Apel. Schimbarea hotărârii instanței de fond cu privire la aspecte asupra cărora nu au fost formulate critici prin motivele de apel de niciuna dintre părțile litigante. Încălcarea principiilor tantum devolutum quantum apellatum și non reformatio in pejus.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul.
Index alfabetic : cerere reconvențională
-contravaloarea lipsei de folosință
-principiul non reformatio in pejus
-principiul tantum devolutum quantum apellatum
C.proc.civ. din 1865, art. 295 alin. (1), art. 296
Instanța de apel a pronunțat o soluție cu încălcarea prevederilor art.295 alin.(1) prima teză C.pr.civ. (tantum devolutum quantum apellatum), coroborat cu art.296 teza a doua C.pr.civ. (neprovocarea unei situații mai grele în propriul apel), în condițiile în care a considerat că este neîntemeiată și acea parte din cererea reconvențională care a fost considerată întemeiată de către prima instanță, câtă vreme în apelul lor reclamanții pârâți nu au criticat decât soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii principale, neformulându-se motive de apel referitor la partea din cererea reconvențională admisă, prin care se solicita contravaloarea lipsei de folosință pentru un imobil, iar pârâta reclamantă, prin motivele de apel, a criticat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru o anumită perioadă, precum și modul de calcul al lipsei de folosinţă pentru partea din cererea reconvențională admisă.
Cum această parte din sentință nu a fost atacată de către reclamanții pârâți, iar de către reclamanta reconvențională doar în sensul că valoarea despăgubirilor trebuia să fie mai mare, fiind greșit calculată, în mod nelegal instanța de apel, admițând apelul acestei din urmă părți, a respins în tot cererea reconvențională.
Secția I civilă, decizia nr. 127 din 26 ianuarie 2016
Prin sentinţa civilă nr. 992/2013 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, s-a respins acţiunea principală formulată de reclamantul M.A.I. prin Direcţia Generală Juridică, A.P.C., în contradictoriu cu pârâta SC X. SRL, ca neîntemeiată. S-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtă şi s-a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 106.841,29 lei cu titlu de lipsă de folosinţă a imobilului construcţie, situat în Bucureşti, pe perioada 05.06.2009 – 19.10.2010. S-au respins pretenţiile pârâtei pentru perioada 05.09.2002 – 20.02.2009, ca fiind prescrise. S-au respins în rest pretenţiile ca neîntemeiate.
În motivarea sentinței s-a reţinut că reclamanţii nu au dovedit prin probele administrate efectuarea de îmbunătăţiri necesare şi utile la imobil.
S-a mai reţinut că dreptul la despăgubiri al pârâtei s-a născut la data de 05.06.2009, data pronunţării hotărârii definitive de restituire a imobilului, că pretenţiile aferente perioadei anterioare sunt prescrise, cele aferente perioadei 05.06.2009 – 19.10.2010 (data predării-primirii imobilului) sunt întemeiate, iar cele aferente perioadei 20.02.2009 - 05.06.2009, neîntemeiate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel părţile.
Prin decizia nr.396/A din data de 17.09.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, s-au admis apelurile formulate de reclamanta A.P.C., şi de reclamantul-pârât M.A.I., împotriva sentinţei civile nr. 992/2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu apelanta pârâtă reclamant SC X. SRL. A schimbat sentinţa, în sensul că a admis, în parte, acţiunea principală şi a obligat pe pârâtă la 117.833 lei RON către reclamante cu titlu de despăgubiri. A admis apelul pârâtei formulat împotriva aceleiaşi sentinţe civile şi a schimbat sentinţa, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului de a cere despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului. A respins, în tot, cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
În anul 2002 autoarele pârâtei au solicitat printr-o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 imobilul în litigiu, deţinut de reclamanta A.P.C. Notificarea a fost respinsă de către unitatea deţinătoare prin decizia nr. 587/2003. Contestaţia formulată de notificatoare a fost soluţionată definitiv prin judecăţi succesive ale fondului şi căilor de atac, prin decizia civilă nr. 14/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 3391/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă, imobilul fiind restituit în natură către autoarea pârâtei.
De la data rămânerii definitive şi implicit executorie a deciziei nr. 14/2009, pârâta nu a efectuat niciun demers de executare silită a acestei decizii, ori de notificare a reclamantei pentru executare amiabilă. Ulterior rămânerii irevocabile a deciziei de restituire a imobilului, pârâta a formulat cerere de executare silită, dar fără a face dovada nici în acest caz, de formularea unei eventuale notificări prealabile către reclamantă pentru executarea amiabilă a hotărârii judecătoreşti. De altfel, chiar şi procedura de executare silită declanşată de către pârâtă a fost finalizată în fapt tot printr-o executare amiabilă, conform procesului-verbal de executare din data de 19.10.2010, în care se consemnează atât atitudinea cooperantă a părţilor cât şi faptul că nu a fost cazul prezenţei unor forţe de ordine.
