Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17 octombrie 2011, reclamanţii I.G.L., I.M. şi N.I. au chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, solicitând obligarea acestuia la plata următoarelor sume: 300.000 RON către reclamantul I.G.L., 300.000 RON către reclamantul I.M. şi 200.000 RON către reclamanta N.I., cu titlu de daune morale.
În motivare acţiunii, reclamanţii au arătat că, la data de 16 decembrie 2008, la ieşirea din Municipiul Adjud, a avut loc un eveniment rutier, în care au fost implicate autovehiculul marca F. înmatriculat cu nr. B-XXXX, aflat în proprietatea SC B.T. SRL, condus de T.O.G., şi autovehiculul marca V. înmatriculat cu nr. B-ZZZZ, aflat în proprietatea SC P.L.R. SA Bucureşti, condus de către I.S.
Şoferul T.O.G., în timp ce conducea autovehiculul înmatriculat cu nr. B-XXXX pe DN 2 E 85, pe direcţia Focşani – Adjud, a intrat pe sensul opus pentru efectuarea unei depăşiri, tamponându-se frontal cu autovehiculul înmatriculat cu nr. B-ZZZZ, care circula din sens opus, condus regulamentar de I.S.
În urma acestui eveniment rutier a decedat I.S.C., pasageră în autovehiculul marca V. înmatriculat cu nr. B-ZZZZ, mama reclamanţilor, respectiv fiica reclamantei N.I., precum şi T.O.G., conducătorul autovehiculului marca F. înmatriculat cu nr. B-XXXX, C.D.D. şi Z.P., pasageri în acelaşi autoturism.
De asemenea, I.S. a suferit o vătămare corporală gravă care a necesitat 70-80 zile de îngrijiri medicale.
În cauză, s-a deschis Dosarul penal nr. 1161/P/2009, instrumentat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Adjud, care a dispus, în temeiul art. 10 lit. g) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale.
Reclamanţii au susţinut că defuncta I.S.C. era liantul familiei, persoana care reuşea prin dragostea ei, prin sensibilitate şi cu mult tact, să armonizeze relaţiile dintre personalităţile diferite ale membrilor familiei. Tragedia care a lovit familia reclamanţilor a dus încet şi la răcirea relaţiilor cu tatăl, I.S.
Art. 3 alin. (3) din Anexa la Ordinul nr. 1/2000 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor prevede că persoanele prejudiciate în urma unui accident rutier produs din culpa conducătorului unui autovehicul, pentru folosinţa căruia nu era încheiată o poliţă R.C.A., sunt despăgubite de către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii.
Art. 6 din Ordinul nr. 1/2008 stipulează faptul că obligaţiile Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii cu privire la modul de soluţionare a cererilor de despăgubire ce îi sunt adresate, precum şi a cuantumului despăgubirilor pe care este obligat să le acorde persoanelor prejudiciate în urma unor evenimente rutiere, sunt similare cu cele ale societăţilor de asigurare emitente ale poliţelor de răspundere civilă de tip R.C.A., şi sunt reglementate de normele speciale în vigoare la data producerii evenimentului rutier.
În speţă, normele aplicabile cererilor de despăgubire sunt cele reglementate prin Ordinul nr. 11/2007 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, privind aplicarea asigurărilor de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule.
Având în vedere că, la data producerii accidentului, pentru autovehiculul marca F. înmatriculat cu nr. B-XXXX, condus de T.O.G., nu era încheiată o poliţă de tip R.C.A., în virtutea art. 61 şi urm. din Legea nr. 136/1995 privind asigurările din România, reclamanţii s-au adresat Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii pentru a obţine despăgubiri, dar pârâta a comunicat că cererile acestora fac obiectul dosarelor de daună nr. FPVS 572/TL7, nr. FPVS 573/11 şi nr. FPVS 574/11.
Cererile de despăgubire au fost respinse cu motivarea că la data producerii accidentului, pentru folosinţa autovehiculului marca V. înmatriculat cu nr. B-ZZZZ, era încheiată o poliţă R.C.A. emisă de SC A.Ţ. Asigurări.
Or, din rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Adjud, precum şi din raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză, rezultă că evenimentul rutier s-a produs din culpa conducătorului auto T.O.G., care conducea autovehiculul marca F. înmatriculat cu nr. B-XXXX şi nu autovehiculul înmatriculat cu nr. B-ZZZZ, care a fost condus de tatăl reclamanţilor.
