Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12 aprilie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 12687/3/2012, reclamanta P.T.O. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat obligarea pârâtului să îi remită o suma de bani reprezentând echivalentul diferenţei dintre cotaţia la bursa a cantităţii de 635823 acţiuni deţinute la SC F.P. şi creanţa garantată asupra statului în cuantum de 635823 lei conferita de Titlul de despăgubire nr. 2932 din 25 septembrie 2008, convertit prin Titlul de conversie nr. 1967 din 12 noiembrie 2008 emise de Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar, în subsidiar, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 635823 lei reprezentând echivalentul creanţei garantate asupra statului conferita de Titlul de despăgubire nr. 2932 din 25 septembrie 2008, sub condiţia suspensivă ca reclamanta să restituie pârâtului cantitatea de 635823 acţiuni deţinute la SC F.P.; obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 635823 lei începând cu data de 25 septembrie 2008 şi până la momentul plăţii efective a sumei; obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei cu titlu de daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că împreună cu alţi moştenitori au urmat procedura prevăzută de Legea 10/2001, iar după o întârziere culpabilă a autorităţilor a fost emisă dispoziţia în baza Legii nr. 10/2001 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Ulterior, Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor a emis Decizia nr. 2932 din 25 septembrie 2008 reprezentând titlul de despăgubire în cuantum de 1907469 lei din care 635823 lei în favoarea reclamantei. Acest titlu de despăgubire a fost convertit în favoarea reclamantei prin Titlul de conversie nr. 1967 din 12 noiembrie 2008 emis de Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor într-un nr. de 635823 de acţiuni la F.P. la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acţiune.
S-a mai arătat că, după listarea SC F.P. SA la Bursa de Valori, procedura de conversie a titlurilor în acţiuni a fost suspendată timp de 5 ani, iar statul a ales unilateral modul de plată, prejudiciind reclamanta prin obligarea de valorificare a acţiunilor atribuite la valoarea de 1 leu/acţiune cu discount semnificativ, fapt ce a condus la încasarea de către reclamantă doar la o parte din creanţă, respectiv 60% din cuantumul acesteia. Astfel, Statul Român, prin instituţiile sale, nu a respectat termenul de 4 luni prevăzut de dispoziţiile art. 12 pct. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, înlăuntrul căruia trebuia să se desfăşoare listarea la bursă a F.P., acesta din urmă fiind depăşit cu 2 ani şi 7 luni, iar ulterior, termenul de 6 luni prevăzut de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 81/2007 a fost încălcat cu 11 luni, motiv pentru care listarea la bursa a fost tergiversată aproape 5 ani de zile, ceea ce a făcut ca unii dintre proprietari să-şi vândă acţiunile pe piaţa gri la preţuri derizorii cuprinse între 7 - 25%.
Prin urmare, reclamanta a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâtului, care se face vinovat de tergiversarea listării la bursa a F.P..
Acţiunile emitentului F.P. s-au tranzacţionat în cadrul bursei începând cu momentul listării din 25 ianuarie 2011 şi până în prezent la cotaţii cuprinse între 0,8170 lei/acţiune şi 0,37 lei/acţiune, astfel că reclamanta nu a putut obţine suma de bani consemnată cu titlu de despăgubire, iar Statul Român a stabilit unilateral şi artificial cum că valoarea de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor F.P. va fi una şi aceeaşi cu valoarea nominală unitară a acţiunilor emise de acesta în condiţiile în care este de notorietate că investitorii de anvergură în cadrul oricărei burse sunt reprezentaţi de fondurile instituţionale internaţionale de investiţii, iar acestea au în vedere gradul de risc autohton. Există astfel o legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului, care prin omisiune a ignorat factorii de risc şi nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispoziţiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, omisiuni care s-au concretizat printr-un prejudiciu întrucât preţul acţiunilor F.P. a fost şi este sub valoarea nominală de 1 leu/acţiune.
Nu în ultimul rând, s-a arătat ca există o discriminare între creditorii care şi-au convertit titlurile de despăgubire până la 10 zile lucrătoare înainte de prima şedinţă de tranzacţionare a F.P., la valoarea nominală de 1 leu/acţiune şi ceilalţi creditori care şi-au valorificat titlul de conversie raportat la preţul mediu ponderat de tranzacţionare a acţiunilor, care au fost lipsiţi abuziv de proprietate.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe disp. art. 11, 20, 21 şi 44 Constituţie, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, precum şi disp. art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6, 13 şi 14 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, disp. art. 998, 999, 1073, 1075, 1082, 1091 şi 1101 din vechiul C. civ., art. 2, 5 şi 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011, disp. art. 1357, 1349, 1469, 1480, 1488, 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535 şi 1536 din Noul C. civ.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii.
Prin Sentinţa civilă nr. 1436 din 07 septembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin Sentinţa civilă nr. 7063 din 11 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia nr. 5913 din 21 iunie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Prin Sentinţa civilă nr. 1409 din 24 octombrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiată şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta P.T.O.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, că, potrivit disp. art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificata prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Cancelaria Primului Ministru, prin Comisia Centrala pentru Stabilirea despăgubirilor, în numele şi pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 3 pct. 81 din Hotărârea nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului de Finanţe stabilesc ca Ministerul Finanţelor Publice reprezintă statul ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ. Or, în cauza de faţă pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost chemat în judecată în mod nemijlocit şi în nume propriu pentru tergiversarea listării la bursă a F.P. şi discriminarea între creditorii care şi-au convertit titlurile de despăgubire până la 10 zile lucrătoare înainte de prima şedinţă de tranzacţionare a F.P., la valoarea nominală de 1 leu/acţiune şi ceilalţi creditori care şi-au valorificat titlul de conversie raportat la preţul mediu ponderat de tranzacţionare a acţiunilor, astfel că nu se poate susţine că răspunderea ar reveni Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care are atribuţii în emiterea titlului de plata şi de conversie, conform dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, mai ales că nu se pune problema atacării actelor administrative emise de aceste autorităţi în procedură administrativă.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, prin Decizia nr. 2932 din 25 septembrie 2008 reprezentând titlul de despăgubire s-a propus acordarea de despăgubiri totale în cuantum de 1907469 lei din care 635823 lei în favoarea reclamantei. Acest titlu de despăgubire a fost convertit în favoarea reclamantei prin Titlul de conversie nr. 1967 din 12 noiembrie 2008 emis de Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor într-un nr. de 635823 de acţiune la F.P. la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acţiune.
Prin prezenta acţiune reclamanta solicită obligarea pârâtului să îi remită o suma de bani reprezentând echivalentul diferenţei dintre cotaţia la bursă a cantităţii de 635823 acţiuni deţinute la S.C. F.P. şi creanţa garantată asupra statului în cuantum de 635823 lei conferita de Titlul de despăgubire nr. 2932 din 25 septembrie 2008 convertit prin Titlul de conversie nr. 1967 din 12 noiembrie 2008 emise de Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor.