Apelul reclamantei a fost constatat fondat sub următoarele aspecte.
Îmbunătăţirile aduse imobilului de către reclamantă şi solicitate prin acţiunea principală au fost dovedite prin înscrisurile depuse la dosar, și anume contractele de construire/reparaţii identificate în raportul de expertiză efectuat în cauză. A fost înlăturată susţinerea judecătorului fondului că aceste contracte nu pot constitui mijloc de probă, pentru că nu ar fi fost înregistrate, pe de o parte, pentru că au fost înregistrate la instituţia publică beneficiară şi au constituit temei al unor plăţi din bani publici, iar, pe de altă parte, pentru că documentele îşi produc efecte juridice în condiţiile în care nu au fost defăimate în sensul calificării lor ca fiind false.
S-a mai reţinut că în raportul de expertiză întocmit de expert B. sunt calificate drept îmbunătăţiri necesare şi utile aduse imobilului doar cele executate conform contractelor nr. xx77/1997 şi nr. xx78/1997 şi actelor adiţionale la acestea. Din valoarea reţinută pentru aceste îmbunătăţiri, expertul a dedus contravaloarea obiectelor lipsă la momentul efectuării expertizei, precum şi a uzurii reparaţiilor, rezultând suma de 117.833 RON.
Cu privire la lucrările efectuate în anul 2003 şi pentru care reclamanţii au prezentat, de asemenea, documente probatorii, expertul a reţinut că îmbunătăţirile aduse imobilului nu au caracter necesar, deoarece au vizat o transformare a imobilului în vederea folosirii pentru o altă destinaţie.
Curtea de apel a apreciat ca fiind pertinent punctul de vedere al expertului, atât cu privire la cuantumul şi caracterul necesar al îmbunătăţirilor efectuate în anul 1997 – 1998, cât şi cu privire la calificarea drept voluptuare a cheltuielilor de transformare a clădirii în anul 2003, cu atât mai mult cu cât bună parte dintre aceste îmbunătăţiri au fost dezafectate până la data predării imobilului către pârâtă (instalaţii sanitare, de încălzire etc.).
În legătură cu cererea reconvenţională, Curtea de apel a constatat că reclamanţii au solicitat la fond respingerea acesteia, poziţie menţinută şi prin întâmpinarea formulată la apelul pârâtei, căreia i s-a adăugat şi subsidiarul menţinerii hotărârii de fond privind dezlegarea cererii reconvenţionale.
Specificul de aplicare al Legii nr. 10/2001 constă în faptul că notificatorul pretinde recunoaşterea unui drept al său în legătură cu un imobil. Actul de recunoaştere (dispoziţia unităţii deţinătoare sau hotărârea judecătorească pronunţată în contestaţiile declarate împotriva dispoziţiilor de respingere) au valoarea unui act constitutiv de drept, beneficiarul fiind doar de la momentul adoptării actului de recunoaştere deţinătorul unui „bun” în înţelesul dat de Convenţia europeană acestei noţiuni. Având un „bun” titularul beneficiază de toate prerogativele recunoscute proprietăţii, inclusiv de cea de a pretinde despăgubiri în cazul cotropirii proprietăţii, atât pentru eventualele daune cât şi pentru lipsirea de folosinţă a proprietăţii.
Pârâta şi autoarele sale nu au fost deţinătoarele unui „bun” decât la momentul pronunţării deciziei judecătoreşti definitive pe data de 05.06.2009 şi, implicit, nici nu aveau dreptul de a solicita despăgubiri pentru lipsa folosinţei bunului până la acel moment.
Pentru perioada ulterioară datei de 05.06.2009 până la predarea bunului, la 19.10.2010, Curtea de apel a constatat că la dosar nu există probe din care să rezulte că în perioada amintită (05.06.2009 – 19.10.2010), pârâta ar fi încercat să intre în posesia imobilului şi ar fi întâmpinat opoziţia reclamantelor. Aşa fiind, curtea de apel a apreciat că lipsa de folosinţă a imobilului de către pârâtă nu poate fi imputată reclamantelor, făcând trimitere şi la conţinutul procesului-verbal de predare-primire din 19.10.2010 din care rezultă o predare amiabilă şi nicidecum silită, pe de o parte, iar, pe de altă parte, rezultă că imobilul era deja dezafectat de utilităţi şi componente.
Pentru aceste considerente, cererea reconvenţională a fost respinsă în totalitate.
