Asupra cauzei de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 11 martie 2008, reclamanţii M.I., S.A.C., M.V.S.E.M. şi C.V.V.A. au chemat în judecată pe pârâţii Z.Z.F., T.D. şi T.S., A.M., C.P. şi C.D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentele nr. 1, 3, 4, 5, situate în imobilul situat în Bucureşti, str. Z., sector 1, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, au arătat că autorul acestora, I.M., fost profesor universitar, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de la adresa menţionată, prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 1927, că în anul 1950 întregul imobil a fost preluat de către stat conform Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, deşi autorul, fost profesor şi pensionar din 1948, era exceptat de la preluare conform art. II din actul normativ citat.
Prin Sentinţa nr. 5347 din 22 aprilie 2008 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, faţă de valoarea obiectului cererii (indicată la suma de 1.200.000 lei).
Prin încheierea de şedinţă din 23 septembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a reţinut că este întemeiată excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâţilor Z.F. şi Z.Z., decedaţi înainte de promovarea cererii de chemare în judecată. Ca atare, s-a constatat că moştenitoarea T.L.M. nu are calitatea de pârâtă în cauză, iar apartamentul nr. 1, de la parterul imobilului, nu face obiectul revendicării de faţă, acţiunea reclamanţilor sub acest aspect, fiind respinsă.
Pe cale reconvenţională, pârâţii C.P. şi C.D. au solicitat ca în situaţia în care se va admite acţiunea reclamanţilor, aceştia să fie obligaţi să le plătească suma de 320.000 lei, reprezentând valoarea cheltuielilor necesare şi utile suportate pentru conservarea apartamentului nr. 5, cu instituirea în favoarea acestora a unui drept de retenţie.
De asemenea, pârâţii C. au formulat cerere de chemare în garanţie împotriva vânzătorului Municipiul Bucureşti şi a mandatarului SC H.N. SA, solicitând ca în cazul admiterii acţiunii în revendicare a reclamanţilor, aceştia să răspundă pentru evicţiune, urmând să le plătească 1.200.000 lei, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului de care ar fi deposedaţi, respectiv suma de 320.000 lei solicitată de la reclamanţi prin cererea reconvenţională, reprezentând valoarea cheltuielilor necesare şi utile pe care le-au suportat cu imobilul.
În motivarea acestei cereri, pârâţii au invocat contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu chematele în garanţie, dispoziţiile art. 1337 C. civ. privind răspunderea vânzătorului pentru evicţiune şi art. 1341 C. civ. privind restituirea preţului, cheltuielile de judecată şi daune interese.
Prin Sentinţa nr. 352 din 19 februarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea, a obligat pe pârâţii T.D. şi T.S. să le respecte reclamanţilor dreptul de proprietate şi posesia asupra apartamentului nr. 3, a obligat pe pârâta A.M., să le respecte reclamanţilor dreptul de proprietate şi posesia asupra apartamentului nr. 4, a obligat pe pârâţii C.P. şi C.D., să le respecte reclamanţilor dreptul de proprietate şi posesia asupra apartamentului nr. 5, a respins, ca neîntemeiate, cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie formulate de pârâţii C.P. şi C.D., A.M.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 1927, autorul I.M., fost avocat şi profesor universitar, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, str. I., titlul fiind valabil şi înscris în Cartea funciară, conform procesului-verbal din 25 iulie 1940 şi asigurate astfel, formalităţile de publicitate imobiliară faţă de terţi.
Prin Sentinţa penală nr. 1025 din 1 iulie 1948 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, secţia I, I.M. a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru pretinse infracţiuni de natură politică îndreptate împotriva regimului comunist, instaurat în România la 6 martie 1948, fără să se dispună şi confiscarea averii acestuia, astfel că, încă din primăvara anului 1948, s-a aflat în stare de arest, până la 29 mai 1951, când a decedat.
Includerea apartamentelor în fondul locativ de stat şi închirierea către diverse persoane fizice, printre care s-au aflat şi pârâţii din prezenta cauză, nu constituie acte translative de proprietate şi nu au avut ca efect dobândirea dreptului de proprietate socialistă de stat.
