Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Imobil preluat abuziv de stat. Acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun formulată după apariția legii speciale de reparație. Inexistența unui ”bun” în patrimoniul titularului acțiunii. Invocarea dispozițiilor art. 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Inaplicabilitatea normei de drept unional.

 

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : acțiune în revendicare

  • imobil preluat de stat

                                                                                                        C.civ. din 1864, art. 480

 

Chiar dacă anterior, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat nulitatea măsurii de naţionalizare a imobilului revendicat, reclamantul nu poate pretinde că a recâștigat bunul în patrimoniul său câtă vreme prin dispozitivul hotărârii judecătorești menționate nu s-a dispus și restituirea bunului imobil.  Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pronunțarea Deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție  și schimbarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în 2010, remediul juridic pentru preluarea abuzivă a imobilelor în perioada regimului comunist, este dat de legea specială care derogă de la dreptul comun. Cu alte cuvinte, reclamantul nu poate triumfa în acțiunea în revendicare numai în temeiul unui vechi titlu de proprietate pe care nu-l mai poate exercita în prezent. Pentru a se putea prevala de dreptul la retrocedare în natură, trebuie fie ca imobilul să îi fie restituit în temeiul legii speciale de reparație, fie să se afle în posesia unei hotărâri judecătorești definitive care să dispună expres restituirea bunului.

În ceea ce privește dispozițiile art. 17 din Carta drepturilor fundamentale a UE, invocate în cadrul acțiunii în revendicare, acestea trebuie coroborate cu dispozițiile art. 52 alin. 2 din actul normativ menționat : ”Drepturile recunoscute prin prezenta cartă care fac obiectul unor dispoziții prevăzute de tratate se exercită în condițiile și cu respectarea limitelor stabilite de acestea”.

Interpretarea sistematică și cea teleologică impun concluzia că drepturile prevăzute de Cartă trebuie să fie corelate cu dreptul unional. Cu alte cuvinte, nu se poate invoca un drept prevăzut de Cartă independent de un drept protejat prin dreptul Uniunii Europene. De pildă, s-ar putea invoca apărarea drepturilor de proprietate intelectuală sau industrială, protejat prin mai multe directive și regulamente, acesta fiind un domeniu important al dreptului unional. De principiu, ar putea fi invocat un drept de proprietate sau un alt drept fundamental, numai dacă prin exercitarea acestuia s-ar împiedica libera circulație a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor sau persoanelor. Însă, în litigiul dedus judecății nu se ridică probleme legate de dreptul unional, astfel încât, Carta nu este aplicabilă, iar dispozițiile sale nu pot fi invocate ca atare.

 

Secția I civilă, decizia nr.726 din 29 martie 2016                  

 

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de19.10.2007, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., I. şi H. au chemat în judecată pârâţii J. şi L., M., N., O. şi P., R. şi S., T., U., V. Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primar General, solicitând să fie obligaţi pârâţii  să lase reclamanţilor  în deplină proprietate  şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţie cu subsol, parter, patru etaje şi mansardă precum şi teren în suprafaţă de 587 mp.

Valoarea imobilului revendicat - pentru stabilirea competentei materiale a instanţei - a fost estimată ca fiind 500.000 euro, echivalaţi la 1.700.000 RON.

În fapt, reclamanţii au arătat că imobilul a fost dobândit de autorii lor, Q., Q1 şi Q2, astfel cum rezultă din actul de vânzare autentificat sub nr. xxx6 din 10.06.1920, încheiat intre moştenitorii lui K., în calitate de vânzători şi Q., în calitate de cumpărător, actul de vânzare-cumpărare, transcris sub nr. xxxx0 din 27.11.1924, încheiat între Q3, în calitate de vânzător şi Q4, în calitate de cumpărător, având ca obiect ¼ din imobil, actul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. x din 02.01.1931, încheiat între Q., în calitate de vânzător şi Q1, în calitate de cumpărător, având ca obiect ¼ din imobil. În conformitate cu Autorizaţia de construire eliberată la 05.05.1932 imobilul litigios a fost identificat ca fiind situat în str. V. colţ cu str. H.

Compunerea imobilului litigios, astfel cum apare în Autorizaţia de construire mai sus menţionată, se regăseşte şi în Procesul-verbal de carte funciară nr. xxxx3/1943, unde este indicată şi adresa exactă - str. V.