SC A.Ţ. Asigurări SA, asigurătorul R.C.A. al autovehiculului înmatriculat cu nr. B-ZZZZ, nu poate fi obligat la acoperirea prejudiciilor rezultate în urma acestui eveniment rutier, atâta timp cât accidentul nu s-a produs din culpa conducătorului acestui autovehicul.
La nivelul Uniunii Europene există preocuparea ca sumele acoperite prin poliţele de tip R.C.A. să fie de natură să aducă satisfacţii victimelor accidentelor auto. Astfel, prin Directiva nr. 2005/14/CE se instituie obligativitatea ca până în anul 2012 poliţele de tip R.C.A. să asigure o despăgubire pentru o persoană vătămată de până la 1.000.000 euro, (un milion euro).
Pentru anul 2008, art. 24 alin. (3) din Ordinul nr. 11/2007 emis de CSA, aplicabil în speţa de faţă, prevede că limita maximă de despăgubire pentru vătămări corporale sau decese este suma de 750.000 euro.
Hotărârile judecătoreşti pronunţate recent de către instanţele de judecată din România în această materie reflectă intenţia legiuitorului de a se asigura repararea integrală a prejudiciilor produse în urma evenimentelor rutiere, întrucât acestea aduc grave atingeri drepturilor constituţionale ale victimelor la viață şi sănătate.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., prevederile Legii nr. 136/1995, Ordinul nr. 1/2008 şi Ordinul nr. 11/2007 emise de CSA.
Prin sentinţa civilă nr. 168 din 08 martie 2012, Tribunalul Vrancea a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de sediul pârâtului şi dispoziţiile art. 5 C. proc. civ.
La data de 02 noiembrie 2012, reclamanţii au formulat cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data introducerii acţiunii, respectiv 17 octombrie 2014, şi până la plata integrală a despăgubirilor stabilite.
Solicitarea reclamanţilor a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (2) din Normele privind Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii aprobate prin Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 1/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 975 din 16 mai 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamanţii I.G.L. şi I.M. a sumei de câte 20.000 RON fiecare, reprezentând daune morale, şi la plata către reclamanta N.I. a sumei de 40.000 RON, reprezentând daune morale. Totodată, pârâtul a fost obligat la plata către reclamanţi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere de la data de 17 octombrie 2011 şi până la plata efectivă.
Prin decizia civilă nr. 160A din 11 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi I.G.L., I.M. şi N.I. şi de apelanta-pârâtă Asociaţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii împotriva sentinţe civile nr. 975 din 16 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Prin decizia nr. 3615 din 18 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanţii I.G.L., I.M. şi N.I. împotriva deciziei civile nr. 160A din 11 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a casat-o, şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând, în esenţă, următoarele;
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată.
Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.
Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de modificare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura exercitarea controlului judiciar de către instanţele superioare.
În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că motivarea instanţei este străină de natura pricinii prin fundamentarea acesteia pe un act normativ european ce nu a fost pus în discuţia părţilor, critică invocată în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că, într-adevăr, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe din perspectiva acestui act care, dincolo de faptul că nu a făcut obiectul dezbaterilor, reprezintă o motivare străină de pricină, fără susţinere în dispoziţiile legale incidente cauzei.
S-a reţinut, că, deşi se face referire la probatoriul administrat în cauză, instanţa de apel nu a analizat în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac probele administrate.
Or, a nu analiza argumentele şi probele administrate şi a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate cererile şi susţinerile părţilor, echivalează cu necercetarea fondului cauzei.
În speţă, Înalta Curte a constatat că, raportat la motivele de apel formulate, instanţa de control judiciar nu a făcut nicio referire la susţinerile şi apărările invocate, la probele administrate şi solicitate a fi reevaluate, rezumându-se la a confirma soluţia primei instanţe cu privire la cuantumul daunelor acordate, ceea ce relevă nelegalitatea deciziei atacate.
S-a concluzionat, că hotărârea atacată cuprinde lapidar și contradictoriu argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, rezultând că, în speță, situația de fapt dedusă judecății nu a fost pe deplin stabilită, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., care consacră caracterul devolutiv al căii de atac.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 8585/3/2012*, în vederea rejudecării apelului declarat de către reclamanţi.