Aşa cum au susţinut reclamanţii, tribunalul a constatat că a fost vorba despre fapte de uzurpare a proprietăţii autorului lor, care nu justifică şi nu au fost în măsură să transfere dreptul de proprietate în patrimoniul statului asupra imobilelor.
Reţinându-se ca adevărată susţinerea pârâţilor, în sensul că reclamanţii nu au formulat o cerere expresă de retrocedare a imobilului conform Legii nr. 112/1995, tribunalul a reţinut că prin ignorarea aceloraşi norme de drept intern şi internaţional şi a faptului că Statul român nu era proprietarul acestor imobile, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul SC H. SA, le-a vândut pârâţilor apartamentele în care locuiau cu chirie.
Tribunalul nu a putut reţine buna-credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât aceştia trebuiau să depună toate diligenţele pentru a afla adevărata situaţie juridică a imobilului şi modul de trecere în proprietatea Statului, astfel că nu se pot prevala de proprietatea aparentă a Statului Român în numele căruia au fost vândute locuinţele.
Buna-credinţă a posesorilor-pârâţi presupune că aceştia au avut credinţa că cel de la care au dobândit imobilul, Statul Român, era proprietarul imobilelor vândute şi era apt să le transmită proprietatea.
Or, în speţă, pârâţii A. şi C. au avut cunoştinţă despre faptul că referitor la imobil nu s-au întocmit acte de naţionalizare, iar Statul român nu a fost proprietarul imobilelor vândute, sau cel puţin au avut la îndemână suficiente mijloace de informare potrivit cărora puteau să afle cu uşurinţă, că vânzătorul nu are şi calitatea de proprietar şi că nu le poate transmite acest drept.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii T.D., T.S., A.M., C.P. şi C.D., criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie, susţinându-se că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă şi în subsidiar, invocându-se excepţia prescripţiei achizitive, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii, cu motivarea că apartamentele în litigiu au fost vândute cu respectarea dispoziţiilor în vigoare la momentul încheierii contractelor (respectiv, Legea nr. 112/1995), astfel că acestea nu mai pot fi restituite în natură, apelanţii fiind de bună-credinţă la încheierea contractelor, cu atât mai mult cu cât au achiziţionat apartamentele de la Statul Român.
Prin Decizia nr. 68 A din 13 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familiei, a admis apelul pârâţilor şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate şi, pe cale de consecinţă, cererile reconvenţionale şi cererile de chemare în garanţie, au fost respinse ca rămase fără obiect.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat, în primul rând, că prin apelul exercitat, pârâţii au invocat mai multe excepţii, dar ele reprezintă critici ale sentinţei fondului, aşa încât, analizându-se fondul motivelor de apel urmează a fi analizată şi modalitatea de soluţionare a excepţiilor de către prima instanţă.
Asupra fondului cauzei, Curtea a constatat că acţiunea în revendicare a fost intentată de reclamanţi în anul 2008, iar apartamentele în litigiu au fost vândute intimaţilor pârâţi cu mult înainte, respectiv în anii 1996 şi 1997, potrivit contractelor de la dosar, că atât reclamanţii, cât şi pârâţii pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâţii au şi posesia bunului în prezent. Reclamanţii nu au promovat o acţiune în justiţie întemeiată pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin care să solicite anularea titlului de proprietate al pârâţilor.
Apelanţii au invocat buna lor credinţă la momentul încheierii contractelor de vânzare, aspect asupra căruia Curtea a reţinut că sintagma "buna-credinţă" ca "mod de dobândire a proprietăţii" a fost conturată în practica juridică în soluţionarea litigiilor apărute în aplicarea Legii nr. 112/1995 şi consacrată în Legea nr. 10/2001.
S-a apreciat că în prezenta acţiune în revendicare prin comparare de titluri, preferabil este titlul apelanţilor, cumpărători posesori de bună-credinţă.
Aceasta, întrucât la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare de către pârâţi au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, adică a fost respectat termenul de 6 luni prevăzut la art. 14, termen înăuntrul căruia persoanele îndreptăţite la restituirea în natură aveau posibilitatea să solicite acest lucru sau despăgubiri băneşti şi a fost respectată condiţia de chiriaşi prevăzută de art. 9 pentru persoanele îndreptăţite a contracta.