Tribunalul a reţinut că răspunderea statului pentru prejudiciul provocat are ca temei răspunderea delictuală, reglementată de dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., instanţa având obligaţia să verifice dacă în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei pârâtului.
Instanţa de fond a reţinut că legiuitorul a instituit o procedură specială privind regimul de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, aceasta fiind Titlul VII din Legea nr. 247/2005, titlu ce reglementează regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi prevede în acest sens o altă procedură administrativă, în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent îi va fi înaintată. Astfel, în cuprinsul Cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este reglementată procedura administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001. În baza deciziilor conţinând titlul de despăgubire emise de către Comisia Centrală şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va emite un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată, potrivit dispoziţiilor prevăzute în O.U.G. nr. 81/2007.
Potrivit art. 3 lit. h) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, introdus prin O.U.G. nr. 81/2007, "titlurile de plată sunt certificate emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, de a primi în numerar o sumă maximă de 500.000 lei", iar "titlurile de conversie sunt certificate emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în numele şi pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de F.P. Titlurile de conversie nu pot fi vândute, cumpărate, date în garanţie sau transferate în orice alt mod cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu excepţia dobândirii acestora ca efect al succesiunii. Actele de înstrăinare a titlurilor de conversie cu excepţia transmiterii ca urmare a succesiunii sunt lovite de nulitate absolută. Titlurile de conversie nu sunt titluri de participare ale AOPC şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 297/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi a reglementărilor emise de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în aplicarea acesteia". Totodată sumele aferente despăgubirilor în numerar se plătesc în două tranşe, pe parcursul a doi ani, calculaţi cu începere de la data emiterii titlului de plată, până la concurenţa sumei de 500.000 lei, chiar dacă valoarea titlurilor de despăgubire depăşeşte această sumă. Sumele aferente despăgubirilor în numerar în cuantum de maxim 250.000 lei se vor plăti într-o singură tranşă.
Cu privire, însă, la fapta ilicită a pârâtului, cauzatoare de prejudiciu în accepţiunea reclamantei, tribunalul a constatat sub un prim aspect, că în situaţia în care reclamanta aprecia prejudiciabilă Decizia nr. 1967 din 12 noiembrie 2008, avea posibilitatea contestării acesteia în condiţiile Legii nr. 554/2004, mai ales că în conţinutul deciziei se specifică expres că poate fi atacata în contencios, însă reclamanta nu numai că nu a contestat această decizie, dar a înţeles să-şi însuşească dispoziţiile sale prin valorificarea titlului de despăgubire, în acord cu dispoziţiile art. 181 alin. (2), capitolul VII din Legea nr. 245/2005, potrivit cu care titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deţinătorii acestora într-una din modalităţile prevăzute în prezenta secţiune, respectiv să solicite acţiune la F.P. sau să solicite primirea de titluri de plată, formulând chiar cerere de opţiune.
Tribunalul a apreciat că nu poate fi reţinută o faptă culpabilă a pârâtului generatoare de prejudicii reclamantei, câtă vreme Decizia de conversie a fost emisă în acord cu dispoziţiile legale, iar reclamanta nu a contestat-o. Se arată că situaţia ivită după emiterea acestei decizii, în sensul listării la bursă a F.P., ar putea reprezenta cel mult un prejudiciu eventual şi nu unul cert, opţiunea reclamantei în emiterea titlului de conversie fiind liberă, nefiind dovedită o împrejurare prin care reclamanta a fost obligată a opta pentru despăgubiri în acţiuni. Valoarea nominală a unei acţiuni, de 1 RON pe acţiune, a fost stabilită prin Titlul de Conversie nr. 1967 din 12 noiembrie 2008, iar tribunalul a constatat că, în urma emiterii titlului de conversie a despăgubirii în acţiuni la F.P., bunul reclamantei sub forma creanţei s-a convertit, cu respectarea legii din despăgubiri în acţiuni, iar din acest moment valoarea bunului este supusa regulilor care guvernează evoluţia pieţei bursiere.
Cum valoarea acţiunilor la F.P., atât anterior, cât şi ulterior listării acestuia la Bursa de Valori este fluctuantă, valorificarea acestora este la aprecierea exclusivă a reclamantei, care alege momentul pentru valorificarea acţiunilor într-un mod cât mai profitabil pentru ea, astfel că lista cu evoluţia preţului pe acţiune nu poate reprezenta o dovadă efectivă a prejudiciului, după cum nici valoarea la care a tranzacţionat reclamanta, deoarece preţul acţiunilor putând creşte ulterior în timp chiar peste valoarea de 1 leu/acţiune. Mai mult, reclamanta avea posibilitatea de a-şi exprima opţiunea, chiar ulterior tranzacţionării la bursa de valori a acţiunilor F.P., când, potrivit dispoziţiilor art. 187 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 81/2007, conversia se realiza în funcţie de preţul mediu ponderat de tranzacţionare a acţiunilor, aferent primelor 60 şedinţe de tranzacţionare.
Astfel, nu se poate susţine că în acest caz, s-a creat o discriminare între diferitele categorii de creditori, întrucât modalitatea de conversie este prevăzută de lege, iar o dispoziţie legală nu poate fi considerată discriminatorie. Totodată, reclamanta nu-şi poate invoca propria turpitudine, de a opta pentru titlul de conversie şi a alege să tranzacţioneze la cotaţia acţiunilor existenta pe piaţa bursei de valori la un moment dat pentru a solicita diferenţa de preţ sau, în subsidiar, acordarea de acţiune pentru aceasta valoare.
Prin urmare, nu se poate retine nici faptul că între pretinsa faptă ilicită privind tergiversarea de către parat a listării acţiunilor la bursă şi prejudiciul suferit de reclamanţi ca urmare a scăderii valorii de tranzacţionare a unei acţiune pe Bursa de Valori Bucureşti, exista o legătură de cauzalitate, deoarece reclamanţii pot aştepta valorificarea acestor acţiuni la o cotaţie mai ridicată, aceasta fiind fluctuantă. Faptul ca unii dintre proprietari au vândut la preţuri derizorii pe o piaţă gri, aşa cum o intitulează reclamanţii, nu este imputabil pârâtului, deoarece vânzarea la un preţ mai mic sau mai mare decât cel prevăzut în titlul de conversie, este alegerea exclusivă a reclamanţilor, care, devenind acţionari la F.P., suportă consecinţele fluctuaţiilor valorii acţiunilor pe piaţa bursieră. Aceasta deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale, urmare a aplicării legilor speciale de reparaţie.
În situaţia existenţei unei decizii administrative prin care s-a stabilit dreptul de despăgubire, când părţile se pot prevala de existenţa unui "bun" în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a valorii patrimoniale stabilite prin deciziei administrativă. Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie s-a realizat de statul pârât în condiţiile impuse de Legea nr. 247/2005, de dispoziţiile căreia reclamantul a beneficiat.
