Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele;
Prin sentința civilă nr. 1824 din 3 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis cererea principală, astfel cum a fost precizată şi restrânsă, formulată de reclamanta-pârâtă A. în contradictoriu cu pârâţii-reclamanţi B., şi pârâţii C.; a obligat pârâţii-reclamanţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul proprietatea reclamantei, identificat potrivit raportului de expertiză tehnică efectuat de expertul D., astfel: pârâţii-reclamanţi B. terenul în suprafaţă de 279 mp, delimitat în anexa nr. 1 la raportul de expertiză tehnică prin pct. 10-11-12-13-14-10, cu următoarele vecinătăţi: la nord str. X, la est necunoscut, la sud necunoscut, la vest E. (fost terenul defunctului pârât E.); pârâtul reclamant A. terenul în suprafaţă de 286 mp, delimitat în anexa nr. l la raportul de expertiză tehnică prin pct. 15-16-17-18-19-16, cu următoarele vecinătăţi; la nord str. X, la est A., la sud necunoscut, la vest necunoscut; pârâţii-reclamanţi B. şi A. terenul în suprafaţă de 351 mp, delimitat în anexa nr, 1 la raportul de expertiză tehnică prin pct. 16-20-21-22-18-17, cu următoarele vecinătăţi: la nord str. X, la est necunoscut, la sud B., la vest A. (fost terenul defunctului pârât A.); pârâţii-reclamanţi A. terenul în suprafaţă de 555 mp, delimitat în anexa nr. 1 la raportul de expertiză tehnică prin pct. 10-11-12-13-14-10, cu următoarele vecinătăţi: la nord str. X, la est necunoscut, la sud necunoscut, la vest necunoscut; pârâtele-reclamante B. terenul în suprafaţă de 491 mp, delimitat în anexa nr. 1 la raportul de expertiză tehnică prin pct. 23-22-28-32-33-34-35-23, cu următoarele vecinătăţi: la nord A. şi necunoscut, la est necunoscut, la sud D., la vest necunoscut; a omologat raportul de expertiză tehnică specialitatea topografie efectuat de către E. (filele 232-236, vol. I); a obligat pârâţii-reclamanţi să ridice construcţiile edificate pe terenul proprietatea reclamantei-pârâte; a autorizat reclamanta-pârâtă să ridice aceste construcţii pe cheltuiala pârâţi lor-reclamanţi, în caz de refuz al acestora; a omologat raportul de expertiză tehnică specialitatea construcţii civile efectuat de către expertul tehnic E. (filele 253-257, vol. 1); s-au respins cererile reconvenţionale, astfel cum au fost completate şi modificate, formulate în contradictoriu cu pârâtele Primăria Oraşului Voluntari şi Primăria com. Dobroeşti, pentru cererile principală şi reconvenţionale care au fost păstrate în cauză, ca fiind formulate împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; s-au respins în rest cererile reconvenţionale, astfel cum au fost completate şi modificate, ca fiind neîntemeiate; au fost obligaţi pârâţii-reclamanţi A. la plata către reclamanta-pârâtă A. a sumei de 12.780,00 lei (taxe de timbru şi onorarii experţi).
Împotriva sentinţei civile nr. 18241 din 03 octombrie 2010 pronunţată de Tribunului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat apel pârâta B.
Prin Decizia civilă nr. 1164 din 3 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lV-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea deciziei recurate, eu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apei, iar în subsidiar, casarea cu reţinere şi admiterea cererii reconvenţionale.
