Acţiune în răspundere civilă delictuală. Incidenţa prevederilor art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
Cuprins pe materii : Drept comercial. Răspunderea
Index alfabetic :
- acţiune în răspundere civilă delictuală
- libertatea de exprimare
NCC, art. 1349 - urm.
Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 8, art. 10
Decretul nr. 31/1954, art. 54
Potrivit art. 10 par. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere, exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, putând fi supusă, conform paragrafului 2 al normei convenţionale, unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (…) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.
Difuzarea unui material video care a expus fapte şi informaţii de interes public nu se poate constitui în temei al răspunderii civile delictuale din perspectiva dreptului la liberă exprimare, ce presupune dreptul de a primi informaţii şi de a comunica altora informaţii, întrucât a interzice unui ziarist să expună publicului informaţiile primite cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea atribuţiilor profesionale echivalează cu o încălcare a art. 10 din CEDO, atât sub aspectul libertăţii de exprimare, cât şi a dreptului la informare.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 648 din 26 februarie 2015
Notă : Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 01 octombrie 2011.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. xx16/105/2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC X SRL, pentru ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 600.000 euro, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul de imagine şi lezarea gravă a onoarei şi a demnităţii sale, în condiţiile descrise în motivarea în fapt a acţiunii, precum şi obligarea aceleaşi pârâte ca, timp de 3 zile consecutiv, la ore de maximă audienţă, să facă un anunţ public referitor la hotărârea judecătorească prin care a fost stabilită săvârşirea delictului civil şi daunele acordate. Cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1658 din 10.06.2013, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 15.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral. S-a respins în rest acţiunea cu privire la celelalte pretenţii deduse judecăţii.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că despăgubirile sunt solicitate de reclamant urmare a prejudiciului suferit prin fapta pârâtei şi chiar dacă destinaţia despăgubirilor ar putea avea un scop caritabil, aceasta nu schimbă cerinţa interesului, care rămâne şi în cauza de faţă personal şi direct.
Fiind îndeplinite condiţiile cumulative ale interesului, tribunalul a constatat că excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă este neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamantul a deţinut funcţia de primar al comunei C., judeţul D. Faptele pretins săvârşite de către acesta au privit data de 28.07.2012, ziua premergătoare desfăşurării Referendumului naţional.
Prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară în dosarul nr. xx65/P/2012, la data de 24.09.2012, s-a dispus, faţă de reclamant, soluţia de neîncepere a urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 52 din Legea nr. 3/2000, constatându-se că fapta nu există, în sensul că reclamantul nu a întreprins nicio acţiune de strângere a unor acte de identitate pentru împiedicarea exercitării dreptului de vot pentru mai multe persoane din comuna C.
În referatul cu propunere de neîncepere a urmăririi penale întocmit de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean D., s-a reţinut că, la data de 28.07.2012, organele de poliţie s-au sesizat din oficiu privind materialul difuzat de postul de televiziune pârât cu privire la faptele pretins săvârşite de reclamant, în sensul strângerii actelor de identitate ale cetăţenilor, în scopul de a împiedica exercitarea dreptului de vot, acesta fiind filmat cu o cameră ascunsă în timp ce purta discuţii cu un reporter al televiziunii X TV.
Din declaraţiile celor audiaţi în cursul cercetării penale a rezultat că cei în cauză nu au fost contactaţi de reclamant, nu au avut discuţii şi nici nu au fost sunaţi pentru strângerea cărţilor de identitate şi împiedicarea exercitării dreptului la vot, fiind verificate prin sondaj un număr de 10 persoane asupra cărora au fost găsite documentele de identitate personale, ceea ce a determinat formularea propunerii de a nu se începe urmărirea penală faţă de reclamant.
S-a reţinut că faptele de natură penală pretins săvârşite de reclamant, obiect al infracţiunii prevăzut de dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 3/2000, s-au constatat că nu există, iar rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, rămasă definitivă, deşi nu se bucură de autoritatea de lucru judecat, nu poate fi ignorată în sensul „adevărului judiciar stabilit de procuror”. A interpreta altfel înseamnă a ignora soluţia de urmărire penală, constatările acestuia ca rezultat al unui proces penal şi al cercetării aferente şi prezumţia de adevăr de care se bucură actul de urmărire penală.
În speţă, tribunalul a constatat întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile a pârâtei cu privire la existenţa unei fapte ilicite (difuzarea unui material video pe parcursul zilei premergătoare Referendumului din data de 28.07.2012, în mod repetat, în cadrul principalelor buletine informative), existenţa unui prejudiciu de natură morală suferit de către reclamant (cât timp s-a constatat în cursul procesului penal că acuzaţiile aduse în materialul filmat nu au fost reale şi, mai mult, nu au îmbrăcat caracter penal), existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtei şi prejudiciul suferit (martorii ascultaţi arătând că reportajul difuzat de postul de televiziune referitor la pârât a avut un efect negativ asupra familiei, rudelor, cetăţenilor din comună).
