Înşelăciune. Varianta agravată. Mijloace frauduloase
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra patrimoniului
Indice alfabetic: Drept penal
- înşelăciune
C. pen., art. 244
Înşelăciunea săvârşită prin folosirea unui contract de vânzare-cumpărare ce atesta dreptul de proprietate al făptuitorului asupra unui imobil, care a constituit garanţia unui contract de împrumut, deşi anterior momentului încheierii contractului de împrumut şi al constituirii garanţiei făptuitorul transmisese dreptul de proprietate asupra imobilului printr-un nou contract de vânzare-cumpărare, determină incidenţa dispoziţiilor art. 244 alin. (2) C. pen. referitoare la varianta agravată a infracţiunii de înşelăciune constând în săvârşirea faptei prin folosirea de mijloace frauduloase.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 64/A din 23 februarie 2015
Prin sentinţa nr. 102/F din 18 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, s-a dispus, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută în art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută în art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din acelaşi cod şi condamnarea inculpatei A. la pedeapsa de 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în varianta agravată.
Totodată, faţă de inculpată s-a făcut aplicarea art. 65 alin. (1) şi art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
De asemenea, inculpata a fost obligată la plata sumei de 36.000 lei cu titlu de despăgubiri civile şi la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către partea civilă B.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a avut în vedere că prin rechizitoriul din data de 29 iulie 2013, emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior.
În motivarea actului de sesizare a instanţei s-a reţinut că, prin plângerea formulată la data de 30 august 2011, partea civilă B. a sesizat organele de urmărire penală arătând că, prin folosirea de manopere frauduloase, a fost determinată de inculpata A. să-i acorde la 8 martie 2010 un împrumut în sumă de 36.000 lei, a cărui restituire a fost garantată cu imobilul situat în Bucureşti, strada S., despre care a afirmat că este proprietatea sa, punându-i la dispoziţie copii ale titlului de proprietate şi ale cărţii de identitate, aspect nereal, fiind astfel prejudiciat, motiv pentru care a solicitat efectuarea de cercetări faţă de inculpată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 C. pen. anterior.
În fapt, partea civilă B. a cunoscut-o pe inculpata A. în cursul anului 2001, prin intermediul unui prieten comun, iar ulterior relaţia a evoluat devenind prieteni de familie, împrejurare în care i-a solicitat şi acordat, cu titlu de împrumut, diferite sume de bani, pe care inculpata i le-a restituit.
În aceste condiţii, având în vedere relaţia de încredere care s-a creat şi cunoscând că inculpata A. este avocat, la începutul anului 2010, la insistenţele acesteia, partea civilă B. a fost de acord să-i dea cu titlu de împrumut suma de 36.000 lei pentru o perioadă de un an.
În timpul discuţiilor purtate, premergătoare redactării contractului de împrumut, inculpata A., pentru a-l convinge pe B. să-i acorde împrumutul şi pentru a-i demonstra că este solvabilă, i-a prezentat un act de vânzare-cumpărare din care rezulta că este proprietara unui imobil (garsonieră), situat în Bucureşti, imobil ce urma să constituie garanţie pentru restituirea sumei împrumutate. În realitate, inculpata A. nu mai era proprietara acestui imobil din anul 1994, însă nu a prezentat această împrejurare persoanei vătămate B.
În realizarea intenţiei frauduloase, pentru a evita formalităţile necesare unei proceduri notariale, inculpata i-a spus lui B. că, în calitate de avocat, are posibilitatea legală de a întocmi înscrisuri cu forţă probantă, astfel încât a redactat un contract de împrumut pe care l-a atestat prin încheierea din 8 martie 2010.
În cuprinsul acestui contract prin care persoana vătămată B., în calitate de împrumutător, i-a dat inculpatei A. suma de 36.000 lei, cu titlu de împrumut, cu obligaţia de a o restitui la data de 15 martie 2011, fără dobândă, s-a menţionat că în vederea garantării restituirii împrumutului este de acord ca garanţia imobiliară asupra garsonierei, proprietatea inculpatei (act de vânzare-cumpărare a imobilului tip garsonieră, situat în Bucureşti, strada S.), să nu fie introdusă în circuitul civil, până la data restituirii integrale a împrumutului, punându-i la dispoziţie numitului o copie a titlului de proprietate, pe care inculpata a scris, semnat, ştampilat şi datat 8 martie 2010, „conform cu originalul.”