Cu privire la apelul declarat de pârâtă, dincolo de argumentele legate de respingerea cererii de acordare de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă pentru întreg imobilul (construcţie şi teren) şi pentru întreaga perioadă solicitată, Curtea de apel l-a admis în legătură cu soluţia pronunţată pe excepţia de prescripţie a dreptului de a cere despăgubiri. Aşa cum chiar judecătorul fondului a reţinut, dreptul pârâtei s-a născut la data de 05.06.2009, iar acţiunea a fost introdusă în luna februarie 2012, în interiorul termenului de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
În aceste condiţii, Curtea de apel a constatat că acţiunea a fost introdusă în termen pentru dreptul născut la 05.06.2009 şi nu putea fi prescrisă pentru perioada anterioară acestei date pentru că dreptul nu exista anterior acestei date şi, pe cale de consecinţă, nici nu putea fi invocat. Acceptarea prescripţiei dreptului ar echivala cu o implicită recunoaştere a existenţei acestuia, ipoteză care, din considerentele de mai sus, nu poate fi primită. În concluzie pe acest aspect, Curtea de apel a apreciat că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost greşit admisă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A.P.C., reclamantul M.A.I. şi pârâta S.C. X. S.R.L.
1. În motivarea recursului reclamanta a invocat motivele prevăzute la art.304 pct.7 şi 8 C.proc.civ.
I. Cu privire la incidenţa motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.
Instanţa de apel nu şi-a argumentat în mod corespunzător poziţia cu privire la aprecierile cuprinse în raportul de expertiză şi nicăieri în cuprinsul deciziei recurate nu a făcut trimitere la faptul că pe tot parcursul derulării procedurilor judiciare reclamanta a prezentat argumente clare, detaliate şi pertinente cu referire la lucrările desfăşurate în anul 2003 la imobilul de referinţă.
Astfel, aşa cum au învederat în permanenţă atât instanţei de apel cât şi expertului în cauză, lucrările executate în baza contractului de execuţie de lucrări din 15.08.2003 nu au caracter voluptuar deoarece au fost lucrări de refacere (reparaţii capitale) executate în baza autorizaţiei de construire nr. xx7/2008, a expertizei tehnice nr. x9/2003 şi a proiectului tehnic nr. x/2003.
Aceste lucrări au fost autorizate în conformitate cu prevederile art. 36 din Legea nr. 50/1991, republicată şi modificată prin Legea nr. 453/2001 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor şi a condiţiilor de autorizare a construcţiilor cu caracter militar aprobate prin Ordinul comun al M.L.P.A.T. - nr. 3376/MC/1996, M.I. - nr. 2102/1996, S.R.I. - nr. 4093/1996, S.T.S. - nr. 14083/1996, M.A.N. - nr. M3556/1996, M.J. - nr. 667/C1/1996, S.I.E. - nr. 2012/1996 şi S.P.P. - nr. D - 821/1996.
Mai mult, în expertiza tehnică nr.x9/2003 s-a precizat expres că în urma analizelor efectuate în baza Normativului P 100 - 92 clădirea în cauză s-a încadrat în Clasa RS III (clasa de risc seismic III) - ce corespunde construcţiilor la care sunt aşteptate degradări structurale care nu afectează semnificativ siguranţa structurală, dar la care degradările elementelor nestructurale pot fi importante. În acest context s-a apreciat că sunt necesare măsuri de consolidare locală, cât şi măsuri de consolidare a şarpantei.
Din considerentele deciziei recurate nu rezultă aşadar motivele pentru care instanţa de judecată a decis să excludă din rândul cheltuielilor necesare şi utile (care puteau fi pretinse de către reclamantă) acele cheltuieli efectuate în anul 2003 în condiţiile în care la dosarul cauzei au fost depuse în repetate rânduri luări de poziţie faţă de expertiza desfăşurată de expertul în cauză însoţite de documentaţie relevantă.
Tot cu referire la motivarea sentinţei recurate se învederează că raportat şi la argumentele înfăţişate în cuprinsul prezentei cereri, exigenţele motivării unei hotărâri, de a fi clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, nu sunt pe deplin satisfăcute de motivarea sentinţei recurate şi nu pot fundamenta decizia instanţei de excludere din rândul pretenţiilor instituţiei reclamante a sumelor corespunzătoare lucrărilor necesare şi utile efectuate în anul 2003.
II. Cu privire la incidenţa motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 8 C.proc.civ.
Curtea de Apel Bucureşti a ales să se bazeze exclusiv pe opinia expertului tehnic judiciar, ignorând înscrisurile administrate ca probatoriu şi obiecţiunile permanent formulate de către reclamantă referitor la natura utilă şi necesară a îmbunătăţirilor aduse imobilului în discuţie, precum şi la cuantumul cheltuielilor efectuate în acest scop. Dacă ar fi ţinut seama de acestea, instanţa de apel nu ar mai fi interpretat în mod eronat natura juridică a lucrărilor efectuate de reclamantă şi pe cale de consecinţă nu ar fi exclus de la restituire cheltuielile efectuate în anul 2003 (care reprezintă mai mult de 90% din totalul pretenţiilor M.A.I.).