Ulterior, toate contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi au fost transcrise, respectându-se condiţiile de opozabilitate prevăzute de lege.
S-a reţinut că reclamanţii aveau obligaţia, conform art. 1169 C. civ., să facă dovada încălcării prevederilor legale menţionate la momentul încheierii contractelor de vânzare. Totodată, aveau obligaţia să respecte procedura administrativă obligatorie instituită prin Legea nr. 10/2001, respectiv să facă dovada demersurilor întreprinse pentru a revendica imobilul.
Principiul bunei-credinţe, consacrat de art. 1898 - 1899 C. civ., instituie prezumţia bunei-credinţe, aşa încât reclamanţii aveau obligaţia să facă dovada contrară.
Or, greşit tribunalul a apreciat că dovada relei-credinţe este o sarcină excesivă şi arbitrară.
Contractele de vânzare încheiate de pârâţi cu bună-credinţă nu sunt susceptibile de a fi lovite de nulitate, chiar dacă reclamanţii prin acţiunea lor pretind că titlul vânzătorului - Statul român - ar fi desfiinţat sau nevalabil, întrucât principiul bunei-credinţe reprezintă o excepţie de la principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.
S-a reţinut că prin dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut obligativitatea stabilirii unor măsuri reparatorii prin echivalent pentru persoanele îndreptăţite în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale şi că prin această normă juridică se închide persoanei îndreptăţite calea obţinerii unei reparaţii în natură, imposibil de acordat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terţ.
Prin această dispoziţie legală se asigură respectarea principiului stabilităţii circuitului civil şi se instituie indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare.
În acelaşi timp, s-a reţinut că Legea nr. 10/2001 a instituit o procedură administrativă prealabilă, menită să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că Legea nr. 10/2001, în limitele date de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură, au deschisă calea acţiunii în revendicare.
Or, în speţă, în cererea formulată anterior de către reclamanţi (Dosarul nr. 7915/1/2002) în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Ministerul Învăţământului şi Ministerul Culturii a fost admis capătul de cerere principal şi au fost obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului I.M. şi intervenienţilor imobilul situat în str. Z., cu excepţia apartamentelor nr. 1, 3, 4 şi 5, instanţa luând act de renunţarea la revendicarea acestora, deoarece fuseseră vândute către chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995. Această cerere, având obiect revendicare, a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 22 decembrie 1998, deci ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâţilor. Reclamanţii au cunoscut despre încheierea acestor contracte de vânzare, în urma comunicării de către D.G.A.F.I., prin adresa din 23 decembrie 1999, că SC H.N. SA a vândut chiriaşilor apartamentele pe care le ocupau cu contract de închiriere, astfel încât reclamanţii au arătat că renunţă la revendicarea celor patru apartamente.
De asemenea, s-a reţinut că reclamanţii nu au formulat notificare anterior încheierii contractelor de vânzare de către pârâţi sau în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, la dosar fiind depusă doar notificarea formulată de reclamanţi la 03 octombrie 2008 către A.M., proprietarul apartamentului nr. 2 (în cuprinsul căreia se menţionează că sunt coproprietari din 26 octombrie 2006 şi doresc să înstrăineze imobilul, implicit apartamentul nr. 2).
A apreciat instanţa de apel, că nu poate fi sancţionat un proprietar de bună-credinţă prin admiterea revendicării, deoarece pârâţii deţin un drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit imobilele în baza unor contracte de vânzare-cumpărare neanulate de către o instanţă judecătorească (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului - Raicu împotriva României).
Deşi reclamanţii, prin cererea introductivă de instanţă, au invocat art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceştia nu deţin o hotărâre judecătorească anterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare pronunţată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul Bucureşti, prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, existenţa dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu sau lăsarea în deplină proprietate şi posesie a apartamentului, astfel încât acţiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti nu poate fi admisă.
