen. anterior. Ca urmare, prima instanţă a concluzionat că art. 278¹ alin. (11) C. proc. pen. instituie o condiţionare a autorităţii de lucru judecat a hotărârii respective, ce funcționează până la redeschiderea urmăririi penale (F.R., Autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale prin care se respinge plângerea împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată, 23 august 2012; jurisprudență Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

viii) Legea penală mai favorabilă

Instanţa de fond a precizat că potrivit art. 253¹ C. pen. anterior, în forma în vigoare la data săvârșirii faptei, conflictul de interese constă în fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durată maximă.

Totodată, potrivit art. 301 C. pen. actual, conflictul de interese constituie fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură şi se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

În evaluarea legii penale mai favorabile, prima instanţă a pornit de la evaluarea condițiilor de incriminare, pe care le-a constatat identice, procedând apoi la compararea, într-un demers subsecvent, a sancțiunilor prevăzute în reglementările consecutive.

S-a constatat că diferența apărută din punct de vedere al sancţiunilor prevăzute priveşte exclusiv minimul special, care este mai ridicat în noua reglementare, ceea ce a condus la reținerea legii de la momentul săvârșirii faptei ca fiind mai favorabilă.

ix) Individualizarea judiciară a pedepsei

Înalta Curte a pornit de la analiza criteriilor de individualizare enumerate de art. 72 C. pen. anterior, care prevedea că la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Astfel în legătură cu aspectul gravității faptei, instanţa de fond a avut în vedere durata contractului, cuantumul folosului obținut, iar sub aspectul circumstanțelor personale a reţinut conduita de negare a actului infracțional, în condițiile evidenței aspectelor faptice necontestate, plasând funcția de deputat deasupra legii.

Reţinând că în cadrul jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, criterii similare ca cele anterior menţionate au condus, în cazul făptuitorilor deputați, la o orientare către minimul special al pedepsei, cu suspendarea executării acesteia (hotărârile nr. 530 din 4 iunie 2014, nr. 666 din 30 iunie 2014, nr. 869 din 30 septembrie 2014 şi nr. 1020 din 25 noiembrie 2014, toate pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi), instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile de aplicare a suspendării condiţionate, deoarece:

a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau amendă;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior şi

c) s-a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia,

În consecinţă, instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 81 și art. 82 C. pen. anterior, dispunând suspendarea condiţionată a pedepsei aplicate, pe un termen de încercare de 3 ani.

Întrucât legea mai favorabilă a fost considerată a fi legea veche, conform art. 12 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 (C. pen.), pedeapsa accesorie a fost aplicată în conținutul prevăzut de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior şi, conform art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, a fost suspendată.

B. JUDECATA ÎN APEL

I. Împotriva sentinţei pronunțate de prima instanță, la data de 22 decembrie 2014 a declarat apel inculpatul C.I.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, la data de 2 iunie 2015 sub nr. 2169/1/2015.

II. Criticile formulate de apelantul inculpat

Prin motivele scrise de apel, depuse în şedinţa publică din 14 septembrie 2015, dar şi prin cele orale, inculpatul a reiterat apărările formulate la fond, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi pronunţarea unei noi hotărâri, prin care să se dispună, în principal, achitarea sa în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., prin raportare la prevederile art. 7 alin. (3) şi art. 288 alin. (2) din acelaşi cod şi la textul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, susţinând că în cauză lipseşte sesizarea organului de urmărire penală, necesară pentru punerea în mişcare a urmăririi penale.

În acest sens, a susţinut că anularea raportului de evaluare înregistrat din 23 septembrie 201 întocmit de A.N.I., dispusă prin sentinţa civilă nr. 115 pronunţată la 21 martie 2012 de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 1121/57/2011, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1350 pronunţată la 18 martie 2014 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, are semnificaţia juridică a lipsei actului de sesizare a organului competent, fiind aplicabile dispoziţiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.

Într-un prim subsidiar, a solicitat instanţei de apel să dispună achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., considerând că în cauză există autoritate de lucru judecat prin efectul hotărârii judecătoreşti irevocabile anterior menţionată, ce a avut în vedere aceeaşi faptă pentru care este cercetat în prezenta cauză. A apreciat, totodată, că răspunderea administrativă nu poate fi cumulată cu răspunderea penală, întrucât ar conduce la încălcarea principiului ne bis in idem.

Într-un al doilea subsidiar, a solicitat achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală şi nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege). A susţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, atât din punct de vedere al laturii obiective cât şi al laturii subiective, referindu-se la împrejurarea că prin hotărârea din 18 octombrie 2011 privind interpretarea unitară a articolului nr. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, Comisia comună specială a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru Statutul deputaţilor şi senatorilor a hotărât că situaţia de conflict de interese nu poate fi reţinută în privinţa angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor, prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată, sau a unui contract civil, indiferent de calitatea persoanei angajate.