Sub aspectul legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, martorul E. a făcut vorbire de starea de boală a soţiei reclamantului ce s-a datorat reportajului defăimător, stare de fapt confirmată şi de martorul F., care a arătat percepţia acuzaţiilor din material asupra cetăţenilor din comună şi asupra membrilor familiei reclamantului.
Probele testimoniale au susţinut cele afirmate de reclamant în acţiune, în sensul că materialul filmat şi difuzat a avut urmări asupra prestigiului şi reputaţiei sale, i-a fost afectată imaginea şi prin prisma fostei funcţii publice deţinute.
În ceea ce priveşte condiţia ultimă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, tribunalul a constatat că, pe tărâm delictual, răspunderea delictuală se angajează chiar şi pentru cea mai uşoară culpă.
Sub acest aspect, existenţa vinovăţiei a fost analizată şi prin prisma dispoziţiilor art. 10 din CEDO şi a Jurisprudenţei Curţii Europene, reţinând că în ceea ce priveşte limitele criticii admisibile ele sunt mai largi cu privire la un om politic, care acţionează în calitatea sa de persoană publică, decât cu privire la un simplu cetăţean. Un om politic se expune inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale din partea ziariştilor, a organizaţiilor neguvernamentale, cum este reclamantul, ca şi a masei de cetăţeni şi trebuie să arate o mai mare toleranţă în această privinţă. El are, desigur, dreptul la protejarea reputaţiei sale, chiar în afara cadrului vieţii sale private, dar imperativele acestei protecţii trebuie să fie puse în balanţă cu interesele liberei discutări a chestiunilor politice, excepţiile la libertatea de exprimare impunând o interpretare restrictivă (Oberschlick c. Austriei (nr. 1) ; Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs şi Gubi c. Austriei).
Tribunalul a concluzionat că există motive „relevante şi suficiente” pentru justificarea sancţiunii aplicate pârâtei în temeiul art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi al dispoziţiilor civile evocate anterior, în sensul obligării acesteia la plata către reclamant a sumei de 15.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral, apreciind ca fiind rezonabilă în raport de următoarele criterii: de cuantificare a prejudiciului reclamat date de funcţia publică de primar deţinută de reclamant pe o perioadă îndelungată de timp (peste 20 de ani), actuala funcţie de preşedinte al unei organizaţii de partid, inexistenţa faptei de strângere a unor acte de identitate cu scopul de a împiedica mai multe persoane din comuna C. să exercite dreptul de vot (constatată de procuror) pretinsa faptă fiind obiectul acuzaţiilor din materialul filmat, tulburările suferite de membrii de familie, efectele negative resimţite de aceiaşi membri ai familiei reclamantului (afectarea stării de sănătate a soţiei acestuia), consecinţele pe plan personal, social şi familial astfel cum au rezultat din probatoriul testimonial administrat, constatările rezultate din înregistrările audio-video cu privire la frecvenţa difuzării materialului, conţinutul acestuia, aspectele imputate ce s-au dovedit a fi neadevărate, indiciile şi datele de care a dispus pârâta, pentru informaţiile prezentate în material, statutul de persoană publică a reclamantului, notorietatea, caracterul de interes public al temei ce a format subiectul reportajului difuzat şi impactul acesteia în rândul publicului, toate acestea reprezintă criterii de apreciere, în concret, a prejudiciului suferit şi de stabilire a unei despăgubiri pentru repararea acestuia care să fie suficientă în contextul în care s-au săvârşit faptele ilicite.
S-a apreciat că suma de 15.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral, reprezintă o despăgubire suficientă pentru fapta prejudiciabilă. S-a respins în rest acţiunea cu privire la celelalte pretenţii deduse judecăţii, constând în obligarea pârâtei ca, timp de 3 zile consecutiv, la ore de maximă audienţă, să facă un anunţ public privitor la hotărârea judecătorească şi daunele acordate, petit care nu a fost întemeiat în drept, apreciindu-se că soluţia de admitere în parte a capătului principal şi despăgubirile acordate acoperă real şi pe deplin prejudiciul încercat.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I civilă, prin decizia nr. 607 din 03 iunie 2014, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1658 din 10.06.2013 pronunţată de Tribunalul Prahova, a admis apelul declarat de pârâta SC X SRL împotriva aceleiaşi sentinţe şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei şi s-a luat act că apelanta-pârâtă va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că la data de 28.07.2012, ziua premergătoare referendumului naţional pentru demiterea preşedintelui, postul de ştiri X TV a anunţat, în cadrul buletinelor de ştiri difuzate în cursul zilei respective, că există indicii că fostul primar din comuna C., judeţul D., preşedintele organizaţiei locale a partidului Y (reclamantul din cauza pendinte judecăţii) adună cărţile de identitate ale sătenilor, pentru a avea garanţia că aceştia vor boicota referendumul.
