Arbitraj. Clauză compromisorie alternativă. Determinarea instanţei competente material să soluţioneze cauza
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Arbitrajul
Index alfabetic : acţiune în anulare
- clauză compromisorie
- excepţia necompetenţei
C. proc. civ. din 1865, art. 158 alin. (3), art. 364 alin. (1) lit. b)
C. civ. din 1864, art. 969, art. 977, art. 978
O clauză compromisorie alternativă, deşi are un evident caracter deficitar, nu este nulă, ea urmând a fi interpretată conform regulilor generale de interpretare a contractelor consacrate de art. 977, art. 978 C. civ.
În cazul unor astfel de clauze compromisorii exercitarea uneia sau alteia dintre opţiuni este subordonată, în temeiul principiului forţei obligatorii a contractului consacrat de art. 969 C. civ., acordului ulterior al părţilor, fie în favoarea arbitrajului, fie în favoarea instanţei judecătoreşti.
Sectia a II-a civila, Decizia nr. 318 din 11 februarie 2016
Prin sentinţa civilă nr. 790/2012, Tribunalul Vrancea şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Comisiei Centrale de Arbitraj Bucureşti, dosarul fiind înaintat instanţei arbitrale care a emis hotărârea nr. 8 din 11 aprilie 2013.
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. xx79/2/2014, petentul Spitalul Judeţean de Urgenţă A. a solicitat anularea hotărârii arbitrale nr. 8 din 11 aprilie 2013 pronunţată de Comisia Centrală de Arbitraj în dosarul nr. 36/2012.
În motivarea cererii, petentul a arătat că în cursul anilor 2009 şi 2010 Spitalul Judeţean de Urgenţă A. s-a aflat în relaţii contractuale de natură civilă cu pârâta, în baza contractelor de furnizare de servicii medicale nr. C17, înregistrate sub nr. 18/53 din 30 aprilie 2008 şi, respectiv, nr. 15/45 din 30 aprilie 2010.
În baza acestor contracte, spitalul a prestat asistenţă medicală în beneficiul asiguraţilor, însă pârâta nu a decontat contravaloarea serviciilor pentru care au fost emise trei facturi în valoare de 16.367.845,56 lei.
Întrucât creanţa spitalului era certă, lichidă şi exigibilă, petentul a formulat acţiune în pretenţii împotriva pârâtei, acţiune ce a format obiectul dosarului nr. xx11/91/2012 al Tribunalului Vrancea.
Petentul consideră că instanţa arbitrală a soluţionat în mod nelegal litigiul, fără ca între părţi să existe o convenţie arbitrală întrucât art. 21 alin. (2) din contractul de furnizare de servicii medicale spitaliceşti nr. 18/52 din 30 aprilie 2008 şi, respectiv, art. 22 alin. 2 din contractul de furnizare de servicii medicale spitaliceşti nr. 15/45 din 30 aprilie 2010 nu pot fi calificate drept clauze compromisorii în sensul art. 549 C. proc. civ., deoarece prin aceste clauze nu a fost exclusă competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun în soluţionarea litigiilor ce ar putea apărea legat de contracte, ci a fost stabilită o competenţă alternativă, rămânând la alegerea părţii interesate dacă se va adresa Comisiei de Arbitraj sau instanţei judecătoreşti.
Or, s-a arătat, în speţă, Spitalul Judeţean de Urgenţă A. a optat pentru instanţa judecătorească, înregistrând pe rolul Tribunalului Vrancea acţiunea în pretenţii ce a făcut obiectul dosarului nr. xx11/91/2012, petentul considerând că nu există nici un argument legal care să justifice scoaterea cauzei de pe rolul instanţei de judecată şi înaintarea acesteia spre soluţionare Comisiei de Arbitraj.
Prin sentinţa civilă nr. 1649 din 26 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Galaţi, reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 365 alin. (1) vechiul C. proc. civ., potrivit cu care competenţa în primă instanţă de a soluţiona acţiunea în anularea hotărârii arbitrale revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute la art. 342 (instanţa care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, în primă instanţă).