Cu această ocazie a redactării şi semnării contractului de împrumut, inculpata A. i-a remis, pe lângă un exemplar al respectivului contract, o copie a titlului de proprietate asupra imobilului constituit garanţie şi o copie a cărţii sale de identitate, din care rezulta că are domiciliul la adresa unde se afla imobilul, aspect nereal, întrucât s-a constatat ulterior că din anul 2005 imobilul era folosit de fiul soţilor C. şi D., proprietarii în drept ai imobilului din Bucureşti, strada S.
Pentru a-i crea persoanei vătămate B. convingerea că întreaga activitate este legală şi că, în caz de nerestituire a împrumutului, acesta poate să valorifice garanţia, inculpata A. i-a întocmit şi eliberat la data de 8 martie 2010 o factură şi o chitanţă pentru atestarea actelor de împrumut, în calitate de avocat colaborator, având sediul profesional în Bucureşti, Calea V.
Ulterior încheierii contractului de împrumut şi remiterii sumei de 36.000 lei şi primirii unui exemplar al contractului şi copiilor înscrisurilor indicate, persoana vătămată B. a procedat la verificarea garanţiei imobiliare, constatând că la adresa din Bucureşti, strada S. nu locuieşte inculpata A., imobilul fiind în proprietatea altor persoane, aspect rezultat din comunicarea făcută de către organele fiscale.
Constatând că a fost înşelată, persoana vătămată B. a încercat să ia legătura cu inculpata A., aceasta evitându-o, în permanenţă, reuşind să se întâlnească cu inculpata o singură dată, când i-a promis că îi va restitui împrumutul acordat, fapt ce nu s-a realizat nici la termenul indicat în contractul de împrumut, şi anume 15 martie 2011 şi nici ulterior.
S-a reţinut prin rechizitoriu că aspectele menţionate în plângerea penală şi declaraţiile persoanei vătămate B. au fost susţinute de înscrisurile depuse de aceasta şi de declaraţiile martorilor E. şi C., respectiv de verificările efectuate la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 6 din care a rezultat că la data de 14 iulie 2005 a fost înscrisă proprietatea asupra imobilului situat în Bucureşti, strada S., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 12 iulie 2005, emis de Biroul Notarului Public F., în favoarea numiţilor C. şi D.
De altfel, din contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 12 iulie 2005 de către notarul public F. a rezultat că C., căsătorit cu D., a cumpărat imobilul din Bucureşti, strada S., de la numitul G., care la rândul său l-a dobândit de la H., care l-a cumpărat de la soţii I. şi J., care au intrat în proprietatea acestuia prin cumpărare de la soţii A. şi K., în anul 1994, fiind cumpărat de aceştia, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat, de la numitul L., acest ultim înscris fiind cel folosit de inculpata A. pentru a demonstra că este proprietar asupra imobilului.
La adresa menţionată în cartea de identitate folosită de inculpata A., în fapt, potrivit declaraţiei martorului C., dată în faza de urmărire penală, din anul 2005 locuieşte fiul acestuia, imobilul nefiind închiriat vreunei alte persoane.
Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că întreg probatoriul administrat în cauză dovedeşte intenţia frauduloasă a inculpatei A., care a indus în eroare partea civilă B., prezentându-i ca real faptul că este proprietara imobilului din Bucureşti, strada S., punându-i la dispoziţie înscrisuri în acest sens, astfel încât având convingerea că cele prezentate sunt reale şi că în caz de nerestituire a împrumutului acordat are o garanţie, acesta a încheiat contractul de împrumut şi a remis numitei suma de 36.000 lei, la 8 martie 2010.
Pentru realizarea inducerii în eroare a persoanei vătămate B., inculpata s-a folosit şi de faptul că este avocat şi are posibilitatea legală de a redacta şi atesta înscrisuri cu forţă probatorie, tocmai pentru a eluda procedura notarială, sub pretextul lipsei banilor pentru taxele aferente, procedură care presupunea verificarea proprietăţii.
Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, curtea de apel a constatat că inculpata a indus-o în eroare pe persoana vătămată, folosindu-se de calitatea de avocat şi arătându-i un înscris ca să-i dovedească că este proprietara unei garsoniere, împrejurare necorespunzătoare realităţii, determinând-o astfel să încheie un contract de împrumut pe care l-a şi atestat în calitate de avocat, cauzându-i astfel un prejudiciu de 36.000 lei, sumă cu care persoana vătămată s-a constituit parte civilă în cauză, înainte de citirea actului de sesizare a instanţei, apreciind că fapta descrisă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.
În raport cu data comiterii faptei, 8 martie 2010, dar şi cu data soluţionării în primă instanţă a cauzei, s-a constatat că a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, lege care este mai favorabilă şi care a fost aplicată, întrucât infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. este pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani (art. 215 alin. 1, 2 şi 3 C. pen. anterior prevedea pedeapsa de la 3 Ia 15 ani). Prin urmare, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen. şi, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută în art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior în art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.
Împotriva sentinţei nr. 102/F din 18 februarie 2014 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, au declarat apel, în termen legal, procurorul şi inculpata A.
Examinând cauza atât prin prisma criticilor formulate de procuror şi inculpată, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, în limitele impuse de art. 417 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, între altele, următoarele:
În referire la critica vizând greşita sa condamnare, în loc de a fi achitată, inculpata, prin apărător din oficiu, a susţinut, în esenţă, că fapta nu este prevăzută de legea penală, fiind un litigiu civil şi nu o infracţiune, iar prin probatoriul administrat nu s-a făcut dovada vinovăţiei sale, ceea ce impune aplicarea art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) C. proc. pen.
Sub acest aspect, examinând hotărârea atacată prin raportare la actele dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de fond a analizat temeinic probele administrate în cauză şi a reţinut o situaţie de fapt concordantă sub toate aspectele împrejurărilor ce rezultă din aceste mijloace de probă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reexaminând ansamblul probatoriu în virtutea efectului integral devolutiv al apelului declarat, constată că săvârşirea, cu vinovăţie, de către inculpată a infracţiunii deduse judecăţii în modalitatea reţinută prin hotărârea instanţei de fond este confirmată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, de probe certe şi legal administrate.
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu va mai relua argumentele şi raţionamentele instanţei de fond care au stat la baza condamnării inculpatei, la care achiesează întrutotul, ci va analiza hotărârea prin prisma criticilor formulate de apelanta inculpată.
Este adevărat că fapta inculpatei este circumstanţiată de existenţa unor raporturi contractuale, situaţie în care neexecutarea obligaţiei de restituire a împrumutului ar putea avea natura unui litigiu civil, astfel cum susţine aceasta.
Cu toate acestea, activitatea infracţională a inculpatei nu s-a rezumat doar la neîndeplinirea unei obligaţii contractuale, astfel că, ceea ce a conferit conduitei sale atributele unui comportament interzis de norma de incriminare a fost inducerea în eroare a părţii civile, împrejurare în care aceasta din urmă a luat o dispoziţie patrimonială păgubitoare.
În concret, înfăţişarea unor înscrisuri, care prezentau mincinos realitatea de la acel moment, au avut drept consecinţă inducerea în eroare a părţii civile şi, ca urmare a stării de eroare în care s-a aflat, aceasta a luat dispoziţii cu privire la patrimoniul său, acţiune de pe urma căreia a suferit o pagubă.
Aşadar, prezentarea actului de vânzare-cumpărare din care rezulta că este proprietara imobilului, ce urma să constituie garanţie pentru restituirea sumei împrumutate, precum şi a cărţii sale de identitate, din care rezulta că are domiciliul la adresa unde se afla imobilul, a reprezentat un act de inducere în eroare a părţii civile şi a fost determinantă pentru încheierea contractului de împrumut.
La adresa din Bucureşti, strada S., menţionată în cartea de identitate a inculpatei A., dar şi în actul de proprietate folosite pentru a garanta împrumutul, locuia din anul 2005 fiul martorului C., după cum rezultă din declaraţiile acestuia din urmă, precum şi din înscrisurile depuse la dosar care atestă că este proprietarul imobilului.