S-a arătat că în toate speţele în care Statul român a fost condamnat, în procesele promovate de vechii proprietari, a existat ca situaţie premisă o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu statul sau cu unitatea administrativ-teritorială, de obligare a pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului şi de constatare a nevalabilităţii titlului de preluare.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, iar prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice. În cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.
În cauză, acţiunea în revendicare, formulată de către reclamanţi împotriva subdobânditorilor imobilului este întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun ale art. 480 C. civ., de esenţa ei fiind compararea titlurilor de proprietate invocate de către părţi, urmând să se dea eficienţă juridică titlului mai preferabil.
S-a apreciat că reclamanţii au făcut dovada existenţei unui "bun" în patrimoniul lor, reprezentat de hotărârea judecătorească prin care li s-a recunoscut calitatea de proprietar şi s-a dispus expres în sensul restituirii bunului şi că pârâţii deţin, de asemenea, un "bun" reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, anterior introducerii acţiunilor în revendicare şi a căror valabilitate nu poate fi analizată în speţă câtă vreme reclamanţii nu au formulat acţiune în justiţie în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 a instituit o procedură administrativă prealabilă menită să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că acest act normativ, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil.
Compararea titlurilor de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare formulate potrivit dreptului comun nu poate să ignore dispoziţiile unei legi speciale, respectiv dispoziţiile art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Or, reclamanţii, la data apariţiei Legii nr. 10/2001, nu erau exceptaţi de la aplicarea dispoziţiilor acesteia, având posibilitatea de a solicita anularea contractelor de vânzare-cumpărare şi măsuri reparatorii prin restituirea în natură sau în echivalent, dacă formulau notificare în termen.
Dispoziţiile menţionate, ale art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 nu aduc atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, fiind o reflecţie a principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
În concluzie, faţă de împrejurarea că reclamanţii nu au promovat acţiune în justiţie întemeiată pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin care să solicite anularea titlurilor de proprietate ale pârâţilor, acţiune supusă prescripţiei, s-a constatat că titlurile pârâţilor s-au consolidat şi, opuse valabil titlului de proprietate al reclamanţilor, au condus la admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii în revendicare. Pe cale de consecinţă, cererile reconvenţionale şi cererile de chemare în garanţie au fost respinse ca rămase fără obiect.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii S.A.C. şi C.M.I.D.M. (în privinţa reclamanţilor M.V.S.E.M. şi C.V.V.A., lămurindu-se menţionarea eronată a acestora într-unul din memoriile de recurs şi faptul că acestea au calitatea de intimate-reclamante, conform încheierii de şedinţă din 23 septembrie 2015).
1. Recurenta S.A.C. a pretins nelegalitatea soluţiei sub următoarele aspecte:
- Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi Legii nr. 10/2001 (ceea ce face incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În acest sens, s-a arătat că imobilul în care se află situate apartamentele revendicare a trecut abuziv în proprietatea statului, prin Tabelele Steagul Roşu, aspect stabilit irevocabil, cu autoritate de lucru judecat, prin Sentinţa civilă nr. 251 din 18 aprilie 2001 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia nr. 426 din 6 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi irevocabilă prin Decizia nr. 615 din 20 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă.
Astfel fiind, pârâţii-cumpărători nu deţin un titlu valabil, contractele de vânzare încheiate de aceştia fiind lovite de nulitate absolută.
- Referitor la greşita aplicare a Legii nr. 112/1995, s-a susţinut că acest act normativ era aplicabil doar situaţiei imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, or, în speţă, Statul român nu avea niciun titlu asupra imobilului.
Această aplicabilitate a Legii nr. 112/1995, pentru asemenea situaţii, este negată şi de jurisprudenţa Curţii Europene (Hotărârea Păduraru c. României) în care instanţa a observat că Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât în cazul bunurilor pentru care statul deţinea un titlu de proprietate, nicio dispoziţie neacordând statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său şi pentru care nu avea aşadar, un titlu.
- Curtea de apel a reţinut greşit existenţa bunei-credinţe a cumpărătorilor, realizând o apreciere sintetică a acesteia, fără să indice concret elementele care au stat la baza respectivei atitudini subiective.
S-a făcut o analiză generică a bunei-credinţe a dobânditorului fără a se ţine cont de circumstanţele speciale ale speţei, în contextul în care, faţă de notorietatea autorului reclamanţilor, era puţin probabil ca pârâţii-cumpărători să nu fi cunoscut provenienţa bunului.
- Instanţa de apel a stabilit în mod greşit incidenţa Legii nr. 10/2001 şi faptul că reclamanţii aveau obligaţia de a respecta procedura administrativă obligatorie reglementată de acest act normativ, în condiţiile în care modalitatea de preluare a acestuia nu figurează printre cele enumerate de art. 2 din lege.
Ca atare, în mod greşit consideră instanţa că reclamanţii ar fi avut posibilitatea să solicite anularea contractelor de vânzare-cumpărare şi măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, dacă ar fi formulat notificare în termen.
La fel, buna-credinţă a pârâţilor a fost reţinută în mod greşit, din moment ce aceştia ştiau că ceea ce au închiriat nu erau unităţi locative distincte, ci părţi ale unui imobil.
Întrucât imobilul reclamanţilor nu este dintre cele enumerate de art. 2 din Legea nr. 10/2001, acesta nu putea face nici obiectul notificării, iar singura cale de a-l obţine era revendicarea potrivit dreptului comun.
Mai mult, în conformitate cu Hotărârea Brumărescu c. României, instanţa europeană a ajuns la concluzia încălcării art. 6 parag. 1, pe motiv că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte instanţele competente, de a examina litigiile privind o revendicare imobiliară, încalcă art. 6 parag. 1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
2. Recurenta C.M.I.D.M. a criticat decizia tot din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând încălcarea art. 480 C. civ., precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 112/1995.
S-a arătat că titlul de proprietate al reclamanţilor este preferabil, având în vedere dreptul dobândit de autorul lor prin contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1927.
De asemenea, Legea nr. 112/1995 era inaplicabilă în cauză, ea vizând imobile preluate cu titlu valabil, după cum Legea nr. 10/2001, la rândul ei, reglementează o procedură administrativă de restituire în natură sau prin echivalent, pentru situaţia imobilelor intrate fără titlu în proprietatea statului.
La fel, buna-credinţă a fost reţinută în mod greşit, din moment ce aceştia ştiau că ceea ce au închiriat nu erau unităţi locative distincte, ci părţi ale unui imobil.
Intimaţii-pârâţi au depus întâmpinare prin care au susţinut caracterul nefondat al criticilor formulate, în condiţiile în care aceştia deţin un titlu valabil de proprietate, a cărui nulitate nu s-a solicitat niciodată. În plus, Legea nr. 10/2001 era incidentă, ca lege specială în materie, fără ca reclamanţii să urmeze procedura obligatorie reglementată de aceasta şi să solicite măsuri reparatorii. De asemenea, reclamanţii nu se pot prevala de un titlu de proprietate pe care să-l valorifice în acţiunea în revendicare întrucât nu deţin o hotărâre judecătorească anterioară încheierii contractelor prin care să se fi constatat existenţa dreptului de proprietate al acestora şi să se fi dispus restituirea imobilului.
Analizând recursurile deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursul reclamantei C.M.I.D.M. este tardiv.
Astfel, în condiţiile în care decizia instanţei de apel a fost comunicată reclamantei la 17 martie 2015 exercitarea căii de atac la 6 aprilie 2015 (data transmiterii cererii de recurs prin poştă) s-a făcut cu depăşirea termenului procedural de 15 zile - care a început să curgă de la data comunicării hotărârii, conform art. 301 C. proc. civ., împlinindu-se la 1 aprilie 2015.
În consecinţă, recursul urmează să fie respins ca tardiv.
2. Recursul reclamantei S.A.C. este nefondat.
- Fiind învestită cu o acţiune în revendicare de drept comun introdusă în anul 2008 cu privire la un imobil despre care s-a pretins preluarea abuzivă de către stat, instanţa de apel a procedat corect la analizarea titlului de proprietate al reclamanţilor, cu luarea în considerare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca act normativ special care reglementează situaţia unor astfel de imobile.
Recurenta-reclamantă pretinde în mod eronat că imobilul în care se află apartamentele revendicate, fiind preluat "pe baza unor tabele, fără a se preciza actul normativ", nu ar intra în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.
În realitate, Legea nr. 10/2001 vizează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, indiferent că această preluare s-a făcut cu titlu, fără titlu sau fără titlu valabil (în dispoziţiile art. 2 lit. i) menţionându-se expres că sunt avute în vedere orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat), aşadar inclusiv preluările în fapt.
De altfel, această chestiune a incidenţei Legii nr. 10/2001 a fost tranşată deja prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior, la care recurenta însăşi face referire în motivele de recurs.
Astfel, în Decizia nr. 615/R din 26 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă (prin care a rămas irevocabilă soluţia pronunţată în acţiunea în revendicare anterioară, privind imobilul din str. Z., exceptând apartamentele nr. 1, 3, 4 şi 5) s-a reţinut expres că aplicarea legii speciale, nr. 10/2001, nu poate fi ignorată "fiind o reglementare ce se aplică prioritar, potrivit principiului specialia generalibus derogant".
Prin aceeaşi decizie s-a constatat că este vorba despre o preluare abuzivă, de facto, dată de menţionarea acestui imobil "pe tabelele Steagul Roşu, poziţia 148, în absenţa indicării oricărui temei legal de natură a preconstitui cel puţin o aparenţă de valabilitate a titlului statului".
Faţă de aceste dezlegări jurisdicţionale, care statuează asupra regimului juridic al imobilului şi a normei de drept incidente, instanţa de apel nu putea ignora aplicabilitatea Legii nr. 10/2001.
Aşadar, nu numai că nu se verifică cele susţinute de către recurenta-reclamantă în legătură cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor anterioare ci dimpotrivă, rezultă că instanţa a valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat, atunci când a reţinut incidenţa Legii nr. 10/2001, dată de regimul juridic al imobilului, de bun preluat de stat în mod abuziv.
În acest context, în mod corect instanţa de apel a făcut referire la procedura specială a acestui act normativ, în cadrul căreia se putea obţine satisfacerea pretenţiilor, constatându-se (în acord şi cu dezlegările date prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008), că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, n-au putut să urmeze această procedură, mai au deschisă, cu succes, calea acţiunii în revendicate, situaţie în care nu se regăseşte reclamanta.
- În acelaşi timp, pe linia aceloraşi dezlegări date de instanţa supremă în mecanismul de unificare jurisprudenţială, decizia din apel a verificat dacă reclamanţii se pot prevala, în cadrul acţiunii în revendicare promovate, de existenţa unui titlu de proprietate anterior, care să nu fi făcut necesară şi obligatorie procedura Legii nr. 10/2001.
Astfel, s-a analizat dacă sunt întrunite exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă reclamanţii deţin un bun actual, a cărui validare şi sancţionare juridică să o poată obţine prin intermediul căii procedurale de drept comun.
În cadrul acestei analize, instanţa de apel a statuat în mod contradictoriu, pe de o parte, că reclamanţii nu deţin o hotărâre judecătorească, anterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, de constatare a nevalabilităţii titlului de preluare şi de obligare la predarea imobilului către reclamanţi şi pe de altă parte, că aceştia au făcut dovada existenţei unui "bun" în patrimoniul lor "reprezentat de hotărârea prin care li s-a recunoscut calitatea de proprietar şi s-a dispus în mod expres în sensul restituirii bunului".
S-a considerat însă, că acest drept al reclamanţilor este paralizat de cel pe care îl opun pârâţii, reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr. 112/1995 şi a căror validare, fără posibilitatea de a mai fi contestate, a intervenit prin neatacarea lor în termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Deşi considerentele deciziei din apel sunt contradictorii pe dezlegările pe care le dau asupra existenţei bunului în patrimoniul reclamantei, acest aspect nu este de natură să atragă nelegalitatea soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare, ci doar substituirea, în parte, a motivării soluţiei.
Astfel, premisa în speţă, nu este dată de existenţa a două titluri de proprietate care trebuie comparate, ci de faptul că reclamanţii nu justifică un bun actual pe care să-l opună pârâţilor.
Aşa cum subliniază iniţial instanţa de apel, reclamanţii nu deţin o hotărâre judecătorească, de constatare a nevalabilităţii titlului statului şi de obligare la predarea apartamentelor în litigiu, care să-i dispenseze de urmarea procedurii Legii nr. 10/2001 şi să le justifice bunul în patrimoniu.
Faptul că prin Decizia nr. 426 din 6 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă (validată prin Decizia nr. 615 din 26 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă) a fost admisă acţiunea în revendicare a reclamanţilor, constatându-se preluarea abuzivă a imobilului din str. Z., nu poate reprezenta validarea dreptului şi pentru apartamentele ce fac obiectul litigiului de faţă, câtă vreme prin hotărârile menţionate s-a luat act de renunţarea la judecată în privinţa lor (întrucât fuseseră înstrăinate chiriaşilor).
Chiar dacă aprecierea asupra nevalabilităţii preluării a vizat întregul imobil (apartamentele revendicate în prezent fiind parte din acesta), reclamanţii nu au făcut demersurile legale care se impuneau pentru a-şi prezerva sau obţine recunoaşterea dreptului de proprietate de aşa natură încât să-l poată valorifica ulterior într-o acţiune în revendicare.
Potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european (cauza Atanasiu) existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140).
În ce priveşte transformarea într-o valoarea patrimonială, în sensul art. 1 Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, ea este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142).
Aşadar, împrejurarea că reclamanţii beneficiază de o hotărâre - ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - prin care s-a constatat nelegalitatea preluării imobilului în care sunt situate şi apartamentele în litigiu, nu înseamnă că deţin în privinţa acestor apartamente un titlu valorificabil pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, câtă vreme în dosarul finalizat prin hotărârea judecătorească menţionată au declarat că renunţă la judecată cu privire la aceste apartamente, atitudine procesuală de care instanţa a luat act.
Ca atare, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului arătate, simpla constatare a ilegalităţii preluării imobilului nu putea conduce la o transformare a valorii patrimoniale sancţionabilă potrivit art. 1 Protocolul nr. 1, decât în măsura în care erau îndeplinite cerinţele în cadrul procedurilor legii speciale.
Or, notificarea trimisă de aceştia, la 03 octombrie 2008, către proprietarul apartamentului nr. 2, a fost cu mult peste termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi de aceea, fără consecinţele juridice pe care legea le-a ataşat acestui act.
Totodată, faptul că reclamanţii nu au efectuat demersurile legale pentru a ataca titlul subdobânditorilor în termenul special de prescripţie extinctivă a avut drept consecinţă validarea contractului acestora de aşa manieră încât să nu mai poată fi contestat ulterior (potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, astfel de contracte putând fi atacate pentru nulitate doar într-un termen de 1 an şi 6 luni de la intrarea în vigoare a legii).
În acest context, criticile reclamantei vizând greşita aplicare a Legii nr. 112/1995 - în temeiul căreia n-ar fi putut fi încheiate contractele de vânzare-cumpărare, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu iar obiectul de reglementare al legii vizează preluarea cu titlu - rămân lipsite de obiect.
Instanţa de apel a reţinut corect, sub acest aspect, faptul că valabilitatea contractelor de vânzare menţionate nu poate fi analizată în speţă, cât timp reclamanţii n-au formulat acţiune în justiţie în termenii prevăzuţi de art. 45 din Legea nr. 10/2001.
- Rămâne, de asemenea, lipsită de fundament - separat de împrejurarea că vizează elemente de apreciere de fapt necenzurabile în recurs - critica privitoare la reţinerea bunei-credinţe a subdobânditorilor, aspect ce ar fi putut fi analizat în contextul unei acţiuni în nulitate introduse în termen.
Considerentele instanţei de apel care fac referire la buna-credinţă a chiriaşilor-cumpărători sunt unele care nu au caracter necesar, în sensul că nu sprijină soluţia din dispozitiv, astfel încât, deşi eronate - în condiţiile în care au menţionat că valabilitatea contractelor nu mai poate fi analizată şi deci, implicit, nici buna-credinţă, aptă să salveze actul de la nulitate - nu afectează legalitatea deciziei din apel.