Anunţul a fost justificat prin difuzarea unui material video, filmat cu camera ascunsă, în care jurnaliştii X TV, în faţa sediului Y din comuna C., l-au abordat pe reclamant, care, convins că interlocutorul său este un reprezentant al organizaţiei centrale a Y s-a confesat, de fapt, echipei X TV.
În acest context, dată fiind calitatea reclamantului de om politic, expus astfel unei limite mai largi de „critică admisibilă”, precum şi natura temei abordate, de interes public justificat, dată de încălcarea legislaţiei privind desfăşurarea referendumului, instanţa de apel a apreciat că s-a păstrat echilibrul între libertatea de exprimare a pârâtei, reglementat de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dreptul reclamantului de a i se respecta onoarea, reputaţia, în sensul art. 8 din Convenţie.
Faţă de considerentele expuse, raportat la obiectul pricinii deduse judecăţii, s-a apreciat că nu are relevanţă juridică soluţia din dosarul penal, cu atât mai mult cu cât în anunţ s-a făcut referire numai la existenţa unor indicii de împiedicare de către reclamant a exercitării dreptului legal al cetăţenilor la vot, iar libertatea de exprimare ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenţie, raţionamentul judecătorului fondului neavând fundament legal.
Instanţa de apel a reţinut că nu sunt întrunite cerinţa existenţei faptei ilicite, astfel că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei.
Împotriva acestei decizii reclamantul A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În argumentarea acestui motiv recurentul, după o prezentare detaliată a situaţiei de fapt, a opiniilor proprii privind această situaţie şi a practicii CEDO, a susţinut, în esenţă, că motivarea deciziei recurate este superficială şi incompletă şi că nelegalitatea are în vedere interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1354 şi urm. C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, coroborate cu jurisprudenţa relevantă în materie a Curţii de la Strasbourg.
Recurentul susţine că între cele două hotărâri există o discrepanţă evidentă şi, în aceste condiţii, criticile se regăsesc în consideraţiile instanţei de fond privind întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale şi în jurisprudenţa relevantă a CEDO.
Pentru aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar în rejudecare admiterea ambelor capete de cerere, ale acţiunii privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri cu titlu de daune morale şi la efectuarea anunţului public.
Prin notele scrise depuse la dosar intimata-pârâtă SC X SRL a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Critica recurentului privind motivarea superficială şi incompletă a deciziei recurate s-ar putea încadra, din punct de vedere teoretic, mai degrabă, în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ce reglementează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
O asemenea situaţie, însă, nu se regăseşte în prezenta cauză, în situaţia în care instanţa de apel a analizat criticile formulate de reclamant, arătând de ce nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a pârâtei nefiind întrunită cerinţa existenţei faptei ilicite şi apreciind că s-a păstrat echilibrul între libertatea de exprimare a pârâtei, reglementat de art. 10 din CEDO şi dreptul reclamantului de a i se respecta onoarea, reputaţia, în sensul art. 8 din Convenţie.
Reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante și care se impun a fi reiterate pentru a constitui baza analizei instanței de recurs.
Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, „mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. 6 din aceeaşi Constituţie, „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.
Art. 10 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, în esenţă, că: orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.
Paragraful 2 al normei convenţionale stipulează că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (…) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.
Aplicarea art. 10 al Convenţiei Europene poate fi evaluată în relație cu alte instrumente internaționale relevante privind protecția libertăţii de exprimare, în special art. 19 al Pactului ONU.
În paralel cu art. 10 al Convenţiei Europene, libertatea garantată de art. 19 al Pactului ONU nu este absolută. Articolul 19 par. 3 lit. „a” prevede că: exercitarea drepturilor prevăzute în par. 2 al prezentului articol comportă anumite datorii şi responsabilităţi. Din acest motiv poate fi supusă anumitor restricţii care să fie în conformitate cu legea şi cu necesităţile, pentru respectarea drepturilor şi a reputaţiei altor persoane.