Astfel, din verificările efectuate la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 6 a rezultat că la data de 14 iulie 2005 a fost înscrisă proprietatea asupra imobilului situat în Bucureşti, strada S., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 12 iulie 2005, emis de Biroul Notarului Public F., în favoarea numiţilor C. şi D. Din conţinutul acestui contract de vânzare-cumpărare rezultă că C., căsătorit cu D., a cumpărat imobilul situat la adresa menţionată, de la numitul G., care la rândul său l-a dobândit de la H., şi acesta din urmă l-a cumpărat de la soţii I. şi J., care au intrat în proprietatea acestuia prin cumpărare de la soţii A. şi K., în anul 1994, fiind cumpărat de cei doi soţi, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat, de la numitul L., acest ultim înscris fiind cel folosit de inculpata A. pentru a demonstra că este proprietar asupra imobilului.
În realizarea intenţiei frauduloase, pentru a evita formalităţile necesare unei proceduri notariale, care ar fi inclus şi verificarea istoricului imobilului, inculpata i-a spus părţii civile B. că, în calitate de avocat, are posibilitatea legală de a întocmi înscrisuri cu forţă probantă, astfel încât a redactat contractul de împrumut pe care l-a atestat prin încheierea din 8 martie 2010.
Aşadar, este dincolo de orice îndoială faptul că a existat o inducere în eroare a părţii civile determinantă pentru luarea dispoziţiei de ordin patrimonial, constând în împrumutarea inculpatei cu suma de 36.000 lei, materializată prin încheierea contractului de împrumut.
Prin urmare, inducerea în eroare a părţii civile şi producerea unei pagube acesteia realizează tipicitatea incriminării, astfel că susţinerile inculpatei în sensul că fapta nu este prevăzută de legea penală sunt neîntemeiate.
În ceea ce priveşte cererea de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi aceasta este neîntemeiată, întrucât probatoriul administrat în cauză conduce la concluzia săvârşirii de către inculpată, cu intenţie directă, a infracţiunii de înşelăciune.
În acest sens, împrejurarea inducerii în eroare a părţii civile prin înfăţişarea unor înscrisuri care prezentau mincinos realitatea de la acel moment, realizarea intenţiei frauduloase, prin întocmirea contractului de împrumut cu garanţie imobiliară, deşi inculpata nu avea această posibilitate legală, dar şi producerea pagubei rezultă din coroborarea declaraţiilor părţii civile cu cele ale martorilor C. şi E., dar şi din înscrisurile depuse la dosar, respectiv contractul de împrumut încheiat de partea civilă şi inculpată, contractul de vânzare-cumpărare, copia actului de identitate al inculpatei, adresa din 17 octombrie 2012 a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, adresa din 30 ianuarie 2013 a Biroului Notarului Public F. şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 12 iulie 2005.
Pentru considerentele menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că cererea inculpatei de a fi achitată este neîntemeiată.
Cu privire la încadrarea juridică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că fapta inculpatei care, cu intenţie, a indus-o în eroare pe partea civilă, folosind mijloace frauduloase, cu ocazia încheierii unui contract de împrumut cu garanţie imobiliară, în scopul dobândirii, pentru sine, a unui folos material injust, cu consecinţa cauzării unei pagube materiale în patrimoniul acesteia, în cuantum de 36.000 lei, întruneşte, atât pe latură obiectivă, cât şi pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.
În ceea ce priveşte varianta agravată, reţinerea acesteia este determinată de prezentarea, de către inculpată, a unei stări de fapt neconforme cu realitatea (respectiv că este proprietara imobilului care a constituit garanţia contractului de împrumut), acţiunea menţionată fiind susţinută de mijloacele frauduloase folosite (actul de proprietate şi cartea de identitate), care, într-o măsură esenţială, au asigurat succesul acţiunilor sale de inducere în eroare a părţii civile.
Prin urmare, solicitarea inculpatei de schimbare a încadrării juridice, prin înlăturarea variantei agravate a comiterii faptei prin folosirea de mijloace frauduloase, este neîntemeiată.
Totodată, se reţine că infracţiunea de înşelăciune a fost comisă în varianta specială prevăzută în alin. (3) al art. 215 C. pen. anterior, respectiv cu prilejul încheierii unui contract.
În timpul judecării cauzei în primă instanţă, a intrat în vigoare noul Cod penal, care a adus schimbări, printre altele, şi în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune.