Susţinerile reclamantei potrivit cărora stabilirea valorii unei acţiuni ulterior listării la bursa de valori a F.P. sub valoarea nominală reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului raportat la art. 14 din Convenţie, determinată de fapta culpabilă a pârâtului care nu a creat un sistem de despăgubire funcţional, au fost apreciate a fi nefondate, deoarece, ulterior convertirii dreptului de creanţă în despăgubiri în acţiuni, reclamanta deţine un bun cu privire la acestea în sensul normei convenţionale, a căror valorificare este supusă normelor specifice ce reglementează piaţa bursieră, iar prin listarea F.P. pe bursă nu s-a creat un regim diferenţiat pentru persoane aflate în situaţii similare.
Constatând că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi că nu se poate reţine în sarcina pârâtului o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, astfel cum este aceasta reglementată prin dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., potrivit cu care cel ce cauzează altuia un prejudiciu prin fapta sau greşeala sa este obligat a-l repara, tribunalul a respins capătul principal şi cel subsidiar, ca neîntemeiate.
Având în vedere soluţia dată cu privire la aceste capete ce cerere, tribunalul a apreciat că şi actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 635823 lei, începând cu data de 26 septembrie 2008 şi până la momentul plăţii efective a sumei respective, nu este întemeiat, mai ales ca prin opţiunea exercitată de reclamanta aceasta a ales să convertească titlul de despăgubiri în titlu de conversie, devenind proprietara asupra acţiunilor deţinute la F.P., motiv pentru care nici cererea subsidiara nu este întemeiată. Cât priveşte capătul de cerere privind acordarea sumei de 200 lei reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii ce se va soluţiona, este evident că soluţia cu privire la acest capăt de cerere este una care depinde de modul de soluţionare a capătului principal şi cum acesta a fost respins, ca neîntemeiat, tribunalul a reţinut, pe cale de consecinţă, ca şi acesta este neîntemeiat.
Împotriva Sentinţei civile nr. 1409/2014 a declarat apel reclamanta P.T.O., formulând critici de nelegalitate şi de netemeinicie.
Prin Decizia nr. 211A din 15 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamanta P.T.O. împotriva Sentinţei civile nr. 1409 din 24 octombrie 2014 a Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin acţiunea de faţă, reclamanta solicită angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pretinzând faptul că prin fapta ilicită a acestuia, constând în tergiversarea listării la bursă a F.P., pârâtul i-a creat un prejudiciu, costând în diferenţa dintre cotaţia la bursă a cantităţii de 635.823 de acţiuni pe care le deţinea la F.P. şi creanţa garantată asupra statului în sumă de 635.823 lei, ce i-a fost conferită prin emiterea Titlului de despăgubire nr. 2932 din 25 septembrie 2009 convertit în Titlul de conversie nr. 1967 din 12 noiembrie 2008 emis de C.C.S.D.
În subsidiar, reclamanta a solicitat ca pârâtul să fie obligat să-i plătească valoarea nominală a creanţei, de 635.823 lei, sub condiţia ca reclamanta să-i restituie cele 635.823 de acţiuni, iar cu privire la suma de 635.823 lei solicită să fie reactualizată cu indicele de inflaţie începând cu data de 25 septembrie 2008 până la momentul plăţii efective.
S-a avut în vedere, în conformitate cu dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului C. civ., că răspunderea civilă delictuală este guvernată de legea în vigoare la data săvârşirii faptului pretins prejudiciabil, motiv pentru care instanţa de apel a constat că instanţa de fond s-a raportat corect, în analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, la dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 în redactarea în vigoare la momentul conversiei conform Titlului de conversie nr. 1967 din 12 noiembrie 2008.
Analizând caracterul licit sau ilicit al faptei pretins a fi săvârşită de către pârât, prin raportare la procedura specială privind regimul de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, astfel cum a fost reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, tribunalul a ajuns la concluzia că, în speţă, nu se poate reţine o faptă ilicită a pârâtului.
Prin apelul promovat, apelanta-reclamantă reiterează susţinerile formulate în faţa primei instanţei, cu privire la întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, formulând atât critici cu privire la existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, cât şi critici referitoare la vinovăţia pârâtului.
Instanţa de apel a subliniat faptul că, în situaţia de menţinere a soluţiei pronunţată de tribunal ca urmare a constatării reţinerii corecte a inexistenţei faptei ilicite a pârâtului, ţinând cont de faptul că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar a fi întrunite, în mod cumulativ, toate condiţiile enunţate, rezultă că analiza celorlalte critici, referitoare la celelalte condiţii pe lângă existenţa unei fapte ilicite, nu mai este necesară.
S-a apreciat că tribunalul a reţinut corect că, Statul Român, prin instituţiile sale, a respectat prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar împrejurarea că acţiunile F.P. au fost listate la bursă la o valoare nominală inferioară celei preconizate la momentul emiterii titlului de conversie (1 leu/acţiune) nu poate fi imputată acestuia.
În speţă, pentru suma de 1.907.469 lei, ca urmare a opţiunii tuturor moştenitorilor, înregistrată la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sub nr. 07703 din 10 noiembrie 2008 a fost eliberat titlul de conversie nr. 1967 din 12 noiembrie 2008, prin emiterea unui număr de 1.907.4689 de acţiuni, din care reclamanta a arătat în cuprinsul acţiunii 635.823 erau în favoarea sa.
Curtea de Apel a reţinut că valoarea nominală de 1 leu/acţiune a fost stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Actul Constitutiv al F.P. şi potrivit art. 187 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin art. 26 din O.U.G. nr. 81/2007, potrivit căruia "procedura de conversie a titlurilor de despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie în acţiuni emise de F.P. va fi suspendată de la data înregistrării la C.N.V.M. a F.P. ca societate de investiţii de tip închis şi până la data stabilită conform prevederilor alin. (2) al prezentului articol; până la data suspendării, conversia titlurilor de despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie în acţiuni emise de F.P. se va realiza la valoarea nominală", în coroborare cu dispoziţiile art. 3 lit. a) şi art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nu au fost primite criticile apelantei potrivit cărora i s-ar fi încălcat dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, deoarece creanţa recunoscută împotriva statului a fost realizată integral la data eliberării în favoarea reclamantei a acţiunilor la F.P.. Într-adevăr, Titlul de despăgubire iniţial emis (respectiv Decizia nr. 2932 din 25 septembrie 2008 a C.C.S.D.) încorpora un drept de creanţă împotriva Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate la suma de 2.407.469 lei. Însă, în cadrul procedurii de faţă, nu pot fi analizate acele critici prin care apelanta supune atenţiei instanţei de apel aplicabilitatea unor dispoziţii cuprinse în Legea nr. 10/2001 sau a unor principii reglementate prin acest act normativ cu caracter special, deoarece au fost depăşite fazele administrativă, respectiv judiciară, reglementate de actul normativ.
