Contract de locaţiune. Invocarea de către pârât a excepţiei de neexecutare a contractului în faza apelului. Consecinţe
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Apelul
Index alfabetic : acţiune în pretenţii
-contract de locaţiune
-excepţia de neexecutare a contractului
NCPC, art. 425 alin. (1) lit. b), art. 478 alin. (2)
NCC, art. 1270, art. 1277, art. 1326 alin. (1), art. 1556, art. 1796
În apel, instanța care judecă litigiul realizează o veritabilă cercetare judecătorească a fondului litigiului, analizând, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare.
În cazul în care excepția de neexecutare a contractului, în raport cu care urma să fie evaluată temeinicia pretențiilor reclamantului potrivit art. 1556 C. civ., a fost invocată de pârât prin întâmpinarea formulată în faza de judecată a apelului, instanţa de apel neanalizând-o, motivat de lipsa acestei apărări în primă instanță, hotărârea astfel pronunţată este nelegală întrucât, în acest context, excepția de neexecutare apare ca o veritabilă apărare pe fond care a fost invocată legal de către intimatul-pârât și care era esențială pentru evaluarea temeiniciei pretențiilor afirmate prin cerere, absenţa acestei examinări lipsind partea de principalul său mijloc de apărare şi ducând la pronunțarea unei decizii cu ignorarea normelor de drept material evocate.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 92 din 26 ianuarie 2016
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. xx94/99/2013 reclamanta SC A. SA Iaşi, prin administrator B. SPRL Iaşi, a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Iaşi prin primar şi a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 14.218.429,71 lei reprezentând debit neachitat şi dobânda legală calculate de la data scadenţei şi până la data achitării efective a debitului.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1796, art. 1270 şi art. 628 alin. (2) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1370/2013 CA din 16.10.2013 pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea privind suspendarea judecăţii cauzei. A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iaşi.
Împotriva sentinţei civile nr. 1370/2013 CA din 16.10.2013 pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal a declarat apel reclamanta SC A. SA criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 113 din 19 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă a fost admis apelul formulat de reclamanta SC A. Iaşi, prin administrator judiciar B. Iaşi SPRL împotriva sentinţei nr. 1370/2013/ca din 16 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia II civilă, contencios administrativ şi fiscal, care a fost schimbată în parte în sensul că a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. Iaşi, prin administrator judiciar B. Iaşi SPRL în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iaşi, prin Primar. A fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 10.498.736,95 lei, din care suma de 10.235.877,68 lei reprezentând contravaloarea chiriei şi suma de 262.857,27 lei reprezentând dobânda legală, fiind păstrată dispoziţia din sentinţă referitoare la respingerea cererii de suspendare.
Prin încheierea din 6 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă a fost respinsă cererea formulată de SC A. SA Iaşi, prin administrator judiciar, vizând îndreptarea erorilor materiale strecurate în decizia nr. 113/19.05.2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă.
Împotriva deciziei nr. 113 din 19 mai 2014, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă au declarat recurs reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar B. Iaşi SPRL şi pârâtul Municipiul Iaşi prin primar.
Împotriva încheierii din 6 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă a declarat recurs reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar B. Iaşi SPRL.
Recursul reclamantei SC A. SA prin administrator judiciar B. Iaşi SPRL a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 483 şi art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei atacate, numai în ceea ce priveşte soluţia de respingere a solicitării reclamantei de acordare a chiriei aferente perioadei 12.11.2012 - 31.03.2013, precum şi soluţia de admitere numai în parte a dobânzii legale solicitate de reclamantă şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Iaşi, în limitele casării şi cu menţinerea actelor de executare ce vor fi fost executate până la momentul soluţionării recursului.
În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material” recurenta susţine că motivul care a condus la soluţia de admitere numai în parte a acţiunii şi la respingerea solicitării de acordare a chiriei aferente perioadei 12.11.2012 - 31.03.2013 este reprezentat de faptul că, în data de 17.12.2012, administratorul judiciar al reclamantei SC A. SA Iaşi a recepţionat notificarea nr. 115626/14.12.2012, prin care Municipiul Iaşi a notificat locatorul cu privire la încetarea, începând cu data de 12.11.2012, a contractului de locaţiune nr. 86009/10.10.2011.
În acest context, recurenta apreciază că această notificare nu a produs niciun efect juridic, astfel că şi perioada 12.11.2012 - 31.03.2013 se plasează pe tărâmul contractual, dedus din contractul de locaţiune nr. 86009/10.10.2011, hotărârea fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.