De asemenea, a susţinut că angajarea soţiei sale în cadrul propriului birou parlamentar de circumscripţie nu poate fi considerat un act îndeplinit în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu şi a apreciat ca fiind discutabilă calitatea sa de funcţionar public, deoarece art. 1 din Legea nr. 96/2006 prevede că deputaţii şi senatorii sunt reprezentanţi aleşi ai poporului român, prin care acesta îşi exercită suveranitatea, în condiţiile prevăzute de Constituţie şi de legile ţării.

Mai mult, a subliniat că interesul patrimonial pe care l-a avut propunând angajarea soţiei sale nu putea fi de natură a influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor de parlamentar ce reveneau apelantului, în contrast cu definiţia conflictului de interese realizată de textul art. 70 din Legea nr. 161/2003, constând în interesul personal, de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care, potrivit Constituţiei şi altor acte normative, revin unei persoane ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică.

De asemenea, a precizat că textul fostului alin. (6) al art. 38 din Legea nr. 96/2006 şi cel al art. 6 pct. 7 din Hotărârea nr. 1/2006 pentru aprobarea Normelor privind modul de utilizare şi justificare a sumei forfetare aferente cheltuielilor efectuate de deputaţi şi senatori în circumscripţiile electorale nu conţin nicio interdicţie cu privire la angajarea personalului din propriul birou parlamentar din teritoriu.

Într-un alt subsidiar a solicitat instanţei să constate că fapta săvârşită nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, astfel că, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 19 din Legea nr. 255/2013 şi art. 18¹ C. pen. anterior a solicitat aplicarea unei sancţiuni administrative din cele prevăzute de art. 91 lit. c) C. pen. anterior.

În final, a criticat sentinţa atacată sub aspectul unei greşite individualizări a pedepsei, arătând că practica Înaltei Curţi cuprinde soluţii de achitare şi de aplicare a unei amenzi administrative în cazul unor foşti colegi deputaţi, trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese.

A considerat că instanţa de fond a greşit atunci când a reţinut, în ceea ce îl priveşte, exclusiv incidenţa circumstanţelor personale agravante, ignorând cu desăvârşire circumstanţe personale atenuante precum: inexistenţa unui prejudiciu, gradul înalt de pregătire profesionala (apelantul fiind profesor universitar), activitatea depusă în slujba concetăţenilor, realizările deosebite obţinute în calitatea de Preşedinte al Consiliului Judeţean Sibiu şi în funcţiile avute anterior: de preşedinte al organizaţiei judeţene Sibiu a Partidului Socialist Democrat (1996-2014 şi în prezent), deputat în Parlamentul României (2000-2001, 2004-2012) şi secretar de stat la Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale (2001-2004), lipsa antecedentelor penale, dar şi faptul ca apelantul este familist şi are două fiice studente. Ca urmare, a susţinut că prima instanţă a procedat eronat atunci când nu a făcut aplicarea art. 76 C. pen. anterior.

Totodată, a criticat modul în care prima instanţă a aplicat pedepsele accesorii prevăzute în art. 64 lit. a)-lit. c) C. pen. anterior, considerând că, sub acest aspect, sentinţa atacată este nemotivată, fiind dată cu încălcarea textului art. 403 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

III. Procedura în faţa completului de 5 judecători

La termenul de judecată din data de 14 septembrie 2015, apelantul inculpat C.I. a precizat, în prezenţa apărătorului ales, că nu dorește să dea declarație în faţa instanţei de apel.

Apelantul nu a solicitat instanţei de apel administrarea unor probe suplimentare faţă de cele administrate în cursul judecării fondului.

IV. Analiza criticilor formulate de către apelantul inculpat C.I.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele, potrivit art. 408 şi urm. C. proc. pen., completul de 5 judecători, al Înaltei Curți de Casație și Justiție reţine următoarele:

1. Referitor la critica formulată de apelant privind lipsa actului de sesizare, datorată anulării raportul de evaluare înregistrat în data de 23 septembrie 2011, denumit în continuare „Raportul”, instanţa de control judiciar constată că, potrivit art. 221 C. proc. pen. anterior (în vigoare atât la data săvârşirii faptelor, cât şi la 12 martie 2013, data începerii urmăririi penale în cauză), organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, ori se sesizează din oficiu când află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune.

Plângerea era definită de art. 222 C. proc. pen. anterior ca fiind încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică referitoare la o vătămare cauzată respectivei persoane printr-o infracţiune, în timp ce denunţul constituia o încunoștințare similară, referitoare la săvârşirea unei infracţiuni.

Prin urmare, atât raportul de evaluare înregistrat în data de 23 septembrie 2011, denumit în continuare „Raportul”, transmis Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 23 septembrie 2011, prin care A.N.I. sesiza săvârşirea de către deputatul C.I. a infracţiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ C. pen., prin facilitarea angajării soţiei sale, C.A., în cadrul biroului său de parlamentar, cât şi adresa de înaintare din 23 septembrie 2011 înregistrată în data de 29 septembrie 2011 la Registratura generală a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi din 6 octombrie 2011 la secţia de urmărire penală şi criminalistică, denumită în continuare „sesizarea”, se încadrează în categoria denunţurilor prevăzute de art. 222 C. proc. pen. anterior.

Şi actualul C. proc. pen. conţine dispoziţii similare textelor anterior menţionate, chiar mai detaliate şi explicite.

Astfel, potrivit art. 288 C. proc. pen., organul de urmărire penală poate fi sesizat prin „plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu”, iar conform art. 291 din actul normativ menţionat, persoanele cu funcţii de conducere sau cu atribuţii de control în cadrul unei autorităţi a administraţiei publice sau în cadrul altor autorităţi publice, instituţii publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum şi persoanele care exercită un serviciu de interes public sunt obligate să sesizeze de îndată organul de urmărire penală, dacă în exercitarea atribuţiilor lor au luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

Din lectura textelor art. 253¹ C. pen. anterior şi, respectiv, art. 301 C. pen., prin raportare la textele procedurale relevante din cadrul ambelor reglementări succesive procesual penale, se reţine că nici normele penale şi de procedură penală anterioare, nici cele actuale nu includ infracţiunea de conflict de interese în categoria infracţiunilor pentru care începerea urmăririi penale sau punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată sau de existenţa unei sesizări speciale.

Ca atare, împrejurarea că raportul a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunţată de instanţa de contencios administrativ nu este de natură a produce efecte în prezenta cauză penală, cele două ramuri de drept reglementând tipuri de răspundere distincte, de natură diferită.

Ceea ce a stat la baza începerii urmăririi penale a fost, în realitate, sesizarea din oficiu a organului de urmărire penală, aspect care rezultă din conţinutul rezoluţiei din 30 septembrie 2011 prin care raportul a fost transmis procurorului şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică „în vederea analizării posibilităţii sesizării din oficiu”.

În consecinţă, constatând că infracţiunea de conflict de interese nu face parte din categoria de infracţiuni pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale necesită formularea unei plângeri sau a unei sesizări prealabile, instanţa de control judiciar apreciază că prima instanţă a procedat în mod corect atunci când a stabilit că anularea raportului de către instanţa de contencios administrativ nu echivalează cu lipsa sesizării organului de urmărire penală, în sensul avut în vedere de art. 221 alin. (2) C. proc. pen. anterior şi, respectiv, de art. 288 alin. (2) C. proc. pen. actual.

2. Referitor la apărarea privind incidenţa în cauză a principiului ne bis in idem, instanţa apreciază că această problemă trebuie analizată sub două aspecte:

i) prin raportare la soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror iniţial în cauză şi

ii) prin prisma efectelor sentinţei civile nr. 115 pronunţată la data de 21 martie 2012 de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 1121/57/2011, irevocabilă.

Instanţa reţine că atât art. 4 din Protocolul nr. 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene au ca scop interzicerea reluării procedurilor penale ce au fost închise printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Pentru a fi aplicabilă garanția instituită de principiul non bis in idem, ambele proceduri trebui să fie desfășurate în urma formulării unei „acuzații în materie penală”.

Concret, pentru a se putea invoca autoritatea de lucru judecat se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii:

- existenţa unei hotărâri definitive;

- noul proces penal să se îndrepte în contra aceleiaşi persoane;

- noul proces penal să privească fapte identice ori fapte care sunt în mod substanţial aceleaşi.

i) În ceea ce privește existența în cauză a unei soluții anterioare de netrimitere în judecată, s-a constatat că prin rezoluţia procurorului din data de 17 iulie 2012, față de apelant s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Rezoluția a fost, însă, infirmată prin ordonanţa nr. 939/C2/2012 din 23 ianuarie 2013 a prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că la 12 martie 2013 s-a dispus începerea urmăririi penale, iar la data de 16 iunie 2013 s-a pus în mişcare acțiunea penală privind pe apelant.

În acord cu concluziile primei instanţe, instanţa de control judiciar apreciază că soluția inițială de netrimitere în judecată, infirmată de procurorul ierarhic superior și, ca atare, neconfirmată în procedura verificării realizate de către o instanță potrivit art. 278¹ din reglementarea procesuală anterioară (aplicabilă la data soluţiei de netrimitere), nu echivalează cu o hotărâre definitivă, nu intră sub incidenţa autorităţii de lucru judecat și nu poate împiedica, după infirmare, emiterea actului de inculpare și, subsecvent, a actului de sesizare a instanţei.

De altfel, în interpretarea art. 278¹ alin. (11) C. proc. pen. anterior, instanţele au statuat că soluțiile de netrimitere în judecată, chiar cenzurate de instanță în procedura prevăzută de art. 278¹ C. proc. pen. anterior, se bucură de o autoritate de lucru judecat condiţională, ce subzistă doar atât timp cât nu apar noi date, informaţii, probe, care nu au fost cunoscute de organele judiciare ce au analizat cauza anterior.

ii) Referitor la sentinţa civilă irevocabilă prin care instanţa a dispus anularea raportului, se constată ca procesul anterior a avut caracter administrativ, nu unul penal.