Rezoluţia nr. 1003/1993 privind etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată de România prin Hotărârea de Guvern nr. 25/1994, dezvoltă principiile care trebuie să guverneze modul de funcţionare a ziaristicii, al cărui rol în societate este legat, în special, de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul ştirilor, şi al onestităţii, în cazul opiniilor, potrivit art. 13 al Rezoluţiei.
Art. 3 al Rezoluţiei defineşte ştirile ca „informaţii, adică fapte şi date”, iar opiniile ca „exprimări ale gândurilor, ideilor, convingerilor sau judecăţi de valoare ale mijloacelor de informare în masă, editorilor sau ziariştilor”.
În art. 4 şi 5 se prevede că ştirile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau naraţiunea fiind făcute într-un mod imparţial.
Conform prevederilor art. 54 din Decretul nr. 31/1954, orice persoană fizică are dreptul la reputaţie şi la onoare, iar, în cazul în care a suferit vreo atingere, cu privire la vreunul din aceste drepturi, va putea cere ca instanţa judecătorească să îl oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept, să publice, pe socoteala acestuia, în condiţiile stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată ori să îndeplinească alte fapte destinate să restabilească dreptul atins.
Din ansamblul reglementărilor privind dreptul la liberă exprimare rezultă că acesta nu este unul absolut, ci poate fi supus limitărilor, restrângerilor, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim sau chiar împotriva democraţiei însăşi.
Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.
Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi”, a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat.
În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a decis, în jurisprudenţa sa constantă, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private” (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei, paragraful 50).
De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie” (a se vedea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, par.70).
Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva România).
În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş împotriva României, că „îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, par. 39).
De asemenea, instanţa europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudenţa sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie (cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României, par. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de „câine de pază” (”public watchdog”) într-o societate democratică, precum şi faptul că presa, deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi, are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general.
Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudenţa sa privitoare la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).
Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64).
În acest sens, Curtea Europeană a subliniat că dacă în virtutea rolului său presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.
Pe de altă parte, Curtea a subliniat că, datorită îndatoririlor şi responsabilităţilor ce le incumbă, protecţia oferită de art. 10 ziariştilor, în momentul în care comunică informaţii ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte şi să furnizeze informaţii fiabile şi precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.
În consecință, elementele esențiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare, din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios european, sunt: calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza contra României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan contra României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu contra României), conceptele de judecată de valoare şi situaţiile faptice și raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura și severitatea sancțiunii aplicate (Cumpănă și Mazăre contra României), precum şi motivarea hotărârii (cauzele Bugan contra României, Dumitru contra României).
Fără a supune analizei criticile vizând interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt, ce nu pot constitui motiv de analiză în recurs, se constată că în speţa supusă analizei, instanţa de apel a analizat aceste componente ce ţin de principiile ce guvernează libertatea de exprimare.
În acest sens, dată fiind convingerea astfel formată a instanţei, argumentele reţinute de instanţa de apel, impuse de raţionamentul juridic, nu au fost diferite în substanţialitatea lor de cele reţinute de instanţa de fond, instanţa de apel dezvoltând în considerentele deciziei atacate de ce a schimbat soluţia primei instanţe.
Astfel, cercetând ansamblul probator administrat în cauză, instanța de apel a statuat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei, nefiind întrunită cerinţa existenţei faptei ilicite.
Faptul că acest mesaj transmis prin articolul de presă incriminat nu se poate constitui în temei al răspunderii civile delictuale s-a apreciat din perspectiva dreptului la liberă exprimare ce presupune dreptul de a primi informaţii şi de a comunica altora informaţii, iar a interzice unui ziarist să expună publicului informaţiile primite cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea atribuţiilor profesionale echivalează cu o încălcare a art. 10 din CEDO, atât sub aspectul libertăţii de exprimare, cât şi a dreptului la informare.
Totodată, a aplica sancţiuni pecuniare unui ziarist care critică o persoană publică tinde să-l determine pe acesta ca pe viitor să nu mai recurgă la critici şi să renunţe la discutarea publică a problemelor ce interesează viaţa colectivităţii.
În consecinţă, instanţa apreciază că în mod corect instanţa de apel, raportat la anunţul justificat prin difuzarea materialului video care a expus fapte şi informaţii de interes public, a apreciat că pârâta beneficiază de protecţia art. 10 din CEDO.
Înalta Curte nu poate verifica împrejurările de fapt pe care recurentul le expune în memoriul de recurs, deoarece calea de atac a recursului nu permite reevaluarea probatoriului şi stabilirea altei situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel.
Aceste afirmaţii, exprimând opinii ale recurentului şi aprecieri subiective generate de conexiuni pe care le face între diverse fapte şi împrejurări, nu conţin critici concrete de nelegalitate care să poată fi cercetate de instanţa de recurs.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul.