Prejudiciu cauzat prin săvârșirea unei fapte penale. Achitare ca urmare a dezincriminării infracțiunii. Nesoluționarea laturii civile. Întreruperea prescripției dreptului material la acțiunea în despăgubiri. Cerere formulată în fața instanței civile. Dobânda legală. Momentul de la care poate fi solicitată.
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.
Index alfabetic : prescripție
-prejudiciu
-acțiune penală
-contract de credit
-despăgubiri
-dobândă legală
C.civ. din 1864, art. 998, art. 1088
Decretul nr. 167/1958, art. 8
C.proc.pen. din 1968, art. 14, art. 20, art. 346
Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011
1. Plângerea penală formulată de persoana care a suferit un prejudiciu ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, prin care s-a constituit şi parte civilă în vederea recuperării prejudiciului, conduce la întreruperea termenului de prescripție al dreptului material la acțiunea în repararea pagubei. Iar, dacă prin hotărâre penală definitivă s-a dispus achitarea persoanei responsabile de producerea prejudiciului, ca urmare a dezincriminării infracțiunii pentru care fusese trimisă în judecată, partea vătămată are, sub aspectul pretenţiilor civile, posibilitatea promovării unei acţiuni separate în faţa instanţelor civile.
În acest context, cererea de chemare în judecată formulată ulterior, deși constituie o acţiune separată în faţa instanţei civile în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin săvârşirea faptei respective, reprezintă o continuare a acțiunii civile lăsată nesoluționată prin hotărârea penală de achitare.
2. Cuantumul despăgubirilor stabilite trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită cât și beneficiul nerealizat, ținându-se seama de toate elementele necesare pentru ca despăgubirea să reprezinte o reparare completă a prejudiciului cauzat. Astfel, pentru ca reclamantul să nu fie lipsit de o parte din acest beneficiu, și anume de acela pe care nu l-ar putea realiza dacă plata despăgubirilor s-ar face cu întârziere și pentru a evita un nou proces, este necesar ca cel care urmează a plăti despăgubirile să fie obligat și la plata dobânzii legale pe tot timpul de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la completa lor achitare, deoarece din acest moment, în care instanța a stabilit în mod definitiv daunele, acestea s-au transformat într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, deci într-o obligație care, având ca obiect restituirea unui sume de bani, produce, conform art. 1088 C.civ., dobânzi civile până la completa ei achitare.
Secția I civilă, decizia nr. 2782 din 08 decembrie 2015
Prin sentinţa civilă nr. 97 din 29.01.2015 a Tribunalului Mureş, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanta Banca X., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, în contradictoriu cu pârâta A. dispunându-se obligarea pârâtei la plata către reclamantă, a echivalentului în lei la data plăţii, a sumei de 32.685,94 euro cu titlu de contravaloare a prejudiciului cauzat acesteia.
Totodată, tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumei de 32.685,94 euro, începând de la data de 27.01.2005 şi până la data plăţii efective.
Instanţa de fond a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este neîntemeiată, întrucât numai prin raportare la momentul la care s-a constatat că recuperarea creditului nu se poate efectua potrivit clauzelor contractuale, în lipsa înscrierii garanţei reale în cartea funciară, se poate vorbi de cunoaşterea existenţei unei fapte de natură a produce prejudicii şi, pe cale de consecinţă, de la acest moment curge termenul de prescripţie. Raportat la această dată, instanţa a constatat că, înăuntrul termenului de prescripţie, şi anume de la data de 07.02.2005, Banca X., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistem Bancar a formulat plângere penală împotriva pârâtei din prezenta cauză (alături de alte câteva persoane), prin plângere fiind formulată şi constituirea de parte civilă în vederea recuperării prejudiciului, care la momentul respectiv era estimat la suma de 200.000 euro. S-a reţinut că încetarea procesului penal nu echivalează cu încetarea în sens civil a procesului, astfel că prescripţia dreptului la acţiune al reclamantei a reînceput să curgă de la data pronunţării hotărârii penale, dată în raport de care introducerea acţiunii de faţă la 15.01.2009 este făcută înăuntrul termenului de prescripţie.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 C.civ. avându-se în vedere faptul că, deşi între reclamantă şi debitoarea SC Y. SA a fost încheiat un contract de credit şi răspunderea părţilor derivând din acest act juridic este o răspundere contractuală, ca urmare a imposibilităţii de realizare a obligaţiei de restituire a sumei împrumutate, reclamanta nu mai are decât posibilitatea ca, pe calea răspunderii civile delictuale, să se îndrepte împotriva celui care, prin fapta sa, a cauzat prejudiciul.
În ceea ce priveşte prejudiciul, instanţa a reţinut că, potrivit expertizei de specialitate contabilă efectuată în cauză, valoarea acestuia, la data sesizării instanţei, era de 107.685,94 euro, din care 81.020,12 euro creanţa principală, însă prin contractul de tranzacţie încheiat la data de 28.10.2014 cu Z. SRL, reclamanta a mai recuperat suma de 75.000 euro, astfel că, suma rămasă nerecuperată din credit este de 32.685,94 euro.
