Prin Cererea înregistrată la data de 28 noiembrie 2013 la Tribunalul Bucureşti, reclamantul Z.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., şi a solicitat să fie obligat la plata sumei de 1.788.636 RON, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării pe bursă a unui număr de 14.393.285 de acţiuni Fondul Proprietatea din creanţa garantată asupra statului în cuantum de 7.575.186 RON conferită de Titlul de despăgubiri din 26 mai 2011- Titlu de conversie din 25 iulie 2011 emise de Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar în subsidiar pârâtul să fie obligat să remită reclamantului un număr de acţiuni Fondul Proprietatea, reprezentând echivalentul sumei de 1.788.636 RON.
S-a mai solicitat de către reclamant obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 7.575,186 RON, începând cu data de 26 mai 2011 şi până la momentul plăţii efective a sumei arătate, totodată să fie obligat pârâtul la plata sumei de 200 RON reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executării hotărârii ce va fi pronunţată.
Prin Sentinţa civilă nr. 401 din 24 martie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii acţiunii introduse de reclamant, ca neîntemeiate, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Z.D., a obligat pârâtul la plata sumei de 1.788,636 RON, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării pe bursă a cantităţii de 14.393.285 acţiuni Fondul Proprietatea din creanţa garantată asupra statului în cuantum de 7.575.186 RON conferită de Titlul de despăgubiri din 26 mai 2011 - Titlul de Conversie din 25 iunie 2011 emise de Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 7.575.186 RON şi de acordare de 200 RON reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere.
Pe fondul cauzei, instanţa a apreciat că acţiunea introdusă de reclamant este în parte întemeiată, reţinând, în esenţă, culpa pârâtului care nu a listat la bursă Fondul Proprietatea în cadrul termenelor imperative stabilite de lege, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acţiunile companiilor naţionale aflate în portofoliul. Fondului Proprietatea la care statul este acţionar majoritar, iar ulterior listării, datorită culpei pârâtului care a ignorat principiile elementare ale funcţionării pieţei de capătul 1, acţiunile s-au tranzacţionat cu un discount semnificativ de 50 - 60% din valoarea nominală.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 4 iunie 2014, a declarat apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Prin Decizia civilă nr. 463A din 30 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins în totalitate acţiunea, ca neîntemeiata. Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei referitoare la soluţionarea excepţiilor procesuale.
Instanţa de apel, în esenţă, a reţinut că, invocând dispoziţii cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, reclamantul solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale şi să se instituie, pe cale jurisprudenţială, un mecanism de despăgubire în alte condiţii şi în altă procedură decât cele prevăzute de legea specială. Modul în care legiuitorul a stabilit că trebuie realizată conversia în acţiuni este un aspect care intră în atribuţia exclusivă a puterii legiuitoare, neputând fi cenzurat de o instanţă judecătorească, care are obligaţia de aplica legea.
Împotriva acestei decizii reclamantul Z.D. a declarat recurs.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit, în mod voit, actul juridic dedus judecăţii, hotărârea dată în speţă fiind insuficient motivată şi lipsită de temei legal.
Consideră că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, raportat la dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora creanţele asupra statului sunt garantate, dispoziţii în considerarea cărora apreciază că titlurile de despăgubire în cuantum de 7.575.186 RON emise de către Guvernul României prin A.N.R.P. în favoarea sa "încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate".
Se susţine de către recurent că instanţa de apel a ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, invocat atât în cuprinsul cererii introductive, cât şi în cererea de apel. Precizează că titlul de despăgubire obţinut, care are regim de creanţă garantată asupra statului, a fost obţinut în baza legislaţiei speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe când cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului lor de creanţă îl constituie dreptul comun în materie, reglementat de C. civ.
Recurentul consideră greşită opinia instanţei de apel potrivit căreia, în speţă, nu ar fi întrunite condiţiile cumulative ale răspunderii civile delictuale raportat la reţinerea faptului că statul nu a săvârşit nicio faptă ilicită. Susţine că există o legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului pe de o parte, care a ignorat factorii de risc menţionaţi în cererea introductivă şi, totodată, nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispoziţiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007 care au făcut posibil faptul preţul acţiunilor Fondului Proprietatea să fie sub valoarea nominală de 1 RON/acţiune.