Prin urmare, deşi procedura judiciară în cadrul căreia s-a pronunţat hotărârea judecătorească menţionată l-a vizat pe apelant, a avut în vedere faptele analizate în prezenta speţă şi s-a finalizat prin pronunţarea unei hotărâri irevocabile de anulare a raportului, condiţia existenţei un proces penal anterior nu poate fi considerată îndeplinită în speţă, nefiind incidentă autoritatea de lucru judecat.

Totodată, procesul administrativ nu s-a finalizat cu o sancțiune, astfel că, nici sub acest aspect nu se pune problema cumulului celor două tipuri distincte de răspundere, respectiv a răspunderii administrative și a celei penale.

3. Sub aspectul situaţiei de fapt reţinute prin sentinţa primei instanţe, astfel cum reiese din probele administrate, se constată următoarele:

i) În fapt, apelantul C.I. a fost ales deputat în Parlamentul României în cadrul circumscripţiei electorale Sibiu, în legislaturile 2004-2008 şi 2008-2012, astfel cum rezultă din Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 36/2004 cu privire la validarea mandatelor deputaţilor aleşi la data de 28 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.218/17.12.2004 şi, respectiv, din Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 40/2008 cu privire la validarea mandatelor deputaţilor aleşi la data de 30 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 859/19.12.2008.

În conformitate cu dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor, apelantul a solicitat Secretarului General al Camerei Deputaţilor, printr-o cerere scrisă nedatată aprobarea încadrării numitei C.A. în funcţia de consilier la biroul său parlamentar, cu un salariu brut lunar de 2.769 RON, pe perioada începând cu data de 5 octombrie 2009 şi până la sfârşitul mandatului.

Din certificatul de căsătorie depus la dosarul de angajare al numitei C.A. şi din Extrasul din Registrul de Căsătorie emis de Serviciul Public Comunitar de Evidenţă a Persoanelor Sibiu a rezultat că aceasta este soţia apelantului C.I.

Urmare cererii formulate de către apelant, între C.A., soţia sa şi Camera Deputaţilor, reprezentată de Secretarul General, s-a încheiat contractul de muncă din data de 5 octombrie 2009 pentru perioada 5 octombrie 2009-sfârşitul mandatului deputatului C.I.

Contractul individual de muncă în cauză a fost vizat de către apelantul C.I., de Direcţia resurse umane, de Direcţia de salarizare şi de Serviciul juridic din cadrul Camerei Deputaţilor.

La data de 22 februarie 2011, prin cererea înregistrată la Cabinetul Secretarului general al Camerei Deputaţilor, numita C.A., încadrată în calitate de consilier parlamentar în cadrul biroului parlamentar al deputatului C.I. a solicitat Secretarului General al Camerei Deputaţilor aprobarea încetării a contractului individual de muncă începând cu data de 1 februarie 2011.

Prin Ordinul nr. 181/2011 al Secretarului general al Camerei Deputaţilor, începând cu data de 1 februarie 2011 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă din 5 octombrie 2009 încheiat cu numita C.A., în temeiul art. 55 lit. b) din Legea nr. 53/2003 (C. muncii), ca urmare a acordului părţilor.

Adresa din 24 ianuarie 2012 emisă de Camera Deputaţilor precizează că numita C.A., fostă angajată cu contract individual de muncă în perioada 5 octombrie 2009-1 februarie 2011, în funcţia de consilier în cadrul biroului parlamentar al deputatului C.I., a obţinut următoarele venituri nete: octombrie 2009 – 2.207 RON; noiembrie 2009-iunie 2010 – 2.428 RON/lunar; iulie 2010 – 1.884 RON; august 2010-decembrie 2010 – 1.830 RON/lunar, ianuarie 2011 – 2.096 RON şi februarie 2011 - 300 RON. Aceste sume totalizează un venit net de 35.061 RON obţinut de C.A. în baza contractului de muncă din 5 octombrie 2009.

ii) Mijloace de probă

Situaţia de fapt anterior prezentată este pe deplin dovedită de mijloacele de probă administrate în cauză, respectiv înscrisurile anterior menţionate la paragraful B.VI.3.i), a căror autenticitate şi veridicitate nu a fost contestată de către apelant, declaraţiile date de martorii B.G. şi F.R. şi declaraţia apelantului. Toate declaraţiile menţionate au fost redate în detaliu în conţinutul sentinţei atacate şi nu vor mai fi reluate.

Prin urmare, instanţa de control judiciar apreciază că situaţia de fapt a fost corect stabilită de către prima instanţă, corespunzând probelor administrate în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei de fond.

De altfel, aşa cum apărarea inculpatului a susţinut cu ocazia dezbaterilor în faţa instanţei de apel, situaţia de fapt reţinută de prima instanţă nu a fost contestată de inculpat.

4. Urmare propriului examen, contrar apărării şi criticilor formulate, instanţa de control judiciar constată că elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior se regăsesc în totalitate în contextul faptelor analizate, a căror încadrare juridică a fost corect stabilită de către prima instanţă.

i) Pentru existența infracțiunii de conflict de interese, sub aspectul elementului material al laturii obiective, este necesar să se facă dovada că funcționarul care își exercită atribuţiile de serviciu îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii din care s-a obţinut direct sau indirect un folos patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru afin până la gradul II inclusiv.

Din declarațiile martorilor F.R. şi B.G., care se coroborează cu cele ale apelantului şi cu înscrisurile din dosar, rezultă că elementul material al infracţiunii de conflict de interese s-a concretizat în ambele modalităţi prevăzute de lege, întrucât, pe de o parte, a existat o acţiune a apelantului de a formula o cerere de angajare a soţiei sale în cadrul biroului său parlamentar (varianta îndeplinirii actului sancţionat de textul art. 253¹ C. pen. anterior), iar pe de altă parte, s-a probat acţiunea apelantului de a participa la luarea unei decizii în baza căruia soţia sa a realizat un venit net de 35.061 RON, prin avizarea contractul de muncă din 5 octombrie 2009, apelantul prevăzând urmările actelor sale şi urmărind, deopotrivă, producerea acestora.

ii) În contextul anterior menţionat, punând în discuţie calitatea de subiect activ al infracţiunii de conflict de interese, apelantul a susţinut, în ambele faze ale judecăţii, că nu îndeplineşte cerinţele textului art. 253¹ C. pen. anterior, întrucât nu este funcţionar public ci, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 96/2006, este un reprezentant ales al poporului român, prin care acesta îşi exercită suveranitatea, în condiţiile prevăzute de Constituţie şi de legile ţării.

În acord cu concluzia instanţei de fond, care a realizat în acest sens o analiză profundă, justă şi extensivă, completul de 5 judecători, apreciază că deputatul din Parlamentul României este un funcţionar public în accepţiunea legii penale, indiferent că este vorba despre C. pen. anterior, sub care s-a comis fapta dedusă judecăţii [art. 147 alin. (1) raportat la art. 145] ori de C. pen. în vigoare [art. 175 alin. (1) lit. a)].

Făcând trimitere la multiplele argumente judicios prezentate de prima instanţă, instanţa de control judiciar reţine că semnificaţia noţiunii de funcţionar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcţionar din dreptul administrativ, ci are un înţeles mai larg, datorită caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, dar şi faptului că exigenţele de apărare a avutului public şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal.

În doctrină s-a arătat că, în legea penală, funcţionarul este definit exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine, fiind cu alte cuvinte, supus unui anumit statut şi regim juridic dacă îşi exercită activitatea în serviciul unei unităţi determinate prin legea penală.

Aşa fiind, legea penală anterioară făcea trimitere la noţiunea de „autorităţi publice” (art. 145 C. pen. anterior), care, potrivit dispoziţiilor titlului III din Constituţia României, au în sfera lor de cuprindere, pe lângă organele administraţiei publice (centrale de specialitate şi locale), şi Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul, precum şi autoritatea judecătorească (instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii).

În acelaşi context, sunt edificatoare considerentele Deciziei nr. 2/2014 ale Curţii Constituţionale, prezentate pe larg de către prima instanţă, astfel că nu vor mai fi reluate.

Dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. a) noul C. pen. au tranşat aspectul analizat, textul prevăzând că au statut de funcţionar public, în sensul legii penale, între alte categorii, persoanele care exercită atribuţii şi responsabilităţi în scopul realizării prerogativelor puterii legislative. Asemenea persoane sunt parlamentarii, senatori şi deputaţi, inclusiv organele lor de conducere (preşedinţii şi vicepreşedinţii, chestorii şi secretarii Camerei Deputaţilor şi ai Senatului României).

De altfel, Convenţia penală cu privire la corupţie adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999 la Strasbourg şi ratificată de România prin Legea nr. 27/2002 operează cu noţiunea de „agent public”, care este interpretată, potrivit art. 1, prin referire la definiţia noţiunilor de funcţionar public, ministru, primar sau judecător în dreptul naţional al statului în care persoana în cauză exercită această funcţie. Totodată, art. 4 foloseşte noţiunea de „membru al unei adunări publice naţionale”, categorie care vizează parlamentarii aleşi sau numiţi la nivelul adunărilor regionale sau naţionale, care exercită puteri legislative sau administrative.

Având în vedere aspectele anterior expuse, rezultă, fără dubiu, că parlamentarii au calitatea de funcţionari publici în sensul normei penale, fiind subiecţi activi ai infracţiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior, astfel încât critica inculpatului va fi respinsă, ca neîntemeiată.

iii) Apelantul a mai invocat în apărare că propunerea de angajare a soţiei sale în cadrul biroului său parlamentar, precum şi avizarea contractului de muncă al acesteia nu pot fi considerate activităţi îndeplinite în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, considerând că, nici din această perspectivă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de conflict de interese.