Astfel, recurenta consideră că notificarea nr. 115626/14.12.2012 nu se încadrează în niciuna dintre situaţiile prevăzute de părţi în care ar opera încetarea de drept a contractului de locaţiune nr. 86009/10.10.2011 şi nici în teza a III-a a art. 10 din contract (respectiv denunţare unilaterală), nefiind semnată de reprezentantul legal al Municipiului Iaşi.
De asemenea, nu era incident nici vreun caz de încetare din cele prevăzute în art. 1816 şi urm. C. civ., instanţa de apel făcând o aplicare greşită a normelor de drept material, respectiv a celor vizând principiul forţei obligatorii a convenţiilor civile - principiu care se răsfrânge şi asupra clauzelor contractuale vizând încetarea contractului.
Mai arată recurenta că notificarea privind denunţarea unilaterală a contractului de locaţiune reprezintă un act juridic unilateral care a fost revocat ulterior, respectiv prin adresa nr. 11486/05.02.2013.
În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”, recurenta consideră că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de admitere numai în parte a dobânzii legale solicitate, respectiv de admitere a dobânzii calculate numai până la data de 30.11.2012, şi nu până la data achitării efective a debitului principal, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Recursul pârâtului Municipiul Iaşi prin primar a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 483 şi art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea fiind dată „cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.
Recurentul susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1556 C. civ. care reglementează excepţia de neexecutare a contractului, precum şi cele ale art. 1270 C. civ., întrucât în cauză sunt îndeplinite condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, întrucât A. Iaşi este cea care nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate contractual şi că solicitarea intimatei-reclamante privind plata chiriei şi a dobânzii legale de întârziere este, în consecinţă, nefondată.
În acest sens, recurentul pârât consideră că sunt incidente dispoziţiile art. 1556, precum şi cele ale art. 1270 C. civ., întrucât, în mod greşit, instanţa de prim control judiciar a reţinut că Municipiul Iaşi prin primar „nu a contestat niciun moment cuantumul chiriei pretinse - respectiv că suma facturată nu ar corespunde valorii amortizării lunare care fac obiectul contractului de locaţiune, ori că facturarea debitului s-ar fi făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 7 din convenţia părţilor”.
Astfel, întrucât intimata-reclamantă nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii contractuale, A. Iaşi nu poate pretinde plata chiriei şi a dobânzii legale (ca accesoriu al debitului principal) dacă nu şi-a îndeplinit ea însăşi obligaţiile asumate în temeiul contractului, sens în care cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, contrar susţinerilor instanţei de apel.
Mai susţine recurentul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1.796 lit. b) C. civ., conform cărora „locatarul are obligaţia să plătească chiria în cuantumul şi la termenul stabilite prin contract”. Or, în opinia recurentului, refuzul la plată comunicat de Municipiul Iaşi reprezintă cea mai energică formă de contestare a existenţei şi cuantumului unei creanţe, producând efect paralizator asupra pretenţiilor A. Iaşi, cu atât mai mult în contextul absenţei unui raport de expertiză contabilă, cu consecinţa firească a respingerii cererii de chemare în judecată, contrar Deciziei civile nr. 113/19.05.2014.
Tot în acelaşi context, recurentul Municipiul Iaşi susţine reiterarea cererii de suspendare a judecăţii acţiunii ce face obiectul dosarului nr. xx94/99/2013 până la soluţionarea irevocabilă a judecăţii acţiunii ce face obiectul dosarului nr. xx9/99/2012 aflat pe rolul Tribunalului Iaşi, Secţia civilă, cu termen la data de 17.09.2014, întrucât soluţionarea dosarului de faţă depinde de soluţia instanţei de judecată în dosarul nr. xx9/99/2012 al Tribunalului Iaşi, deoarece în situaţia în care cererea de suspendare ar fi respinsă, iar judecata în cele două pricini ar continua în paralel, atunci există posibilitatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti irevocabile care nu se pot concilia.
Recursul reclamantei SC A. SA prin administrator judiciar B. Iaşi SPRL împotriva încheierii din 6 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a încheierii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Iaşi, cu aplicarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
Recurenta SC A. SA susţine că, în urma verificărilor privind cuantumul chiriei aferent perioadei octombrie 2011 - 11.11.2012, precum şi a dobânzii legale a constatat că instanţa de apel a săvârşit erori de calcul, involuntare.