În acest sens, este lipsită de pertinenţă critica referitoare la greşita apreciere asupra aplicabilităţii Legii nr. 112/1995 din perspectiva jurisprudenţei instanţei de contencios european (cu trimitere la cauza Păduraru) câtă vreme reclamanţii nu au acţionat în termenul defipt de lege pentru a pune în discuţie temeiul şi modalitatea de încheiere a respectivelor contracte.
În consecinţă, potrivit considerentelor arătate, care vin să substituie în parte pe cele ale deciziei din apel, respingerea acţiunii în revendicare se impunea, în primul rând, pentru că reclamanţii nu justificau un bun actual în patrimoniul lor, în contextul în care anterior au renunţat la judecata cererii care viza şi apartamentele din prezentul litigiu, aşa încât nu au obţinut în privinţa acestora un titlu pe care să-l poată valorifica într-o acţiune în revendicare de drept comun.
Argumentul deciziei din apel referitor la valabilitatea titlului pârâţilor - deşi corect - este, în economia speţei, unul subsidiar, la care instanţa ar fi trebuit să apeleze doar în măsura în care, reclamanţii dovedindu-şi dreptul lor de proprietate, ar fi trebuit să analizeze, în continuare, dacă acesta poate fi paralizat prin opunerea unui titlu de proprietate mai puternic al celeilalte părţi.
- Este eronată, de asemenea, susţinerea recurentei, în sensul că prin soluţia pronunţată asupra acţiunii în revendicare s-ar îngrădi accesul la justiţie şi astfel, ar fi nesocotite dispoziţiile art. 6 parag. 1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţă sancţionată deja de Curtea europeană (Hotărârea Brumărescu c. României) care a reproşat neexaminarea pe fond a litigiilor privind revendicarea imobiliară pe motiv de lipsă de competenţă a instanţelor.
Nicio similitudine nu există între speţa de faţă şi cea din jurisprudenţa instanţei de contencios european menţionată de recurentă, în care s-a avut în vedere faptul că, pe calea unui recurs în anulare, au fost înlăturate efectele unei proceduri judiciare care dusese la o hotărâre judecătorească irevocabilă, intrată în autoritatea de lucru judecat şi executată; în plus, prin hotărâre a instanţei supreme se statuase că instanţele nu erau competente să soluţioneze litigiile civile referitoare la imobilele naţionalizate.
În cauza dedusă judecăţii, pretenţiile reclamanţilor au fost analizate pe fondul lor, verificându-se titlul de care aceştia se prevalează pentru a le justifica demersul.
Împrejurarea că s-a ajuns la concluzia netemeiniciei pretenţiilor nu poate avea semnificaţia îngrădirii accesului la justiţie cum susţine recurenta-reclamantă, într-o înţelegere eronată a dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană.
În concluzie, potrivit considerentelor expuse, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul reclamantei urmând să fie respins ca atare.
În baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurentele-reclamante vor fi obligate la plata sumei de 7000 lei, cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu de avocat, redus de la suma de 17.780 lei (rezultată din chitanţele depuse la dosar, cu excluderea celei în cuantum de 2.730 lei emise pe numele N.T., în condiţiile în care acesta nu a avut calitatea de parte în proces şi nici nu a reieşit că ar fi plătit în numele vreuneia dintre părţi).
La diminuarea onorariului avocaţial s-au avut în vedere gradul de complexitate al problemelor de drept invocate prin motivele de recurs - care au adus în dezbatere aspecte tranşate deja în jurisprudenţa instanţei supreme - faptul că unul dintre recursuri a fost declarat în afara termenului procedural, precum şi împrejurarea că determinarea cadrului judecăţii în recurs a presupus rezolvarea unor excepţii procesuale invocate din oficiu de către instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta C.M.I.D.M. împotriva Deciziei nr. 68 A din 13 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.A.C. împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă pe recurentele-reclamante la 7000 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimaţii - pârâţi T.D., T.S., A.M., C.P. şi C.D.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2015.
Procesat de GGC - NN