În consecinţă, Curtea de Apel a constat că, prin procedura conversiei reglementată prin dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, reclamanta şi-a realizat creanţa pe care o avea asupra debitorului Statul Român, care i-a emis un număr egal de acţiuni la F.P., cu o valoare nominală de 1 leu/acţiune, condiţia legală stipulată de dispoziţiile legale incidente fiind aceea ca reclamantei să-i fie emise un număr de acţiuni de o valoare ce totalizează creanţa garantată prin Titlul de despăgubire. În acest sens, Curtea reţine aplicarea dispoziţiilor art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora "realizarea conversiei acestor titluri în acţiuni emise de F.P. determină stingerea creanţelor constatate prin aceste titluri."
Prin urmare, dispoziţiile legale invocate de către reclamantă în cuprinsul acţiunii prevăd în mod expres că eliberarea acţiunilor reprezintă modalitatea de stingere a creanţelor constatate prin titlurile de despăgubiri/de conversie. De aceea, corect a reţinut şi tribunalul faptul că, prin eliberarea către reclamantă a unui număr de acţiuni având o valoare ce totalizează creanţa constatată şi garantată prin titlul de despăgubire, obligaţia statului a fost executată, stinsă integral, fără să fie încălcat dreptul de proprietate al acesteia sau dispoziţiile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, O.U.G. nr. 81/2007 sau alte dispoziţii legale.
În ceea ce priveşte etapa ulterioară emiterii titlului de conversie, Curtea de Apel a constat că tribunalul a apreciat corect că nu poate fi reţinută o faptă culpabilă a pârâtului Statul Român, deoarece de la acest moment intervin regulile de tranzacţionare la bursă. Creşterea sau scăderea valorii acţiunilor ţine de raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa de capital, care, implicit comportă şanse de câştig, dar şi riscuri de pierdere.
Apelanta-reclamanta a susţinut că, din această perspectivă, prejudiciul său derivă din nerespectarea termenelor imperative de către instituţiile statului şi din ignorarea factorilor de risc, ceea ce au condus la nefuncţionalitatea F.P. şi la întârzierea listării la Bursa de Valori Mobiliare a acestuia.
Instanţa de apel a reţinut că nefuncţionalitatea F.P. şi întârzierea listării acestuia la bursă a fost analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea-pilot Atanasiu, Poenaru şi Solon din 12 octombrie 2010, în care, la parag. 189, Curtea a statuat că: "Este în primul rând obligaţia autorităţilor interne, în special a Parlamentului, de a cântări avantajele şi dezavantajele inerente diferitelor soluţii dintre care să se poată alege", iar la paragrafele 235 şi 236, Curtea a arătat că "Refundamentarea totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri. Plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii.
Ţinând cont de numărul mare de persoane vizate şi de consecinţele importante ale unui astfel de dispozitiv, al cărui impact asupra întregii ţări este considerabil, autorităţile naţionale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Miniştrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte."
Prin urmare, s-a reţinut că, prin această hotărâre, Curtea Europeană a stabilit în sarcina Statului român crearea unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin instituirea de proceduri simplificate şi eficiente, ceea ce a echivalat cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu "plata" despăgubirilor sub forma acţiunilor.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei ca instanţa de apel să facă aplicarea prioritară a dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, Curtea de Apel a subliniat faptul că se impune a se face o diferenţiere între cauzele pe care reclamanţii le consideră vătămătoare pentru existenţa sau întinderea dreptului lor de proprietate, deoarece o pretinsă vătămare ce ar reieşi din modul de edictare a legii naţionale nu poate fi remediată de judecător, ci doar de legislativ (puterea legiuitoare), judecătorului naţional revenindu-i sarcina doar de a aplica şi de a interpreta legea, iar nu a o modifica.
În consecinţă, reţinând că situaţia de fapt din speţă respectă dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (în forma în vigoare la data faptelor) dar şi faptul că valorificarea acţiunilor obţinute prin titlul de conversie, întocmai la valoarea nominală, este supusă regulii cererii şi ofertei ce guvernează piaţa bursieră, Curtea de Apel a constat că instanţa de fond corect a reţinut inexistenţa unei fapte ilicite în sarcina intimatului-pârât.
Instanţa de apel a înlăturat, ca nefondată, critica referitoare la insuficienta motivare a hotărârii atacate. S-a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Albina c. României, hotărârea din 28 aprilie 2005, cauza Vlasia Grigore Vasilescu c. României, hotărârea din 08 iunie 2006), potrivit căreia noţiunea de proces echitabil presupune că o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuşi, în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al reclamantului. Această obligaţie presupune totuşi ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză. În consecinţă, motivarea hotărârii judecătoreşti este un element al dreptului la un proces echitabil, conform art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
În cauza Dekany c. României (cererea nr. 22011/03, hotărârea din 11 martie 2008) Curtea Europeană a arătat că art. 6 alin. (1) obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, însă nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat la fiecare argument. Întinderea obligaţiei de a motiva variază în funcţie de natura hotărârii şi trebuie stabilită în lumina circumstanţelor cauzei (cauza Ruiz Torija c. Spaniei, hotărârea din 09 decembrie 1994, Seria A nr. 303-A, par. 29). De asemenea, în cauza Luka c. României (cererea nr. 34197/02, hotărârea din 21 iulie 2009) Curtea Europeană a evidenţiat că art. 6 parag. 1 din Convenţie implică faptul că deciziile instanţelor trebuie să precizeze în mod suficient motivele pe care se întemeiază, astfel încât să arate că părţile au fost ascultate şi să garanteze posibilitatea unui control public al administrării justiţiei (Hirvisaari împotriva Finlandei, nr. 49684/99, pct. 30, 27 septembrie 2001). Altfel spus, art. 6 îi atribuie instanţei obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor părţilor, cu excepţia cazului în care se apreciază relevanţa acestora şi fără a fi înţeleasă ca implicând un răspuns detaliat pentru fiecare argument.
Aplicând jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor omului în prezenta cauză, Curtea de Apel a constat că instanţa de fond, prin sentinţa apelată, a apreciat asupra relevanţei argumentelor susţinute de către reclamantă în susţinerea cererii de chemare în judecată şi a dat un răspuns explicit acestora, în sensul că nu sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, nefiind îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite în sarcina pârâtului.
Apreciind apelul ca nefondat, Curtea de Apel a dispus respingerea acestuia în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ.,
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta P.T.O., în baza dispoziţiilor art. 483 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, hotărârea dată este insuficient motivată şi lipsită de temei legal.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta P.T.O. a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, raportat la dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora creanţele asupra statului sunt garantate, dispoziţii în considerarea cărora apreciază că titlul de despăgubire în cuantum de 635.823 lei emise de către Guvernul României prin A.N.R.P. în favoarea sa "incorporează drepturile de creanţa ale deţinătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate", apreciind că legea specială de reparaţie garantează întocmai obţinerea despăgubirii nominale consemnată în titlul de despăgubire.