Modificările ivite în cursul judecării cauzei în primă instanţă, ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale, Codul penal anterior şi Codul penal în vigoare, au impus soluţionarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării legii penale aplicabile în această situaţie tranzitorie.
Instanţa de fond a apreciat că legea penală mai favorabilă pentru inculpată este legea nouă.
Reexaminând cauza din această perspectivă, se reţin următoarele:
Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
Ca atare, dacă regula este neretroactivitatea legii penale, excepţia o constituie retroactivitatea legii penale mai favorabile, în sensul textului constituţional.
Expresie a principiului constituţional este dispoziţia din art. 5 alin. (1) C. pen., potrivit căreia, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiţiei de existenţă a unei situaţii tranzitorii, care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzaţiei să fie infracţiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă, cât şi conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.
Din perspectiva îndeplinirii ultimelor două condiţii, se constată că fapta de înşelăciune, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpată, continuă să fie incriminată în noul Cod penal, având, aşadar, corespondent în noua reglementare.
Astfel, la momentul comiterii faptei de înşelăciune, în modalitatea descrisă, aceasta era incriminată în art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior, iar potrivit noului Cod penal, se încadrează în art. 244 alin. (1) şi (2).
Potrivit alin. (1) al art. 215 C. pen. anterior, „inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.”
Alin. (2) stipulează că „înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.”
Alin. (3) prevede o variantă specială a modalităţii tip, şi anume: „inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate.”
În noul Cod penal, în prezent în vigoare, înşelăciunea este incriminată în art. 244, după cum urmează:
„(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.”
În primul rând, se impune observaţia că legea nouă prevede posibilitatea împăcării, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale, însă, în cauză, nu poate opera acest motiv de încetare a procesului penal dat fiind faptul că nu a existat o astfel de manifestare de voinţă din partea inculpatului şi a părţii civile.
În continuare, comparând dispoziţiile legale anterior menţionate, se constată că dispoziţiile art. 244 alin. (1) C. pen. au corespondent în art. 215 alin. (1) C. pen. anterior, conţinutul acestuia fiind preluat cu excepţia sintagmei „folos material injust” care a fost înlocuită cu „folos patrimonial injust”, în timp ce alineatele (2) ale ambelor texte sunt identice.
Totodată, se observă că înşelăciunea săvârşită în condiţiile încheierii unui contract sau al executării acestuia nu a mai fost menţinută prin noua reglementare, însă aceasta nu conduce la concluzia dezincriminării faptei.
Înşelăciunea în varianta specială este dată de săvârşirea infracţiunii tip în anumite condiţii, extrinseci conţinutului constitutiv, dar ataşate laturii obiective, respectiv cu prilejul încheierii sau executării unui contract. Realizarea acestei condiţii nu este necesară pentru existenţa infracţiunii tip şi nu afectează conţinutul incriminării.
Condiţia este adăugată pentru a crea o variantă specială a infracţiunii tip, iar existenţa acesteia din urmă, aşa cum s-a arătat, nu depinde de îndeplinirea acestei condiţii, ci doar existenţa variantei speciale.
Ca atare, înşelăciunea comisă cu prilejul încheierii unui contract prin folosirea de mijloace frauduloase se încadrează în art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.
Potrivit legii vechi, fapta de înşelăciune, astfel cum a fost descrisă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior, fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani.
Aceeaşi faptă, potrivit legii noi, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., sancţionată cu pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani.
Din compararea limitelor de pedeapsă din cele două legi succesive rezultă că, în mod evident, legea nouă este mai favorabilă inculpatei, întrucât a fost redus atât minimul, cât şi maximul prevăzute de legea veche.
Cu toate acestea, compararea limitelor speciale de pedeapsă din legile succesive nu este suficientă pentru alegerea legii mai favorabile, întrucât nu cuantumul abstract al pedepsei prevăzute de legile succesive este hotărâtor, ci pedeapsa concretă ce ar putea fi aplicată ca urmare a individualizării pedepsei.
Cu prilejul individualizării pedepsei, instanţa de fond a apreciat că legea mai favorabilă inculpatei este legea nouă, iar prin reţinerea de circumstanţe atenuante a aplicat o pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege.