Astfel, conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, cuantumul total al chiriei aferente perioadei octombrie 2011 - 11.11.2012, pentru care a fost admisă acţiunea reclamantei, este de 10.534.864.64 lei, astfel cum reiese din însumarea facturilor fiscale, şi nu de 10.235.877.68 lei, astfel cum apare menţionat în decizie, fiind evidentă comiterea unor erori de calcul, involuntare.
Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în cazul cuantumului total al dobânzii legale, valoarea acesteia la data de 30.11.2012 fiind de 262.859,27 lei, astfel cum reiese din însumarea facturIi fiscale prezentate, iar nu de 262.857,27 lei, cum din eroare s-a menţionat în dispozitivul deciziei.
O altă critică se referă la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.
Din această perspectivă, recurenta susţine că, în considerentele încheierii atacate, instanţa a reţinut că în cuprinsul deciziei nr. 113/19.05.2014 Curtea de Apel Iaşi ar fi avut în vedere toate facturile indicate de apelantă în cererea de îndreptare a erorii materiale, or, factura fiscală nr. 10993/30.11.2012, pentru suma de 815.418,63 lei, nu a fost luată în considerare la momentul pronunţării deciziei nr. 113/19.05.2014 pentru că, în această ipoteză, suma admisă prin decizie cu titlu de chirie ar fi fost mult mai mare, respectiv de 11.051.296,31 lei, în loc de 10.235.877,68 lei, astfel cum apare menţionat în decizie.
Aşadar, în condiţiile în care, pe de o parte, în cuprinsul încheierii atacate se arată că la momentul pronunţării deciziei nr. 113/2014 au fost avute în vedere facturi fiscale care însumează 11.051.296,31 lei, reprezentând contravaloare chirie, iar, pe de altă parte, în cuprinsul aceleiaşi încheieri se arată faptul că prin decizia nr. 113/2014 pârâtul Municipiul Iaşi a fost obligat la plata sumei de 10.235.877,68 lei reprezentând contravaloare chirie, este evident că încheierea cuprinde motive contradictorii, întrucât factura nr. 10993/30.11.2012, pentru suma de 815.418,63 lei, nu a fost luată în considerare la momentul pronunţării deciziei.
Mai susţine recurenta că, pe de altă parte, încheierea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de respingere a cererii privind îndreptarea erorilor materiale strecurate în decizia nr. 113/2014, întrucât în motivare instanţa arată că, în ceea ce priveşte limitele în care a fost admisă acţiunea, acestea au fost date de temeiul contractual al acţiunii, cât şi de faptul notificării încetării acestuia, începând cu data de 12.11.2012.
Or, prin cererea de îndreptare a erorilor materiale nu a invocat critici legate de limitele în care a fost admisă acţiunea - acestea făcând obiectul unui alt recurs care a fost promovat în cauză (recursul îndreptat împotriva Deciziei nr. 113/2014), ci s-a invocat exclusiv existenţa unor erori de calcul în ceea ce priveşte cuantumul chiriei aferente perioadei octombrie 2011 - 11.11.2012, precum şi existenţa unei erori de calcul în ceea ce priveşte dobânda legală, aceste considerente ale instanţei fiind străine de cererea de îndreptare a erorilor formulată de subscrisa.
Recurenta invocă în cauză incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - „când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii”.
Astfel, în cauză, deşi în motivare nu se precizează expressis verbis, instanţa lasă să se înţeleagă că cererea de îndreptare a fost respinsă pentru că acţiunea reclamantei a fost admisă numai în parte. Or, aspectele invocate în cuprinsul cererii de îndreptare vizau însuşi cuantumul chiriei admise, astfel că ele nu puteau face obiectul unei cereri de recurs, ci puteau fi semnalate exclusiv prin intermediul unei cereri de îndreptare a hotărârii - mijloc procesual de care recurenta a şi uzat. Aşadar, faţă de motivele efectiv invocate în cererea de îndreptare, instanţa trebuia să dea eficienţă dispoziţiilor art. 445 C. proc. civ., aceasta fiind singura cale procesuală prin care s-ar fi putut remedia inadvertenţele cu privire la cuantumul chiriei şi al dobânzii legale.
În cauză recurenta-reclamantă SC A. SA Iaşi prin lichidator judiciar B. SPRL Iaşi a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtului ca neîntemeiat.