În rejudecarea apelului, nu a fost administrat nici un mijloc de probă de către niciuna dintre părţi, fiind depuse doar precizări atât de către apelanţii-reclamanţi, cât şi de Asociaţia Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 193 A din 7 aprilie 2015, a admis apelul declarat de către apelanţii reclamanţi I.G.L., I.M. şi N.I.; a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 975 din 16 mai 2013, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă; a obligat pe pârât la plata către reclamanţii I.G.L. şi I.M. a sumei de 15.000 euro în favoarea fiecăruia în echivalent RON, la data plăţii efective, reprezentând daune; a obligat pe pârât la plata către reclamantă N.I. a sumei de 20.000 euro în favoarea acesteia în echivalent RON, la data plăţii efective, daune morale, şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei, reţinând următoarele;
Împotriva soluţiei date prin decizia civilă nr. 160A din 11 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, asupra apelului declarat de Asociaţia Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, nu a fost exercitată calea de atac a recursului, motiv pentru care nu a fost supus analizei Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, astfel că soluţia dată de către instanţa de apel, în primul ciclu procesual, asupra apelului declarat de către Asociaţia Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii a intrat sub puterea lucrului judecat, neputând să facă obiectul cercetării judecătoreşti în rejudecarea apelului.
În acest sens, singura consecinţă juridică constă în faptul că Asociaţia Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii rămâne obligată la plata penalităţilor de întârziere.
În rejudecarea apelului declarat de către apelanţii-reclamanţi I.G.L., I.M. şi N.I., în raport de limitele stabilite de către instanţa de control judiciar prin decizia nr. 3615 din 18 noiembrie 2014, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, având în vedere critica formulată cu privire la cuantumul mic al daunelor morale stabilite de către prima instanţă, precum şi de dispoziţiile art. 295-297 C. proc. civ., Curtea a constatat că apelul declarat de reclamanţi este fondat, pentru următoarele considerente;
Cu privire la starea de fapt, s-a reţinut că este cea stabilită de către prima instanţă şi confirmată de către instanţa de apel în primul ciclu procesual, astfel că, în speţă, devin incidente dispoziţiile Legii nr. 136/1995 cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează asigurarea de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României [art. 48 alin. (1)].
Potrivit legii, sunt cuprinse în asigurare accidentele de autovehicule produse pe teritoriul României, indiferent de locul producerii lor (pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulaţiei publice). Asigurătorul datorează despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin accident de autovehicul în cazul în care, pentru acest accident, se poate angaja, potrivit legii, răspunderea civilă a persoanei asigurate.
De asemenea, conform art. 51 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, în caz de vătămare corporală sau deces al unei persoane ori de avariere sau distrugere de bunuri, se acordă despăgubiri dacă autovehiculul care a produs accidentul este identificat şi asigurat, chiar dacă autorul accidentului a rămas neidentificat.
În ipoteza în care vehiculul implicat în accident nu este asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, se constituie, în conformitate cu art. 61 din Legea nr. 136/1995, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, în vederea protejării persoanelor păgubite prin accidente.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Ordinul nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, potrivit cu care obligaţia de despăgubire revine Fondului.
În urma accidentului de circulaţie produs la data de 16 decembrie 2008, a rezultat decesul numitei I.S.C.
Potrivit actelor de stare civilă, reclamanţii I.M. şi I.G.L. sunt fii defunctei, iar reclamanta N.I. este mama defunctei.
Cu privire la apelul declarat de către reclamanţii I.G.L., I.M. şi N.I., s-a constatat că singura critică se referă la cuantumul daunelor morale.
Sub acest aspect, s-a învederat că repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești ridică problema dificilă a modului şi a criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale, cât şi a criteriilor de stabilire a indemnizației destinate reparării acestora. Stabilirea prejudiciilor morale nu are la baza criterii exacte, științifice, deoarece exista o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor, şi caracterul bănesc, patrimonial al despăgubirilor. În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilității reclamanţilor de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.
Legiuitorul nu a stabilit criterii obiective de cuantificare a prejudiciului, astfel încât instanţele au puterea suverană de apreciere a despăgubirilor, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei.
Daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la importanţa valorilor lezate şi, în măsura în care au fost lezate aceste valori, la consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic şi psihic, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei. De asemenea, este necesar să se aibă în vedere criteriul echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, aşa cum a învederat şi instanţa de control judiciar, prin decizia de casare.
Sub aspectul criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, trebuie să se ţină cont de relaţiile de rudenie existente între victimă şi reclamanţi, precum şi de vârsta fiecărui reclamant, care este relevantă asupra dezvoltării profesionale, sociale şi familiale a persoanelor lezate.
