Cheltuieli de judecată. Onorariu de avocat. Reducere.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Dezbateri. Cheltuieli de judecată.
Index alfabetic : onorariu de avocat
- cheltuieli de judecată
C.proc.civ. din 1865, art. 274
Potrivit dispozițiilor legale, instanța poate reduce cuantumul onorariului de avocat fără ca prin aceasta să afecteze convenția părților, care își păstrează toate efectele prevăzute de lege. Faptul că una dintre părți a plătit un onorariu avocațial într-un cuantum proporțional cu valoarea pretențiilor, nu înseamnă că litigiul prezintă un grad ridicat de dificultate și nu trebuie să se reflecte asupra părții adverse care, în esență, a procedat conform legii, acționând pârâtul în instanță.
Secția I civilă, decizia nr. 866 din 12 aprilie 2016
Prin sentinţa civilă nr. 7261 din 17.12.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis, în parte, cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta SC X. SA, iar pe fond a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 25.129,38 euro echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloare despăgubiri pentru imobilul asigurat şi la plata sumei de 20.624 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile, precum şi la plata dobânzilor legale aferente sumelor solicitate, începând cu data introducerii acţiunii, respectiv 18.05.2012, şi până la plata efectivă. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanţa a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 12.001 lei, iar reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 11.000 lei, onorariul avocatului fiind redus conform art. 274 alin. (3) C.proc.civ., după care a dispus compensarea acestor sume, obligând, în final, pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.290,66 lei cheltuieli de judecată.
Anterior pronunţării sentinţei, prin încheierea de şedinţă din 12.04.2013, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cu motivarea că reclamanta are calitatea de parte în contractul de asigurare, iar cesionarea poliţei nu duce la pierderea calităţii procesuale active, existenţa dreptului la despăgubiri în patrimoniul său fiind un aspect de fond ce urmează a fi analizat cu ocazia pronunţării sentinţei.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut următoarele :
Reclamanta este proprietara imobilului situat în Bucureşti şi este beneficiara poliţiei de asigurare nr. 0xxxx din 18.06.2010 încheiată cu societatea pârâtă SC X. SA (fosta Y. SA), pentru apartamentul menţionat mai sus, poliţa având perioada de valabilitate 18.06.2010 – 17.06.2011. Din cuprinsul poliţiei de asigurare depusă la dosar rezultă că valoarea asigurată a imobilului este de 75.000 euro.
La data de 14.04.2011 a izbucnit un incendiu în apartamentul ce face obiectul poliţiei de asigurare, ocazie cu care a fost întocmit procesul verbal de intervenţie din 14.04.2011 de către ISU.
Reclamanta a deschis la societatea pârâtă dosarul de daune în data de 14.04.2011, fiind întocmit totodată proces-verbal de constatare daune de către inspectorul de daune al pârâtei.
Având în vedere că reclamanta a fost nemulţumită de modul de stabilire al despăgubirilor de
către asigurator, notificându-l pe acesta şi la data de 22.03.2012 (condiţii în care pârâta a precizat că îşi menţine oferta de despăgubiri anterioară), aceasta a formulat cerere de chemare în judecată.
Referitor la primul capăt de cerere, respectiv obligarea pârâtei la plata daunelor materiale, instanţa a reţinut că, deşi pârâta susţine că şi-ar fi îndeplinit obligaţiile, oferind reclamantei o sumă de bani cu titlu de despăgubire, cu toate acestea, suma oferită apare ca fiind necorespunzătoare în raport de prevederile contractuale, aspect ce rezultă din cuprinsul rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, în acest caz condiţia existenţei faptei de neexecutare a contractului urmând a fi analizată prin raportare şi la prejudiciul cauzat, dată fiind legătura dintre faptă şi prejudiciu.
În ceea ce priveşte valoarea despăgubirii cuvenite reclamantei pentru imobilul proprietatea acesteia, afectat de riscul asigurat, trebuie avute în vedere concluziile primului raport de expertiză depus la dosar de către expertul C., apreciind că acesta cuprinde anumite criterii de evaluare obiectivă, explicate într-un mod corespunzător de către expert şi susceptibile a fi urmărite şi de un observator independent. Nu va fi avută în vedere valoarea stabilită de către expert prin răspunsul la obiecţiuni.
În consecinţă, valoarea despăgubirii ce a fost acordată reclamantei este de 25.129,38 euro, echivalent în lei la data plăţii. Se constată că suma astfel acordată respectă şi prevederile art. 6.6. din condiţiile generale de asigurare, valoarea despăgubirii reprezentând cea mai mică valoare dintre suma asigurată/limita de despăgubire menţionată în contract şi cuantumul total al daunei.
Instanţa a înlăturat susţinerile pârâtei în sensul de-a fi scăzute din cuantumul acestei despăgubiri valoarea elementelor asupra cărora a apreciat că nu pot fi luate în calcul întrucât acestea nu au existat vreodată în apartament şi nici nu s-a dovedit a fi afectate de incendiu.
În ceea ce priveşte contravaloarea bunurilor mobile, instanţa a reţinut că, într-adevăr, potrivit art. 6.3.2 din condiţiile generale de asigurare, cuantumul daunei calculat pentru un bun din categoria celor menţionate la art. 1.2.1.b (respectiv bunuri aflate la locuinţa asigurată) a căruia valoare depăşeşte suma de 1.200 lei şi nedeclarat în cadrul inventarului din cererea chestionar nu va depăşi acest plafon valoric. Având în vedere că reclamanta nu a menţionat valoarea niciunui bun pe cererea chestionar, valoarea fiecărui bun care depăşeşte suma de 1.200 lei va fi redusă la această sumă.
Totodată, a fost acordată valoarea bunurilor menţionate în anexă ce coincid cu cele menţionate în anexa la procesul verbal de constatare de daune din data de 18.04.2011 şi nu şi a celor menţionate doar de către reclamantă şi care nu se regăsesc în aceasta, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a dovedit existenţa acestor bunuri prin documente justificative, dar şi existenţa lor în imobil la data la care a intervenit riscul asigurat.
Instanţa a apreciat ca fiind întemeiat şi capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate, având în vedere că potrivit art. 1084 C.civ. daunele interese cuprind atât pierderea suferită, damnum emergens, dar şi beneficiul de care creditorul a fost lipsit, lucrum cessans.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâta, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia nr. 529 din 03.07.2014, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă şi l-a admis pe cel formulat de pârâtă, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active în ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect plata despăgubirilor din poliţa de asigurare şi dobânzi legale aferente şi, în consecinţă, a respins aceste capete de cerere ca formulate de o persoană fără calitate procesuală. Sentinţa atacată a fost menţinută doar în ce priveşte respingerea capătului de cerere având ca obiect plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral ca neîntemeiat şi obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 11.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
Prin decizia civilă nr. 939 din 25.03.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a admis ambele recursuri, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivarea acestei decizii, instanţa de control judiciar a reţinut că instanţa de apel a interpretat greşit natura juridică a clauzei “Se cesionează în favoarea Q.” inserate în poliţa de asigurare.
În raportul de drept material dintre bancă şi reclamantă s-a stabilit că banca este îndreptăţită să încaseze sumele provenite din asigurare doar în cazul în care nu se pot menţine garanţiile, deci doar în măsura neexecutării obligaţiilor contractuale şi doar în limita creanţei de creditare, aspecte ce reies din susţinerile reclamantei ce se coroborează cu adresa din 16.01.2013 emisă de Q. Prin aceasta, banca şi-a exprimat acordul privind efectuarea demersurilor în vederea obţinerii despăgubirii. Aşadar, clauza în discuţie nu determină pierderea calităţii procesuale a reclamantei.
În consecinţă, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel a constatat, în mod nelegal, lipsa calităţii procesuale a reclamantei.
Toată motivarea instanţei de apel vizează efectul cesiunii poliţei de asigurare referitoare la dreptul la despăgubiri ce s-ar fi născut direct în patrimoniul băncii.
În rejudecare, instanţa de apel urmează ca, după stabilirea situaţiei de fapt, să stabilească în ce mod a fost făcută cesiunea raportat la asigurat şi asigurator, întinderea cesiunii, efectul cesiunii poliţei de asigurare raportat la contractul de asigurare şi sumele incluse, pentru a se constata dacă reclamanta are dreptul la despăgubiri în temeiul contractului de asigurare, drepturile şi obligaţiile părţilor în condiţiile cesionării poliţei.
Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 2084 din 14.12.2015, a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva sentinței civile nr. 7261/2013, pronunțată de Tribunalul București.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel, în rejudecare, după casare, a reținut că raportat la împrejurarea că pârâta a înţeles să nu mai susţină motivul de apel ce vizează calitatea procesuală activă a reclamantei, Curtea a statuat că reclamanta are calitate procesuală activă în cauză.
Astfel cum s-a reţinut în considerentele deciziei de casare, prin contractul de credit încheiat între reclamantă şi Q. s-a prevăzut că aceasta din urmă este îndreptăţită să încaseze sumele provenite din asigurare doar în cazul în care nu se pot menţine garanţiile, respectiv că cesiunea poliţei operează doar în situaţia neexecutării obligaţiilor de către reclamantă şi doar în limita creanţei pe care banca o are împotriva sa.
Întrucât imobilul, obiect al garanţiei, a fost readus în starea iniţială, aspect recunoscut de ambele părţi, astfel că nu se poate reţine că a operat cesiunea. Acest lucru trebuie coroborat şi cu adresele emise de bancă. Prin acestea, banca recunoaşte, în final, dreptul reclamantei de a încasa ea însăşi despăgubirea de la pârâtă.
Raportat la considerentele de mai sus, la susţinerile părţilor în urma casării primei decizii, Curtea a statuat că reclamanta este îndreptăţită să primească despăgubirea de la pârâtă, în baza contractului de asigurare încheiat.
Astfel cum s-a reţinut şi în cazul despăgubirii pentru bunul imobil, repararea prejudiciului suferit de reclamantă prin distrugerea bunurilor sale poate fi reparat prin acordarea întregii contravalori a acestora, inclusiv a TVA. Întrucât nu s-a făcut dovada că reclamanta ar beneficia, sub orice formă, de o scutire de la plata acestei taxe, Curtea a înlăturat şi această critică.
Sub aspectul capătului de cerere având ca obiect dobânda legală, pârâta a criticat această soluţie, susţinând că nu se află în întârziere, deoarece i-a oferit reclamantei suma de 15.303 euro cu titlu de despăgubiri, iar aceasta a refuzat. În plus, s-a arătat că despăgubirea solicitată prin cererea de chemare în judecată nu are un caracter cert.
Critica este neîntemeiată, căci pârâta i-a oferit reclamantei o despăgubire ce reprezintă doar jumătate din cea la care era îndreptăţită, astfel că refuzul său era întemeiat. Prin acţionarea în judecată, pârâta a fost pusă în întârziere în ce priveşte despăgubirea solicitată, conform art. 1088 C.civ. 1864. Faptul că despăgubirea nu are un caracter cert până la momentul pronunţării hotărârii nu înseamnă că dobânda penalizatoare nu este datorată începând cu data formulării cererii, căci aceasta are doar un efect declarativ în ce priveşte stabilirea despăgubirii, obligaţia pârâtei preexistând la data chemării în
judecată.
Referitor la soluţia de respingere ca neîntemeiat a celui de-al treilea capăt de cerere, care este vizată de apelul formulat de către reclamantă, Curtea a avut în vedere, așa cum a reţinut şi prima instanţă, că acesta a fost întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, fiind invocată, ca faptă ilicită a pârâtei, chiar neexecutarea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale ale acesteia, respectiv refuzul de a plăti despăgubirea.
Or, în prezenţa unui raport contractual ce reglementează răspunderea civilă ce rezultă din acest tip de fapte, răspunderea delictuală, de drept comun, este exclusă, părţile înţelegând să reglementeze raporturile juridice dintre ele. În acest sens, relativ la dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral, art. 3.18 din condiţiile generale stipulează că asiguratorul nu datorează despăgubiri pentru acest tip de prejudiciu.
Referitor la cheltuielile de judecată efectuate de pârâtă în faţa primei instanţei, acestea sunt compuse din onorariu de avocat în valoare de 46.671,18 lei şi onorariu de expert în sumă de 1.000 lei.
Prima instanţă a redus, în temeiul art. 274 alin. (3) C.proc.civ., onorariul de avocat pretins la suma de 10.000 lei. Această soluţie este criticată prin ambele apeluri formulate.
Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
Această intervenţie nu afectează dreptul la un proces echitabil recunoscut de art. 6 CEDO, ci este menită să asigure respectarea acestuia, de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului stabilit de art. 274 C.proc.civ., prin convenirea între avocat şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.
Tribunalul a analizat munca avocatului pârâtei, în raport de actele şi lucrările dosarului, prin comparare cu cea prestată de avocatul părţii adverse în aceeaşi pricină. Este adevărat că profesia de avocat nu presupune un preţ egal pentru muncă egală, dar în acele situaţii ca cea în speţă, instanţele nu intervin în raporturile dintre avocat şi client, evaluarea muncii avocaţilor se face doar pentru stabilirea obligaţiei ce este pusă în sarcina părţii adverse, de a rambursa cheltuielile de judecată constând în onorariul avocaţial achitat.
A accepta punctul de vedere al pârâtei, în sensul că reducerea onorariului nu trebuie să se producă, ar duce, indirect, prin cuantumul cheltuielilor pe care ajunge să le plătească la finalul procesului, la încălcarea dreptului reclamantei de acces la o instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, criticând soluția pentru nelegalitate, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Pârâta a criticat decizia instanței de apel, în ceea ce privește acordarea despăgubirii pentru bunul imobil și bunurile mobile afectate în incendiu, arătând că pentru bunul imobil trebuia stabilită suma echivalentă cu 12.645 euro, iar pentru bunurile mobile, suma de 11.650 de lei.
O altă critică privește dobânda legală acordată de instanță, în principal datorită faptului că pârâta a oferit reclamantei suma ce reprezintă despăgubirea, iar reclamanta a refuzat, astfel încât, nu poate fi imputată această sumă pârâtei.
În fine, s-a solicitat obligarea reclamantei la plata integrală a onorariului de avocat, în valoare de 46.761,18 lei, întrucât, în mod nejustificat, instanța a redus onorariul la 10.000 lei.
În esență, pârâta a susținut că valoarea apartamentului a fost stabilită prin expertiză, luându-se în considerare, elemente de înlocuire a elementelor avariate, cu prețuri mai mari decât cele folosite pentru construcția apartamentului, înainte de avarierea acestuia pentru incendiu. S-a arătat că această critică vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6.3.1 din contractul de asigurare a locuinței care prevede înlocuirea bunurilor avariate cu unele echivalente celor distruse în incendiu.
Astfel, elementele constructive ce au fost incluse în evaluarea despăgubirii, de către expertul tehnic, cu încălcarea contractului sunt: geamurile simple și armate, branșament gaze, coloane și legături de încălzire, corpuri de încălzire, calorifere, precum și o serie de aspecte care privesc organizarea și proiectarea. Aceste evaluări constituie o eroare a expertului, de care instanța de apel nu a ținut cont la pronunțarea deciziei.
De asemenea, prețurile avute în vedere de expert, ca valori de înlocuire ale bunurilor avariate, sunt eronate, deoarece conțin TVA, iar acesta se achită de către SC X. SA, dacă furnizorul este plătitor de TVA, în baza unei facturi, or acest lucru nu s-a dovedit în fața instanțelor anterioare. Astfel, în măsura în care materialele de construcții au fost cumpărate fără factură, SC X. nu datorează TVA, pentru că acesta nu s-a plătit de către societatea furnizoare. Instanța de apel a motivat în mod eronat că reclamanta nu este plătitoare a taxei pe valoarea adăugată, deoarece acest lucru nu a fost contestat, singurul aspect criticabil fiind includerea în prețul calculat pentru despăgubire a taxei menționate.
Referitor la bunurile mobile, valoarea prejudiciului acordat nu este întemeiat pe prevederile contractuale, tot raportat la includerea în prețul acestora a TVA-ului, care trebuia dedus din despăgubire.
Cea de-a doua critică vizează acordarea dobânzii, deși nu a existat o întârziere la plată din partea debitoarei-pârâte, astfel încât au fost încălcate dispozițiile O.U.G. nr. 13/2013, privind dobânda legală. Astfel, deși pârâta a oferit, în temeiul contractului de asigurare, suma de 37.406,09 lei, pentru bunurile mobile distruse în incendiu, reclamanta a refuzat, ceea ce înseamnă că întârzierea în achitarea creanței nu este imputabilă pârâtei, mai ales că suma stabilită, în temeiul expertizei este similară cu cea oferită inițial.
Cea de-a treia critică vizează cheltuielile de judecată, în sensul că, în mod nejustificat, instanța de apel a redus onorariul de avocat la suma de 10.000 lei, deoarece apărătorul a perceput o sumă raportată la valoarea de 150.000 de euro, solicitată inițial de reclamantă. Trebuia avut în vedere faptul că suma cerută s-a dovedit neîntemeiată, reclamanta a refuzat oferta inițială a societății-pârâte, dar au fost efectuate cheltuieli pentru apărare.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Examinând susținerile pârâtei, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.
Prima critică, referitoare la valoarea despăgubirilor acordate de instanța de apel, vizează administrarea și evaluarea probelor pe parcursul judecării cauzei.
Este neîndoielnic faptul că răspunderea pârâtei, în calitate de asigurător, decurge din contractul de asigurare, încheiat între reclamantă și pârâtă, iar despăgubirea este datorată, întrucât a intervenit riscul asigurat, adică un incendiu care a avariat locuința și pentru care trebuie evaluate pagubele produse.