Prin Decizia nr. 2229 din 15 octombrie 2015 pronunţată în Dosar nr. x/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta B. împotriva Deciziei nr. 116/A din data de 3 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine; încălcarea prevederilor Decretului-Lege nr. 115/1938, referitoare la uzucapiunea extratabulară şi a deciziei în interesul Legii nr. 86/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; greşita soluţionare a excepţiilor privind lipsa calităţii sale procesuale pasive şi lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, datorită faptului că terenul pe care îl deţine nu se suprapune cu terenul reclamantei, iar titlul de proprietate a fost emis în mod nelegal; greşita reţinere a puterii de lucru judecat cu privire la soluţia dată în capeteie de cerere disjunse; greşita aplicare a regulilor în materie de uzucapiune reglementate de C. civ. din 1864; aplicarea greşită a Deciziei nr. 4/2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 129 teza ultimă şi art. 179 C. proc. civ., respectiv, art. 21 alin. (3) teza I din Constituţie, deoarece s-a respins solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului, semnăturii, conţinutului acelor înscrisuri depuse la dosar cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate al lui F.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea în cauza a Decretului-Lege nr. 115/1938, Înalta Curte a constatat că recurenta este în eroare cu privire la regimul publicităţii imobiliare din ţara noastră, caracterizat prin aceea căs cel puţin până la intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, nu a existat un sistem unic de publicitate imobiliară, aplicabil la nivelul întregii ţări.
Este îndeobşte cunoscut că sistemul de publicitate imobiliară ai cărţilor funciare, reglementat în a doua jumătate a secolului al XlX-Iea de legislaţia austriacă şi ungară, iar ulterior, de Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţîunilor privitoare la cărţile funciare, care cuprinde şi reguli speciale în materia uzucapiunii, era aplicabil în provinciile româneşti anexate de fostul Imperiu austro-ungar (Transilvania, Banat, Crişana, Satu-Mare, Maramureş şi Bucovina de Sud). In zona de situare a imobilului în litigiu era aplicabil, la momentul la care se pretinde că a început posesia şi pe parcursul ei, sistemul de publicitate al registrelor de transcripţiuni şi inscripţium, reglementat de C. civ. din 1864 şi C. proc. civ. din 1865, iar în materie de uzucapiune erau incidente normele de drept comun prevăzute de art. 1846 şi următoarele C. civ. din 1864.
Ca atare, nu a fost primită critica recurentei pârâte, bazată pe anumite dispoziţii din Decretul-Lege nr. 115/1938, acest act normativ neavând aplicabilitate sub aspect teritorial. Pentru aceleaşi considerente, s-a arătat că nu este incidenţă nici decizia în interesul Legii nr. 86/2007, care vizează prescripţiile achizitive începute sub imperiul Decretului-Lege nr. 115/1938.
În ce priveşte critica referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor C. civ. din 1864 în materie de uzucapiune, Înalta Curte a constatat că, în dezvoltarea acestei critici, recurenta a făcut exclusiv referire la modul de stabilire de către instanţele de fond şi de apel a situaţiei de fapt, invocând anumite probe (înscrisuri sau prezumţii simple), pe care a considerat că instanţele în mod neîntemeiat nu le-au luat în considerare.
Astfel, a susţinut recurenta ca nu ar fi putut păstra terenul timp de peste 30 de ani fără acordul autorităţilor şi că nu poate fî considerata detentor precar, deoarece în acest caz, statui i-ar fi interzis să îngrădească, să construiască şi să cultive terenul. A arătat că niciodată nu a fost tulburată, până când nu s-a formulat acţiunea în revendicare ce formează obiectul prezentei cauze şi ca nu există dovezi din care să reiasă că statul prin reprezentanţii săi legali sau alte persoane au adus la cunoştinţă recurentei că terenul a fost restituit vechiului proprietar.
A susţinut că, deşi nu are act de proprietate pe teren, nu poate pierde imobilul în acţiunea în revendicare formulată de reclamantă, deoarece, nici aceasta şi nici antecesorii săi în drepturi nu au ştiut, atunci când au încheiat actele de înstrăinare, unde anume este situat terenul, iar la momentul emiterii titlului de proprietate şi ulterior, când s-au încheiat actele succesive de vânzare, imobilul era deţinut în fapt de recurenta pârâtă.