Referitor la apelanţii-reclamanţi I.G.L. şi I.M., instanţa de apel a reţinut că aceştia sunt copii victimei I.S.C., şi că, la data producerii decesului mamei lor, aveau vârsta de 20, respectiv 23 de ani.
Din punct de vedere al importanţei valorilor sociale lezate, instanţa de apel a constatat că pierderea unui părinte afectează dreptul la viaţa de familie, la dezvoltarea fizică, psihică şi intelectuală, valori esenţiale şi indispensabile pentru creşterea şi perfecţionarea armonioasă a copiilor, aflaţi în plină evoluţie profesională.
Instanţa de apel a reţinut că apelanţii-reclamanţi şi-au pierdut părintele la o vârstă la care sprijinul financiar şi moral al mamei era extrem de important pentru dezvoltarea personală, profesională şi psihică. În condiţiile în care I.S.C. era principalul întreţinător al familiei, dispariţia acesteia a avut consecinţe negative asupra copiilor, deoarece aceştia s-au aflat în imposibilitatea de a beneficia de sprijin financiar în vederea continuării studiilor de specialitate.
Astfel, din probele administrate, a rezultat că reclamantul I.M. a fost nevoit să îşi abandoneze studiile superioare, ca urmare a decesului mamei sale, şi să preia atribuţiile de conducere ale firmei înfiinţate şi conduse de I.S.C., însă, datorită lipsei pregătirii şi experienţei în domeniu, firma a avut pierderi semnificative, iar reclamantul I.G.L. nu a mai putut beneficia de suportul material şi moral pentru continuarea educaţiei sale, fiind afectat în mod vizibil de pierderea părintelui său.
Relevant în prezenta cauză este că ambii copii nu au putut beneficia nici de ajutorul tatălui lor, deoarece şi acesta a suferit în cadrul aceluiaşi accident traumatisme multiple şi TCC, având nevoie de îngrijiri medicale şi suport moral.
Din punct de vedere al consecinţelor negative suferite de aceşti reclamanţi în plan fizic şi psihic, şi al intensităţii percepţiei consecinţelor vătămării, Curtea a constatat că lui I.M., odată cu pierderea tragică a mamei, i-a fost afectată încrederea şi speranţa în propria persoană, că dă dovadă de nestăpânire, emotivitate, anxietate şi hiperperseverenţă, că i-a scăzut capacitatea adaptivă şi de mobilizare la efect psihic, şi că şi-a pierdut optimismul, aşa cum rezultă din raportul examenului psihologic aflat la dosarul Tribunal Bucureşti, coroborat cu depoziţia martorului audiat de instanţa de apel în primul ciclu procesual, a cărui depoziţie se află la dosarul Curtea de Apel Bucureşti.
În ceea ce îl priveşte pe reclamantul I.G.L., având în vedere concluziile raportului examenului psihologic, Curtea a reţinut că este evident că moartea mamei a avut consecinţe negative asupra dezvoltării profesionale şi psihice a acestuia, şi că această situaţie nu poate fi depăşită cu uşurinţă, fiind necesar să treacă o perioadă de timp îndelungată, dar să existe şi acceptarea situaţiei.
Cu privire la N.I., mama victimei, Curtea a reţinut că pentru un părinte pierderea copilului său provoacă o suferinţă incomensurabilă şi imposibil de cuantificat, deoarece cursul firesc al vieţii este ca descendentul să îşi piardă părinţii şi nu ca părintele să asiste la dispariţia propriului său copil.
În cauză, s-a constatat că victima era singura fiică a reclamantei N.I., că aceasta beneficia de sprijinul financiar şi moral al fiicei sale, şi că, odată cu decesul acesteia, a avut grave pierderi financiare, pierzându-şi casa, dar şi probleme de sănătate.
Din punct de vedere al consecinţelor, s-a constatat că N.I. prezintă stări de nelinişte, de anxietate, de deprimare, că şi-a pierdut încrederea în sine şi în capacitatea de a se descurca singură, că se simte dezorientată datorită dificultăţilor pe care le întâmpină în realizarea gradului de adaptare şi independenţă, şi că percepe situaţia actuală cu un puternic sentiment de inadaptare şi inutilitate, aşa cum rezultă din raportul psihologic, dosrul Tribunalul Bucureşti, coroborat cu depoziţia martorului audiat de instanţa de apel, în primul ciclu procesual, a cărui depoziţie se află la dosarul Curtea de Apel Bucureşti.
Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea a concluzionat că aprecierea asupra cuantumului daunelor morale nu se poate realiza cu exactitate, neputând-se compensa toate traumele psihice suportate de către copii sau de către părinţi, şi că instanţa de judecată trebuie să stabilească cuantumul acestora având în vedere cerinţele echităţii, dar şi necesitatea stabilirii unei despăgubiri rezonabile din prisma asigurării unui echilibru între prejudiciul produs şi traumele suferite, cu scopul de a nu se crea o îmbogăţire fără justă cauză, astfel că a stabilit un cuantum al daunelor morale de 15.000 euro în favoarea lui I.G.L., de 15.000 euro în favoarea lui I.M., precum şi de 20.000 euro în favoarea lui N.I.
Referitor la apărările formulate de către Asociaţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, referitoare la modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale, Curtea a reţinut că stabilirea cuantumului despăgubirii trebuie să se realizeze avându-se în vedere numai consecinţele negative psihice, fizice şi sociale asupra victimei, neavând nicio relevanţă calitatea persoanei responsabile (asigurător, în temeiul raporturilor de asigurare de răspundere civilă obligatorie sau Fondul, în temeiul obligaţiei legale de garanţie).
Acest principiu al reparării integrale a prejudiciului cauzat victimei este consecinţa faptului că legiuitorul nu a prevăzut limite minime sau maxime pentru stabilirea despăgubirilor victimelor, ci a lăsat posibilitatea instanţelor de judecată de a aprecia asupra cuantificării prejudiciului ţinând cont de criteriile jurisprudenţiale, vârsta victimei, natura şi intensitatea leziunilor, consecinţele negative fizice, psihice şi sociale, posibilităţile de recuperare, existenţa prejudiciului estetic, etc.
De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că nu va ţine cont nici de Ghidul de evaluare a daunelor morale invocat de către intimată, deoarece acesta reprezintă o operă jurisprudenţială realizată de către asigurători, iar selecţia hotărârilor judecătoreşti s-a realizat în conformitate cu interesele asigurătorilor de a fi obligaţi la plata daunelor morale într-un cuantum cât mai redus.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii I.G.L., I.M. şi N.I., care, indicând art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate, au arătat că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, că este insuficient motivată, şi că este lipsită de temei legal, în sensul că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Astfel, Curtea Supremă de Justiţie a României, secţia civilă, prin decizia nr. 62 din 10 ianuarie 2001, a reţinut, cu valoare de principiu, că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, dar criteriile care stau la baza cuantumului despăgubirilor sunt obiective şi pot forma obiectul controlul instanţei de recurs.
Instanţa a împărtăşit astfel criteriul general evocat de instanţa europeană potrivit căruia despăgubirile trebuie să reprezinte un raport rezonabil de proporţionalitate având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora.
Or, instanţa de apel nu a avut în vedere criteriile jurisprudențiale în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale, ceea ce echivalează cu o necercetate completă a fondului şi a motivelor de apel.
Pornind de la cele reţinute de Curtea Supremă de Justiţie şi însuşite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 298 din 30 ianuarie 2014, reclamanţii au solicitat instanţei de recurs să facă o corectă şi justă analiză a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, inclusiv, a rapoartelor de evaluare psihologică şi a declaraţiilor martorilor audiaţi înaintea instanţelor de fond, şi să aprecieze aceste probe în comparaţie şi cu jurisprudenţa actuală a instanţelor, potrivit art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 20/2008 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care prevede că, în caz de deces, stabilirea întinderii despăgubirii cu titlu de daune morale se realizează în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
Ca o consecinţă a acestui fapt, s-a arătat că sumele acordate cu titlu de daune morale de către instanţa de apel constituie o limitare disproporţionată a dreptului de despăgubire şi o încălcare a principiului echivalenţei, a garantării unui tratament comparabil al victimelor accidentelor rutiere, a protecţiei sociale a acestora, a efectului util al reglementării europene, a garantării despăgubirii adecvate, juste şi echitabile. Aceasta deoarece despăgubirea este derizorie şi nu constituie un caracter de satisfacţie pentru această categorie de persoane extrem de vulnerabilă. De asemenea, cuantumul daunelor morale reduce în mod nejustificat protecţia oferită victimelor şi stabileşte o discriminare faţă de victimele altor accidente rutiere.