Astfel cum s-a arătat anterior, subiectul activ al infracţiunii de conflict de interese este funcţionarul public care are competenţa de a îndeplini acte sau/şi de a participa la luarea deciziilor.

În speţă, competenţa inculpatului, în calitate de deputat, de a îndeplini un act în vederea angajării soţiei sale şi de a participa la luarea deciziei de angajare a acesteia rezultă din prevederile fostului alin. (6) [actual alin. (9)] al art. 38 din Legea nr. 96/2006 şi art. 6 alin. (7) din Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului publicată în Monitorul Oficial nr. 498/2006, care prevăd, în esenţă, că angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil, iar în cazul angajării pe baza unui contract de muncă, încadrarea salariaţilor se face la propunerea deputaţilor sau a senatorilor în cauză şi cu avizarea de către aceştia a respectivului contract, al cărui model-tip este aprobat prin anexa nr. 6 la Hotărârea nr. 1/2006.

Şi art. 26 alin. (8) din Anexa nr. 1 la Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 31/2006, republicată în Monitorul Oficial nr. 450/30.06.2009 prin care a fost aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare a serviciilor Camerei Deputaţilor menţionează că numirea în funcţii a personalului la birourile parlamentare din circumscripţiile electorale se face la propunerea deputatului respectiv.

Din examinarea activităţilor apelantului ce fac obiectul acuzaţiilor, se constată nu doar faptul că actele îndeplinite de către acesta se înscriu în competenţele descrise de textele de lege anterior menţionate, dar şi că apelantul a respectat întocmai conduita prescrisă, propunerea de angajare formulată şi avizul dat în vederea angajării soţiei constituind condiţii obligatorii pentru angajarea acesteia din urmă în cadrul biroului său parlamentar.

În consecinţă, câtă vreme conduita reproşată apelantului s-a înscris în atribuţiile stabilite în competenţa sa prin normele anterior menţionate, nu poate fi primită apărarea acestuia în sensul că atribuţiile sale de serviciu vizează exclusiv activitatea de deliberare şi participare la adoptarea legilor.

iv) Cât priveşte susţinerea apelantului că interesul patrimonial avut în vedere la angajarea soţiei sale nu a influenţat îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor de parlamentar ce-i reveneau, instanţa de control judiciar reţine că un oficial public este în conflict de interese atunci când, în virtutea funcției publice pe care o ocupă, ia o decizie sau participă la luarea unei decizii cu privire la care are și un interes personal.

Potrivit art. 13 din Recomandarea nr. 10/2000 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, „conflictul de interese apare atunci când funcționarul public are un interes personal care influențează sau pare să influențeze îndeplinirea atribuțiilor sale oficiale cu imparțialitate și obiectivitate. Interesele private ale funcționarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau organizații cu care funcționarul public a avut relații politice sau de afaceri. Interesul personal se poate referi și la orice datorii pe care funcționarul public le are față de persoanele enumerate mai sus.”.

Urmarea imediată produsă prin realizarea actelor ce constituie elementul material al infracţiunii de conflict de interese (iniţierea şi participarea la angajarea soţiei sale) constă în interesul obţinerii unui folos patrimonial pentru soţia şi, respectiv, familia sa, din bugetul Camerei Deputaţilor.

Ca atare, pentru existenţa unui conflict de interese, în sensul legii penale, este suficient ca acţiunile apelantului să fi produs un folos material provenit din fondurile publice pentru sine, soţia sau familia sa.

În speţă, independent de indemnizaţia de care apelantul a beneficiat în calitate de deputat, soţia sa a realizat, în calitate de angajat cu contract individual de muncă în perioada 5 octombrie 2009-1 februarie 2011 un venit net total de 36.051 RON din fondurile alocate de Camera Deputaţilor pentru cheltuielile biroului parlamentar, astfel cum rezultă din adresa din 24 ianuarie 2012 emisă de Camera Deputaţilor, dar şi din concluziile raportului.

Această situaţie se circumscrie întocmai împrejurărilor sancţionate de norma de incriminare, astfel încât, apărarea apelantului referitoare la îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor ce îi reveneau, în contextul obţinerii unor beneficii materiale pentru soţia sa, nu este întemeiată.

v) În cadrul apelului formulat, inculpatul a mai susţinut că Legea nr. 96/2006 nu prevede vreo interdicţie de angajare a soţului sau soţiei în cadrul unui biroului parlamentar, considerând că norma de incriminare a conflictului de interese nu ar fi aplicabilă în lipsa unei asemenea interdicţii.

Contrar acestei apărări, instanţa de control judiciar consideră că lipsa unei interdicţii exprese referitoare la angajarea soţiei în Legea nr. 96/2006 nu prezintă relevanţă în cauză, deoarece conduita impusă unui funcţionar public prin normele de drept penal nu este condiţionată de existenţa unei interdicţii, iar reglementările cuprinse în normele interne ale Parlamentului au regim juridic diferit, atrăgând o răspundere distinctă faţă de dispoziţiile legii penale.