Instanţa de apel a conferit expertului tehnic judiciar atribuţii care exced în fapt şi în drept competenţelor reglementate prin Codul de procedură civilă acestuia. Analizând raportul de expertiză precum şi răspunsurile expertului la obiecţiunile formulate de reclamantă, se constată că expertul nu ţine seama de toate înscrisurile prezentate şi drept consecinţă prin calificarea eronată a lucrărilor de construcţii drept necesare şi utile sau voluptuare, acesta creează premisele ca la rândul ei instanţa în mod involuntar să schimbe atât natura cât şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actelor juridice deduse judecăţii
2. În motivarea recursului reclamantul M.A.I. a arătat că hotărârea recurată este nelegală, cu privire la calificarea, de către instanţa de apel, drept voluptuare a lucrărilor efectuate în anii 2003 - 2004 şi implicit a cheltuielilor de transformare a lucrării.
În contractul din 18.08.2003 la art. 2.1. se prevede că „executantul se obligă să execute, să finalizeze şi să întreţină «lucrările de refacere la clădirea - Vila pentru oaspeţi»" - unde, contrar opiniei expertului, însuşite de instanţa de apel, este evident că termenul de refacere semnifică fără putinţă de tăgadă cheltuieli necesare şi utile la construcţia edificată pe terenul de referinţă.
Chiar expertul în cuprinsul raportului de expertiză, însuşit de instanţa de apel, a făcut referire la lucrările efectuate, de arhitectură, racord canalizare, montare centrala termică, instalaţii sanitare, electrice, sanitare, încălzire, iluminat. Aşa cum s-a statuat în doctrină, lucrările necesare au ca rezultat conservarea imobilului, iar cheltuielile utile sunt acelea care sporesc valoarea economică a imobilului (în conţinutul noţiunii de „valoare economică" se include nu numai creşterea preţului imobilului ci şi îmbunătăţirea funcţionalităţii acestuia). Or, în mod cert, aceste lucrări au dus la îmbunătăţirea funcţionalităţii imobilului şi la conservarea acestuia, astfel încât nu se cunoaşte raţionamentul expertului potrivit căruia a concluzionat, fără a motiva în vreun fel, că aceste lucrări au caracter voluptuar.
De altfel, nici instanţa de apel nu a motivat calificarea drept voluptuare a lucrărilor efectuate în anii 2003 - 2004, limitându-se strict la a prelua concluziile expertului.
De asemenea, este de observat şi inconsecvenţa expertului, întrucât pe de o parte acesta afirmă că
lucrările (enumerate mai sus) efectuate în perioada 2003 - 2004 au caracter voluptuar, iar lucrările efectuate în anul 1997, care, de altfel, sunt de acelaşi tip (instalaţii sanitare, încălzire, electrice etc.) sunt catalogate de acesta drept lucrări necesare şi utile.
Totodată, faptul că lucrările executate în baza contractului de execuţie de lucrări din 15.08.2003 nu au caracter voluptuar rezultă şi din cuprinsul autorizaţiei de construire nr. xx7/2003, a expertizei tehnice nr. 16539/2003 şi a proiectului tehnic nr. x/2003, acestea fiind lucrări de reparaţii capitale a imobilului în discuţie.
Aceste lucrări au fost autorizate în conformitate cu prevederile art. 36 din Legea nr. 50/1991, republicată, în forma în vigoare în perioada de referinţă şi a condiţiilor de autorizare a construcţiilor cu caracter militar aprobate prin Ordinul comun al M.L.P.A.T. - nr. 3376/MC/1996, M.I. - nr. 2102/1996, S.R.I. - 4093/1996, S.T.S. - nr. 14083/1996, M.A.N. nr. M3556/1996, M.J. -667/C/1996, S.I.E. - nr. 2012/1996 şi S.P.P. - nr. D-821/1996.
Şi în cuprinsul expertizei tehnice nr. x9/2003 s-a precizat, în mod expres, că în urma analizelor efectuate în baza Normativului P 100-92 clădirea în cauză era încadrată în clasa Rs III (clasa de risc seismic III) - ce corespunde construcţiilor la care sunt aşteptate degradări structurale care nu afectează semnificativ siguranţa structurală, dar la care degradările elementelor nestructurale pot fi importante.
Astfel, lucrările efectuate în perioada 2003 - 2004, în baza contractului de execuţie de lucrări din 15.08.2003 au fost lucrări de refacere (reparaţii capitale) având în mod evident caracter necesar şi util, şi nu caracter voluptuar, cum în mod greşit a concluzionat instanţa de apel.
3. În motivarea recursului pârâta S.C. X. S.R.L. a arătat că hotărârea nu este legală. A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, potrivit art. 312 alin. (2) C.proc.civ. raportat la art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C.proc.civ.
I. Cu privire la soluţia pronunţată asupra apelului M.A.I. şi A.P.C. privind cererea introductivă, hotărârea este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea art. 129 C.proc.civ., art. 261 (5) C.proc.civ. şi art. 9 din Legea 10/2001, precum şi cu încălcarea art. 6 din CEDO, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. şi art. 304 pct. 8 C.proc.civ.
Hotărârea este pronunţată cu încălcarea art. 129 C.proc.civ. şi art. 261 alin. (5) C.proc.civ., care obligă instanţa să se pronunţe cu privire la toate cererile părților şi să arate motivele pentru care admite sau înlătura apărări ale pârtilor, precum şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din CEDO.
Referitor la lucrările care au făcut obiectul contractelor de lucrări nr. xx77/1997 şi nr. xx78/1997 a arătat instanţei că acestea nu vizează imobilul restituit, aspect esenţial pentru cauza. Instanţa de apel nu a lămurit situaţia de fapt (art. 129 C.proc.civ.) şi nu a arătat motivele pentru care a înlăturat sau a ignorat apărările cu privire la acest aspect determinant pentru cauza (art. 261 alin. 5 C.proc.civ.).
Astfel, așa cum rezultă din contractele nr. xx77/1997 şi nr. xx78/1997, acestea au ca obiect efectuarea unor lucrări de reparaţii construcţii şi instalaţii la două imobile diferite : „imobil cazare militari în termen" şi la „imobil cazare studenţi grăniceri". Se află la dosar două procese verbale de recepţie diferite pentru cele 2 clădiri diferite: unul pentru lucrări realizate la imobilul cu destinaţie „cazare studenţi grăniceri" şi altul pentru imobilul cu destinaţia „imobil cazare militari în termen". Procesul verbal de recepţie finală arată, de asemenea, că s-a făcut recepţia finală la doua clădiri diferite. La dosar se afla PV de recepţie finală lucrări din 22.09.1998 pentru recepţia finală conform contract nr.xx78/1997 ”lucrări cu privire la pavilionul militari în termen şi pavilionul studenţi grăniceri", adică două pavilioane diferite, cu două destinaţii diferite la acel moment. A susţinut în faţa instanţei de apel că în cauză nu s-a arătat în mod specific şi nu s-a dovedit ce lucrări s-au realizat în clădirea "Pavilion militari în termen" şi ce lucrări s-au realizat în clădirea "Pavilion studenţi grăniceri", care este valoarea în fiecare caz si, esenţial, care dintre aceste pavilioane ar corespunde imobilului său. Mai mult, M.A.I. a depus la dosar adresa din 05.03.2015 însoțită de acte, în care arata în mod expres ca imobilul său nu se identifică la nivelul anului 1997 nici ca „imobil cazare militari în termen" şi nici ca „imobil cazare studenţi grăniceri", ci era identificat cu denumirea de inventar Pavilion corp de gardă (vilă), astfel că niciunul dintre contractele sau lucrările din contractele nr. xx77/1997 şi xx78/1997 pe care se întemeiază acţiunea, nu au legătura cu imobilul său.
Instanţa de apel a ignorat complet apărările şi susţinerile sale şi nu a lămurit situaţia de fapt.
Astfel, hotărârea instanţei nu arată motivele pe care se sprijină, motivele care au format convingerea instanţei, ca imobilul său s-ar identifica cu imobilele la care se refera contractele de lucrări nr. xx77/1997 şi nr. xx78/1997, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.
Totodată, hotărârea instanţei este data cu încălcarea art. 129 şi art.261 alin. (5) C.proc.civ. care obliga instanţa să stabilească situaţia de fapt şi sa arate motivele pentru care s-au înlăturat apărările părților, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Hotărârea este dată şi cu încălcarea art. 9 din Legea nr. 10/2001. Potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001 sub incidenţa căreia s-a şi aflat şi s-a restituit imobilul şi care se aplica prioritar dreptului comun: "Imobilele preluate abuziv se restituie în natura, din mana oricui s-ar afla şi libere de orice sarcini".
II. În ceea ce priveşte soluţia de respingere în apel a cererii reconvenționale, hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea art. 129 alin. (6), art. 295 alin. (1) şi art. 296 C.proc.civ. şi art. 6 din CEDO.
Instanţa de apel a schimbat hotărârea instanţei de fond cu privire la admiterea cererii reconvenționale fără sa fi cerut cineva acest lucru, fără sa se fi declarat apel. Instanţa a admis un apel care nu a fost declarat, depăşind limitele învestirii sale, dând mai mult decât s-a cerut, respectiv, ceea ce nu s-a cerut, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ.
Astfel, pe fond instanţa a admis, în parte, cererea reconvențională. M.A.I. şi A.P.C. nu au făcut apel împotriva acestei soluţii. Pârâta a făcut apel doar cu privire la faptul ca s-a admis numai în parte cererea reconvențională. Prin urmare, cum nimeni nu a cerut schimbarea sentinţei în privinţa admiterii cererii reconvenționale, instanţa nu putea să schimbe "din oficiu" o hotărâre neapelata, care a intrat în puterea lucrului judecat.
III. 1.Cu privire a apelul său, instanţa, l-a admis și i-a creat o situaţie mai rea decât cea avuta anterior, încălcând dispoziţiile art. 296 C.pr.civ., motiv de casare prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ.
Deşi pârâta a făcut apel criticând admiterea numai în parte a cererii reconvenționale, iar reclamanţii-pârâţi nu au declarat apel cu privire la soluţia pe cererea reconvențională, în apelul său pe cererea reconvențională i s-a creat o situaţie mai rea decât cea avuta anterior, fiind respinsa cererea reconvențională care la fond fusese admisa în parte.
2. Hotărârea pronunţata este fundamentata pe motive contradictorii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.
Astfel, deşi instanţa admite apelul său prin care critica admiterea numai în parte a cererii reconvenționale, în acelaşi timp instanţa a schimbat hotărârea instanţei de fond respingând cererea sa reconvențională.
3. Hotărârea este lipsita de temei legal şi este dată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind răspunderea civilă delictuală şi a dispoziţiilor legale privind dreptul proprietarului de a culege fructele bunului sau.
Dincolo de faptul ca în cadrul procesual dat, instanţa de apel nu putea, fără să încalce legea, să schimbe hotărârea de fond şi să respingă cererea reconvențională, în condiţiile în care nimeni nu a cerut aceasta în apel (art. 304 pct. 6 C.proc.civ.), motivarea cu care a fost respinsa cererea reconvențională este una lipsită de temei legal şi contravine legii totodată.
În fapt, potrivit art. 25 (fost 23) din Legea nr.10/2001, unitatea deţinătoare avea obligaţia de a restitui imobilul în natură în termen de 60 de zile de la momentul înregistrării notificării, termen care s-a împlinit la 05.03.2002. La 05.03.2002 avea obligaţia de a-i emite dispoziţie de restituire care constituie titlu de proprietate, potrivit Legii nr.10/2001. Prin urmare, de la 05.03.2002 este lipsită de proprietatea sa. M.A.I. a ales să respingă notificarea şi s refuze restituirea, păstrând posesia şi folosinţa bunului pana la 19.10.2010, chiar şi după momentul când a fost obligat prin hotărâre executorie sa restituie bunul.
Potrivit art. 998-999 C.civ. cel care cauzează altuia un prejudiciu este obligat să-l repare. În speţă, reclamanţii pârâţi răspund potrivit art. 998 şi potrivit art. 483-487 pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a imobilului de la data când M.A.I. avea obligaţia să restituie imobilul şi până la data când i l-a restituit. Potrivit art. 483 C.civ. fructele naturale, industriale sau civile ale unui imobil se cuvin proprietarului. Potrivit art. 485 coroborat cu art. 487 C.civ., posesorul nu are dreptul sa dobândească fructele decât atunci când posedă cu bună-credinţă, iar în caz contrar are obligaţia să-i preda fructele bunului, împreuna cu lucrul, celui ce-l revendica. Refuzând restituirea bunului în termenul legal, M.A.I. și-a asumat riscul de a achita persoanei îndreptăţite contravaloarea lipsei de folosinţa pentru toata durata procesului şi până la momentul predării efective.
Pârâta-reclamantă a invocat, inițial, prin întâmpinare, excepția nulității recursului declarat de către reclamantul M.A.I., iar cu prilejul dezbaterilor orale a susținut nulitatea ambelor recursuri formulate de către reclamanți.
Înalta Curte a constatat fondate recursurile în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.
Este nefondată excepția nulității recursului formulat de către reclamantul M.A.I., având în vedere că în cadrul acestuia se susține că instanța de apel nu a motivat calificarea drept voluptuare a lucrărilor efectuate în anii 2003, 2004, limitându-se a prelua concluziile expertului, motiv de recurs ce se încadrează în prevederile art.304 pct.7 C.pr.civ.
Acest motiv de recurs se regăsește menționat și în cadrul recursului declarat de către reclamanta A.P.A.I.C., care pe lângă art.304 pct.7 C.pr.civ., a invocat și art.304 pct.8 C.pr.civ.