În ceea ce priveşte motivul de recurs potrivit căruia instanţa de apel ar fi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1556 C. civ. care reglementează excepţia de neexecutare a contractului, precum şi cele ale art. 1270 C. civ., se arată că aceste aspecte nu au fost invocate la fond ca mijloc de apărare, ci direct în recurs. Adresele în cuprinsul cărora s-a invocat faptul că nu ar fi fost respectate prevederile contractului de locaţiune au avut în vedere facturile fiscale reprezentând contravaloarea dobânzii legale aferente debitului neachitat, dobânda legală fiind calculată în temeiul legii, iar nu al prevederilor contractuale. Prin celelalte adrese de returnare facturi nu s-a invocat excepţia de neexecutare a contractului extrajudiciar, iar aceasta, oricum, nu putea fi invocată motivat de faptul că locatorul şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale, iar pretinsa neexecutare parţială, chiar dacă ar fi fost reală, nu ar fi fost suficient de importantă pentru a îndreptăţi locatarul să refuze îndeplinirea propriilor obligaţii. Se mai susţine faptul că fiecare factură a fost însoţită de o anexă privind modul de calcul al chiriei în care era evidenţiată şi valoarea amortizării lunare a bunurilor închiriate. Cu privire la susţinerile recurentului-pârât vizând pretinsa interpretare greşită a dispoziţiilor art. 1796 lit. b) C. civ. se arată că pârâtul şi-a însuşit facturile anterior promovării litigiului, însă a condiţionat achitarea acestora de achitarea unor debite rezultând din alte acte juridice încheiate de părţi. Referitor la susţinerea pârâtului că ar avea calitatea de proprietar se arată că însăşi prin adresa emisă de acesta nr. 11486/5.02.2013 se arată că a folosit şi foloseşte bunurile în temeiul contractului de locaţiune, prin urmare, cât timp valabilitatea acestui contract nu a fost contestată, iar acest aspect nu face obiectul vreunui litigiu, afirmaţiile pârâtului nu au relevanţă. Recurenta-reclamantă solicită respingerea cererii de suspendare motivat de faptul că soluţia dată de instanţa de fond pe această cerere nu a fost apelată de pârât, prin urmare nu se mai poate analiza întrucât s-ar produce încălcarea puterii de lucru judecat a părţii din sentinţa civilă păstrată de instanţa de apel.
În cauză, recurentul-pârât Municipiul Iaşi prin primar a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat, suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. xx9/99/2012 şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. Prin aspectele relevate în întâmpinare sunt reluate motivele de recurs.
Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-civilă a procedat, la data de 30 ianuarie 2015, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil.
Completul de filtru, la data de 21 aprilie 2015, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea lui părţilor, pentru ca acestea să depună punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.
În data de 4 mai 2015, recurenta SC A. SA Iaşi prin lichidator judiciar B. SPRL Iaşi a depus punct de vedere la dosarul cauzei prin care a arătat că a luat act de concluziile raportului potrivit cărora recursurile sunt admisibile în principiu.
Constatându-se încheiată această etapă a procedurii de filtru, dosarul a fost înaintat completului de judecată în vederea soluţionării căii de atac la data de 26 ianuarie 2016.
Analizând recursurile, Înalta Curte le-a admis, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru considerentele care succed.
Recursul reclamantei a fost fundamentat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. și supune analizei instanței de recurs greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv lipsa motivării hotărârii referitoare la modalitatea de soluționare a capătului de cerere accesoriu.
În analiza recursurilor, Înalta Curte reține că acţiunea dedusă judecăţii este una în răspundere contractuală, fundamentată pe art. 7 din Contractul de locaţiune a bunurilor aflate în patrimoniul A. Iaşi SA nr. 86009/10.12.2011, în drept fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1270 și 1796 C. civ.
Greșita aplicare a legii de către curtea de apel se referă, în esență, la aprecierile potrivit cărora această instanță a considerat încetat contractul de locațiune nr. 86009/10.12.2011 la data de 12 noiembrie 2012 urmare notificării transmise de către pârâtă prin adresa nr. 115626/14.12.2012.
Criticile recurentei-reclamante deduc instanței, pe de-o parte, împrejurarea că notificarea de încetare a contractului nu putea să își producă efectele sub auspiciile art. 10 din contractul părților, dar și împrejurarea că această notificare, ca act unilateral al pârâtei, a fost revocată prin adresa nr. 11486/05.02.2013 prin care Municipiul Iași și-a reconsiderat intenția de încetare a contractului, comunicând reclamantei că intenționează să utilizeze și pe viitor bunurile care au făcut obiectul contractului de locațiune nr. 86009/10.12.2011, dincolo de orice corespondență anterioară cu privire la subiectul încetării relațiilor contractuale, confirmând executarea continuă a contractului.