De asemenea, a contestat conţinutul hărţilor cadastrale avute în vedere la efectuarea expertizei, invocând chiar o pretinsă conduită frauduloasă a autorităţilor în scopul deposedării celor care nu deţin acte de proprietate şi împroprietăririi unor persoane care nu aveau acest drept.
Din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că instanţa de apei, a reţinut, ca situaţie de fapt, că reclamanta nu a putut face dovada titlului în temeiul căruia a dobândit pretinsa posesie a terenului. Din probatoriul administrat a rezultat că terenul a fost dat de autoritatea locală, în fapt, în folosinţa pârâtei, pentru a fi cultivat cu legume, iar aceasta nu a dovedit prin probe vreo manifestare de voinţă exterioară (în afara simplei detenţii a terenului) care să ducă la concluzia că detenţia precară a fost intervenită în posesie utilă.
Aspectele invocate de recurentă nu reprezintă critici de nelegalitate, citind la schimbarea situaţiei de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, ceea ce nu se poate obţine pe calea recursului. Potrivit prevederilor art. 304 C. proc. civ., calea extraordinară de atac a recursului permite aducerea în faţa instanţei de recurs a unor critici care să vizeze exclusiv aspecte de nelegalîtate a hotărârii atacate, motivele de recurs fiind limitate la cele prevăzute de art. 304 pct 1-9 C. proc. civ. S-a reţinut că în speţă, recurenta este nemulţumită de modul în care instanţa a valorificat probatoriul administrat, ceea ce excede motivelor de recurs prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la modul în care s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea lui F., s-a constatat că acestea exced cadrului judecăţii, deoarece, în aceasta pricină, ca urmare a măsurii disjungerii, instanţa nu a mai fost învestită cu astfel de verificări.
Eventualele critici privind neiegalitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 trebuiau invocate în litigiul care a avut ca obiect soluţionarea capetelor de cerere disjunse, iar faptul că în acel litigiu s-a reţinut lipsa de interes a recurentei nu poate justifica reiterarea unor astfel de critici în cadru! recursului, deoarece, în calea de atac, instanţa este ţinută de cadrul şi limitele procesuale, sub aspectul obiectului, cauzei şi părţilor, stabilite în faţa primei instanţe.
Ca atare, atâta vreme cât, titlul de proprietate nu a fost anulat, iar actele de înstrăinare ulterioare sunt valabile, reclamanta justifică legitimarea procesuală activă în cauză, De asemenea, neanularea actelor ce constituie temeiul dreptului de proprietate al reclamantei face inaplicabil principiul nemo plus hms aci allium transferre potest, quam ipse habet, invocat de recurentă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei în cadrul acţiunii în revendicare, această excepţie se bazează pe susţinerea potrivit căreia terenul revendicat de reclamantă nu se suprapune cu terenul pe care-l deţine recurenta, această susţinere fiind bazată, la rândul ei, pe critici vizând completarea la raportul de expertiză din apel.
În concret, recurenta a readus în faţa instanţei de recurs obiecţiunile la completarea raportului de expertiză din apel, această completare fiind dispusă de instanţa de apel ca urmare a obiecţiunilor la expertiza întocmită la prima instanţă, obiecţiuni care fuseseră formulate de apelanta pârâtă la fond şi respinse de prima instanţă. Contestând concluziile conţinute în acest răspuns, recurenta a susţinut că expertul nu a avut în vedere probele, respectiv înscrisurile, schiţele şi planurile cadastrale invocate de recurentă, ci doar pe cele depuse de reclamantă.
S-a reţinut ca o astfel de critică nu poate fi primită de instanţa de recurs, deoarece, aşa cum s-a arătat deja în considerentele precedente, recursul nu permite reevaluarea probatoriului şi modificarea de către instanţa de recurs a situaţiei de fapt. Simpla nemulţumire a recurentei, neîncadrată din punct de vedere juridic într-unui dintre motivele de nelegalitate prevăzute de lege, nu poate permite modificarea deciziei recurale, ca urmare a reţinerii de către instanţa de recurs a unei alte situaţii de fapt, deoarece ar echivala cu transformarea recursului într-o cale de atac de devolutivă, contrar regimului său juridic.
