Asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 7 ianuarie 2015 pe rolul Judecătoriei Oradea, reclamanta P.A.J. l-a chemat în judecată pe pârâtul P.C.D., solicitând instanţei să se desfacă căsătoria încheiată între părţi la data de 22 iulie 2007 în municipiul Oradea, din culpă comună; să-şi păstreze reclamanta numele de familie din căsătorie, acela de „P.”; să se stabilească locuinţa minorului P.B.C., născut la data de 17 februarie 2010, la domiciliul/reşedinţa reclamantei, cu exercitarea autorităţii părinteşti în comun şi cu obligarea tatălui la plata unei pensii de întreţinere în cuantum de 1/4 din veniturile realizate; cu cheltuieli de judecată.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 373 lit. b), art. 397, art. 400, art. 529 C. civ.
Prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională de la fila 17 dosar, pârâtul reclamant P.C.D. a solicitat desfacerea căsătoriei părţilor din culpa exclusivă a reclamantei pârâte, păstrarea de către reclamantă a numelui de „P.”, exercitarea autorităţii părinteşti în comun asupra minorului, stabilirea locuinţei minorului la domiciliul tatălui, cu obligarea mamei la plata unei pensii de întreţinere în cuantum de 1/4 din venitul net realizat de către aceasta; cu cheltuieli de judecată.
La data de 19 iunie 2015, reclamanta P.A.J. a depus la dosar cerere de renunţare la judecata acţiunii, instanţa rămânând investită cu soluţionarea cererii reconvenţionale formulată de reclamantul reconvenţional P.C.D., în contradictoriu cu pârâta reconvenţională P.A.J., reclamanta menționând, totodată, în mod expres, că nu este de acord să se judece în România.
Prin sentinţa nr. 6282 din 24 iunie 2015 Judecătoria Oradea, secţia civilă, a constatat că reclamanta P.A.J. a renunţat la judecata acţiunii principale de divorţ şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii reconvenţionale, formulată de reclamantul reconvenţional P.C.D., în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
În motivare, instanţa a reţinut că, din punct de vedere al competenţei generale, instanţa română este competentă să judece acţiunea de divorţ dintre părţi, deoarece ambii soţi sunt cetăţeni români, competenţa prevăzută de art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 fiind alternativă.
A arătat şi că, din punct de vedere material, judecătoria este instanţa competentă pentru soluţionarea acţiunii de divorţ. Din punct de vedere teritorial însă, a reţinut că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 915 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. Astfel, cum nu există acord din partea pârâtei reconvenţionale pentru a se judeca la Oradea, instanţa a declinat competenţa de soluţionare a cererii reconvenţionale, în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorul 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 7728 din 27 octombrie 2015, prin care a admis excepţia necompetentei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 5, a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Oradea, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.
În motivare, instanţa a reţinut că, la momentul sesizării instanţei, reclamanta pârâtă (devenită pârâtă ca urmare a renunțării la judecata cererii principale) locuieşte stabil în Spania, iar pârâtul reclamant (actual doar reclamant) are domiciliul, în sensul de locuinţă principală stabilă, în municipiul Oradea, judeţul Bihor.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa a arătat că din dosar a reieşit că reclamantul figurează cu acest domiciliu, că atât reclamanta cât şi pârâtul au indicat că acesta din urmă locuieşte stabil la adresa indicată şi a avut în vedere constatările personale ale lucrătorilor Autorităţii Tutelare Oradea, care l-au găsit pe pârâtul reclamant la domiciliu şi au arătat că acesta lucrează în Oradea.
Instanţa iniţial învestită cu soluţionarea cererii a concluzionat - că pârâtul nu are reşedinţa în ţară fără a indica temeiurile formării unei astfel de convingeri. În drept, instanţa a avut în vedere că, potrivit art. 915 alin. (1) noul C. proc. civ., cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, dacă vreunul dintre ei mai locuieşte în raza sa teritorială, iar dacă nici unul nu mai locuieşte în circumscripţia de la ultima locuinţă comună, este competentă instanţa de la domiciliul pârâtului.
Competenţa teritorială stabilită astfel este, în cazul proceselor referitoare la persoane, exclusivă şi absolută, astfel cum reiese din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 126 noul C. proc. civ., în sensul că părţile pot conveni ca pricinile referitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţa teritorială. Astfel, dacă în materia cererilor patrimoniale părţile pot deroga de la competenţa teritorială prevăzută de legea procesuală, în materia cererilor privitoare la persoane competenţa este obligatorie.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Obiectul acțiunii cu care a rămas sesizată instanța de judecată, ulterior renunțării formulate de reclamanta P.A.J., îl constituie cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant reconvenţional P.C.D., prin care s-a solicitat desfacerea căsătoriei părţilor din culpa exclusivă a reclamantei pârâte, păstrarea de către reclamantă a numelui de „P.”, exercitarea autorităţii părinteşti în comun asupra minorului, stabilirea locuinței minorului la domiciliul tatălui, cu obligarea mamei la plata unei pensii de întreţinere în cuantum de 1/4 din venitul net realizat de către aceasta.
Potrivit art. 915 alin. (1) C. proc. civ., „cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, dacă vreunul dintre ei mai locuieşte în raza sa teritorială, iar dacă nici unul nu mai locuieşte în circumscripţia de la ultima locuinţă comună, este competentă instanţa de la domiciliul pârâtului”.
Competenţa teritorială stabilită astfel este, în cazul proceselor referitoare la persoane, exclusivă şi absolută, astfel cum reiese din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 126 C. proc. civ., în sensul că părţile pot conveni ca pricinile referitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţa teritorială.
Astfel, dacă în materia cererilor patrimoniale părţile pot deroga de la competenţa teritorială prevăzută de legea procesuală, în materia cererilor privitoare la persoane competenţa este obligatorie.
Înalta Curte reține că la data de 27 octombrie 2015, în fața Judecătoriei Sectorului 5 București, pârâtul-reclamant, s-a legitimat cu carte de identitate seria … nr. …, emisă de SPCLEP Oradea, din cuprinsul căreia a reieșit că domiciliul său este în județul Bihor, Oradea, str. Someşului, iar la interpelarea instanţei, pârâtul-reclamant a declarat că se află în România, la adresa indicată, din luna ianuarie 2015.
Noţiunea de domiciliu este definită de art. 87 C. civ., care prevede că „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este în locul unde îşi are principala aşezare”.
Totodată, art. 91 C. civ. prevede, la alin. (1), că „Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate”.
Având în vedere că pârâtul reclamant a făcut dovada că domiciliul său este în Oradea, județul Bihor, instanţa competentă să judece cauza este Judecătoria Oradea, în favoarea căreia se va stabili competența de soluționare a cauzei.
Înalta Curte arată şi că renunțarea reclamantei la cererea de chemare în judecată nu afectează competenţa de soluţionare a cererii reconvenţionale formulate de pârât, care este tot de competenţa instanţei să judece cererea principală, aşa cum rezultă din interpretarea art. 915 şi a art. 917 alin. (2) C. proc. civ.
De asemenea, Înalta Curte subliniază că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., față de care ar fi avut relevanță împrejurarea că reclamanta P.A.J. a declarat că nu este de acord ca pricina să fie judecată în România, atrăgând pe această cale competența Judecătoriei Sectorului 5 București. Aceasta deoarece textul de lege menționat mai sus ar fi fost aplicabil doar în situația în care nici una din părți nu își are domiciliul în România, ceea ce nu este cazul în speță, având în vedere legitimarea pârâtului reclamant în fața Judecătoriei Sectorului 5 București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2016.