La Curtea de Apel Galaţi s-a solicitat şi s-a ataşat dosarul de arbitraj nr. 36/2012 al Comisiei Centrale de Arbitraj Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 107 din 3 decembrie 2014, Curtea de Apel Galaţi şi-a declinat, la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, reţinând, în esenţă, că hotărârea arbitrală a cărei anulare se solicită a fost pronunţată la data de 11 aprilie 2013 şi că acţiunea în anulare a fost promovată de reclamantă la data de 20 martie 2014, împrejurări faţă de care, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, a constatat că acţiunea este supusă regulilor noi de procedură civilă, fiind introdusă după data de 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, astfel că, potrivit art. 610 C. proc. civ., competenţa de soluţionare a acţiunii revine curţii de apel în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul, respectiv Curtea de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1336 din 13 mai 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între cele două instanţe, a stabilit că, în cauză, competenţa de soluţionare a acţiunii în anularea hotărârii arbitrale revine Curţii de Apel Galaţi întrucât litigiul este supus regulilor vechiului Cod de procedură civilă.
Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă, prin sentinţa nr. 136/F din 1 octombrie 2015, a respins ca nefondată acţiunea în anulare.
În fundamentarea acestei sentinţe instanţa a reţinut că din cuprinsul dispoziţiilor art. 21 alin. 2 din contractul de furnizare de servicii medicale spitaliceşti nr. 18/52 din 30 aprilie 2008 şi, respectiv, ale art. 22 alin. 2 din contractul de furnizare de servicii medicale spitaliceşti nr. 15/45 din 30 aprilie 2010, rezultă faptul că părţile contractante au înţeles să includă în convenţiile încheiate o clauză compromisorie, respectiv o dispoziţie contractuală prin care s-au obligat să soluţioneze pe cale arbitrală neînţelegerile ce s-ar ivi între acestea cu ocazia aducerii la îndeplinire a contractelor.
Sub un alt aspect, Curtea a apreciat că problema competenţei de soluţionare a litigiului dintre părţi nici nu mai poate fi pusă în discuţie la acest moment faţă de sentinţa civilă nr. 790 din 18 octombrie 2012 a Tribunalului Vrancea care a admis excepţia de necompetenţă invocată de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vrancea şi şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Comisiei de Arbitraj.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă A. care a solicitat admiterea recursului şi casarea sau modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii în anulare împotriva hotărârii arbitrale nr. 8 din 11 aprilie 2013 pronunţată de Comisia Centrală de Arbitraj în dosarul nr. 36/2012 şi, pe cale de consecinţă, anularea hotărârii arbitrale atacate şi trimiterea cauzei spre competenţă soluţionare Tribunalului Vrancea.
Recurentul-reclamant şi-a subsumat criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. cu referire la următoarele aspecte:
O primă critică vizează faptul că instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii a schimbat natura acestuia şi a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 8 şi pct. 9 vechiul C. proc. civ.).
Raportându-se la art. 3433 C. proc. civ. şi făcând trimitere la jurisprudenţa în materie recurentul precizează că în condiţiile unei competenţe alternative stabilite de părţi, faţă de împrejurarea că spitalul a înţeles să se adreseze instanţei de judecată, nu există nici un argument care să justifice scoaterea cauzei de pe rolul instanţei de judecată statale şi înaintarea acesteia spre soluţionare Comisiei de Arbitraj.
Consideră recurentul că reţinerea Curţii de Apel Galaţi potrivit căreia „existenţa clauzei compromisorii este, aşadar, de necontestat…” nu este altceva decât o interpretare greşită a stipulaţiilor contractuale în discuţie (art. 21 alin. 2 şi art. 22 alin. 2 din contractele amintite mai sus), prin care a fost schimbată natura juridică a acestor clauze contractuale, fiind socotite în mod greşit drept clauze compromisorii, când de fapt ele sunt simple clauze contractuale de stabilire a unei competenţe alternative, şi nu exclusive în favoarea Comisiei de Arbitraj.
O altă critică vizează faptul că instanţa de fond a apreciat în mod greşit, încălcând dispoziţiile art. 3433 alin. (2) C. proc. civ., că problema competenţei de soluţionare a litigiului dintre părţi nici nu mai poate fi pusă în discuţie la acest moment.