Trebuie efectuată distincția între temeiul juridic al formulării acțiunii, care are la bază răspunderea contractuală a asigurătorului (așa cum rezultă din clauzele contractuale) și rezultatul probațiunii care determină cuantumul sumei acordate ca despăgubire. Așadar, premisa analizei jurisdicționale de la care se pornește este răspunderea contractuală, în temeiul căreia se naște dreptul de creanță al reclamantei, împotriva pârâtei, societate de asigurare, evaluarea dreptului de creanță, fiind stabilită prin probe, încuviințate de instanță.
Astfel, bunurile care au fost avariate în incendiu, valoarea lor de înlocuire, elementele care compun prețul (incluzând aici taxa pe valoarea adăugată) sunt aspecte care privesc situația de fapt ce trebuie stabilită de instanță.
Menționarea în considerente a situației că reclamanta, persoană fizică, nu este plătitoare de TVA nu afectează soluția pronunțată, deoarece așa cum s-a menționat anterior, TVA-ul este o componentă a prețului final, plătit de consumator. Consumatorul care cumpără un produs nu are nicio obligație juridică în legătură cu plata taxelor datorate de comerciant organelor fiscale ale statului, iar litigiul dedus judecății nu este unul fiscal ce vizează stabilirea sau deducerea taxei pe valoarea adăugată. Pe de altă parte, TVA-ul este o componentă a prețului valorii de înlocuire a bunurilor avariate și nu constituie un element separat de analiză, prețul materialelor fiind un aspect al situației de fapt, supus regulilor probațiunii judiciare.
Modalitatea de stabilire a pagubelor produse reclamantei, precum și cuantumul acestora, exprimat în bani, sunt rezultatul administrării și evaluării probelor, atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, ceea ce înseamnă că, în realitate, critica nu este de legalitate, ci una care vizează temeinicia, aspect ce nu poate face obiectul analizei instanței de recurs, ca urmare a abrogării art. 304 pct. 11 C.pr.civ.
Cea de-a doua critică privind acordarea dobânzii legale este neîntemeiată. Astfel, deși s-a susținut că a fost oferită de către pârâtă o anumită sumă de bani cu titlu de despăgubire, cuantumul acesteia a fost contestat de reclamantă, astfel încât până la stabilirea exactă a sumei datorate nu se poate susține că a fost îndeplinită obligația de plată. Cuantumul creanței a fost stabilit ca urmare a dezbaterii judiciare, astfel încât dobânda se calculează la suma stabilită de instanță, nu la cea oferită de pârâtă.
Este nefondată și critica privind acordarea cheltuielilor de judecată către pârâtă, deoarece în mod corect instanța de apel a apreciat că dreptul la un proces echitabil trebuie asigurat tuturor părților din proces, astfel încât suma plătită pentru un serviciu avocațial nu trebuie să împovăreze excesiv una dintre părți, care a înțeles să formuleze o acțiune în pretenții.
Chiar dacă, în practica judiciară și în doctrină s-a apreciat că obligarea la plata cheltuielilor de judecată a părții care pierde procesul este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, aceasta nu trebuie transformată într-o sancțiune care să afecteze accesul la justiție. Se poate observa că societatea-pârâtă a oferit o sumă de 37.406 lei ca despăgubire pentru bunurile mobile distruse în incendiu și a solicitat 46.761 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. Așadar, s-ar ajunge ca despăgubirea acordată să fie aproape anihilată de cheltuielile de judecată, ceea ce ar impieta în mod esențial asupra demersului judiciar al reclamantei.
De altfel, obligația de plată a cheltuielilor de judecată are un temei legal, prin dispozițiile art. 274 C.pr.civ., la fel ca și posibilitatea instanței de a reduce cuantumul onorariului de avocat, fără ca prin aceasta să afecteze convenția părților, care își păstrează toate efectele prevăzute de lege. Faptul că una dintre părți a plătit un onorariu avocațial, într-un cuantum proporțional cu valoarea pretențiilor, nu înseamnă că litigiul prezintă un grad ridicat de dificultate și nu trebuie să se reflecte asupra părții adverse care, în esență, a procedat conform legii, acționând pârâtul în instanță.
Decizia reclamantei de se adresa instanței de judecată pentru valorificarea drepturilor sale civile, acțiunea admițându-se în parte, nu reprezintă o faptă culpabilă, ci un demers legal, care permite afirmarea ordinii de drept, prin tranșarea litigiului dintre părți pe cale jurisdicțională.
Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C.pr.civ., a respins recursul, ca nefondat.