În conformitate cu declaraţia autentică dată de Ț. Din 29.10.2002, Q. era cunoscut şi sub numele de Qx, astfel cum apare în actul de vânzare din anul 1920.

Q. a decedat în anul 1955, rămânând ca moştenitori, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 11.11.1998, următorii: A., B., C., X. şi D. Conform aceluiaşi certificat de moştenitor, Z. nu a acceptat succesiunea autorului său, fiind străin de aceasta, în condiţiile art. 700 C.civ.

Q1 a decedat la data de 08.05.1976, lăsând ca moştenitori, conform certificatului de moştenitor din 01.02.2002, pe A., B., C., X. şi D. De pe urma defunctului Q2, decedat la data de 02.01.1963,  au rămas ca moştenitori, conform certificatului de calitate moştenitor din 07.03.2002, următorii: Ș., A., X., D., B., C. Conform celor două certificate de moştenitor, Z. nu a acceptat succesiunea unchilor săi Q1 şi Q2, fiind străin de acestea, în condiţiile art. 700 C.civ.  X. a decedat, fiind la rândul său moştenită de reclamantul I.

Urmare a decesului lui Ș., au rămas ca moştenitori, conform certificatului de calitate de moştenitor din 05.03.2002, E., F. şi W. În conformitate cu certificatul de moştenitor din 27.01.2003, de pe urma defunctei W. au rămas ca moştenitori reclamanţii G. şi H.

Imobilul litigios a fost preluat de autorităţile comuniste, în mod abuziv, prin Decretul nr. 92/1950; astfel la poziţia 161 din listele anexă ale acestui act normativ, figurează unul dintre autorii reclamanţilor, Q.

Prin sentinţa civilă nr. 1456 din 03.07.2013 Tribunalul București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, ca inadmisibilă şi faţă de ceilalţi pârâţi, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că Legea nr.10/2001 a instituit o procedură administrativă specială având ca obiect restituirea imobilelor deţinute, la data intrării în vigoare a legii, de stat, unităţile administrativ-teritoriale ori de către alte persoane juridice constituite de stat ori la care acesta este asociat ori acţionar majoritar. Statul şi-a exercitat prerogativa dispoziţiei cu privire la imobilele preluate în perioada 1945-1989, stabilind pe cale legislativă că toate preluările din această perioadă, indiferent dacă au avut loc cu titlu valabil sau fără, au caracter abuziv şi, pe cale de consecinţă, în măsura în care respectivele imobile se mai aflau încă în patrimoniul persoanelor amintite în alineatul precedent, a decis restituirea acestora în natură persoanelor îndreptăţite.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă pentru minori și familie, prin decizia civilă nr. 539/A din 09.11.2015 a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinţei civile nr. 1456/2013, pronunțată de Tribunalul București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a că reținut că inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, având ca obiect un imobil trecut în proprietatea statului în perioada 06.03.1945 - 22.12.1998, formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor, persoane juridice şi întemeiată în drept pe dispoziţiile dreptului comun a fost în mod corect reţinută de prima instanţă. Această calificare rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Conform acestui text: bunurile preluate de stat  fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, instanţele judecătoreşti fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.

În februarie 2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, lege specială în materia restituirii unor astfel de imobile, care prevede o procedură de restituire administrativă, obligatorie şi prealabilă sesizării instanţei de judecată, pentru imobilele aflate încă în administrarea statului sau a altor persoane juridice, nu şi pentru cazul locuinţelor aflate în proprietatea altor persoane, inclusiv în proprietatea chiriaşilor cumpărători.

Soluţia este susţinută şi de Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru toate instanţele naţionale, care a statuat că în concursul dintre legea specială şi legea generală, conflictul se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres de legea specială.

În considerentele acestei decizii s-a arătat că, raportat şi la Decizia nr. LIII/2007, „….persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 Cod civil.

De asemenea, s-a precizat că numai persoanele, exceptate de la procedura acestui act normativ şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedarea bunului în litigiu.

Astfel, acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun este inadmisibilă atunci când, din probele administrate, rezultă că imobilul formează obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001 şi că acesta se mai află încă la stat sau la unitatea deţinătoare, soluţia dispusă de prima instanţă asupra excepţiei de inadmisibilitate fiind legală.

Nu se regăsesc în considerentele pentru care instanţa de fond a admis această excepţie, argumente legate de aplicarea Deciziilor nr. IX/2006 sau nr. 20/2007, astfel cum susţin reclamanţii şi nici nu se poate considera că o astfel de soluţie le-ar îngrădi accesul la instanţă. Aceasta, deoarece întreaga motivare a Deciziei nr. 33/2008 se raportează la jurisprudenţa CEDO, inclusiv din punctul de vedere al dispozițiilor art. 6 din Convenţia europeană, concluzionând în final în sensul asigurării unui astfel de acces, prin posibilitatea persoanei interesate de a supune controlului judecătoresc decizia/dispoziția de soluţionare a notificării. Acest lucru este posibil conform art. 26 din lege sau prin aceea de a ataca în instanţă refuzul de soluţionare a notificării, asimilat de ÎCCJ prin Decizia nr. XX/2007, cu respingerea cererii de restituire.

Cu privire la soluţia pronunţată de prima instanţă faţă de ceilalţi pârâţi, reclamanţii au invocat, în primul rând, un aspect procedural, susţinând că cererea lor de revendicare îndreptată împotriva persoanelor fizice a fost analizată cu depăşirea cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, în sensul că temeinicia sa a fost apreciată de instanţă în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 şi nu prin raportare la dispozițiile de drept comun invocate de ei ca şi temei juridic al cererii.

Deoarece obiectul revendicării îl constituie un imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect s-a apreciat de prima instanţă că o comparare legală a titlurilor de proprietate ale părţilor trebuie efectuată prin raportare la dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

O astfel de soluţionare a cauzei nu aduce atingere principiului disponibilităţii, astfel cum susţin apelanţii, care obligă instanţa de judecată să soluţioneze o cerere cu care a fost legal învestită cu respectarea limitelor obiectului acesteia şi al apărărilor făcute de părţi, fără a fi ţinută, însă, de temeiul juridic invocat de parte. Instanța de apel a statuat că imobilul revendicat prin acţiune, a fost proprietatea autorilor reclamanţilor şi a fost preluat de stat ca efect al aplicării dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. Pârâţii persoane fizice/autorii pârâţilor, la rândul lor, au dobândit apartamente din imobil prin contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu Statul Român, în baza Legii nr. 112/1995.

Curtea de Apel a stabilit că, potrivit probelor administrate în cauză, reclamanţii nu au o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care să se fi dispus restituirea bunului şi care să poată fi considerată bun în sensul Convenţiei, să se bucure de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 şi să-i îndreptăţească pe aceştia la redobândirea posesiei asupra apartamentului în litigiu, în mod corect instanţa de fond a concluzionat în sensul respingerii cererii de revendicare ca neîntemeiată

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii Y., Y1, prin reprezentant legal, Y3, G.,

H., criticând soluţia pentru nelegalitate, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct.7 şi 9 C.pr.civ.

             Astfel, s-a susţinut de recurenţi că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale privind protecţia dreptului de proprietate, în sensul că a apreciat că sunt valabile titlurile pârâţilor, care au cumpărat de la un neproprietar, fără a administra probele corespunzătoare în acest sens.

            Statul Român a preluat imobilul în litigiu în temeiul Decretului nr. 92/1950, act normativ inferior ca rang, Constituţiei române în vigoare la acea dată, care prevedea la art. 8 că proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege. De asemenea, potrivit art.10 din Constituţie, pot fi efectuate exproprieri pentru cauză de utilitate publică, pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită în justiţie.

            Decretul nr. 92/1950 era contrar Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, la care este parte şi semnatară România, precum şi art. 481 C.civ., potrivit cărora : nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire. 

            Trecerea imobilului în proprietatea statului în condiţiile decretului menţionat, nefiind subsumată cerinţelor unei exproprieri, în sensul art. 481 C.civ., nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietăţii, neputând constitui titlu al statului, care să-i permită înstrăinarea către terţi.

            În acest context, titlul reclamanţilor este mai bine caracterizat, dreptul de proprietate păstrându-se în patrimoniul lor, în comparaţie cu titlurile dobândite de pârâţi, în calitate de chiriaşi-cumpărători care au cumpărat de la un neproprietar. A aprecia în sens contrar, înseamnă să se perpetueze abuzurile sistemului comunist, încălcând drepturile reclamanţilor care nu mai au niciun mijloc efectiv de a-şi recupera bunurile preluate abuziv.

            Chiar dacă instanţa de apel a apreciat că în cauză este incidentă decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, totuşi trebuie avută în vedere teza a II-a a acestei decizii, în sensul că în măsura în care există o neconcordanţă între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se va da prioritate acesteia din urmă.

            Au fost invocate de către reclamanţi mai multe decizii ale Curţii Europene de la Strasbourg în cauzele : Păduraru, Străin, Săvulescu, Popescu şi Daşoveanu, Buttu şi Grădinaru c. României, în care s-a dispus ca Statul Român să restituie în natură, foştilor proprietari, imobilele înstrăinate chiriaşilor în baza Legii nr. 112/1995, în caz contrar, fiind obligat la despăgubire.

            Curtea a statuat că vânzarea de către stat unor terţi de bună-credinţă a unui bun al altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanţă a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a unei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

            Împotriva aceleiași decizii au declarat recurs și reclamanții A., B., C., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

            Reclamanţii au arătat că instanţa de apel, menţinând soluţia de respingere a acţiunii în revendicare, formulată în contradictoriu cu statul român reprezintă un fine de neprimire ce încalcă dispozițiile art. 6 alin. 1 din Convenţia europeană, mai ales în contextul dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 care a blocat accesul la un proces echitabil.

            Imobilul revendicat reprezintă un bun actual, în sensul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, câtă vreme există o hotărâre irevocabilă care afirmă că statul nu a avut niciodată un titlu asupra imobilului litigios.

            Recurenţii arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Convenţia europeană, art. 17 alin. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii europene, art. 147 alin. (2) din Constituţie, precum şi teza a II-a din Decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ.

            Au mai fost invocate de reclamanţi încălcarea principiilor de drept: tempus regit actum, al neretroactivităţii legii civile, al proporţionalităţii, al securităţii raporturilor juridice civile, precum şi dispoziţiile art. 480 C.civ.

            Deşi instanţele anterioare au motivat luând în considerare, motivarea din cauza Atanasiu c. României, în realitate această hotărâre-pilot trebuie interpretată în favoarea reclamanţilor care un bun actual şi au o hotărâre judecătorească în favoarea lor privind nevalabilitatea titlului statului.

            Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

            Examinând susținerile recurenților-reclamanți, deși cererile de recurs sunt cuprinzătoare, Înalta Curte va grupa criticile formulate și le va analiza, raportat la dispozițiile de nelegalitate invocate, respectiv art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ.

            Analizând actele și lucrările dosarului se reține că reclamanții au formulat o acțiune în revendicare, pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Au fost chemați în judecată, în calitate de pârâți, persoanele fizice, chiriașii-cumpărători ai imobilului revendicat (dezmembrat în mai multe apartamente), precum și Municipiul București, față de care acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă.

            Esențial pentru soluționarea litigiului este faptul că prin decizia civilă nr. 768/A din 20.10.2010 (decizie irevocabilă), pronunțată de Curtea de Apel București, a fost respinsă cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții din prezenta cauză, în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că Municipiul București nu mai are bunul imobil, nici în proprietate, nici în posesie – proprietari fiind intimații-pârâți.

În virtutea principiului disponibilității, reclamanții au formulat acțiunea în revendicare, insistând pe compararea titlurilor și pe jurisprudența CEDO, anterioară cauzei Maria Atanasiu și alții c. României. Ceea ce au susținut reclamanții este că în virtutea hotărârilor Curții Europene, au dobândit un bun, prin faptul că s-a statuat deja asupra preluării abuzive a bunurilor imobile ale antecesorilor, deoarece prin decizia civilă nr. 725/2006, definitivă şi irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti s-a constatat nulitatea măsurii de naţionalizare a imobilului proprietatea reclamanţilor, situat în Bucureşti aplicată în baza Decretului nr.92/1950 - poziţia 161 şi 5472.

Trebuie subliniat, însă, că nu s-a dispus restituirea bunului imobil, prin dispozitivul hotărârii judecătorești menționate, astfel încât reclamanții nu pot pretinde că au recâștigat bunul în patrimoniul lor. Astfel, dobândirea unui bun în virtutea jurisprudenței CEDO le-ar fi conferit un avantaj în compararea titlurilor, reclamanții având un titlu mai vechi, dobândit de la adevăratul proprietar.

Susținerile sunt nefondate, deoarece, deși acțiunea în revendicare a fost formulată în cursul anului 2007, hotărârea instanței de fond care produce efecte juridice este sentința civilă nr.1456 din 03.07.2013, pronunțată de Tribunalul București.

Or, la momentul pronunțării sentinței, la nivelul Curții Europene de la Strasbourg avusese deja loc un reviriment de jurisprudență, astfel încât hotărârea relevantă este cea pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții c. României, publicată în Monitorul Oficial al României la data de 22 noiembrie 2010.

Din considerentele acestei hotărâri rezultă că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele nr. 140 şi 143).

În cauză, la momentul formulării acțiunii în instanță în anul 2007, nu exista o hotărâre judecătorească în favoarea reclamanților care să statueze în sensul prevăzut de hotărârea-pilot pronunțată de Curtea Europeană. Această hotărâre nu a fost obținută nici ulterior anului 2010, astfel încât, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe simpla speranță de li se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care sunt de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată drept “bun” în sensul art. 1 protocolul 1 adițional la Convenție (în acest sens, Cauza Moșteanu c. României, 2002).

Această situație face neîntemeiate susținerile reclamanților privitoare la pretinsul conflict între legislația națională și Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul îndreptățirii lor la restituirea bunului preluat de stat de la autorii lor, condițiile în care se poate face restituirea fiind clarificate chiar de Curtea Europeană de la Strasbourg. Ca urmare, nu mai poate fi invocată jurisprudența anterioară cauzei Maria Atanasiu și alții c. României și nici cea referitoare la neretroactivitatea legii civile, de vreme ce s-a stabilit că litigiul fiind în curs, hotărârea care produce efecte este sentința civilă nr. 1456 din 03.07.2013, pronunțată de Tribunalul București.

Așa fiind, reclamanții nu pot dovedi existența bunului în patrimoniul lor, condiție esențială pentru formularea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun. În consecință, aceștia nu pot pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condițiile art. 480 C.civ. și nu pot triumfa în acțiunea petitorie, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.  În acest context, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au statuat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru acțiunea în revendicare, în ceea ce-i privește pe reclamanți, astfel încât cererea acestora a fost considerată neîntemeiată.

O parte din reclamanți au formulat și notificare în temeiul legii speciale de restituire a bunurilor preluate abuziv de statul comunist, urmând ca dreptul lor la despăgubire să fie valorificat conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, într-un cadru administrativ și procesual diferit de cel al

litigiului de față.

Este adevărat că în revendicare, instanța de fond este îndreptățită să statueze asupra preluării bunului și asupra validității preluării, însă, numai dacă nu există lege specială de retrocedare. Astfel, potrivit conform art. 6 alin. (2) din Legea nr.213/1998: “Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.”

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a Deciziei nr. 33/2008 și schimbarea jurisprudenței CEDO în 2010, remediul juridic pentru preluarea abuzivă a imobilelor în perioada regimului comunist, este dat de legea specială care derogă de la dreptul comun. Cu alte cuvinte, în situația dată, reclamanții nu pot triumfa în acțiunea în revendicare, numai în temeiul unui vechi titlu de proprietate pe care nu-l mai pot exercita în prezent. Pentru a se putea prevala de dreptul la retrocedare în natură, trebuie, fie ca imobilul să le fie restituit în temeiul legii speciale de reparație, fie să se afle în

posesia unei hotărâri judecătorești definitive care să dispună expres restituirea bunului.

Așadar, sunt nefondate criticile privind aplicarea dispozițiile art. 480 și 481 C.civ., precum și a susținerilor subsecvente din cererea de recurs formulată de reclamanți, referitoare la aplicarea principiile de drept: tempus regit actum, al neretroactivităţii legii civile, al proporţionalităţii și al securităţii raporturilor juridice civile. Este adevărat că probele considerate relevante de reclamanți sunt prezentate pe larg, dar acest lucru nu schimbă esența criticii de nelegalitate analizate mai sus.

Cererea de recurs este foarte amplă în expunerea jurisprudenței CEDO, anterioară anului 2010, însă reproducerea pasajelor din mai multe hotărâri ale instanței europene au doar rolul de a justifica faptul că reclamanții ar fi dobândit un bun în patrimoniul lor, aspect ce nu poate fi luat în considerare după cauza pilot Atanasiu și alții c. României.

Deși au fost invocate dispozițiile art. 17 din Carta drepturilor fundamentale a UE, acestea trebuie coroborate cu dispozițiile art. 52 alin. 2 din actul normativ menționat : Drepturile recunoscute prin prezenta cartă care fac obiectul unor dispoziții prevăzute de tratate se exercită în condițiile și cu respectarea limitelor stabilite de acestea.

Interpretarea sistematică și cea teleologică impun concluzia că drepturile prevăzute de cartă trebuie să fie corelate cu dreptul unional. Cu alte cuvinte, nu se poate invoca un drept prevăzut de Cartă, independent de un drept protejat prin dreptul Uniunii Europene. De pildă, s-ar putea invoca apărarea drepturilor de proprietate intelectuală sau industrială, protejat prin mai multe directive și regulamente, acesta fiind un domeniu important al dreptului unional. De principiu, ar putea fi invocat un drept de proprietate sau un alt drept fundamental, numai dacă prin exercitarea acestuia s-ar împiedica libera circulație a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor sau persoanelor. Jurisprudența Curții Europene de Justiție de la Luxembourg este foarte relevantă în acest sens, de exemplu, în cauza Elena Podinche împotriva României (ECLI:EU:C:2015:313) s-a statuat că:  

„În cadrul unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea poate interpreta dreptul Uniunii numai în limitele competențelor atribuite Uniunii Europene (a se vedea Ordonanța Vino, C‑161/11, EU:C:2011:420, punctul 25, Ordonanța Corpul Național al Polițiștilor, C‑434/11, EU:C:2011:830, punctul 13, și Ordonanța Schuster & Co Ecologic, C‑371/13, EU:C:2013:748, punctul 14).

  În ceea ce privește în special carta, articolul 51 alineatul (1) din aceasta prevede că dispozițiile sale se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Articolul 6 alineatul (1) TUE, care atribuie o valoare obligatorie cartei, precum și articolul 51 alineatul (2) din aceasta din urmă precizează că dispozițiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate (a se vedea în acest sens Hotărârea Siragusa, C‑206/13, EU:C:2014:126, punctul 20, Ordonanța Balázs și Papp, C‑45/14, EU:C:2014:2021, punctul 20, precum și Ordonanța Yumer, C‑505/13, EU:C:2014:2129, punctul 25).

  Or, atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe (a se vedea Hotărârea Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 22, Hotărârea Torralbo Marcos, C‑265/13, EU:C:2014:187, punctul 30 și Hotărârea Pelckmans Turnhout, C‑483/12, EU:C:2014:304, punctul 20).”

În litigiul dedus judecății nu se ridică probleme legate de dreptul unional, astfel încât, carta nu este aplicabilă, iar dispozițiile sale nu pot fi invocate ca atare.

Deși, o parte din criticile formulate de reclamanți s-au întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., acestea sunt nefondate, hotărârea instanței de apel îndeplinind cerințele legale.

 Înalta Curte, analizând decizia, constată că aceasta corespunde condițiilor impuse de art. 261 alin. 1 pct. 5 C.pr.civ., fiind motivată în fapt și în drept, instanța expunându-și raționamentul jurisdicțional, în mod logic și pertinent, rezolvând corespunzător cauza aflată pe rolul său.

În jurisprudenţa constantă a Curții Europene de la Strasbourg s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

În ceea ce privește dreptul la un proces echitabil, toate garanțiile de drept material și procesual au fost respectate, hotărârea recurată este amplu motivată și răspunde tuturor criticilor formulate de reclamanți. Au fost avute în vedere hotărârile CEDO, precum și jurisprudența internă, după pronunțarea cauzei Atanasiu și alții c. României, precum și Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Cele două hotărâri menționate anterior au produs o unificare a practicii judiciare, stabilind mecanismele de restituire a bunurilor preluate abuziv în perioada regimului comunist, aducând elemente de predictibilitate și constanță în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și a altor instanțe din țară.

Faptul că părțile nu sunt de acord cu modalitatea de soluționare a cauzei și considerentele expuse de Curtea de Apel, nu echivalează cu o nemotivare sau o nepronunțare asupra motivelor de apel.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.pr.civ. a respins, ca nefondate, recursurile formulate de reclamanți.