Sunt invocate argumente, în considerarea cărora, recurenta apreciază că instanţa de apel a ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, invocat atât în cuprinsul cererii introductive, cât şi în cererea de apel. Precizează că titlul de despăgubire obţinut care are regim de creanţa garantată asupra statului a fost obţinut în baza legislaţiei speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe când cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului lor de creanţă îl constituie dreptul comun în materie reglementat de Codul civil.
Consideră recurenta greşită opinia instanţei de apel potrivit căreia, în speţă, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale raportat la faptul că statul nu a săvârşit nicio faptă ilicită. Susţine că există o legătură de cauzalitate între atitudinea culpabila a pârâtului pe de o parte, care a ignorant factorii de risc menţionaţi în cererea introductiva şi totodată nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispoziţiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/20079 care au condus ca preţul acţiunilor F.P. să fie sub valoarea nominala de 1 leu/acţiune.
Plecând de la conţinutul dispoziţiilor înscrise în art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenta P.T.O. a susţinut ideea potrivit căreia judecătorul naţional este un prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi are obligaţia de a: "asigură efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminenţă faţă de orice altă prevedere contrară în legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza Dumitru Popescu împotriva României), recurenta invocă faptul că, prin demersul său judiciar, nu a solicitat ca instanţa de judecata să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege. Arată că solicitarea sa a vizat ca însuşi cadrul legal prevăzut de legislaţia speciala de reparaţie să fie aplicată pentru a putea să-şi valorifice integral, şi nu parţial, creanţa garantată asupra statului, opinând că, instanţa de apel ar fi trebuit să aplice, în speţă, cu preeminenţă dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru ca astfel privarea abuzivă de proprietate din dreptul său de creanţa garantată, să fie înlăturată. Invocă faptul că, prin demersul judiciar, nu a solicitat ca instanţa de judecata să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege. Arată recurenta că solicitarea sa a vizat ca însuşi cadrul legal prevăzut de legislaţia speciala de reparaţie să fie aplicată pentru a putea să-şi valorifice integral, şi nu parţial, creanţa garantată asupra statului.
În continuare, sunt aduse argumente potrivit cărora solicitarea sa adresată instanţei nu a vizat acordarea de despăgubiri suplimentare, ci acordarea valorii integrale a despăgubirilor acordate prin titlul său de despăgubire primit în baza legilor de restituire. Susţine faptul că este de neacceptat ca aplicarea legilor speciale de reparative care consacră principiul restituirii integrale, să se raporteze la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursa F.P. în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursa a minimum 5% din acţiunile companiilor naţionale aflate în portofoliul F.P. la care statul este acţionar majoritar, ignorând astfel principiile funcţionării pieţei de capital, ceea ce a condus la obţinerea unor despăgubiri parţiale şi plafonate. Arată că legiuitorul nu a înţeles să renunţe la principiul restituirii integrale prin echivalent şi să plafoneze despăgubirile întrucât procedeul ar fi contrar dispoziţiilor din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, dar şi art. 24 din Legea nr. 165/2013 care nu cuprinde dispoziţii privind plafonarea prin lege a despăgubirilor, ci doar eşalonarea plăţii acestora. Arată că legislaţia specială de reparaţie, guvernată de principiul restituirii integrale (chiar şi în cazul Legi nr. 165/2013) nu se prevede niciun factor aleatoriu, riscuri bursiere, şanse de câştig, riscuri de pierdere specifice contractelor de prinsoare ori de asigurări, ci doar garanţia că bunurile intrate în mod abuziv în posesia statului şi imposibil de restituit în natură, se vor restitui prin echivalent, la valoarea lor de circulaţie şi neplafonat, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 4 lit. a) şi b din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legea nr. 247/2005 şi art. 24 din Legea nr. 165/2013, totul raportat la dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie.
Printr-o altă critică, se apreciază greşită opinia instanţei de apel potrivit căreia tergiversarea listării fondului la bursă timp de 5 ani ce a condus ca acţiunile F.P. să fie listate la o valoare nominala inferioară celei preconizate de 1 leu/acţiune nu ar fi imputabile Statului român, întrucât nu putea anticipa evoluţia valorii acţiunilor la bursă. Susţine faptul că fluctuaţiile pieţei bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate şi că statul a cunoscut ori putea cunoaşte aceasta împrejurare, însă a stabilit, în mod unilateral, că valoarea de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului F.P. să fie una şi aceeaşi cu valoarea nominala unitara a respectivelor acţiuni. S-a arătat că de la de la momentul listării F.P. la bursă, respectiv 25 ianuarie 2011 şi până în prezent, cotaţia maximă atinsă de aceste acţiuni a fost de doar 0,75 lei/acţiune, fiind inferioară celor din titlul de despăgubire. Consideră că Statul Român, s-a aflat într-o vădită culpă, întrucât a tergiversat listarea fondului la bursă timp de 5 ani de zile şi a stabilit în mod unilateral şi eminamente artificial cum că valoarea de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului F.P. va fi una şi aceeaşi cu valoarea nominală unitară a acţiunilor emitentului.
Apreciază că prin neonorarea integrală a titlului de despăgubire cu regim de creanţă garantată asupra statului, din cauza unor factori aleatorii de natura temporală, momentul emiterii acţiunilor FP - înainte ori după listarea F.P. la bursa, s-ar vătăma la modul cel mai grav şi securitatea raporturilor juridice, aşa precum se arată şi în cauza Ştefănică şi alţii împotriva României. Într-adevăr, ipoteza obţinerii unui preţ de 1 leu/acţiune ar fi putut fi reală doar în cazul în care cotaţia acţiunilor emitentului FP s-ar fi apropiat măcar într-o singură şedinţa de tranzacţionare de cotaţia de 1 leu/acţiune. Însă, de la momentul listării F.P. la bursa - 25 ianuarie 2011 şi până în prezent, cotaţia maximă atinsă de aceste acţiuni a fost de doar 0,75 lei/acţiune (în prezent 0,75 lei/acţiune), apreciind că faptele notorii nu trebuiesc demonstrate.
Recurenta P.T.O. invocă şi o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 187 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, pentru că instanţa de apel nu a reţinut că această normă i-a îngrădit dreptul de valorificare a titlului de despăgubire, în condiţiile în care a fost obligat să accepte valorificarea lui prin conversie în acţiuni la F.P., conversie ce urma a avea loc la valoarea nominala a acţiunilor.
În ce priveşte jurisprudenţa europeană, recurenta-reclamantă invocă hotărârea-pilot Atanasiu şi alţii contra României, care a fost interpretată în mod greşit şi trunchiat de instanţa de apel. În cazul supus judecăţii, curtea de apel a invocat dispoziţiile acestei hotărâri reţinând că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin pronunţarea acestei hotărâri, ar fi validat dispoziţiile legale interne în materie (Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005), inclusiv "plata" despăgubirilor sub forma acţiunilor. Ceea ce omite însă instanţa de apel este cel mai important aspect şi anume că prin această hotărâre, instanţa europeană a constatat faptul că F.P. este nefuncţional, motiv pentru care a dispus obligarea Statul Român să instituie un mecanism eficient de acordare a despăgubirilor.