Criticile astfel formulate sunt fondate. Instanța de apel a reținut teza încetării contractului la 12.11.2012, fără o motivare care să aibă în vedere limitele devoluțiunii în apel, așa cum acestea sunt stabilite în art. 478 alin. (2) C. proc. civ.
Deși prin notificarea emisă prin adresa nr. 115626/14.12.2012, Municipiul Iași a solicitat încetarea de drept a contractului nr. 86009/10.12.2011 în condițiile stabilite în art. 10 ale convenției bilaterale, iar în acțiune reclamanta a argumentat teza continuării contractului susținând tocmai că nu a putut opera încetarea de drept, instanța de apel nu a luat în analiză aceste argumente. Astfel, nu s-a stabilit dacă notificarea încetării contractului a survenit ca urmare a încetării calității de operator al serviciului public de producere, transport furnizare și distribuție a energiei termice în municipiul Iași și dacă în aceste condiții noul operator a solicitat continuarea contractului sau dacă notificarea a avut semnificația unui act de denunțare unilaterală a locatarului, emanată de la reprezentantul legal.
Prin această omisiune, decizia instanței de apel nu permite evaluarea modului de aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1270 C. civ. referitor la puterea obligatorie a contractului, a modului în care acesta devine efectiv în convenția sinalagmatică.
Prin neidentificarea mijlocului prin care contractul a încetat să își producă efectele la 12.11.2012 - mai exact dacă acest contract a încetat ca urmare a faptului că municipiul nu mai deține calitatea de operator al serviciului public sau prin denunțare unilaterală - decizia curții de apel nu a permis nici verificarea modului de aplicare a dispozițiilor art. 1277 C. civ., adică dacă eventuala denunțare unilaterală a fost emisă cu respectarea unui termen rezonabil pentru cocontractant sau dacă putea să-și producă efectele la o dată anterioară celei la care a fost emisă ori comunicată locatorului. În acest context, Înalta Curte subliniază că notificarea încetării a fost emisă de Municipiul Iași la 14.12.2012 cu adresa nr. 115626, a fost transmisă A. Iași la 17.12.2012 și menționează ca dată a încetării contractului 12.11.2012, dată căreia instanța de apel i-a dat relevanță în stabilirea duratei contractului.
În fine, recurenta critică decizia instanței de apel și cu privire la considerarea înseși a încetării contractului, critică fundamentată pe caracterul retractabil al actului juridic unilateral. Astfel, a susținut că în intervalul 12.11.2012 și 05.02.2013 - dată la care Municipiul Iași a emis adresa nr. 11486 prin care a solicitat A. să considere că a folosit și folosește și în prezent bunurile în condițiile prevăzute în contractul de locațiune nr. 86009/10.12.2011 - nu au existat acte de lichidare a contractului și că, oricum, actul unilateral al încetării a fost revocat prin actul succesiv de confirmare a executării continue a locațiunii.
Nici acest argument nu a făcut obiectul analizei în apel. Înalta Curte notează că actul evaluat de instanța de apel pentru apreciarea datei încetării contractului de locațiune a fost adresa nr. 115626/14.12.2012.
Această adresă este, fără doar și poate, un act juridic unilateral care, potrivit art. 1326 alin. (1) C. civ., era destinat comunicării în măsura în care afecta drepturi ale destinatarului său. Efectul său tinde la încetarea unui raport juridic, de aceea, este unul extinctiv. În lipsa unei motivări corespunzătoare a deciziei din apel, în măsura în care această instanță a dat efect voinței de încetare a contractului urmare adresei nr. 115626/14.12.2012 începând cu o dată anterioară chiar, rezultă că instanța a ignorat pe de-o parte efectul extinctiv al actului unilateral și s-a oprit și la caracterul obligatoriu și irevocabil al acestuia, prin lipsirea de orice efecte a actului ulterior, adresa nr. 11486/05.02.2013.
Cu toate acestea, forța obligatorie și irevocabilitatea actului juridic unilateral, compatibile cu art. 1270 C. civ., sunt consecințe care privesc pe emitentul actului, și nu pe destinatarul său. Destinatarului, actul juridic unilateral îi este doar opozabil, iar efectele față de acesta se produc după acceptare sau după epuizarea oricărei contestații referitoare la valabilitatea sau eficacitatea actului.