În ceea ce privește fondul recursurilor formulate de către reclamantele-pârâte, prin care se critică respingerea părții din cererea de chemare în judecată care privea pretențiile aferente lucrărilor executate în anii 2003, 2004, Înalta Curte a constatat fondat motivul întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7 C.pr.civ.
Legat de motivele de apel care vizau îmbunătățirile efectuate în 2003 instanța de apel a reținut doar următoarele: ”Cu privire la lucrările efectuate în anul 2003 şi pentru care reclamanţii au prezentat, de asemenea, documente probatorii, expertul a reţinut că îmbunătăţirile aduse imobilului nu au caracter necesar, deoarece au vizat o transformare a imobilului în vederea folosirii pentru o altă destinaţie.// Curtea de apel a apreciat ca fiind pertinent punctul de vedere al expertului cu privire la calificarea drept voluptuare a cheltuielilor de transformare a clădirii în anul 2003, cu atât mai mult cu cât bună parte dintre aceste îmbunătăţiri au fost dezafectate până la data predării imobilului către pârâtă (instalaţii sanitare, de încălzire etc.).”
Din această motivare rezultă că instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate de apelanții-reclamanți față de constările expertului, prin raportare la celelalte probe administrate, invocate de către reclamante; nu a argumentat de ce sunt voluptuare îmbunătățirile calificate astfel de către expert, prin raportare la conținutul noțiunii juridice de cheltuieli voluptuare, atribuție ce aparținea instanței, iar nu expertului; nu a precizat în baza cărui temei legal transformarea imobilului în vederea folosirii pentru o altă destinaţie, așa cum a reținut expertul, nu ar avea caracter necesar.
Astfel, hotărârea instanței de apel sub acest aspect apare ca fiind nemotivată și astfel nu se poate reține că aceste împrejurări de fapt au fost deplin stabilite.
În ceea ce privește, al doilea motiv de recurs, încadrat în prevederile art.304 pct.8 C.pr.civ., potrivit acestui text de lege, coroborat cu art.312 alin.(3) C.pr.civ., modificarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Acest motiv de recurs vizează situația în care, deși rezultă fără dubiu natura juridică a actului juridic dedus judecății ori înțelesul acestuia, instanța de apel a reținut un cu totul alt act juridic sau alt conținut.
Recurentul nu a formulat în cadrul motivării în fapt critici care să se circumscrie pct. 8 al art.304 C.pr.civ., așa cum a fost prezentat anterior. Criticile privind modul de administrare și interpretare a probelor de către instanța de apel, cu referire la aprecierea concluziilor raportului de expertiză nu pot fi încadrate în aceste prevederi.
În ceea ce privește recursul declarat de către pârâta-reclamantă, Înalta Curte a constatat fondate criticile privind încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art.295 alin.(1) coroborat cu art.296 teza a doua C.pr.civ., raportat la soluționarea cererii reconvenționale.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 992/2013 a Tribunalului Bucureşti, s-a respins acţiunea principală formulată de reclamantul M.A.I., A.P.C., în contradictoriu cu pârâta SC X. SRL, ca neîntemeiată. S-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtă şi s-a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 106.841,29 lei cu titlu de lipsă de folosinţă a imobilului construcţie, pe perioada 05.06.2009 – 19.10.2010. S-au respins pretenţiile pârâtei pentru perioada 05.09.2002 – 20.02.2009, ca fiind prescrise. S-au respins în rest pretenţiile ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanții-pârâți, cât și pârâta reclamantă.
În apelul lor reclamanții pârâți nu au criticat decât soluția primei instanțe de respingere ca neîntemeiată a cererii principale prin care se solicita contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, neformulându-se motive de apel referitor la partea din cererea reconvențională admisă, cerere prin care se solicita contravaloarea lipsei de folosință a imobilului.
În mod logic, ținând cont de interesul său, în apelul formulat pârâta a criticat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 05.09.2002 – 20.02.2009, dar și modul de calcul al lipsei de folosinţă pentru partea din cererea reconvențională admisă, considerând că suma acordată cu titlu de despăgubiri ar fi trebuit să fie mai mare. De asemenea, s-a menționat că li se cuvine acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință pentru întreaga perioada solicitată.
Prin decizia nr.396/A din data de 17.09.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă s-au admis apelurile formulate de apelanta reclamantă A.P.C. şi de apelantul reclamant pârât M.A.I., împotriva sentinţei civile nr. 992/2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu apelanta pârâtă reclamantă SC X. SRL. A fost schimbată sentinţa, în sensul că a fost admisă, în parte, acţiunea principală şi a fost obligată pârâtă la 117.833 lei către reclamante cu titlu de despăgubiri. A fost admis apelul pârâtei formulat împotriva aceleiaşi sentinţe civile şi a fost schimbată sentinţa, în sensul că a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului de a cere despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului. A fost respinsă, în tot, cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.