Se critică decizia instanţei de apel întrucât s-a limitat în soluţionarea cauzei doar la anumite constatări, unele total eronate, fiind încălcată obligaţia instanţei de a motiva hotărârea, răspunzând tuturor argumentelor părţilor, prin raţionamente logice. În cauză motivarea sentinţei apelate, deşi consistentă ca volum, este lapidară în conţinut, nefiind arătate într-o manieră completă şi lămuritoare considerentele pentru care cererea ar fi neîntemeiată, în raport de toate argumentele de fapt şi de drept invocate pe larg şi care ar fi condus la netemeinicia cererii.
Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a Deciziei civile nr. 289A din 30 iunie 2014 şi admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii, făcând trimitere la normele de drept substanţial C. civ. din 1864, cât şi la Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, prin raportare la Legea nr. 71/2011.
Intimatul pârât, deşi legal citat, nu a depus la dosar întâmpinare.
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate alte probe noi, în sensul dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constat că recursul nu este fondat, urmând ca acesta să fie respins pentru următoarele considerentele:
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, potrivit normelor tranzitorii cuprinse în art. 24 din noul C. proc. civ. (art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind noul C. proc. civ.), dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare. Prin urmare, având în vedere data formulării cererii de chemare în judecată, 12 aprilie 2012, rezultă că sunt aplicabile cererii pendinte dispoziţiile vechiului C. proc. civ., urmând ca încadrarea în drept şi analiza motivelor de recurs să se realizeze din perspectiva C. proc. civ. de la 1865.
Tot cu caracter preliminar, Înalta Curte observă şi împrejurarea că recurenta a înţeles să invoce, în dezvoltarea motivelor de recurs, atât prevederi ale Codului civil de la 1864, cât şi prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Din această perspectivă, se impune a se sublinia faptul că, art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil stipulează că "(1) Dispoziţiile Codului civil se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil." Aşadar, unei situaţii litigioase i se aplică dispoziţiile legii în vigoare la momentul naşterii acesteia, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.
În ceea ce priveşte criticile care pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., faţă de dispoziţiile art. 306 alin. (3) din acelaşi cod, Înalta Curte va constata că acestea nu sunt fondate.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul instanţei de fond, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pretinzând faptul că prin fapta ilicită a acestuia, constând în tergiversarea listării la bursă a F.P., pârâtul i-a creat un prejudiciu, costând în diferenţa dintre cotaţia la bursă a cantităţii de 635.823 de acţiuni pe care le deţinea la F.P. şi creanţa garantată asupra statului în sumă de 635.823 lei, ce i-a fost conferită prin emiterea Titlului de despăgubire nr. 2932 din 25 septembrie 2009 convertit în Titlul de conversie nr. 1967 din 12 noiembrie 2008 emis de C.C.S.D. În subsidiar, reclamanta a solicitat ca pârâtul să fie obligat să-i plătească valoarea nominală a creanţei, de 635.823 lei, sub condiţia ca reclamanta să-i restituie cele 635.823 de acţiuni, iar cu privire la suma de 635.823 lei solicită să fie reactualizată cu indicele de inflaţie începând cu data de 25 septembrie 2008 până la momentul plăţii efective.
Din ansamblul considerentelor hotărârilor pronunţate în cauză, rezultă că cererea a fost evaluată pe temeiul solicitării de angajare a răspunderii civile delictuale a Statului român în legătură cu mecanismul de plată a despăgubirilor stabilite prin dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, verificându-se, la situaţia de fapt dedusă judecăţii, respectarea dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 din perspectiva garanţiilor art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană, astfel cum reclamantul a solicitat şi în acord cu finalitate urmărită de acesta.
Reclamanta P.T.O., în dezvoltarea criticilor de recurs, a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate, apreciind greşită opinia instanţei potrivit căreia, în speţă, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale a statului.
Astfel cum rezultă din situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, reclamanta P.T.O. s-a aflat în posesia titlului de despăgubire nr. 2932 din 25 septembrie 2009 emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, convertit prin titlul de conversie nr. 1967 din 12 noiembrie 2008 emis de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Recurenta a susţinut că în mod greşit s-a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile pentru a antrena răspunderea civile delictuale a pârâtului Statul Român, susţinând că fapta ilicită a pârâtului constă în tergiversarea listării la bursă a F.P.. S-a argumentat că prejudiciul creat costă în diferenţa dintre cotaţia la bursă a cantităţii de 635.823 de acţiuni pe care le deţinea la F.P. şi creanţa garantată asupra statului în sumă de 635.823 lei, ce i-a fost conferită prin emiterea titlului de despăgubire, convertit în titlul de conversie nr. 1967 din 12 noiembrie 2008. S-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel, în mod nelegal, nu a reţinut că pârâtul a încălcat principiul restituirii integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanţelor şi modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele naţionalizate abuziv; principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să le valorifice prin convertirea în acţiuni după listarea la bursă a F.P.; aplicarea defectuoasă a legislaţiei în materie care ar fi dus la scăderea valorii acţiunilor la F.P.
În ceea ce priveşte încălcarea principiului restituirii integrale recurenta a invocat greşita aplicare a prevederilor Codului civil referitoare la stingerea creanţelor prin raportate la prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit cărora "(...) persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare", susţinând şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 lit. a) şi art. 4 lit. a) şi b din Titlului VII din Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 referitoare la faptul că titlul de despăgubire "(...) incorporează drepturile de creanţa ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate".
Se observă că toate dispoziţiile legale invocate de recurentă privesc momentul stabilirii despăgubirilor datorate pentru imobilele naţionalizate abuziv care coincide cu emiterea titlului de despăgubire, când imobilul naţionalizat abuziv a fost evaluat prin titlul de despăgubire. Reclamanta nu a contestat în cadrul prezentului litigiu procedura de acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce faţă de dispoziţiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestaţiei la instanţa de contencios administrativ), ci a reclamat modalitatea de conversie a despăgubirilor în acţiuni, procedeu care a condus, în accepţiunea acesteia, la diminuarea patrimoniului său întrucât măsurile acordate nu au fost efective, ci parţiale.
Într-adevăr, potrivit art. 3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înţelesul acestui titlu, "titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege."
Însă, raportat la pretenţiile recurentei nu se pune problema încălcării dispoziţiilor privind stingerea creanţelor, întrucât nemulţumirea recurentului nu priveşte titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acţiuni, deci după ce creanţa împotriva statului a fost stinsă.
În acest context al analizei, dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 evocate de recurentă trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ. Astfel, invocând dispoziţii cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, recurenta solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale şi să se instituie, pe cale jurisprudenţială, un mecanism de despăgubire în alte condiţii şi în altă procedură decât cele instituite de legea specială. În concret, reclamanta nu a indicat nicio dispoziţie legală care ar fi instituit obligativitatea ca, la momentul primei listări la bursă, acţiunile F.P. să aibă valoarea de 1 leu.
În condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlului de despăgubire conferit reclamantei: "Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de F.P.", Înalta Curte apreciază că recurenta avea în mod obiectiv posibilitatea de a-şi valorifica titlul ulterior listării la bursă a acţiunilor F.P.
Prin procedura conversiei, reclamanta şi-a realizat creanţa pe care o avea asupra debitorului, Statul Român, care i-a emis un număr egal de acţiuni la F.P., cu valoare nominală de 1 leu. Împrejurările ivite însă în etapa ulterioară emiterii titlului de conversie, în care s-a înregistrat o fluctuaţie a valorii acţiunilor, nu pot fi imputate şi reţinute ca fapte ilicite în sarcina Statului român.
Reclamanta a ales momentul valorificării unei părţi din totalul acţiunilor dobândite în temeiul titlului de conversie nr. 1967 din 12 noiembrie 2008, fiind esenţial a fi avut în vedere că valoarea unor astfel de titluri, de natura acţiunilor deţinute de reclamantă, variază continuu, atât în sensul diminuării, cât şi al creşterii, dată fiind natura speculativă a pieţei (bursei de valori) pe care acestea se tranzacţionează. Cum însă valoarea acţiunilor la F.P. este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a reclamantei care devenind acţionară suportă consecinţele fluctuaţiei valorii acţiunilor pe piaţa bursieră. După cum s-a arătat, aceste fluctuaţii nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nicio încălcare a principiului reparaţiei integrale, care guvernează legile speciale în materie.
În ceea ce priveşte solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru tergiversarea listării la bursă a acţiunilor F.P., Înalta Curte reţine că, deşi real ceea ce susţine recurenta (respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acţiuni), trebuie însă observat că statul prin procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu şi-a asumat obligaţia de a face listarea într-un termen determinat şi nici nu a garantat că acţiunile se vor tranzacţiona la valoarea de 1 leu/acţiune, ci măsurile reparatorii care au urmat procedura instituită prin acelaşi act normativ şi în baza căruia reclamanta a intrat în posesia titlului de despăgubire. De aceea, nu se poate concluziona că principiului reparaţiei integrale reclamă, cum eronat susţine recurenta, "o echivalenţă valorică totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are dreptul şi ceea ce i se oferă".
Deşi nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a fi despăgubite, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Or, în această materie Statul Român a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005. Mai mult, prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora. Astfel, s-a prevăzut prin art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. S-a prevăzut ca, stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi 7 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (în vigoare la momentul emiterii titlului de despăgubire şi a titlului de conversie), se va face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. După cum s-a arătat, recurenta nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condiţiile sus-menţionate, astfel încât în prezentul său demers judiciar aceasta nu pot critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acţiuni, o acţiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 leu, iar procedura de valorificare a acţiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005.
Referitor la trimiterea recurentei la jurisprudenţa Curţii europene referitoare la nefuncţionarea F.P. este de reţinut că sancţionarea nefuncţionării Fondului Proprietate a fost realizată de Curte din perspectiva imposibilităţii de tranzacţionare a acţiunilor. Curtea nu a impus plata de către stat a acţiunilor la valoarea nominală de 1 leu, ci posibilitatea efectivă de tranzacţionare a acţiunilor.
Relativ la dispoziţiile din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, invocate de recurentă în susţinerea principiului restituirii integrale prin echivalent şi a neplafonării despăgubirilor, instanţa reţine că sunt nerelevante, întrucât acestea norme generale vizează calitatea actelor normative, iar în privinţa susţinerilor referitoare la dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 se constată că acestea nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt aplicabile în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile.
Prin motivele de recurs, recurenta a invocat garanţiile art. 1 Protocol 1, prevalându-se de hotărârea pilot Maria Atanasiu ş.a. din 12 octombrie 2010, în legătură cu care a susţinut că instanţa de apel a realizat o aplicare trunchiată la speţa dedusă judecăţii. Susţinerile recurentei nu sunt întemeiate, fiind util a se preciza că în parag. 180 - 183 din hotărâre, Curtea a concretizat posibile "ingerinţe" în dreptul la respectarea bunurilor, în contextul legislaţiei din România privind retrocedările, astfel: (1) neexecutarea unei decizii administrative a autorităţii locale competente prin care i se recunoaşte părţii interesate un drept la reparaţie ("interes patrimonial" apărat de art. 1 din Protocolul 1) constituie o ingerinţă în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (a se vedea şi Marin şi Gheorghe Rădulescu împotriva României, nr. 15.851/06, §§ 20 - 22, 27 mai 2010) - parag. 180; (2) neexecutarea unei decizii administrative care recunoaşte dreptul la o despăgubire într-un cuantum pe care aceasta îl stabileşte reprezintă o ingerinţă, în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (Elias împotriva României, nr. 32.800/02, § 21, 12 mai 2009) - parag. 181; (3) neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti ce recunoaşte un drept la despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită, constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate, în sensul primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Deneş şi alţii împotriva României, nr. 25.862/03, parag. 46 - 47, 3 martie 2009).
Astfel cum se poate constata, în oricare dintre situaţii, "ingerinţa" este generată de neexecutarea obligaţiei asumate de Stat prin adoptarea legislaţiei în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv de regimul anterior (în cauză, măsura alternativă a despăgubirii în condiţiile legii speciale - Titlul VII din Legea 247/2005), sens în care în parag. 189, Curtea statuează că: "Este în primul rând obligaţia autorităţilor interne, în special a Parlamentului, de a cântări avantajele şi dezavantajele inerente diferitelor soluţii dintre care să se poată alege", în timp ce în parag. 235 şi 236, Curtea apreciază:
"Refundamentarea totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri. Plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii.
Ţinând cont de numărul mare de persoane vizate şi de consecinţele importante ale unui astfel de dispozitiv, al cărui impact asupra întregii ţări este considerabil, autorităţile naţionale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Miniştrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte."
Urmare a obligaţiilor stabilite în sarcina Statului român prin procedura hotărârii-pilot, ulterior, a fost adoptată Legea nr. 165/2013, act normativ care a făcut obiect de analiză a Curţii europene în Cauza Preda c. României din 29 aprilie 2014, Curtea conchizând în sensul caracterului eficient al acestui nou act normativ.
Privitor la noile mecanisme de restituire, Curtea europeană nu a criticat Legea nr. 165/2013, considerând că modul de calcul şi de acordare a despăgubirilor se încadrează în marja de apreciere a Statului, raportată şi la contextul economic al acestuia. Nu au fost aduse critici esenţiale nici în privinţa modului de eşalonare instituit de lege, care poate fi justificat de complexitatea mecanismului de restituire, cât şi de multitudinea de cereri.