Raportat la dispoziţiile art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul CSA nr. 20/2008, s-a arătat că instanţa de apel nu a luat în considerare practica judiciară naţională cu privire la sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul încercat.
În acest sens, s-a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 3112/1285/2011, s-a pronunţat într-o situaţie similară, arătând în considerentele deciziei nr. 298 din 30 ianuarie 2014 că instanţele trebuie să ţină cont de criteriul jurisprudenţial al consecinţelor decesului unui membru de familie, pe toate planurile, precum şi de criteriile echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată consacrate, deasemenea, pe cale jurisprudenţială în materia stabilirii daunelor morale.
Reclamanţii recurenţi au arătat că au invocat în apel prevederile legii speciale reprezentată din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, normele de aplicare a acestei legi - Ordinul CSA nr. 20/2008, şi ale Ordinului CSA nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, însă instanţa de apel s-a raportat în soluţionarea cauzei numai la Legea nr. 136/1995 şi la Ordinul CSA nr. 1/2008. Procedând astfel, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 20/2008, care, în materia despăgubirii victimelor accidentelor rutiere, conferă jurisprudenţei rolul de izvor de drept.
Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse terţilor prin accidente de vehicule este reglementată de legea specială, în conformitate cu art. 2213 C. civ., potrivit căruia "Asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale".
Trimiterea la normele de aplicare ale legii în materia R.C.A. este realizată chiar de art. 6 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, potrivit căruia: "Cuantumul prejudiciului suferit de persoanele păgubite prin accidente de vehicule produse pe teritoriul României se stabileşte în strictă conformitate cu prevederile normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare în România la data producerii accidentului".
S-a conchis, că, faţă de considerentele expuse, sumele acordate cu titlu de daune morale reclamanţilor I.G.L. şi I.M., în calitate de fii ai decedatei I.S.C., şi reclamantei N.I., în calitate de mamă a decedatei I.S.C., sunt extrem de mici în raport cu alte cauze similare, indicate în dosar, derizorii şi vexatorii, ceea ce reprezintă un tratament discriminatoriu.
Mai mult decât atât, cuantumul despăgubirii acordate constituie o limitare disproporţionată şi nejustificată a dreptului de despăgubire prin raportare la jurisprudenţă.
S-a mai arătat, că limitarea disproporţionată a dreptului de despăgubire al rudelor persoanei decedate este în dezacord cu obiectivul central al reglementării europene şi anume garantarea tratamentului comparabil al victimelor accidentelor rutiere, precum şi cu reglementarea internă în domeniu.
Garantarea tratamentului comparabil al victimelor accidentelor rutiere trebuie să se reflecte în cuantumul despăgubirii, care trebuie să fie cel puţin echivalent cu jurisprudenţa anexată în prezentul dosar, iar condiţiile de acordare a despăgubirii trebuie să fie cel puţin la fel de favorabile ca în alte situaţii asemănătoare.
Astfel cum a precizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (ale cărei hotărâri sunt obligatorii pentru instanţele naţionale şi constituie izvor de drept), condiţiile de fond şi de formă stabilite de diferitele legislaţii naţionale în materie de reparare a prejudiciilor nu pot fii mai puţin favorabile decât cele care privesc reclamaţii interne asemănătoare (principiul echivalenţei) şi nu pot fi reglementate în aşa fel încât să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă obţinerea despăgubirii (principiul efectivităţii).
Or, faptul că, la aproape 6 ani de la producerea accidentului, prejudiciul suferit de reclamanţi prin decesul mamei, respectiv a fiicei, încă nu le-a fost compensat, le încalcă acestora dreptul la o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciile suferite, precum şi la obţinerea despăgubirilor cuvenite într-un termen rezonabil, ceea ce înseamnă că obţinerea despăgubirii în acest caz este, pe de o parte, excesiv de dificilă, cu consecinţe nefaste asupra reclamanţilor, iar pe de altă parte, este de natură să le producă insatisfacţii.
În continuare, s-a făcut trimitere la soluţiile pronunţate în cauze similare de către instanţele naţionale şi s-a concluzionat că, în comparaţie cu hotărârile judecătoreşti pronunţate, suma acordată cu titlu de daune morale reclamanţilor este neproporţională şi cu mult inferioară celei care ar fi trebuit să fie acordată, astfel că este evident că instanţa de apel a încălcat principiul echivalenţei şi principiul efectivităţii, precum şi dispoziţiile art. 49 din Ordinul CSA nr. 20/2008, care impun să se stabilească despăgubirea conform jurisprudenţei din România, şi că, pentru a stabili cuantumul despăgubirilor, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze practica judiciară depusă la dosar şi cuantumul stabilit să fie cel puţin echivalent cu jurisprudenţa anexată.
S-a concluzionat, că instanţa de apel a încălcat legea prin aceea că nu a aplicat corect prevederile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 20/2008, iar potrivit art. 315 C. proc. civ., aceasta a încălcat limitele casării, întrucât decizia recurată a fost dată fără a se ţine seama de jurisprudenţa similară din România.
Examinând decizia ce face obiectul prezentului recurs în limita criticilor de nelegalitate formulate de reclamanţi, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele;
Invocând art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că decizia pronunţată în apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi că este insuficient motivată.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când ”hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Susținerile invocate de către reclamanţi în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi anume lipsa motivelor pe care se sprijină decizia pronunţată şi insuficienţa motivării vizează aceeaşi ipoteză, respectiv nemotivarea deciziei recurate.
Motivarea hotărârii reprezintă arătarea temeiurilor de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acestei hotărâri.
În speţă, se constată că instanţa de apel, cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat motivele de fapt şi de drept, în considerentele hotărârii pronunţate, în temeiul cărora şi-a format convingerea cu privire la cuantumul daunelor morale la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar asupra soluţiei pronunţate de instanţa de apel pe calea prezentului recurs.
Prin urmare, Înalta Curte constată că nu este fondată critica adusă hotărârii pronunţate în apel de către reclamanţi prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând a dispune respingerea acesteia în consecinţă.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele;
Cadrul procesual în care s-a realizat rejudecarea cauzei în apel a fost stabilit în primul ciclu procesual, prin decizia pronunţată în recurs, respectiv în ceea ce priveşte critica formulată de reclamanţi în apel referitoare la cuantumul mic al despăgubirilor morale stabilit de către prima instanţă.
Situaţia de fapt stabilită de instanțele de fond şi apel, aşa cum a fost expusă mai sus, nu poate fi reevaluată în recurs faţă de structura art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., potrivit căruia pe calea recursului se pot formula împotriva deciziei pronunţate în apel numai critici de nelegalitate.
Invocând nelegalitatea deciziei ce face obiectul prezentului recurs, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că aceasta a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 20/2008, pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare la data producerii evenimentului rutier soldat cu decesul numitei I.S.C., mama, respectiv, fiica reclamanţilor, care prevăd că stabilirea cuantumului daunelor morale se face conform legislaţiei şi a jurisprudenţei din România, și că, în acest domeniu, cuantumul daunelor morale suferit de persoanele păgubite se stabilește în strictă conformitate cu prevederile în vigoare în acest domeniu la data producerii accidentului, potrivit art. 6 alin. (1) din Ordinul nr. 1/2008 emis de CSA.
Aceste critici sunt fondate, pentru cele ce urmează;
Astfel, în ceea ce privește suma de bani acordată cu titlul de daune morale, prin mărimea ei, se constată că, într-adevăr, nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru persoanele păgubite, dar nici nu trebuie să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte sumele de bani ce sunt necesare pentru a-le uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-au îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure acestea.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei – aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic datorită imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi acordată într-un cuantum simbolic nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogăţire fără temei legitim pentru terţa persoană păgubită, deoarece cuantumul daunelor morale acordat de instanţă nu se stabileşte arbitrar, ci el trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de terţa persoană păgubită determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situaţiei date, legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieţii de victima accidentului şi altele asemenea), dar și a practicii judiciare în materie, deci a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a terţelor persoane păgubite.
Pentru a-şi păstra caracterul de „satisfacţie echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.
În speţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor morale solicitate de către reclamanţi, deşi prezintă în motivarea hotărârii, în esenţă, că acestea au rolul de a acoperi prejudiciile cu caracter nepatrimonial, că stabilirea cuantumului lor presupune o doză de aproximare şi că acestea trebuie raportate la consecinţele negative suferite de reclamanţi sub aspectul vieţii familiale, a relaţiilor de rudenie, aceeaşi instanţă, la determinarea în concret a cuantumului daunelor morale, nu a avut în vedere toate criteriile arătate, și nici dispozițiile legale incidente în cauză – art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 20/2008 al CSA.
Astfel, instanţa de apel, deşi a reţinut criteriile care trebuiau avute în vedere pentru determinarea cuantumului daunelor morale pentru fiecare reclamant, în concret, a utilizat numai următoarele criterii pentru cuantificarea despăgubirilor acordate acestora pentru prejudiciile morale invocate, considerând că doar relaţia de rudenie dintre reclamanţi şi victimă, precum şi vârsta fiecărui reclamant sunt suficiente pentru a justifica suferinţele produse reclamanţilor prin decesul victimei I.S.C.
Cum principiile de drept naţionale şi convenţionale în materie impun repararea integrală a prejudiciului moral reprezentat de consecinţele negative suferite de reclamanţi pe plan fizic şi moral, avându-se în vedere importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, se constată că instanţa de apel, ţinând seama de aceste consecinţe, era ţinută să se raporteze şi la criteriul echităţii, precum şi la principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată consacrate pe cale jurisprudenţială în materia stabilirii daunelor morale.
Neprocedând în acest mod, limitându-se numai la criteriile prezentate în considerentele hotărârii recurate ori înlăturând acordarea despăgubirilor raportat de dovezile administrate în apel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor legale invocate de către reclamanţi, potrivit cărora la stabilirea întinderii despăgubirii în caz de deces se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
În ceea ce privește principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, se constată că este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte.
Conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Este fără echivoc că traumele suferite, urmare a dispariţiei victimei I.S.C., au produs consecințe negative majore asupra vieţii familiale a reclamanţilor, care au determinat schimbări profunde şi în calitatea vieţii acestora.
Spre deosebire de daunele materiale, care se stabilesc pe baza probelor administrate, despăgubirile reprezentând daunele morale se determină prin evaluarea făcută de o instanţă de judecată, care trebuie să ţină seama de suferinţele fizice şi morale susceptibile, în mod rezonabil, că ar fi fost cauzate prin fapta săvârşită, dar și de jurisprudența națională în materie.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sumele care se cuvin reclamanţilor sunt de 50.000 euro, pentru fiecare, calculate în raport de criteriile obiective determinate de instanţă (afectarea relaţiei de afecţiune dintre reclamanţi şi victimă, în calitate de fii şi mama, lipsa suportului material asigurat în timpul vieţii de victima accidentului reclamanţilor, care au fost puşi în imposibilitatea materială de a-şi continua studiile, şi altele asemenea), dar şi de jurisprudenţa naţională în materie, cu aplicarea celor două principii menţionate anterior.
Aceste prejudicii morale se prezumă, ţinându-se seama de criteriile obiective expuse mai sus şi de valorile jurisprudenţiale, în funcţie de care, pe baza situaţiei de fapt determinate în apel, instanța poate realiza o evaluare a cuantumului daunelor morale ce reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral cauzat reclamanților prin decesul numitei I.S.C.
În ceea ce privește practica judiciară, se constată, însă, că nu se constituie în singurul criteriu determinant în cuantificarea daunelor morale în litigiu pendinte, întrucât aceasta, până în acest moment, nu a trasat delimitări extrem de precise ale cuantumului despăgubirilor care se cuvin în funcţie de prejudiciul suferit prin pierderea unei rude foarte apropriate, în speță mamă și fiică, pe de o parte, iar pe de altă parte, practica judiciară nu constituie izvor de drept, așa cum susțin reclamanții.
Față de cele arătate, rezultă că instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, urmare a analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, dar ţinând seama şi de practica judiciară în materie.
În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de reclamanţi potrivit cărora solicită instanţei de recurs să analizeze ”corect și just” probele administrate în cauză, se constată că vizează netemeinicia deciziei pronunțate în apel și nu se circumscriu nici unuia din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor.
Prin urmare, ținând seama de criteriile identificate în cauză, de practica judiciară, dar şi de principiul garantării obiectivităţii şi tratamentului nediscriminatoriu prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanți, va modifica decizia atacată, în parte, în sensul că va obliga pe pârât să plătească suma de 50.000 euro, pentru fiecare dintre cei trei reclamanţi, I.G.L., I.M. şi N.I., în echivalent în RON la data plăţii efective, reprezentând daune morale, și va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei civile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii I.G.L., I.M. şi N.I. împotriva Deciziei nr. 193/ A din 7 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că, obligă pe pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii la plata sumei de 50.000 euro, pentru fiecare dintre cei trei reclamanţi, I.G.L., I.M. şi N.I., în echivalent în RON la data plăţii efective, reprezentând daune.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei civile.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2015.