Înalta Curte a constatat că, pe baza probatoriului administrat, instanţa de apel a reţinut că suprafaţa de teren de 491 mp deţinută de recurenta pârâta face parte din suprafaţa inclusă în titlul de proprietate din 1997, fiind dobândită de reclamantă prin actele translatîve de proprietate a căror nulitate nu s-a putut dovedi în cauză, situaţie în care, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că pârâta are calitate procesuală pasivă în cadrul acţiunii în revendicare.
S-a mai reţinut că nemulţumirile recurentei cu privire la modul în care s-a întocmit expertiza şi completarea ia raportul de expertiză se referă la aspecte ce ţin de nevalabilitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate, recurenta tinzând la dovedirea împrejurării că terenul nu a fost în mod legal atribuit prin titlul de proprietate. Or, atâta vreme cât capetele de cerere privind nulitatea acestui titlu şi a procesului verbal de punere în posesie au fost disjunse, aceste aspecte nu puteau face obiectul prezentei judecăţi, aşadar, nici obiectul verificărilor expertului.
În ceea ce priveşte cererile disjunse, recurenta a arătat că în mod greşit s-a reţinut puterea de lucru judecat, deoarece soluţia dată de Judecătoria Buftea nu a vizat fondul cauzei, ci s-a respins acţiunea pentru lipsa interesului.
Înalta Curte a constatat că într-adevăr, instanţa de apel a reţinut puterea lucrului judecat, ca prezumţie, considerând că, prin respingerea acţiunii vizând nulitatea titlului de proprietate, s-a confirmat valabilitatea acestuia. în realitate, soluţia dată în respectiva cauză nu a fost una pe fond, ci s-a respins acţiunea ca lipsită de interes, astfel încât este improprie concluzia că, printr-o astfel de soluţie, s-ar fi confirmat valabilitatea actului juridic atacat. Pe de altă parte, însă, aspectul învederat de recurentă, privind natura soluţiei pronunţate în cauza disjunsă, nu este de natură să schimbe datele problemei, deoarece, indiferent de faptul că s-a respins acţiunea pe excepţie sau pe fond, consecinţa sub aspectul nealterării valabilităţii actului este aceeaşi. Ca atare, câtă vreme titlu de proprietate nu a fost anulat (chiar dacă valabilitatea nu i-a fost confirmată prin respingerea pe fond a acţiunii în nulitate, aşa cum reţinuse instanţa de apel), Înalta Curte a reţinut că acesta produce efecte juridice, constituind temei al dreptului de proprietate invocat prin acţiune de reclamantă.
În ceea ce priveşte critica referitoare ia aplicarea greşită a deciziei în interesul Legii nr. 4/2006, Înalta Curte a constatat că aceasta este lipsită de interes în cauză, deoarece acţiunea reconvenţională formulată de recurentă, sub aspectul constatării dreptului său de proprietate dobândit prin uzucapiune, nu a fost respinsă pe motiv că posesia ar fi fost întreruptă ca efect ai intrării în vigoare a ceior două acte normative (aspect ce a constituit obiect de dezbatere în cadrul recursului în interesul legii, finalizat prin decizia invocată), ci pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile de fond ale uzucapiunii. Ca atare, s-a arătat că decizia în interesul Legii nr. 4/2006 nu este aplicabilă în cauza,
În ceea ce priveşte critica referitoare ia aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 129 teza ultimă şi art 179 C. proc. civ., respectiv, art. 21 alin. (3) teza I din Constituţie, deoarece s-a respins solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului, semnăturii, conţinutului aceior înscrisuri depuse Ia dosar cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate a lui. F., Înalta Curte a constatat că teza probatorîe propusă de recurentă vizează aspecte care nu erau relevante raportat la obiectul litigiului, deoarece recurenta urmărea prin aceste cereri privitoare la probe să dovedească nevalabilitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate emise în temeiul Legii nr. 18/1991, aspect care, aşa cum s-a arătat mai sus, nu constituia obiect al prezentului litigiu.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a analizat motivul referitor la dovedirea împrejurării că terenul în discuţie a aparţinut lui F. Prin această susţinere, recurenta tindea tot la dovedirea faptului că F. nu ar fi fost îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate, aspect care, aşa cum s-a arătat excede cadrului procesual obiectiv ai prezentului litigiu.