Totodată, prin Hotărârea din cauza Preda c. României s-a arătat că, structural, noile reglementari apărute după procedura - pilot au un caracter efectiv şi accesibil, şi, în majoritatea cazurilor, nu sunt de natură să aducă încălcări ale dreptului de proprietate.
Înalta Curte constată că, în antrenarea garanţiilor art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie, recurenta susţine ingerinţa ca fiind o inacţiune a autorităţilor în urgentarea listării la bursă a acţiunilor la F.P., măsură care, în opinia sa, ar fi trebuit să-i garanteze valorificarea acţiunilor la valoarea lor nominală.
În mecanismul de aplicare a Convenţiei europene, a Protocoalelor sale adiţionale, ca şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, judecătorului naţional nu îi este îngăduit a dispune măsuri cu caracter general (adoptarea dreptului pozitiv fiind atributul exclusiv al legiuitorului), întrucât hotărârea judecătorească are efecte doar între părţile litigante.
În plus, dacă un reclamant se pretinde victima unei încălcări a drepturilor garantate de Convenţie, deci a unei "ingerinţe" din partea autorităţilor statului, în aplicarea Convenţiei, judecătorul naţional poate dispune doar înlăturarea de la aplicare a normei naţionale care este cauza ingerinţei (cu respectarea celorlalte cerinţe de evaluare ce decurg din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului) şi care nu a trecut testul de proporţionalitate, în sensul că prin aplicarea ei nu s-a păstrat, în privinţa acelei persoane, un just echilibru între interesul general şi cel particular, caz în care se ajunge la aplicarea directă a Convenţiei.
Drept urmare, în mod legal instanţele de fond au constatat că în situaţia de fapt dedusă judecăţii dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (în forma în vigoare la data faptelor reclamate) au fost pe deplin respectate (cu referire specială la art. 187 din Titlul VII, normă în prezent abrogată -prin Legea nr. 165/2013), recurenta reclamantă neindicând, în concret, vreun text din conţinutul acestui act normativ care să garanteze destinatarilor legii, printr-o prevedere expresă, însăşi valorificarea acţiunilor obţinute prin titlul de conversie întocmai la valoarea nominală (prin derogare de la regula cererii şi ofertei ce guvernează piaţa bursieră). Prin urmare, nu pot fi reţinute susţinerile recurentei referitoare la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional Convenţiei întrucât în privinţa bunului său nu a intervenit nicio ingerinţă în sensul normei europene, dat fiind faptul că aceasta a beneficiat de numărul corespunzător de acţiuni corespunzător cuantumului total al despăgubirii indicat în titlul de conversie, ce nu a fost contestat şi, ca atare, recurenta suportă fluctuaţia pieţei bursiere, momentul valorificării acţiunilor sale fiind rezultatul propriei opţiuni.
Nefondate sunt şi motivele de recurs prin care se susţine încălcarea principiului nediscriminării prin conversia despăgubirii în acţiuni la valoarea de 1 leu pe acţiune, prin raportare la situaţia persoanelor care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acţiunilor F.P..
Examinarea în concret a existenţei unei situaţii discriminatorii între diversele categorii de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reţine că principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situaţii similare, întrucât verificarea unei atare situaţii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situaţiilor similare şi a încălcării principiului egalităţii în faţa legii.
Dispoziţiile legale înscrise în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, în forma existentă la data obţinerii titlului de despăgubire, menţionau în mod expres întreaga procedură de valorificare a acţiunilor, inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acţiuni, ulterior listării la bursă. Or, prin instituirea dispoziţiei conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de F.P., s-a dat posibilitate posesorilor unor atare titluri, între care se regăseşte şi recurenta, să opteze pentru conversie, ulterior listării acţiunilor la bursă. Astfel, în baza propriei opţiuni asupra momentului conversiei i s-a aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege, neputând să se constate în aceste condiţii existenţa vreunei discriminări.
În preambulul motivelor de recurs, reclamanta a invocat nelegalitatea deciziei atacate deoarece instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, însă trebuie observat că reclamanta nu a dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (de la 1865). Motivul de nelegalitate vizează ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Cum motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material, dezvoltarea motivelor de recurs nu cuprind critici care să facă posibilă încadrarea în cazul de nelegalitate enunţat, de natură a declanşa controlul judiciar de către instanţa de recurs.
Relativ la motivul de recurs, înscris în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin care reclamanta formulează critici privind încălcarea obligaţiei de motivare a hotărârii atacate în conformitate cu dispoziţiile art. 261 C. proc. civ. care se referă la exigenţele motivării ca element esenţial de validitate a hotărârilor judecătoreşti, precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care se referă la necesitatea examinării cererii pe cale judiciară critica se vădeşte a fi nefondată.
Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere, în exercitarea controlului judiciar, că instanţa de apel conform art. 295 C. proc. civ. trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Într-adevăr, obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit în considerentele hotărârii date motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în soluţia pronunţată, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor apare ca esenţială din perspectiva dispoziţiilor articolului 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constituind un procedeu apt să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile din litigiu de temeinicia şi legalitatea unei decizii, în sfârşit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.
Or, în cauză, Înalta Curte observă că instanţa de apel a examinat motivele de apel formulate de reclamantă, apărările şi susţinerile părţilor în litigiu, instanţa de prim control judiciar arătând, prin argumente pe larg expuse că, în contextul soluţiei legale de respingere pe fond a acţiunii, criticile reclamantei din apel formulate în privinţa antrenării răspunderii delictuale a statului în legătură cu mecanismul de plată a despăgubirilor stabilite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se vădesc a fi neîntemeiate în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei deduse judecăţii. Aşa fiind, se constată că decizia atacată cu recurs este temeinic motivată, cuprinde motivele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel la adoptarea soluţiei, iar verificarea temeiniciei şi legalităţii soluţiei primei instanţe, prin prisma criticilor formulate de apelanta - reclamantă s-a făcut cu respectarea cerinţelor articolului 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind evidentă justeţea soluţiei adoptate, prin motivele arătate.
Este util a sublinia că decizia supusă controlului judiciar de faţă respectă exigenţele articolului 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Într-adevăr, Curtea europeană, în jurisprudenţa sa, a arătat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, deoarece Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico contra Italia), drept care nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile formulate sunt în mod real " ascultate", adică, în mod efectiv examinate de către instanţa sesizată.
În lumina interpretării jurisprudenţiale a instanţei europene, art. 6 implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen concret al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea Albina contra România). Or, în speţă, astfel cum s-a reţinut, hotărârea instanţei de apel a fost motivată, sub toate aspectele cu a căror analiză a fost legal învestită, instanţa realizând un examen propriu al criticilor invocate prin cerea de apel, examinând în mod real elementele esenţiale care i-au fost supuse verificării, modalitate în care se poate aprecia că cererea reclamantei soluţionată prin hotărârea atacată respectă dreptului său de acces liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, garantate de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs subsumate articolului 304 pct. 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.T.O. împotriva Deciziei nr. 211A din 15 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2015.
Procesat de GGC - GV