Totodată, recurentul a arătat că prin demersul său nu a solicitat ca instanţa de judecată să înlocuiască anumite acte normative, să le combată ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege. Arată că solicitarea sa a vizat ca însuşi cadrul legal prevăzut de legislaţia specială de reparaţie să fie aplicat pentru a putea să-şi valorifice integral, şi nu parţial, creanţa garantată asupra statului.
În continuare, se mai arată că nu a solicitat despăgubiri suplimentare, ci acordarea valorii integrale a despăgubirilor acordate prin titlul lui de despăgubire primit în baza legilor de restituire. Susţine că este de neacceptat ca aplicarea legilor speciale de reparaţie care consacră principiul restituirii integrale, să se raporteze la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursă Fondul Proprietatea în termenul legal (minimum 5% din acţiunile companiilor naţionale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acţionar majoritar), ignorând astfel principiile funcţionării pieţei de capital, ceea ce a condus la obţinerea unor despăgubiri parţiale şi plafonate. Arată că legiuitorul nu a înţeles să renunţe la principiul restituirii integrale în cazul măsurilor prin echivalent şi să plafoneze despăgubirile, întrucât procedeul ar fi contrar dispoziţiilor din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, dar şi art. 24 din Legea nr. 165/2013 care nu cuprinde dispoziţii privind plafonarea prin lege a despăgubirilor, ci doar eşalonarea plăţii acestora.
Printr-o altă critică, se apreciază greşită opinia instanţei de apel potrivit căreia tergiversarea listării Fondului la bursă ce a determinat ca acţiunile să fie listate la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 RON/acţiune nu ar fi imputabile statului român, întrucât nu putea anticipa evoluţia valorii acţiunilor la bursă. Susţine faptul că fluctuaţiile pieţei bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate şi că statul a cunoscut ori putea cunoaşte această împrejurare, însă a stabilit, în mod unilateral, că valoarea de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului Fondului Proprietatea să fie una şi aceeaşi cu valoarea nominală unitară a respectivelor acţiuni. S-a arătat că, de la momentul listării Fondului Proprietatea la bursă, respectiv 25 ianuarie 2011 şi până în prezent, cotaţia maximă atinsă de aceste acţiuni a fost de doar 0,75 RON/acţiune, fiind inferioară celor din titlul de despăgubire (1 RON/acţiune).
Apreciază că, în raport de obiectul cererii sale, Decizia în interesul legii nr. 27/2011 nu este aplicabilă în speţă, întrucât se referă la situaţia cererilor în justiţie întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 ori la situaţia în care se încercă eludarea aplicabilităţii legilor speciale de reparaţie nr. 10/2001 şi nr. 247/2005. Arată că nu doreşte decât să-şi valorifice integral creanţa garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanţei, apreciind că debitorul obligaţiei garantate nu poate pretinde inexistenţa prejudiciului motivat de volatilitatea pieţei în domeniu şi caracterul speculativ al acesteia din urmă sub motivaţia că piaţa aferentă bunului respectiv este oscilantă.
În opinia recurentului este greşită invocarea, în cauză, a considerentelor Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei nr. 818 din 3 iulie 2008, întrucât raţionamentul instanţei se dovedeşte a fi eronat, deoarece decizia a fost pronunţată în legătură cu un litigiu privind înlăturarea discriminării rezultate din acordarea unor drepturi salariale ale magistraţilor, ceea ce nu este cazul în speţă. Or, în cauza de faţă, discriminarea se manifestă între două categorii de creditori cu drepturi egale asupra statului, arătând că nu contestă procedura de acordare a despăgubirilor, ci reclamă faptul că despăgubirea nu a fost efectivă, fiind realizată doar o despăgubire parţială, având în vedere că patrimoniul său a fost diminuat cu diferenţa dintre valoarea de 1 RON/acţiune şi valoarea de cotaţie a unei acţiuni, sens în care a făcut trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din perioada 2006 - 2009.
Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a Deciziei civile nr. 463A din 30 octombrie 2014 în sensul respingerii apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei dată de prima instanţă ca temeinică şi legală, făcând trimitere la normele de drept substanţial C. civ. din 1864, cât şi la Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prin raportare la Legea nr. 71/2011.
Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat la comunicarea cererii de recurs către intimatul-pârât Statul Român prin M.F.P.
Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.
La data de 20 aprilie 2015, a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a constatat că recursul îndeplineşte condiţiile de formă şi este admisibil în principiu, însă, pe fond, apare ca vădit nefondat, dată fiind jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în cauze similare.
Completul de filtru C7, la data de 20 aprilie 2015, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia părţilor cauzei, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.; dovezile de comunicare a raportului asupra admisibilităţii în principiu se regăsesc la dosar, părţile însă nu au depus la dosar puncte de vedere asupra raportului.
Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ. s-a fixat termen pentru soluţionarea căii de atac la data de 9 octombrie 2015, în procedura filtrului, fără citarea părţilor.
Examinând hotărârea recurată prin prisma criticilor recurentului-reclamant, având în vedere raportul asupra admisibilităţii în principiu, Înalta Curte constată că recursul este vădit nefondat, pentru considerentele următoare:
Prin memoriul de recurs, recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Însă, în susţinerea primului motiv de recurs, s-a apreciat că instanţa de apel a schimbat obiectul cererii deduse judecăţii, îndepărtându-se de la înţelesul vădit lămurit şi neîndoielnic al acestuia (critică prin care se tinde a se invoca motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu poate fi reţinut.
Astfel, în ceea priveşte critica referitoare la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, Înalta Curte constată că recurentul se raportează la interpretarea obiectului cererii de chemare în judecată, ceea ce presupune operaţiunea de calificare juridică a pretenţiei deduse judecăţii, iar, în cazul în care atare calificare ar fi eronată, ar fi susceptibilă a antrena o vătămare procesuală a titularului cererii, astfel încât aceasta nu poate fi evaluată decât din perspectiva prevederilor art. 174 - 176 C. proc. civ.
Ca atare, având în vedere dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. din care rezultă că instanţa are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, şi nu neapărat în acele cazuri de casare, dintre cele prevăzute de art. 488, care au fost indicate în cerere, Înalta Curte va analiza aceste susţineri ale recurentului pe temeiul prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, prima instanţă nu a calificat obiectul cererii de chemare în judecată, reţinând însă că reclamantul a invocat ca temei juridic al cererii de chemare în judecată şi prevederile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care dă posibilitatea titularilor drepturilor şi libertăţilor pe care aceasta le garantează să ceară în primul rând autorităţilor naţionale să înlăture orice încălcare a acestora prin intermediul unui recurs intern, înainte de a se recurge la protecţia subsidiară instituită prin mecanismul Convenţiei.
Referitor la acelaşi aspect, instanţa de apel a reţinut că temeiul juridic al acţiunii îl constituie pretinsa comitere a unui delict civil de către pârât, prejudiciul invocat de reclamant constând în nerealizarea valorii integrale a despăgubirilor de 7.575.186 RON, stabilite prin Titlul de despăgubire din 25 iunie 2011, întrucât există o diferenţă între valoarea nominală a acţiunilor ce i-au fost eliberate în baza acestui titlu de despăgubire şi valoarea lor reală, de cotaţie la bursă, după listarea Fondului Proprietatea.
Pentru această diferenţă de valoare, reclamantul a considerat că este încă titularul unui drept de creanţă împotriva Statului Român, drept care solicită a fi constatat de către instanţă.
În sfârşit, prin prezentele motive de recurs, din perspectiva dreptului material, recurentul invocă Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (recurs în interesul legii), dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Protocoalelor adiţionale, Hotărârea-pilot în Cauza Atanasiu şi alţii vs. România, Cauza Păduraru etc.
Calificarea cererii de chemare în judecată este o operaţiune logico-juridică prin care se determină dispoziţiile legale aplicabile situaţiei de fapt deduse judecăţii.