Precizează recurentul că, potrivit textului legal invocat, Curtea de Arbitraj Bucureşti, înainte de a trece la judecata pe fond a cauzei, chiar dacă spitalul nu a invocat excepţia necompetenţei generale şi materiale în faţa tribunalului arbitral, şi-a verificat din oficiu competenţa generală şi materială şi a decis că este competentă să judece litigiul.
Or, se arată, decizia Curţii de Arbitraj cu privire la aspectul competenţei generale şi materiale de judecată nu poate fi pusă în discuţie, criticată şi analizată altfel decât în cadrul acţiunii în anularea hotărârii arbitrale.
Consideră recurentul că neinvocarea de către reclamant a excepţiei necompetenţei generale şi materiale a Curţii de Arbitraj şi în faţa instanţei arbitrale nu reprezintă un impediment pentru ca ea să fie invocată şi analizată prin acţiunea în anulare, excepţiile de procedură de ordine publică putând fi invocate în orice fază procesuală, chiar şi direct în recurs, în condiţiile art. 162 vechiul C. proc. civ.
Înalta Curte, examinând sentinţa recurată din perspectiva criticilor formulate, a constatat că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Recurentul-reclamant şi-a întemeiat acţiunea în anulare pe dispoziţiile art. 364 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Aşadar, instanţa a avut a analiza şi a se pronunţa asupra existenţei ipotezei de anulare reglementată de art. 364 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., conform căreia tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante.
Pronunţându-se strict în limitele judecăţii configurate de temeiul juridic al acţiunii în anulare, instanţa a reţinut că argumentaţia adusă în susţinere este improprie, aceasta vizând modul în care clauza compromisorie a fost interpretată şi aplicată, reclamantul recunoscând implicit existenţa clauzei compromisorii, raţionamentul instanţei de anulare fiind pertinent în susţinerea soluţiei pronunţate.
Competenţa tribunalului arbitral a fost tranşată în mod irevocabil de Tribunalul Vrancea - prima instanţă sesizată cu soluţionarea cauzei - care, prin sentinţa nr. 790 din 18 octombrie 2012 a admis excepţia de necompetenţă invocată de intimata-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Vrancea, hotărârea nefiind supusă niciunei căi de atac conform art. 158 alin. (3) C. proc. civ., această chestiune având astfel autoritate de lucru judecat şi nemaiputând forma obiect de analiză în recurs, indiferent de modul în care poate fi invocată.
Acest aspect a fost evidenţiat în mod judicios de instanţa de anulare ca argument suplimentar în considerarea soluţiei pronunţate.
În consolidarea raţionamentului care susţine soluţia de respingere a recursului reclamantei este de menţionat şi un alt aspect, referitor la interpretarea actului juridic dedus judecăţii.
În susţinerea motivului reglementat de art. 364 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reclamanta a invocat faptul că o clauză compromisorie cuprinzând dispoziţii alternative privitoare la competenţă este nulă.
Această teză nu poate fi însă acceptată întrucât, deşi are un evident caracter deficitar, o clauză compromisorie alternativă nu este nulă, ea urmând a fi interpretată conform regulilor generale de interpretare a contractelor consacrate de art. 977, art. 978 C. civ.
În cazul unor astfel de clauze compromisorii exercitarea uneia sau alteia dintre opţiuni este subordonată, în temeiul principiului forţei obligatorii a contractului consacrat de art. 969 C. civ., acordului ulterior al părţilor, fie în favoarea arbitrajului, fie în favoarea instanţei judecătoreşti.
Or, sub acest aspect, nu este lipsită de relevanţă nici atitudinea recurentului pe întreg parcursul procesual al cauzei, acesta neformulând apărări faţă de excepţia de necompetenţă a Tribunalului Vrancea în dosarul nr. xx11/91/2012 invocată de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vrancea şi neinvocând excepţia de necompetenţă a tribunalului arbitral, în faţa Comisiei de Arbitraj, împrejurare ce echivalează cu o achiesare la soluţionarea prin arbitraj a litigiului dintre părţi.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.