În acest context, curtea de apel nu a realizat aceste analize pentru a putea aprecia efectul notificării de încetare a contractului de locațiune nr. 86009/10.12.2011 și utilitatea acestei notificări, cu atât mai mult cu cât a fost și retractată la 05.02.2013, retractare care viza menținerea contractului inițial.
Astfel, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs analizat este fondat.
Al doilea motiv de casare vizează lipsa motivării deciziei din apel referitoare la al doilea capăt de cerere, privitor la dobânzi. Recurenta-reclamantă a arătat că, în lipsa oricărei justificări regăsite în considerentele deciziei, dobânda a fost acordată pentru debitul apreciat ca restant numai până la 30.11.2012, dată fără semnificație în contextul procesului, iar nu până la achitarea integrală a debitului.
Și această critică este fondată. Considerentele instanței de apel s-au limitat, în privința dobânzilor, la a determina forfetar valoarea accesoriilor, dobândă legală, fără a justifica temeiul contractual sau legal care a determinat această apreciere, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat plata dobânzii legale, calculate de la scadență și până la data achitării efective a debitului.
Astfel, au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care impune prezentarea considerentelor pentru care anumite cereri ale părților au fost respinse sau parțial admise, lipsa motivării echivalând cu o nesoluționare pe fond a acestora.
Și recursul pârâtului este fondat și a fost admis. S-a susținut în dezvoltarea criticilor prezentate că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1556 și pe cele ale art. 1270 C. civ., neanalizând excepția de neexecutare invocată de Municipiul Iași.
Înalta Curte reține că instanța de apel, referindu-se la apărarea intimatei din apel cu acest conținut, a subliniat că în cadrul întâmpinării depuse de pârât în fața primei instanțe de fond nu s-a contestat cuantumul chiriei pretinse, respectiv că suma facturată nu corespunde valorii amortizării lunare a bunurilor care fac obiectul contractului de locațiune și, astfel, că facturarea debitului s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor art. 7 din contractul nr. 86009/10.12.2011 și a folosit un argument legat de faptul că nici în cadrul concilierii nu au fost ridicate asemenea obiecțiuni, iar reclamanta și-a executat obligațiile.
În realitate, excepția de neexecutare a contractului, în raport cu care urma să fie evaluată temeinicia pretențiilor reclamantului potrivit art. 1556 C. civ., a fost invocată de Municipiul Iași prin întâmpinarea formulată în faza de judecată a apelului și nu a fost analizată, motivat de lipsa acestei apărări în primă instanță.
Or, în apel, instanța care judecă litigiul realizează o veritabilă cercetare judecătorească a fondului litigiului, analizând, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare. În acest context, excepția de neexecutare apare ca o veritabilă apărare pe fond care a fost invocată conform de către intimat și care era esențială pentru evaluarea temeiniciei pretențiilor afirmate prin cerere.
Absenţa acestei examinări a lipsit partea de principalul său mijloc de apărare și a dus la pronunțarea unei decizii care a ignorat normele drept material evocate.
În măsura în care contractul care reprezintă cauza pretențiilor reclamantului este unul sinalagmatic, în rejudecare, instanța de apel va analiza această apărare de fond în mod efectiv, având în vedere mecanismul de executare a contractului prefigurat de părți prin toate clauzele sale, inclusiv cele cuprinse în art. 7.
În fine, examinându-se și recursul declarat de către reclamanta SC A. SA împotriva încheierii pronunțate la 6 octombrie 2006, prin care a fost respinsă solicitarea reclamantei de îndreptare a erorilor de calcul matematic strecurate în decizia nr. 113/19 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Înalta Curte reţine că recurenta a argumentat în principal că această hotărâre nu este motivată și că aceasta a fost dată cu încălcarea normelor de procedură care atrag nulitatea actului contestat.
Înalta Curte arată că în măsura în care criticile din recursul declarat de către reclamantă împotriva deciziei nr. 113/19 mai 2014 sunt considerate fondate, determinând casarea, iar prin dezlegările date se trasează instanței de apel obligația de a reevalua temeinicia cererii de chemare în judecată, chestiunile legate de stabilirea existenței și întinderii pretențiilor vor fi reevaluate în cadrul unei noi cercetări, efectul casării extinzându-se implicit asupra încheierii ulterioare.
De aceea, având în vedere considerentele dezvoltate în această decizie şi văzând dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. în conformitate cu care Înalta Curte, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată, vor fi admise recursurile declarate în cauză, va fi casată decizia şi încheierea atacate şi va fi trimisă cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.