În privinţa aprecierii caracterului penal al faptelor comise de inculpat este relevant doar textul normei cuprinse în art. 253¹ C. pen., a cărui încălcare atrage incidenţa răspunderii penale.

Ca atare, invocarea de către apelant a lipsei unei interdicţii exprese într-o reglementare fără caracter penal nu poate constitui o apărare eficientă în cauză, urmând a fi respinsă, ca neîntemeiată.

vi) Sub aspectul laturii subiective, este necesar să se facă dovada că acţiunile ce constituie elementul material al laturii obiective sunt realizate cu voinţa de a obţine un folos material pentru sine sau soţul său și cu conștiința că prin aceasta aduce atingere reputației instituției și autorității publice.

Din derularea împrejurărilor de fapt, astfel cum acestea reies din probatoriu, instanţa de control judiciar constată justeţea raţionamentului primei instanţe, în sensul că apelantul a acţionat cu forma de vinovăţie cerută de lege, respectiv cu intenţie directă, având reprezentarea că prin acţiunea sa realizează un folos material pentru soţia sa şi deci, pentru familia sa şi urmărind producerea acestui rezultat prin comiterea infracţiunii de care este acuzat.

În ce privește critica referitoare la imprevizibilitatea legii, ce ar fi generat pretinsa eroare de drept în care s-ar fi aflat apelantul, instanța de control judiciar reține că aceasta nu este fondată.

Calitatea legii de a fi previzibilă este îndeplinită atunci când cetăţenii dispun de informaţii suficiente şi prealabile asupra normei juridice aplicabile într-o situaţie dată, astfel încât persoana în cauză să poată înţelege care este sensul acesteia şi faptul că i se aplică.

Deşi textul art. 253¹ C. pen. anterior este o reglementare relativ nouă inserată în cuprinsul C. pen. în anul 2006, caracterul neechivoc al normei de drept se apreciază în raport cu gradul de cultură şi experienţa socială a inculpatului, condiţiile concrete de săvârşire a faptei, precum şi cu posibilitatea acestuia de informare, de acces la textele legislative.

Curtea europeană are o jurisprudenţă constantă în a considera că profesioniştii din anumite domenii au o obligaţie de prevedere a normei penale mai extinsă decât o persoană obişnuită (cauza Soros c. Franţa, hotărârea din 6 octombrie 2011, cauza Valico c. Italia, hotărârea din 21 martie 2006, cauza Eurofinacom c. Franţa, hotărârea din 7 septembrie 2004).

În speţă, din actele dosarului rezultă că inculpatul este persoană cu o pregătire intelectuală superioară, fiind profesor universitar şi a fost ales deputat în legislaturile 2004-2008 şi 2008-2012, calitate în care a participat la procesul de legiferare ce a inclus, între altele, Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea C. pen., prin care textul art. 253¹ ce a incriminat conflictul de interese a fost introdus în C. pen. anterior. Această activitate a presupus, cu necesitate, cunoaşterea de către inculpat a rațiunii, utilităţii și sferei de aplicare a normei, asigurând textului de lege un grad maxim de previzibilitate, din perspectiva apelantului.

Prin urmare, calitatea de deputat în Parlamentul României, autoritate legiuitoare, precum şi experienţa apelantului în procesul legislativ face ca înţelegerea sensului legii să fie o activitate cotidiană pentru acesta şi îl împiedică să se prevaleze de necunoaşterea legii (penale sau extrapenale) ori de interpretarea greşită asupra caracterului ilicit al faptei de comiterea căreia este acuzat.

În acest context, nu poate fi primită apărarea apelantului referitoare la concluziile hotărârii din 18 octombrie 2011 a Comisiei comune speciale a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind interpretarea unitară a art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, care a stabilit că situaţia de conflict de interese nu poate fi reţinută în privinţa angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor, prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil, indiferent de calitatea persoanei angajate.

Aşa cum corect a apreciat prima instanţă, comisia anterior menţionată nu are atribuţii de legiferare, interpretare ori de aplicare a legii în materie penală, nu se poate substitui legiuitorului şi nici puterii judecătoreşti şi nu poate formula aprecieri cu valoare de principiu ori de îndrumare în ceea ce priveşte existenţa unei infracţiuni, a conţinutului constitutiv al acesteia şi sferei de aplicare a unor norme de incriminare, astfel că hotărârea anterior menţionată nu este de natură să împiedice ori să limiteze incidenţa dispoziţiilor art. 253¹ C. pen. anterior şi, pentru aceleaşi considerente, nu poate fi invocată în susţinerea unei pretinse erori de drept sau a imprevizibilităţii textului de lege.

vii) Analizând critica formulată de apelant în sensul că fapta săvârşită nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, fiind necesară achitarea sa şi aplicarea unei amenzi administrative în temeiul art. 18¹ C. pen., completul de 5 judecători apreciază, dimpotrivă, că prin modul de săvârșire a infracțiunii de conflict de interese şi natura acesteia, perioada în care s-a derulat activitatea (5 octombrie 2009-1 februarie 2011), conţinutul ei concret, urmările produse (starea de pericol la adresa valorilor sociale ocrotite de lege referitoare la funcţionarea instituţiilor şi la îndeplinirea atribuțiilor de parlamentar în conformitate cu principiile aceste demnități publice) şi calitatea în care apelantul a acţionat (deputat în Parlamentul României), fapta prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, astfel că nu se justifică reținerea dispozițiilor art. 18¹ C. pen. anterior și aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.