În raport cu efectul devolutiv integral al apelului, instanţa are posibilitatea să examineze cauza din perspectiva modului de individualizare a pedepsei.
În acest context, are în vedere că, prin motivele de apel, procurorul a solicitat majorarea pedepsei aplicate inculpatei, prin înlăturarea circumstanţei atenuante prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., împrejurare ce dă posibilitatea instanţei de a aprecia asupra aplicării unei pedepse mai aspre, însă în limitele prevăzute de legea stabilită ca fiind mai favorabilă.
Reexaminând cauza din perspectiva individualizării pedepsei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu se impunea reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. în favoarea inculpatei, aşa încât criticile procurorului, sub acest aspect, sunt întemeiate.
Astfel, împrejurările în care a fost săvârşită infracţiunea de înşelăciune, şi anume faptul că inculpata a profitat de lipsa de vigilenţă a persoanei vătămate care nu a verificat dacă înscrisurile reflectă realitatea, nu pot constitui circumstanţe atenuante, aşa cum a reţinut prima instanţă. Această împrejurare legată de fapta comisă nu reduce gravitatea faptei ori periculozitatea inculpatei ci, dimpotrivă, constituie un element care pune în evidenţă un modus operandi specific acestui gen de infracţiuni. Chiar dacă persoana vătămată, din neglijenţă, nu a verificat realitatea împrejurărilor atestate de înscrisurile prezentate, aceasta a acţionat cu bună-credinţă raportându-se la faptul că inculpata era avocat şi între ei exista o relaţie de prietenie, astfel că nu a favorizat prin comportamentul său comiterea infracţiunii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că funcţia de reeducare a pedepsei poate fi realizată numai printr-o justă individualizare a acesteia, ceea ce presupune stabilirea ei într-un cuantum care să ţină seama, în egală măsură, de natura şi gravitatea faptei, dar şi de persoana inculpatei.
Pedeapsa ce ar putea fi aplicată inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune se impune a fi stabilită în limitele speciale prevăzute în art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., respectiv închisoarea de la unu la 5 ani.
În aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. şi achiesând la considerentele primei instanţe sub acest aspect, al individualizării pedepsei pe baza criteriilor prevăzute în art. 74 C. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că o pedeapsă reprezentând minimul special prevăzut în art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., şi anume un an închisoare, răspunde scopului pedepsei, dar şi funcţiei de reeducare.
În ceea ce priveşte pedepsele accesorii şi complementare, conform normelor tranzitorii, respectiv art. 12 din Legea nr. 187/2012, „în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.”
Dispoziţiile art. 244 C. pen. nu prevăd obligativitatea aplicării unei pedepse complementare, însă instanţa de apel apreciază că sunt îndeplinite condiţiile aplicării unei asemenea pedepse, potrivit art. 67 alin. (1) C. pen. Astfel, în raport cu natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările comiterii faptei şi persoana inculpatei, aplicarea pedepsei complementare este necesară, aceasta fiind nedemnă să exercite funcţii publice sau implicând exerciţiul autorităţii de stat, din care să decidă în legătură cu soarta concetăţenilor săi.
Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere că, potrivit art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 C. pen., „pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o), a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.” Din interpretarea textului menţionat rezultă că pedepsele accesorii pot fi aplicate numai dacă a fost stabilită o pedeapsă complementară.
Prin urmare, şi cea de-a doua critică a procurorului este întemeiată.
În ceea ce priveşte individualizarea modului de executare a pedepsei, Înalta Curte de Casaţie de Justiţie apreciază că executarea sancţiunii în regim de detenţie este necesară pentru realizarea scopului pedepsei, respectiv prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi conştientizarea de către inculpată a consecinţelor faptei comise, context în care solicitarea acesteia de a se face aplicarea art. 91 C. pen. apare ca fiind neîntemeiată.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelul declarat de procuror împotriva sentinţei nr. 102/F din 18 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, a desfiinţat în parte sentinţa penală menţionată şi, rejudecând:
A făcut aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen. şi, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută în art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută în art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.
În baza art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art. 67 C. pen., a aplicat inculpatei pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 1 an.
În baza art. 65 C. pen., a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpata A. împotriva aceleiaşi sentinţe.