De asemenea, s-a susţinut ca din modul în care a fost redactată hotărârea nu poate determina dacă legea s-a aplicat corect sau nu şi că motivarea hotărârii cuprinde motive contradictorii, în sensul că din analiza situaţiei de fapt a apelului nu rezultă că terenul recurentei se regăseşte în titlul lui F. şi implicit, că face obiectul revendicării.
Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a motivat decizia recurată, atât în fapt, cât şi în drept, respectând dispoziţiile art, 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel încât nu se poate reţine că hotărârea recurată nu ar fi fost motivată. Pe de altă parte, susţinerea referitoare la motive contradictorii nu poate fi primită, deoarece acest motiv de recurs presupune existenţa unor contradicţii logice în cadrul motivării, prin reţinerea unor considerente care să se contrazică reciproc, nicidecum situaţia în care recurentul pretinde că nu s-au avut în vedere anumite probe şi nu s-a stabilit corect situaţia de fapt, această din. urmă ipoteză neputând fi încadrată în niciunul dintre motivele de nelegalitaîe prevăzute de art, 304 C. proc. civ.
În ce priveşte dispoziţiile Decretului nr. 151/1950, la care recurenta tace trimitere în motivarea recursului, s-a constatat că acestea nu au legătură cu prezenta cauză.
De asemenea, nu prezintă relevanţă, din perspectiva invocată de recurentă, probatoriul administrat în cauza penală având ca obiect tulburare de posesie.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel nu a. devoluat fondul, nu a analizat obiecţiunile la completarea raportului de expertiză, nu a dat eficienţă înscrisurilor invocate de recurentă, nu a dispus o altă expertiză şi nu a solicitat înscrisurile care au stat la baza cererii de reconstituire a dreptului de proprietate a lui F.
Înalta Curte a constatat, din nou, că toate aceste susţineri au ca finalitate invalidarea titlului de proprietate în baza căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, cu depăşirea cadrului prezentului litigiu.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a încuviinţat completarea raportului de expertiză efectuat la instanţa de fond, încuviinţând ca expertul să răspundă la obiecţiuni, a analizat probele administrate şi ie-a valorificat cu respectarea cadrului procesual obiectiv şi subiectiv, pronunţându-se doar în raport cu obiectul litigiului, astfel cum instanţa a rămas învestită ca urmare a disjungerii unora dintre capetele de cerere formulate pe cale reconvenţională. Raportat la acest cadru procesual, nu se impunea completarea probelor în sensul solicitat de reclamantă (respectiv, probe referitoare la preluare abuzivă a terenului şi cine a fost proprietarul terenului înainte de preluare).
Instanţa de apel a lămurit pe deplin regimul juridic al suprafeţei de leren revendicate, stabilind că acest teren a fost solicitat în procedura prevăzută de legile fondului funciar, fiind reconstituit dreptul de proprietate în favoarea lui F., iar ulterior a fost înstrăinat prin acte succesive de vânzare-curnpărare, fiind în prezent proprietatea reclamantei.
Susţinerile recurentei referitoare la faptul că ar exista o diferenţă de suprafaţă între terenul reconstituit prin titlul de proprietate şi cel rezultat în urma procedurii de alipire a parcelelor cumpărate de reclamantă, precum şi aspectul invocat de recurentă relativ la diferenţa de număr poştal s-a arătat nu constituie motive de nelegalitate ci, eventual, aspecte de netemeinicie, care ar fi trebuit să fie deduse spre analiză instanţei de apel. Or, recurenta nu a pretins că ar fi invocat aceste aspecte In apel şi instanţa de apel nu le-ar fi analizat, ci a susţinut aceste critici de netemeinicie direct în recurs, ceea ce este inadmisibil.
Pe de altă parte, independent de inadvertenţele privind numărul poştal sau suprafaţa totală a terenului rezultată din alipirea parcelelor cumpărate de reclamantă, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a stabilit, ca situaţie de fapt, pe baza raportului de expertiză, astfel cum a fost completat în apel (ca urmare a încuviinţării obiecţiunilor formulate de pârâta recurentă), că terenul în suprafaţă de 491 mp deţinut de pârâtă face parte din terenul reconstituit prin titlul de proprietate din 04 decembrie 1997, fiind doar o parte din terenul reconstituit prin acest titlu şi dobândit ulterior de reclamantă, iar în condiţiile în care pârâta nu are un titlu de proprietate şi deţine tară drept terenul reclamantei, acţiunea tn revendicare a fost în mod corect admisă.
În raport cu aceste considerente, constatând că nu este întrunit niciunul dintre motivele de recurs invocate. în temeiul art 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta B. a fost respins, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii pârâta B. a declarat, la data de 7 decembrie 2015, contestaţie în anulare.
Pârâta B. a decedat, iar reclamanții A. au arătat că înţeleg să continue procesul început de autoarea lor, B., depunându-se ulterior motivele contestaţiei în anulare.
În cuprinsul motivelor nu sunt indicate într-o manieră concisă care sunt criticiie formulate, prin raportare la motivele contestaţiei în anulare prevăzute în mod limitativ de legiuitor.
În acest context, intimata-reclamantă A. şi intimaţii-pârâţi B. au invocat inadmisibilitatea contestaţiei în anulare, arătând că motivele indicate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 317 şi 318 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că, cel puţin parţial, contestaţia în anulare poate fi examinată din perspectiva, motivelor contestaţiei în anulare prevăzute de art. 317 şi 318 C. proc. civ.
Astfel, într-o primă critică, se face trimitere la dispoziţiile art, 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi se arată că nu a fost îndeplinită procedura de citare cu A. , soţul contestatoarei B. Se susţine că reclamanta A. nu a înţeles că în cadrul procesului nu obligatoriu să figureze ca parte şi B., şi că „deşi l-a identificat, a omis ori a refuzat" să se judece şi în contradictoriu cu acesta. Apreciază că, faţă de obiectul cauzei, litisconsorţiul procesual era obligatoriu şi nu poate fi înlăturată aplicarea regulii unanimităţii.
Cu privire la motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a I-a C. proc. civ., se susţine că dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, din moment ce reclamanta A. a revendicat terenul situat pe Y., iar B. ocupa terenul situat pe Z.
Referitor la motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se arată că instanţa, respingând recursul, a omis că cerceteze motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, nu a fost analizat motivul de recurs prevăzut de ari. 304 pct. 5 C. proc. civ., în susţinerea căruia recurenta a arătat că instanţa de apel nu a devoluat fondul, nu a analizat obiecţiunile la completarea raportului de expertiză, nu a dat eficienţă înscrisurilor invocate de recurentă, nu a dispus o altă expertiză şi nu a solicitat înscrisurile care au stat la baza cererii de reconstituire a dreptului de proprietate a lui F.
Se arată că instanţa a omis să cerceteze şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., din perspectiva căruia recurenta a învederat că din modul în care a fost redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea s-a aplicat corect sau nu şi că motivarea hotărârii cuprinde motive contradictorii, în sensul că din analiza situaţiei de fapt a apelului nu rezultă că terenul recurentei se regăseşte în titlul lui F. şi implicit, că face obiectul revendicării.