Înalta Curte constată că niciuna dintre instanţele de fond nu a determinat explicit temeiul juridic de analiză a cererii de chemare în judecată, însă din ansamblul considerentelor hotărârilor pronunţate în cauză, rezultă că cererea a fost evaluată pe temeiul solicitării de angajare a răspunderii Statului Român în legătură cu mecanismul de plată a despăgubirilor stabilite prin dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, verificându-se, la situaţia de fapt dedusă judecăţii, respectarea dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 din perspectiva garanţiilor art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, astfel cum reclamantul a solicitat şi în acord cu finalitate urmărită de acesta.
Prin urmare, va fi înlăturat ca nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (potrivit recalificării realizate de instanţa de recurs).
În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Cu titlu preliminar, se observă că recurentul a înţeles să invoce atât prevederi ale C. civ. de la 1864, cât şi prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această perspectivă, se impune a se sublinia făptui că, art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că "(1) Dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispoziţiile C. civ. sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ."
Prin urmare, din punct de vedere al dreptului substanţial, cauzei de faţă îi sunt aplicabile dispoziţiile legii în vigoare la momentul naşterii raportului juridic litigios, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului anterior citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.
În pricina de faţă, reclamantul Z.D. a solicitat constatarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale a statului român pentru modul cum a fost aplicat Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu referire la conversia despăgubirilor în acţiuni şi pentru tergiversarea listării la bursă a Fondului Proprietatea până în ianuarie 2011, moment anterior intrării în vigoare a noului C. civ.; ca atare, la soluţionarea cauzei urmează a fi avute în vedere dispoziţiile C. civ. din 1864.
Având în vedere situaţia de fapt reţinută în cauză, Înalta Curte constată că în temeiul art. 13 alin. (1) şi art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în favoarea recurentului reclamant, în baza Deciziei nr. 9.789 din 26 mai 2011 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a emis de către A.N.R.P. titlul de conversie - Decizia nr. 2.656 din 25 iulie 2011 - pentru un număr de 14.393.285 acţiuni, la o valoare nominală de 0,5263 RON/acţiune.
În urma valorificării numărului total de acţiuni pe Bursa de Valori Bucureşti la data de 21 august 2011, recurentul-reclamant a obţinut suma de 5.786.549 RON, preţul de cesionare fiind de 0,40 RON/acţiune.
Prejudiciul pe care recurentul-reclamant îl pretinde în cauza de faţă constă în diferenţa dintre suma de 7.575.186 RON pentru care i s-a emis titlu de despăgubire şi suma de 5.786.549 RON la care a fost posibilă valorificarea acţiunilor la data de 21 august 2011, întrucât, de la momentul emiterii titlului de conversie şi până la intrarea efectivă în posesia acţiunilor, au trecut aproximativ două luni de zile, timp în care cotaţia pe bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea a scăzut de la 0,5263 RON până la 0,40 RON (cotaţie la care a vândut acţiunile).
Prin urmare, reclamantul a pretins că urmare a emiterii titlului de despăgubire pentru suma de 7.575.186 RON conform Deciziei nr. 9.789 din 26 mai 2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, urmat de titlul de conversie - Decizia nr. 2.656 din 25 iulie 2011 emisă de A.N.R.P., în baza opţiunii sale, pentru un număr de 14.393.285 acţiuni la valoarea nominală de 0,5263 RON/acţiune, este titularul unei valori patrimoniale ce intră în domeniul de protecţie al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
În litigiul de faţă, pretinde, în esenţă, astfel cum şi instanţele de fond au reţinut, că prin măsurile adoptate sau întârzierea în adoptarea unor măsuri eficiente, intimatul Statul Român nu a asigurat funcţionarea în timp util a Fondului Proprietatea şi valorificarea acţiunilor sale acordate prin titlul de conversie la valoarea nominală de 0,5263 RON/acţiune, având în vedere că acţiunile la Fondul Proprietatea au fost vândute sub această valoare.
Or, în condiţiile în care, în ceea ce-l priveşte pe recurent, procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost integral parcursă, fiindu-i emis titlul de despăgubire (ce încorpora creanţa sa împotriva statului) şi ulterior, titlul de conversie prin care a primit acţiuni la Fondul Proprietatea, în mod legal instanţa de apel a constatat că recurentul şi-a realizat integral dreptul de creanţă la momentul la care a intrat în posesia titlului de conversie, aşadar, a unui număr de 14.393,285 acţiuni la valoarea nominală de 0,5263 RON/acţiune, corespunzător valorii stabilite prin titlul de despăgubire - 7.575.186 RON.
Ca atare, şi obligaţia corelativă a statului s-a stins conform celor expres prevăzute de art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: "Realizarea conversiei acestor titluri în acţiuni emise de Fondul Proprietatea determină stingerea creanţelor constatate prin aceste titluri."
În consecinţă, recurentul nu poate afirma o "ingerinţă" în respectarea dreptului său de proprietate din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, în condiţiile în care acesta nu mai este titularul unei valori patrimoniale ce intră în domeniul de ocrotire al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Ulterior dobândirii acestor acţiuni de către cei îndreptăţit, creşterea sau scăderea valorii acţiunilor ţine de raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa de capital, care, implicit comportă şanse de câştig, dar şi riscuri de pierdere; în plus, valorificarea acestora pe piaţa bursieră nu mai antrenează raporturi juridice între recurent şi Statul Român.
Mecanismul de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost reglementat, în principal, prin Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII din Legea nr. 247/2005, regula fiind restituirea în natură, iar dacă restituirea în natură nu era posibilă, măsurile reparatorii se stabileau în echivalent; una dintre aceste măsuri de restituire în echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001 era şi cea a despăgubirilor acordate în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; aceste despăgubiri puteau consta în despăgubiri în numerar, în limita a 500.000 RON, conform O.U.G. nr. 81/2007 (dacă titularul opta pentru aceasta) ori în acţiuni la Fondul Proprietatea (integral sau diferenţa dintre valoarea despăgubirilor şi plafonul valoric în limita sumei de 500.000 RON).
Nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea şi întârzierea listării la Bursa de Valori Mobiliare a acestuia au constituit cauzele a numeroase condamnări ale României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrucât echivalau cu neîndeplinirea de către autorităţi a obligaţiei asumate de stat în sensul despăgubirii efective a celor îndreptăţiţi potrivit mecanismului adoptat prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, acestea culminând cu pronunţarea Hotărârii-pilot Atanasiu, Poenaru şi Solon din 12 octombrie 2010.
Având în vedere că recurentul invocă garanţiile art. 1 Protocolul nr. 1 şi se prevalează inclusiv de această cauză a Curţii Europene, este util a se preciza că în parag. 180 - 183 din hotărâre, Curtea a concretizat posibile "ingerinţe" în dreptul la respectarea bunurilor, în contextul legislaţiei din România privind retrocedările, astfel: (1) neexecutarea unei decizii administrative a autorităţii locale competente prin care i se recunoaşte părţii interesate un drept la reparaţie ("interes patrimonial" apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1) constituie o ingerinţă în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (a se vedea şi Marin şi Gheorghe Rădulescu împotriva României, nr. 15.851/06, §§ 20 - 22, 27 mai 2010) - parag. 180; (2) neexecutarea unei decizii administrative care recunoaşte dreptul la o despăgubire într-un cuantum pe care aceasta îl stabileşte reprezintă o ingerinţă, în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (Elias împotriva României, nr. 32.800/02, § 21, 12 mai 2009) - parag. 181; (3) neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti ce recunoaşte un drept la despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită, constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate, în sensul primei fraze din primul alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Deneş şi alţii împotriva României, nr. 25.862/03, parag. 46 - 47, 3 martie 2009).
Astfel cum se poate constata, în oricare dintre aceste situaţii, "ingerinţa" este generată de neexecutarea obligaţiei asumate de Stat prin adoptarea legislaţiei în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv de regimul anterior (în cauză, măsura alternativă a despăgubirii în condiţiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005), sens în care în parag. 189, Curtea statuează că: "Este în primul rând obligaţia autorităţilor interne, în special a Parlamentului, de a cântări avantajele şi dezavantajele inerente diferitelor soluţii dintre care să se poată alege", în timp ce în parag. 235 şi 236, Curtea apreciază:
"Refundamentarea totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri. Plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii.
Ţinând cont de numărul mare de persoane vizate şi de consecinţele importante ale unui astfel de dispozitiv, al cărui impact asupra întregii ţări este considerabil, autorităţile naţionale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Miniştrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte."
Urmare a obligaţiilor stabilite în sarcina Statului Român prin procedura hotărârii-pilot, ulterior, a fost adoptată Legea nr. 165/2013, act normativ care a făcut obiect de analiză a Curţii Europene în Cauza Preda c. României din 29 aprilie 2014, Curtea conchizând în sensul caracterului eficient al acestui nou act normativ.
Privitor la noile mecanisme de restituire, Curtea Europeană nu a criticat Legea nr. 165/2013, considerând că modul de calcul şi de acordare a despăgubirilor se încadrează în marja de apreciere a Statului, raportată şi la contextul economic al acestuia. Nu au fost aduse critici esenţiale nici în privinţa modului de eşalonare instituit de lege, care poate fi justificat de complexitatea mecanismului de restituire, cât şi de multitudinea de cereri.
Totodată, prin Hotărârea din Cauza Preda c. României s-a arătat că, structural, noile reglementari apărute după procedura - pilot au un caracter efectiv şi accesibil, şi, în majoritatea cazurilor, nu sunt de natură să aducă încălcări ale dreptului de proprietate.
Înalta Curte constată că, în antrenarea garanţiilor art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, recurentul susţine ingerinţa ca fiind o inacţiune a autorităţilor în urgentarea listării la bursă a acţiunilor la Fondul Proprietatea, măsura care, în opinia sa, ar fi trebuit să-i garanteze valorificarea acţiunilor la valoarea lor nominală, anume, cea din titlul de conversie - 0,5263 RON/acţiune.
În mecanismul de aplicare a Convenţiei europene, a Protocoalelor sale adiţionale ca şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, judecătorului naţional nu îi este îngăduit a dispune măsuri cu caracter general (adoptarea dreptului pozitiv fiind atributul exclusiv al legiuitorului), întrucât hotărârea judecătorească are efecte doar între părţile litigante.
În plus, dacă un reclamant se pretinde victima unei încălcări a drepturilor garantate de Convenţie, deci a unei "ingerinţe" din partea autorităţilor statului, în aplicarea Convenţiei, judecătorul naţional poate dispune doar înlăturarea de la aplicare a normei naţionale care este cauza ingerinţei (cu respectarea celorlalte cerinţe de evaluare ce decurg din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului) şi care nu a trecut testul de proporţionalitate, în sensul că prin aplicarea ei nu s-a păstrat, în privinţa acelei persoane, un just echilibru între interesul general şi cel particular, caz în care se ajunge la aplicarea directă a Convenţiei.
Cu referire la dispoziţiile din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, invocate de recurent în susţinerea principiului restituirii integrale prin echivalent şi a neplafonării despăgubirilor, Înalta Curte apreciază că sunt nerelevante, întrucât acestea norme generale vizează calitatea actelor normative; în privinţa susţinerilor referitoare la dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 se constată că acestea nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt aplicabile în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile.
Nefondate sunt şi motivele de recurs prin care se susţine încălcarea principiului nediscriminării prin conversia despăgubirii în acţiuni la valoarea de 0,5263 RON pe acţiune, prin raportare la situaţia persoanelor care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea.
Astfel, în examinarea în concret a existenţei unei situaţii discriminatorii între diversele categorii de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situaţii identice sau similare.
Recurentul-reclamant a susţinut că dispoziţiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu au avut un drept de opţiune cu privire la momentul efectuării conversiei. Susţinerea este nefondată având în vedere că, în forma existentă la data obţinerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menţiona, în mod expres, întreaga procedură de valorificare a acţiunilor, inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acţiuni, ulterior listării la bursă.
Prin instituirea dispoziţiei conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii lor, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea, s-a dat posibilitatea posesorilor acestor titluri (între care şi recurentul), să opteze pentru conversia titlurilor de despăgubire ulterior listării acţiunilor la bursă. Astfel, în baza propriei opţiuni asupra momentului conversiei, posesorilor titlurilor de despăgubire, li s-a aplicat unul dintre modurile de calcul prevăzute de lege, neputând să se constate în aceste condiţii existenţa vreunei discriminări.
În ceea ce priveşte susţinerile din recurs referitoare la trimiterea de către instanţa de apel la considerentele Deciziei nr. 818/2008 a Curţii Constituţionale care, în opinia recurentului, nu ar avea legătură cu litigiul de faţă pentru a înlătura argumentele privind existenţa discriminării, acestea apar ca fiind nefondate, având în vedere că instanţa de apel a făcut trimitere la problema de drept dezlegată de principiu în această decizie de către Curtea Constituţională şi anume dacă "instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", concluzia negativă fiind general valabilă, indiferent de circumstanţele concrete ale unui anumit litigiu în care se solicită constatarea unei discriminări decurgând chiar din dispoziţiile unei legi.
Nu este fondată nici susţinerea recurentului referitoare la reţinerea greşită a incidenţei a deciziei în interesul Legii nr. 27/2011. Problema de drept ce se ridică în speţă, respectiv cea a analizării posibilităţii de a solicita despăgubiri băneşti în justiţie în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranşată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul Legii nr. 27/2011, decizie care, sub aspect intertemporal, îşi găseşte incidenţă în procesul în curs de desfăşurare, fiind obligatorie pentru instanţe potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. Referitor la problema de drept analizată, instanţa supremă a statuat că "acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile."
În speţă, nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii speciale, întrucât reclamantul a beneficiat de legile speciale de reparaţie şi a urmat calea reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar atribuirea acţiunilor a fost realizată în condiţiile acestei legii speciale, ce reprezintă cadrul normativ în temeiul căruia s-a statuat asupra procedurii de plată a despăgubirilor. Or, câtă vreme a fost adoptată o lege specială care prevede mecanismul de plată a despăgubirilor, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. Raţionamentul expus în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 27/2011, întemeiat pe principiul aplicării prioritare a legii speciale faţă de dreptul comun, este aplicabil dată fiind similaritatea problemei de drept în discuţie.
Nu în ultimul rând, aşa cum s-a reţinut prin raportul asupra admisibilităţii recursului, se observă că jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost constantă în a decide că "la momentul emiterii acţiunilor în favoarea reclamanţilor, creanţa deţinută împotriva statului în baza titlului de despăgubire a fost realizată integral, şi că mecanismul ulterior reprezintă o cu totul altă etapă, în cadrul căreia nu mai există un raport juridic între reclamanţi şi Statul Român; reclamanţii şi-au realizat drepturile care decurgeau din calitatea de acţionari după regulile specifice acestei calităţi, vânzarea la bursă făcându-se după regulile pieţei de investiţii."
Drept urmare, odată ce s-a constatat în mod legal de instanţa de apel că în situaţia de fapt dedusă judecăţii dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (în forma în vigoare la data faptelor reclamate) au fost pe deplin respectate (cu referire specială la art. 187 din Titlul VII, normă în prezent abrogată - prin Legea nr. 165/2013), recurentul-reclamant neindicând în concret vreun alt text din conţinutul acestui act normativ care sa garanteze destinatarilor legii, printr-o prevedere expresă, însăşi valorificarea acţiunilor obţinute prin titlul de conversie întocmai la valoarea nominală (prin derogare de la regula cererii şi ofertei ce guvernează piaţa bursieră), Înalta Curte va înlătura ca nefondate şi motivele de recurs dezvoltate pe temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ., dată fiind şi jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în cauze similare, Înalta Curte urmează a respinge recursul ca vădit nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca vădit nefondat, recursul declarat de reclamantul Z.D., prin mandatar D.C., având domiciliul procesual ales situat în Bucureşti, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin M.F.P., cu sediul procesual ales în sectorul 2, Bucureşti împotriva Deciziei nr. 463A din 30 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2015.
Procesat de GGC - N