După cum se poate observa, în ceea ce privește cererea reconvențională, instanța de apel a considerat că este neîntemeiată și partea din această cerere care a fost considerată întemeiată de către prima instanță de fond, și anume cea care privea obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 106.841,29 lei cu titlu de lipsă de folosinţă a imobilului construcţie, pentru perioada 05.06.2009 – 19.10.2010.
Or, această parte din sentință nu a fost atacată de către reclamantele-pârâte, iar de către pârâta-reclamantă doar în sensul că valoarea despăgubirilor trebuia să fie mai mare, fiind greșit calculată.
Astfel, această soluție a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art.295 alin.(1) prima teză C.pr.civ. (tantum devolutum quantum apellatum), coroborat cu art.296 teza a doua C.pr.civ. (neprovocarea unei situații mai grele în propriul apel).
Se impune casarea deciziei atacate întrucât instanța de apel nu a răspuns la motivele apelantei pârâte-reclamante care vizau soluționarea cererii de despăgubiri aferente perioadei 05.06.2009 – 19.10.2010, prin care se invoca faptul că în mod netemeinic la calculul despăgubirilor nu a fost avut în vedere și terenul, motive care nu pot fi cercetate direct în recurs, ținând de temeinicia hotărârii primei instanțe de fond.
În ceea ce privește motivele de recurs prin care se susține că au fost interpretate greșit de către instanța de apel dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală și dreptul proprietarului de a culege fructele bunului său, legat de despăgubirile aferente perioadei 05.09.2002 - 5.06.2009, Înalta Curte le-a constatat nefondate, având în vedere că, așa cum rezultă din cererea reconvențională, despăgubirile au fost solicitate pentru încălcarea unor atribute ale dreptului de proprietate, iar nu pentru încălcarea vreunui alt drept, prin modul de soluționare a notificării formulate în temeiul Legii nr.10/2001.
Or, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr.10/2001, așa cum, de altfel, susține și pârâta-reclamantă în recurs, decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, de rămânerea definitivă a acestei dispoziții legând, de altfel, art. 40 din Legea nr.10/2001 ”obligaţia de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit.”
Astfel, pentru perioada 05.09.2002 - 5.06.2009 pârâta-reclamantă nu poate face dovada existenței calității de proprietar al imobilului, și, astfel, a încălcării vreunui atribut al dreptului de proprietate (usus sau fructus), care ar îndreptăți-o să obțină despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului. Condiția premisa a aplicării art.483, 485, 487 C.civ., invocate de către pârâta-reclamantă, este reprezentată de existența dreptului de proprietate.
Pârâta-reclamantă nu a criticat, sub aspectul producerii unei situații mai grele în propria cale de atac și nici sub aspectul încălcării vreunei reguli legate de ordinea soluționării excepțiilor, respingerea de către instanța de apel, pe fond, a capătului de cerere prin care se solicitau despăgubiri pentru perioada 05.09.2002 – 20.02.2009, în loc de menținerea respingerii acestuia ca prescris, așa cum hotărâse prima instanță de fond.
De asemenea, nu s-au formulat critici privind lipsa de identitate dintre nașterea dreptului la acțiunea de a solicita despăgubiri pentru lipsa de folosință (drept de creanță legat de momentul producerii încălcării), care a fost vizat de excepția prescripției extinctive soluționată de prima instanță, și apariția dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul pârâtei reclamante, care a stat la baza considerării neîntemeiat a acestui capăt de cerere de către instanța de apel.
Înalta Curte a constatat, de asemenea, fondat motivul de recurs formulat de către pârâta-reclamantă, în baza dispozițiilor art.304 pct.7 C.pr.civ., referitor la partea din cererea de chemare în judecată considerată întemeiată, având în vedere că în analizarea temeiniciei acesteia instanța de apel nu a răspuns apărărilor pârâtei-reclamante, în cadrul cărora se invoca argumentat, cu trimitere la mai multe înscrisuri, pe de o parte, că lucrările care au făcut obiectul contractelor de lucrări nr. xx77/1997 şi nr. xx78/1997 nu vizează imobilul restituit, iar pe de altă parte că potrivit art. 9 din Legea 10/2001 "imobilele preluate abuziv se restituie în natura, din mana oricui s-ar afla şi libere de orice sarcini".
Astfel, împrejurările de fapt în cauză nu au fost pe deplin stabilite.
În consecință, în temeiul art.312 alin.(1) - (3) raportat la art.304 pct.7 și art.314 și art.316 raportat la art.295 alin.(1) C.pr.civ., Înalta Curte a admis recursurile, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.