Această concluzie se impune prin corelarea scopului urmărit de apelant (subordonarea interesul public interesului personal al deputatului, prin facilitarea obţinerii de foloase materiale soţiei sale din bugetul statului) cu modalitatea şi împrejurările concrete în care apelantul a comis fapta şi cu calitatea deţinută, de membru al puterii legislative. Această calitate impunea apelantului să manifeste conştiinţă socială şi să asigure, prin exemplul personal, respectarea dispoziţiilor legale la elaborarea cărora, de altfel, a şi participat.

În consecință, având în vedere considerentele expuse în paragrafele B.IV.4.i)-vii) din prezenta decizie, contrar susţinerilor apelantului, completul de 5 judecători concluzionează că din probele administrate în cauză rezultă cu certitudine că fapta există, este prevăzută de legea penală, corespunde conținutului legal din norma de incriminare, a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege şi prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond.

viii) Referitor la susţinerea apelantului în sensul că prima instanţă ar fi procedat eronat, deoarece nu a făcut aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen. anterior, instanţa de control judiciar, făcând trimitere la argumentele menţionate la paragraful B.IV.4.vii) de mai sus, constată că maniera în care inculpatul a ales să asigure beneficii soţiei şi, implicit, familiei sale, cu desconsiderarea fățișă a normei penale ce sancţiona expres şi neechivoc un asemenea comportament, a avut prevalenţă asupra circumstanţelor personale favorabile ale inculpatului şi a îndreptăţit prima instanţă să aprecieze că în speţă nu este aplicabil textul art. 74 C. pen. anterior referitor la circumstanţele atenuante facultative.

Mai mult, ţinând seama de criteriile analizate anterior (cu referire la solicitarea inculpatului de aplicare a dispoziţiilor art. 18¹ C. pen. anterior), de contribuţia concretă avută la comiterea infracţiunii, de principiul proporţionalităţii pedepselor în raport cu gravitatea faptelor comise şi profilul socio-moral şi de personalitate al inculpatului, instanța de apel apreciază că pedeapsa aplicată de instanţa de fond, în cuantum de 1 an închisoare, a cărei executare a fost suspendată condiţionat pe un termen de încercare de 3 ani este de natură a realiza exigențele scopului preventiv și de exemplaritate al pedepsei.

ix) În ce priveşte critica privind greşita aplicare a pedepselor accesorii aplicate de prima instanţă, completul de 5 judecători constată că fapta săvârşită de inculpat corespunde incriminării din C. pen. anterior, ca lege penală în vigoare la data comiterii infracţiunii, în cursul judecării cauzei intrând în vigoare noul C. pen., care a modificat limitele speciale ale pedepsei închisorii pentru infracţiunea de conflict de interese.

Potrivit art. 5 alin. (1) C. pen., în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă, aceasta fiind în speţă legea veche (C. pen. anterior), aşa cum corect a stabilit prima instanţă.

Urmare propriului examen, instanţa de control judiciar apreciază că în mod corect a procedat prima instanţă atunci când, în temeiul art. 71 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. anterior a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) şi lit. c) din acelaşi cod, întrucât săvârşirea infracţiunii de conflict de interese constituie un argument pertinent şi suficient pentru a conduce la concluzia că apelantul este nedemn să fie ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice, să exercite funcţii publice sau implicând exerciţiul autorităţii de stat ori să exercite funcţii sau profesii de natura celei de care s-a folosit pentru săvârşirea faptei, câtă vreme, în calitate de deputat, a pus interesul privat deasupra celui public, naţional.

Ca atare, constatând că atât cuantumul, cât şi natura şi modalitatea de executare a sancţiunilor aplicate de către prima instanţă sunt juste şi judicios stabilite, corespunzând vătămării produse prin comportamentului apelantului şi pericolului social al faptei, instanţa de control judiciar va respinge critica, ca neîntemeiată.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., instanţa de control judiciar urmează a respinge, ca nefiind fondat, apelul declarat de inculpatul C.I. împotriva sentinței penale nr. 1071 din data de 10 decembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secția penală, în Dosarul nr. 2526/1/2014, iar în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga apelantul la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de judecarea căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul C.I. împotriva sentinței penale nr. 1071 din data de 10 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secția penală, în Dosarul nr. 2526/1/2014.

Obligă apelantul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2015.