În ceea ce priveşte fapta ilicită şi legătura de cauzalitate între aceasta şi prejudiciul cauzat, instanţa a subliniat că modalitatea de repartizare a dosarului de creditare, precum şi încheierea contractului de creditare anterior emiterii hotărârii de aprobare a acestuia de către Comitetul de creditare din cadrul centralei din Braşov nu pot fi reţinute ca având legătură de cauzalitate directă cu crearea prejudiciului în detrimentul băncii, întrucât, chiar şi în aceste condiţii era posibilă rambursarea integrală a împrumutului, însă aceste sunt aspecte de natură a circumstanţia existenţa vinovăţiei pârâtei.
În urma analizării probatoriului administrat, instanţa de fond a concluzionat că lipsa de diligenţă în efectuarea operaţiunilor de înscriere a ipotecii în cartea funciară echivalează cu o faptă ilicită şi că există o legătură de cauzalitate directă între omisiunea de efectuare a operaţiei de înscriere în cartea funciară a ipotecii şi prejudiciul care s-a produs, tocmai având în vedere caracterul de garanţie al ipotecii, în contextul în care demersurile de înscriere în cartea funciară ar fi putut paraliza acordarea creditului, pentru că ar fi permis constarea în timp util a existenţei unei alte ipoteci înscrise în CF, însă existenţa acestei ipoteci anterioare nu a mai permis recuperarea contravalorii creditului restant.
Privitor la cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei datorate, instanţa a apreciat că este întemeiată, în baza prevederilor art. 1088 alin. (2) C.civ., iar în ceea ce priveşte momentul de la care se justifică plata dobânzii, instanţa a reţinut aceleaşi considerente expuse în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului materiale la acţiune.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta.
Prin decizia nr. 428/A din 04.06.2015, Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, reținând următoarele :
În ceea ce priveşte critica referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, s-a avut în vedere că acţiunea reclamantei vizează obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat băncii ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor de serviciu, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C.civ., fiind o continuare a acţiunii civile alăturate acţiunii penale, aceasta din urmă finalizându-se cu o soluţie de achitare, ca urmare a dezincriminării faptei pentru care pârâta fusese trimisă în judecată.
În analiza criticii referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, instanţa de apel a avut în vedere prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripţie este de 3 ani şi prevederile art. 8 din acelaşi act normativ, conform cărora prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Urmare a analizării probatoriul administrat, s-a constat că prima instanţă a reţinut în mod corect împrejurarea că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, respectiv momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea este 09.09.2003, respectiv data înscrierii somaţiei în cartea funciară, acesta fiind momentul la care s-a constatat că nu există înscrierea în cartea funciară a dreptului de ipotecă asupra imobilului în favoarea Băncii X.
Termenul de prescripţie a fost întrerupt la data de 07.02.2005, când reclamanta a formulat plângere penală împotriva pârâtei, alăturându-i şi acţiunea civilă pentru repararea prejudiciului cauzat. Susţinerile pârâtei apelante în sensul că acţiunea civilă alăturată acţiunii penale nu a avut efectul de întrerupere a cursului prescripţiei, din cauză că procesul penal s-a finalizat cu achitarea inculpatei, nu au fost primite. Sub acest aspect, instanţa a reținut că achitarea inculpatei s-a dispus la data de 28.11.2007, ca urmare a dezincriminării faptei pentru care fusese trimisă în judecată, instanţa penală lăsând nesoluţionată latura civilă. Cererea de chemare în judecată formulată ulterior de reclamantă la data de 15.01.2009 şi care face obiectul prezentei cauze, este continuarea acţiunii civile alăturate acţiunii penale, reclamanta, de altfel, precizând în mod expres acest lucru în înscrisul din dosarul Tribunalului Braşov.
Instanța de apel a reținut că nu este incidentă în cauză ipoteza reglementată de art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 deoarece acţiunea civilă nu a fost respinsă, iar potrivit art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală în vigoare în anul 2007, persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile, dacă instanţa penală prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Or, este evident că, faţă de reglementarea condiţiilor de exercitare a acţiunii civile în procesul penal, părţii civile nu i se poate opune prescripţia în ipoteza nesoluţionării acţiunii civile în cadrul procesului penal din motive care nu-i pot fi imputate. Susţinerile apelantei în sensul că temeiul legal al tragerii la răspundere civilă a pârâtei ar fi diferit în procesul penal de procesul civil nu au fost primite, deoarece, în ambele situaţii, temeiul legal este cel al răspunderii civile delictuale.
În circumstanțele expuse, instanţa de apel a constatat că acţiunea reclamantei nu este prescrisă. De altfel, chiar dacă pentru determinarea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie, acesta s-ar raporta la data deschiderii falimentului băncii, respectiv 16.04.2002, faţă de data constituirii de parte civilă, 07.02.2005, tot nu ar fi împlinit cursul prescripţiei extinctive.
În ceea ce priveşte criticile formulate pe fondul cauzei, instanţa de apel a constat că şi acestea
sunt nefondate, prima instanţă reţinând în mod întemeiat, în baza probelor administrate, întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale.
S-a avut în vedere că apelanta a criticat hotărârea atacată, din perspectiva încălcării principiului nemijlocirii, decurgând din faptul că instanţa a făcut trimitere la declaraţiile date în dosarul penal, pentru a reţine în sarcina sa săvârşirea unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Principiul nemijlocirii constă în obligaţia instanţei de a cerceta direct şi nemediat toate elementele care servesc la dezlegarea pricinii, însă necesităţile unei bune administrări a justiţiei impun şi unele derogări de la acest principiu. În speţă, instanţa de fond a făcut trimitere şi la probele testimoniale administrate în procesul penal, având în vedere că au fost date la un moment mai apropiat în timp de cel al acordării creditului, însă aceiaşi martori au fost audiaţi şi în prezenta cauză, iar soluţia pronunţată se bazează pe probele administrate nemijlocit.
În ceea ce priveşte existenţa unei fapte ilicite şi a legăturii de cauzalitate între aceasta şi prejudiciu, s-a reţinut în sarcina pârâtei împrejurarea că, în calitate de director al Sucursalei Sighișoara a Băncii X. a acordat SC Y. SA un credit pentru investiţii în sumă de 200.000 euro, fără respectarea normelor bancare şi fără asigurarea garanţiilor corespunzătoare.
Astfel, în contractul de credit nr. xx6 din 16.02.2001 s-a prevăzut că împrumutul este garantat cu ipotecă de rang I asupra imobilului construcţii industriale şi teren în suprafaţă de 11.111,56 mp, situat în Sighişoara, înscris în CF nr. xxx1 A+2, nr. top xxx5, xxx6, A+3 nr. top xxx8/1, xxx8/2, xxx8/2, xxx9, xxx7. La pct. H.5 din acelaşi contract se prevede că împrumutatul are obligaţia de a pune la dispoziţia băncii toate documentele privind garanţiile, banca având dreptul să verifice existenţa faptică şi integrală a garanţiilor creditului.
Deşi băncii îi revenea obligaţia de înscriere a ipotecii în cartea funciară, pârâta nu a făcut demersuri în acest sens, obligaţie ce îi revenea în condiţiile în care a ridicat toate exemplarele actului autentificat, mai puţin exemplarul notarului public, astfel cum rezultă din înscrisul aflat în dosarul Tribunalului Mureş coroborat cu răspunsul la întrebarea nr. 8 din interogatoriu, pârâta recunoscând că nu şi-a îndeplinit obligaţia de a înscrie în cartea funciară ipoteca, susţinând că a convenit cu reprezentantul debitoarei să facă el acest demers, întrucât nu dispunea de personal suficient.
Din acest motiv banca a pierdut rangul ipotecii, bunul neputând fi valorificat de către reclamantă. Asupra acestuia era deja înscrisă o ipotecă în favoarea Băncii Q. încă din 04.01.2000, ipotecă ce a fost valorificată în octombrie 2003 de Banca Q. în cadrul dosarului execuţional nr. xx/2003 al Biroului Executorului Judecătoresc M.
La pct. 185 din Normele metodologice privind activitatea de creditare, în ceea ce priveşte instituirea unor garanţii ipotecare, se prevede că solicitantul de credit trebuie să prezinte economistului de credit dovada că nu există ipoteci constituite asupra imobilului respectiv. De asemenea, la pct. 225 se prevede că, după încheierea contractului de credit, economistul de credite - înainte de punerea la dispoziţie a creditului aprobat - verifică înscrierea garanţiei imobiliare şi verifică obţinerea extrasului de carte funciară.
Instanța de apel a reţinut astfel din dispozițiile normative evocate că economistul de credite este cel care are atribuţii de verificare în ceea ce priveşte garanţiile imobiliare, însă nu rezultă că aceste verificări înglobează şi obligaţia de a efectua demersurile în vederea înscrierii garanţiei imobiliare. Din această perspectivă, instanţa a înlăturat argumentele apelantei în sensul că, prin raportare la reglementarea menţionată, nu se poate reţine săvârşirea faptei ilicite în sarcina pârâtei.
Instanţa a reţinut că potrivit relaţiilor furnizate în cursul cercetării penale de către O.C.P.I. Sighişoara, în perioada februarie 2001 pârâta, în calitate de director al Sucursalei Sighişoara a Băncii X. a fost cea care a formulat cereri de înscriere în cartea funciară a unor ipoteci sau de radiere de ipoteci, astfel că, susţinerile pârâtei referitoare la practica potrivit căreia clienţii erau cei care efectuau aceste formalităţi şi că se recurgea la această metodă datorită lipsei de personal din cadrul băncii sunt contrazise. Pârâta nu a fost în măsură să justifice motivul pentru care, deşi conform Registrului de intrări – ieşiri a Biroului de carte funciară Sighişoara, în celelalte cazuri de creditare cu garanţii imobiliare, solicita înscrierea ipotecii, iar în acest caz particular nu a făcut-o.
Cu privire la modalitatea de întocmire a dosarului de creditare, s-a avut în vedere că prima instanţă a reţinut corect împrejurarea că nu era de natură să ducă la producerea prejudiciului, lipsind raportul de cauzalitate.
În ceea ce priveşte critica referitoare la data de la care s-a dispus obligarea apelantei la plata dobânzii legale, instanţa a reţinut că pentru argumentele expuse cu ocazia analizării susținerilor referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, exercitarea acţiunii civile alăturat acţiunii penale conferă acesteia toate efectele acţiunii civile în general, printre acestea fiind şi cel al punerii în întârziere. Astfel încât a concluzionat că, de la acea dată pârâta datora şi daune moratorii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta.
În motivarea cererii de recurs, pârâta a invocat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului greșit de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Invocând dispozițiile art. 3 și art. 8 din Decretul nr.167/1958, recurenta consideră că data de 16.04.2002 este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, aceasta fiind data deschiderii procedurii de faliment a băncii, fapt recunoscut de reclamantă prin înscrisul depus la Curtea de Apel Tg. Mureș pentru termenul de judecată 06.01.2011, deoarece la data respectivă era înregistrată în contabilitatea Sucursalei Sighişoara creditul restant pe 4 luni, astfel încât, de la data desemnării sale, lichidatorul avea obligaţia să cerceteze cauzele neachitării ratelor şi să fi acţionat în consecinţă. Apreciază că, instanţa de apel a înlăturat nelegal recunoaşterea reclamantei în privinţa începerii curgerii termenului de prescripţie, indicând o altă dată a începerii curgerii acestuia. Data de 09.09.2003 când s-a înscris în CF somaţia de plata emisă de executorul judecătoresc la cererea lichidatorului poate fi considerată ca dată a cunoaşterii întregului prejudiciu, dar nu ca dată a începerii curgerii termenului de prescripţie.
Recurenta a susținut și faptul că, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă la 15.01.2009, care face obiectul prezentei cauze, nu este continuarea acţiunii civile alăturate acţiunii penale, cum eronat a considerat instanţa de apel, deoarece atât temeiul de drept, cât şi normele de procedură aplicabile diferă. In dosarul penal acţiunea civilă a fost motivată de săvârşirea unor infracţiuni, iar acţiunea ulterioară este motivată pe dispoziţiile art. 998 C.civ., apreciind că, în ipoteza în care acţiunea prezentă ar fi fost continuarea acţiunii civile din dosarul penal, aceasta s-ar fi soluţionat de instanţa penală. Susţinerile reclamantei şi ale instanţei de apel în această privinţă sunt contrare prevederilor art. 20 alin.(1) C.proc.pen. care statuează că „persoana vătămata constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile dacă instanţa penală, prin hotărâre rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acţiunea civilă". Arată că, plângerea penală în urma căreia a fost trimisă în judecată, alături de alte persoane, nu are efect întreruptiv al prescripţiei deoarece nu a avut finalitatea scontată de reclamantă, faptele fiind dezincriminate. Achitarea în procesul penal ca urmare a dezincriminării faptelor este situaţia similară a unei cereri de chemare în judecată în materie civilă care a fost respinsă ori anulată .
În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta apreciază că reținerea instanţei de apel a împrejurării că a acordat SC Y. SA un credit pentru investiţii în sumă de 200.000 euro fără respectarea normelor bancare şi fără asigurarea garanţiilor corespunzătoare este contrara art. 185 și art. 225 din Normele metodologice privind activitatea de creditare, precum și probelor administrate în cauza.
Evocând textele legale menționate din normele metodologice, recurenta susține că, solicitarea dovezilor privitoare la inexistenta vreunei ipoteci asupra imobilului cu care s-a garantat creditul şi înscrierea ipotecii în favoarea Sucursalei Sighişoara a Băncii X. pentru garantarea creditului de 200.000 euro anterior acordării acestuia era obligaţia economistului de credite și nu a directorului sucursalei. După aprobarea de către Centrala Băncii X., dosarul a fost predat economistei de credite din cadrul Sucursalei Sighişoara a Băncii X. pentru a-şi exercita atribuţiile privitoare la derularea creditului şi existenţa garanţiilor. În acest sens economista de credite a verificat garanţia creditului garantat conform contractului nr. xx6/2001 şi a întocmit două note de constatare, respectiv la 30.07.2001 și la 04.03.2002 în care s-a menţionat, că garanţia creditului este reprezentată de ipoteca de rang I asupra construcţiilor industriale şi teren situat în Sighişoara extras CF xx1, A+2 proprietatea SC Y. SA, fiind realizat un grafic pentru achitarea ratelor restante. Arată că, o verificare similară a fost efectuată şi de către inspectori din cadrul BNR Sucursala Mureş care în procesul verbal încheiat la 19.12.2001 menţionează că garanţiile creditului acordat SC Y. SA prin contractul nr. xx6/2001 în sumă de 200.000 euro au fost legal constituite în formă autentică fiind asigurate pe toata perioada de creditare.
Apreciază că, de vreme ce economistul de credite avea atribuţii de verificare a garanţiilor imobiliare, acesta era cel care avea obligaţia să facă demersurile în vederea înscrierii în CF a respectivelor garanţii, astfel încât, economistul de credite răspundea de toate operaţiunile privitoare la dosarul de credit, iar directorul sucursalei avea doar obligaţia să urmărească ca fiecare angajat să își îndeplinească obligaţiile de serviciu, obligație pe care recurenta consideră că și-a îndeplinit-o. Faptul că a preluat de la notarul public toate exemplarelor contractului de garanţie, această împrejurare nu poate duce la concluzia că au fost nesocotite obligaţiile privitoare la înscrierea în CF a ipotecii pe dată ce reprezentatul societăţii beneficiare a creditului a primit un exemplar al contractului cu care s-a prezentat la biroul CF şi apoi a depus la dosar, anterior acordării creditului, un extras CF în care la foaia C era înscrisă ipoteca de rangul I în favoarea Sucursalei Sighişoara a Băncii X. Arată că, deși este adevărat că în unele cazuri s-au formulat cereri către biroul de carte funciara pentru înscrierea garanţiei, în speţă nu s-a procedat astfel deoarece SC Y. SA nu era la primul contract de credit şi conducerea acesteia prezenta încredere.
Recurenta consideră că decizia atacată este nelegală și sub aspectul modului greșit la care a fost obligată la plata dobânzilor de la data înregistrării plângerii penale deoarece acțiunea civilă nu este o continuare a celei din dosarul penal.
Intimata Banca Y. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, solicitând prioritar să se constate că recursul este nul, deoarece acesta nu a fost motivat în termenul legal, susținând, totodată că motivele de recurs invocate nu se încadrează în cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate care pot fi încadrate în motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte va constata că recursul este fondat în limitele următoarelor considerente:
Cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că, din expunerea cererii de recurs rezultă că anumite critici vizează modul de interpretare a materialului probator de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată, cu consecinţa reevaluării situaţiei de fapt.
Aceste critici nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de art. 304 C.proc.civ. şi, ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C.proc.civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ actual, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanțele de fond.
Prin urmare, criticile care tind la reevaluarea probelor și schimbarea situaţiei de fapt reţinută în etapele procesuale anterioare reprezintă aspecte de netemeinicie și nu pot face obiect al controlului judiciar în recurs, deoarece dezvoltarea unor atare motive de recurs nu se încadrează în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C.proc.civ., urmând a fi analizate acele critici care se înscriu în textul de lege evocat.
În ce priveşte motivul de recurs care vizează modul greșit de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate, susceptibile de încadrare în art. 304 pct. 9 C.proc.civ., se vădesc a fi neîntemeiate.
Relativ la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta a susținut că instanțele de fond au stabilit greșit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a susținut că, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data la care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment a băncii, respectiv 16.04.2002, ocazie cu care a fost numit și lichidatorul judiciar, moment la care era înregistrat în contabilitatea Sucursalei Sighișoara creditul restant de 4 luni.
Contrar susținerilor recurentei, prin hotărârile pronunţate, instanțele au procedat corect la aplicarea şi interpretarea dispozițiilor legale referitoare la determinarea momentului începerii cursului prescripţiei extinctive în cazul obligaţiilor izvorând din cauzarea de prejudicii.
Sub aspectul analizării legii aplicabile, se impune a sublinia faptul că, în cauză, sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, reglementare referitoare la prescripţia extinctivă anterioară intrării în vigoare a Codului civil din 2009, fiind vorba de prescripţii începute a fi curs mai înainte de data de 1 octombrie 2011, potrivit dispoziţiilor art. 3 şi 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Totodată, sunt avute în vedere și dispozițiile înscrise în art. 6 alin. (4) din Codul civil din 2009 care prevăd expres că: prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
În acest cadru legislativ, ca regulă generală, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, termenul general de prescripție fiind de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care începe să curgă, potrivit art. 7 din același act normativ, de la data când se naşte dreptul la acţiune. În privinţa prescripţiei dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, legiuitorul stabileşte regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 alin. 1 din decret.
În cauza de faţă, prin acțiunea înregistrată inițial la data de 15.01.2009 pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanta Banca X., prin lichidator Fondul de Garantare a depozitelor din sistemul bancar a solicitat obligarea pârâtei A. la repararea prejudiciului cauzat băncii ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor de serviciu, acțiunea reclamantei fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 și urm. C.civ., norme de drept comun care reglementează regulile care guvernează răspunderea civilă delictuală, precum și pe dispozițiile art. 20 C.proc.pen.
Raportat la temeiul juridic al acţiunii, Înalta Curte reţine că instanţele de fond au analizat corect momentul începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei din perspectiva incidenţei dispoziţiile speciale înscrise în art. 8 alin.(2) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la curgerea termenului de prescripţie al acţiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită.
Deşi, într-adevăr, potrivit normei generale înscrisă în art. 3 din Decretul 168/1958, termenul de prescripţie este de 3 ani, fiind intervalul de timp stabilit de lege înlăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii acestui drept, termen care începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, principiul menţionat se aplică ori de câte ori nu-şi găseşte incidenţă vreo regulă specială, edictată pentru un caz particular.
Cum în speţă, reclamanta şi-a fundamentat despăgubirile solicitate pe dispoziţiile înscrise în art. 998 şi urm. C.civ., se constată că momentul începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei a fost corect determinat din perspectiva incidenţei dispoziţiile speciale înscrise în art. 8 alin.(2) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la curgerea termenului de prescripţie al acţiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită, potrivit cărora “prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi cel care răspunde de ea”.
Prin urmare, în conformitate cu dispozițiilor legale sus evocate, începutul cursului prescripţiei extinctive a fost examinat și determinat corect din perspectiva celor două momente alternative pe care art. 8 alin. (2) din decret le stabileşte şi de la care termenul de prescripţie poate începe să curgă, şi anume: momentul subiectiv, respectiv data când păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, iar pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de aceasta.
În acest context al analizei, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapte ilicită nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, întrucât legiuitorul pentru a ocroti drepturile victimei a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel răspunzător de repararea acesteia, legiuitorul stabilind astfel că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de ea.
Întrucât, în cauză, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost analizată din perspectiva normei speciale în raport cu obiectul învestirii sale şi al temeiului juridic pe care acţiunea reclamantei se fundamentează, Înalta Curte constată că, în raport de situația de fapt stabilită în cauză care nu mai poate fi reevaluată în aceasta fază procesuală, instanţele de fond au determinat corect atât data la care s-a născut dreptul subiectiv la reparaţie şi dreptul la acţiune în răspundere civilă, cât și data de la care se putea exercita acest drept, demers ce implica cunoaşterea de către cel vătămat a acelor elemente şi împrejurări concrete pentru a putea acţiona în scop de obligare la despăgubiri.
Reținând aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale speciale care reglementează prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită, susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia dreptul material la acțiune s-ar fi născut, potrivit recunoașterii reclamantei, la data deschiderii procedurii de faliment a băncii, respectiv 16.04.2002, nu poate fi primită. Data la care s-a procedat la deschiderea procedurii de faliment a băncii nu poate fi considerat, cum corect au apreciat instanțele de fond, momentul de început al termenului de prescripție în sensul prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut efectiv sau nu a putut să cunoască actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune, precum și pe cel care este ținut să răspundă, deoarece nu poate acționa, întrucât, în caz contrar, dacă prescripția ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată.
În contextul împrejurărilor cauzei, s-a reținut că deși la momentul deschiderii procedurii de faliment a Băncii X., creditul era înregistrat în contabilitatea băncii ca fiind un credit restant, la momentul respectiv nu exista certitudinea că s-a produs vreun prejudiciu datorită, pe de o parte, modului de derulare a contractului de credit nr. xx6/2001, dar şi faptului că până la data de 23.12.2001 au fost efectuate plăți ale ratelor scadente. Prin urmare, în circumstanțele expuse, a fost reţinut corect momentul la care reclamanta a cunoscut sau putea să cunoască paguba şi persoana care răspunde, respectiv data de 09.09.2003, moment la care cererea de executare silită declanșată de lichidatorul judiciar în privința imobilului adus în garanție a fost încuviințată, cu consecința înscrierii somaţiei în cartea funciară. Or, acesta este momentul la care s-a constatat lipsa înscrierii în cartea funciară a dreptului de ipotecă asupra imobilului în favoarea Băncii X. și, deci, imposibilitatea recuperării creditului în lipsa înscrierii garanției reale în cartea funciară, împrejurare de natură a marca momentul cunoașterii existenței faptei de natură a produce un prejudiciu cert reclamantei.
Or, în raportat la această dată, s-a reținut judicios că plângerea penală promovată de reclamantă la data de 7.02.2005 împotriva pârâtei A. (moment la care s-a constituit şi parte civilă în vederea recuperării prejudiciului produs prin infracțiune) a condus la întreruperea termenului de prescripție.
Constituirea de parte civilă în procesul penal valorează cauză de întrerupere a prescripției extinctive, deoarece denotă împrejurarea că titularul dreptului a ieșit din starea de expectativă, pârâta din prezenta cauză fiind trimisă în judecată prin rechizitoriul Parchetului Național Anticorupție din 13.06.2005 (alături de alți inculpați) pentru săvârșirea infracțiunilor de acordare de credite sau subvenții cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărite, conform legii sau normelor de creditare, a destinațiilor contractate ale creditelor sau subvențiilor ori neurmărirea creditelor restante, fapte prevăzute de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000.
Prin memoriul de recurs, pârâta a susținut că instanța de apel a considerat greșit că prezenta acțiune este o continuare a acțiunii civile alăturată celei penale întrucât temeiul de drept și normele de procedură aplicabile diferă, apreciind astfel că plângerea penală nu are efect întreruptiv al prescripției deoarece achitarea sa în procesul penal, ca urmare a dezincriminării faptelor, este similară unei cereri de chemare în judecată în materie civilă care a fost respinsă ori anulată.
Susținerile recurentei nu sunt fondate, deoarece datorită dezincriminării, după comiterea faptei, a unei infracțiuni, partea vătămată care s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal pentru recuperarea prejudiciului are posibilitatea, sub aspectul pretenţiilor civile, promovării unei acţiuni separate în faţa instanţelor civile în vederea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul civil cauzat. În cauză, prin sentința penală nr. 213/2007 pronunțată de Judecătoria Sighișoara s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C.proc.pen., achitarea pârâtei A. deoarece faptele săvârşite sub imperiul legii vechi nu mai constituiau infracţiuni potrivit legii noi, acțiunea civilă a părții civile Băncii X. alăturată acțiunii penale fiind lăsată nesoluționată. În acest context, instanța de apel a statuat corect că cererea de chemare în judecată formulată, ulterior, de reclamantă la data de 15.01.2009, care face obiectul acțiunii de față, deși constituie o acţiune separată în faţa instanţei civile în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin săvârşirea faptei respective, reprezintă o continuare a acțiunii civile lăsată nesoluționată prin hotărârea penală de achitare, atât timp cât incriminarea/dezincriminarea unor fapte țin de marja de apreciere a legiuitorului care are îndreptățirea de a plasa protecția constituțională a valorii care nu intră sub incidența penalului în sfera răspunderii civile delictuale.
Contrar susținerilor recurentei, în cauză nu se poate reține că achitarea dispusă în procesul penal ar fi similară unei cereri în materie civilă care a fost respinsă și că, astfel, ar fi incidente dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Instanţa de apel a stabilit corect că, în speţă, a operat întreruperea termenului de prescripţie întrucât prin sentinţa penală nr. 213 din 28.11.2007, Judecătoria Sighișoara deși a dispus achitarea pârâtei A., prin dispozitivul hotărârii, instanța penală a făcut aplicarea dispozițiilor art. 346 alin. (4) C.proc.civ. și a lăsat nesoluționată acţiunea civilă formulată de reclamantă, alăturată acțiunii penale. Or, în contextul celor statuate prin hotărârea penală, instanța de apel a concluzionat judicios că soluţia dispusă prin hotărârea penală nu echivalează cu respingerea acțiunii civile, ceea ce exclude reținerea în cauză a ipotezei reglementată de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Raționamentul judiciar îmbrățișat de instanța de apel este corect, deoarece în caz contrat s-ar ignora principiul „electa una via non datur recursus ad alteram”, în raport de care reclamanta, care a declanşat procesul penal ca parte vătămată prin infracţiunea săvârşită de recurentă, constituindu-se parte civilă, nu putea promova în paralel o acţiune civilă pentru recuperarea aceluiași prejudiciu decât după pronunţarea hotărârii penale prin care, prin ipoteză, acţiunea sa civilă să nu fi fost soluţionată.
Nu poate fi primit nici argumentul recurentei potrivit căruia acțiunea civilă de față nu ar fi o continuare a acțiunii civile alăturată celei penale, atât timp cât în ambele situații demersul judiciar are la bază același temei juridic care antrenează răspunderea civilă delictuală.
Astfel, în ipoteza în care partea vătămată se constituie și parte civilă în procesul penal, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (3) C.proc.pen. din 1968, repararea pagubei se face în modalitățile prevăzute de lit. a) si b) "potrivit legii civile", ceea ce înseamnă că legea penală trimite atât la dispozițiile civile de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 998 - 1003 C.civ., având în vedere data săvârșirii faptei prejudiciabile), cât si la cele de drept procesual civil, derogările în materie de procedură rezultate din alăturarea acțiunii civile acțiunii penale fiind expres reglementate în Cod procedura penală. Rezultă deci, că temeiul răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate în urma săvârșirii infracțiunii îl constituie temeiul general al răspunderii civile delictuale, astfel cum este reglementat în art. 998 - 999 C.civ., dispoziții legale care reprezintă și temeiul de drept al acțiunii de față.
Relativ la fondul cauzei, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate întrucât este contrară art. 185 și 225 din Normele metodologice privind activitatea de creditare și probelor administrate în cauză.
Premisa de analiză a pretențiilor reclamantei care vizează plata contravalorii prejudiciului cauzat de către pârâtă reclamă verificarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 și urm. C.civ. Astfel, cerințele legii impun ca persoana care a săvârșit un fapt ilicit să repare integral prejudiciile ce au rezultat din săvârșirea faptei, dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de textul legal evocat, respectiv: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul care poate consta în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Sub acest aspect, în mod corect instanța de apel a reținut caracterul ilicit al faptei pârâtei care, în calitate de director al sucursalei Băncii X., a acordat un credit pentru investiții fără asigurarea garanțiilor corespunzătoare, astfel încât omisiunea efectuării operațiunilor de înscriere a inscripției ipotecare de rang I în cartea funciară a produs reclamantei un prejudiciu prin imposibilitatea valorificării garanției reale în scopul recuperării creditului restant acordat SC Y. SA.
Din situația de fapt stabilită de instanțele de fond, rezultă că, potrivit clauzelor contractului de credit nr. xx6/2001, împrumutul acordat era garantat cu o ipotecă de rangul I, împrumutatul având obligația de a pune la dispoziția băncii toate documentele privind garanțiile, banca având dreptul de a verifica existența faptică și integrală a garanțiilor creditului. Pârâta a recunoscut că, deși a ridicat toate exemplarele actului autentificat, cu excepția exemplarului notarului public, nu a efectuat demersurile pentru a înscrie ipoteca în cartea funciară, susținând că a convenit cu reprezentantul debitoarei să întreprindă aceste demersuri, întrucât nu dispunea de personal suficient.
În cuprinsul cererii de recurs, pârâta a invocat prevederile art. 185 și 225 din Normele metodologice de creditare, susținând că obligația înscrierii ipotecii în favoarea băncii pentru garantarea creditului revenea economistului de credite și nu directorului sucursalei băncii. Apărarea pârâtei nu este întemeiată.
Relativ la fapta ilicită reținută în sarcina pârâtei cauzatoare a prejudiciului, deși, într-adevăr, la punctul 185 din Normele metodologice privind activitatea de creditare se prevede că solicitantul de credit trebuie să prezinte economistului de credite dovadă că nu există ipoteci constituite asupra imobilului respectiv, iar la punctul 225 se prevede ca după încheierea contractului de credit economistul de credite, înainte de punerea la dispoziţie a creditului aprobat, verifică înscrierea garanţiei imobiliare şi verifică obţinerea extrasului de carte funciară, recurenta nu a făcut dovada că ar fi procedat la predarea exemplarelor ridicate ale actului autentificat economistului de credite pentru ca acesta să-și îndeplinească obligațiile care îi reveneau sub aspectul verificării înscrierii faptice a garanției imobiliare.
De altfel, recurenta recunoaște și în cuprinsul memoriului de recurs că avea obligația de a urmări ca fiecare angajat să își îndeplinească corespunzător obligațiile de serviciu, astfel încât, potrivit atribuțiilor ce reveneau pârâtei în conformitate cu regulamentul băncii și fișa postului, rezultă că și însușirea de către aceasta chiar şi a unui act inform antrenează răspunderea civilă delictuală a acesteia. Mai mult chiar, în perioada în care a fost perfectat contractul de credit nr. xx6/2001, pârâta a fost cea care, în calitate de director, a formulat, în situații similare, cereri de înscriere ori radiere a unor ipoteci din cartea funciară, aceasta nefiind în măsură să justifice diligențele sale în alte cazuri de creditare cu garanții imobiliare, comparativ cu situația particulară din prezenta cauză. Relativ la notele de constatare ale economistului de credite din 30.07.2001 și 4.03.2002, ori verificările din 19.12.2001 ale inspectorilor BNR Sucursala Tg. Mureș la care face trimitere recurenta acestea sunt ulterioare datei la care a fost acordat creditul pentru investiții, fără asigurarea garanțiilor corespunzătoare, înscrisurile evocate nefiind în măsură să înlăture caracterul ilicit al faptei pârâtei care rezida în nesocotirea obligațiilor privitoare la înscrierea ipotecii cartea funciară pentru garantarea creditului acordat.
În acest context al analizei, acordarea despăgubirilor cu titlu de contravaloare a prejudiciului cauzat reclamantei a fost corect realizată prin prisma îndeplinirii condiției care impune existența unei fapte ilicite imputabilă pârâtei, ilicitatea faptei generând îndeplinirea și a condiției privind legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Hotărârea recurată a fost criticată și din perspectiva modului greșit de determinare a datei de la care s-a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale. Sub acest aspect, recurenta a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1088 alin. (2) C.civ. în sensul obligării sale eronate la plata dobânzii legale aferentă despăgubirilor începând cu data înregistrării plângerii penale, respectiv de la data de 27.01.2005 și până la data plății efective.
Din această perspectivă, critica recurentei se vădește a fi întemeiată, deoarece hotărârea recurată este nelegală sub aspectul aplicării dispozițiilor legale referitoare la determinarea momentului de la care pot fi acordate dobânzile legale, aspect care va atrage modificarea deciziei recurate pentru incidenţa motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Cuantumul despăgubirilor stabilite trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită, cât și beneficiul nerealizat, ținându-se seama de toate elementele necesare pentru ca despăgubirea să reprezinte o reparare completă a prejudiciului cauzat. Astfel, pentru ca reclamantul să nu fie lipsit de o parte din acest beneficiu, și anume de acela pe care nu l-ar putea realiza dacă plata despăgubirilor s-ar face cu întârziere, și pentru a evita un nou proces, este necesar ca cel care urmează a plăti despăgubirile să fie obligat și la plata dobânzii legale, pe tot timpul de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la completa lor achitare, deoarece din acest moment în care instanța a stabilit în mod definitiv daunele, acestea s-au transformat într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, deci într-o obligație care, având ca obiect restituirea unui sume de bani, produce, conform art. 1088 C.civ., dobânzi civile până la completa ei achitare.
În consecință, pentru motivele expuse, reținând nelegalitatea deciziei atacate pentru motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., recursul pârâtei declarat împotriva deciziei civile nr. 428/A/2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş, a fost admis. Drept urmare, a fost modificată deciziei recurate în sensul că, potrivit dispozițiilor art. 296 C.proc.civ., a fost admis apelul formulat de pârâta A. împotriva sentinţei nr. 97/2015 a Tribunalului Mureş. În consecinţă, sentinţa apelată a fost schimbată în parte, stabilindu-se că pârâta datorează dobânda legală aferentă sumei de 32.685,94 euro de la data deciziei recurate, respectiv 4.06.2015 şi până la achitarea integrală a debitului, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.