Nu a fost analizat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la care recurenta a susţinut : încălcarea prevederilor Decretului-Lege nr. 115/1938, referitoare la uzucapiunea extratabulară şi a deciziei în interesul Legii nr. 86/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; greşita soluţionare a excepţiilor privind lipsa calităţii sale procesuale pasive şi lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, datorită faptului că terenul pe care îl deţine nu se suprapune cu terenul reclamantei, iar titlul de proprietate a fost emis în mod nelegal; greşita reţinere a puterii de lucru judecat cu privire ta soluţia dată în capetele de cerere disjunse; greşita aplicare a regulilor în materie de uzucapiune reglementate de C. civ. din 1864; aplicarea greşita a Deciziei nr. 4/20065 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 129 teza ultimă şi art. 179 C. proc. civ., respectiv, art. 21 alin. (3) teza I din Constituţie, deoarece s-a respins solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului, semnăturii, conţinutului acelor înscrisuri depuse la dosar cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate al lui F.
Contestaţia în anulare este nefondată, în considerarea argumentelor ce succed:
Pentru a exista motiv de contestaţie în anulare în sensul dispoziţiilor art. 317 alin. (1) C. proc. civ., este necesar ca procedura de citare pentru termenul când a avut loc judecata pricinii să nu fi fost legal îndeplinită faţă de partea care ulterior uzează de această cale extraordinară de atac, deoarece nerespectarea dispoziţiilor referitoare la procedura de citare este sancţionată cu nulitatea relativă (având în vedere interesul particular protejat prin norma legală), care poate fi invocată numai de partea lezată.
Prin „parte" se înţelege persoana care a formulat cererea de chemare în judecată, cea împotriva căreia s-a acţionat, cea care a intervenit sau a tbst introdusa în cauză, deci persoana care, având una dintre calităţile procesuale ce pot fi avute, a participat la judecarea unei cauze. De nelegalacitare se poate plânge numai partea care, din această cauză, nu a fost prezentă în instanţă pentru a-şi formula apărările. Această cale nu aparţine părţilor ce nu au fost prejudiciate în modul arătat şi, cu atât mai puţin, o pot folosi terţele persoane, în privinţa cărora instanţa nu a fost sesizată, deci nu au avut calitatea de parte în proces, chiar dacă ar fi avut dreptul şi interesul să participe la judecată, faţă de aceste persoane, hotărârea neavând putere de lucru judecat.
În speţă, se invocă lipsa de procedură cu A., soţul contestatoarei B., persoană care nu a avut calitatea de parte în dosarul în care s-a pronunţat decizia contestată, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de legiuitor.
Consideraţiile referitoare la excepţia lipsei coparticipării pasive obligatorii şi încălcarea regulii unanimităţii, reprezintă chestiuni ce nu au nicio relevanţă raportat la configuraţia juridică a dispoziţiilor art 317 alin. (1) C. proc. civ., ce vizează strict aspectul procedural al legalităţii procedurii de citare, respectată în cauză, sens în care motivul invocat nu poate fi primit.
În sensul dispoziţiilor art. 318 teza I C. proc. civ., noţiunea de „greşeală materială" reprezintă o greşeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avuî drept consecinţă pronunţarea unei soluţii eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluţia respectivă.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, întrucât este vorba de un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială" nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot ti valorificate greşeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
Prin consacrarea acestui motiv de contestaţie în anulare se urmăreşte îndreptarea unor erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, respectiv, respingerea greşită a recursului ca tardiv declarat. anularea greşită ca netimbrat ori ca declarat de o persoană fără calitate de reprezentant, etc, aspecte pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecîerea probelor.
În oricare dintre situaţii, pretinsa greşeală materială trebuie să se fi produs în etapa recursului soluţionat prin decizia a cărei retractare se solicită şi în raport de situaţia existentă la dosar la data pronunţării acesteia.
Pe de altă parte, nu orice greşeală materială conduce la admiterea contestaţiei în anulare, ci numai acele erori materiale esenţiale, care au fost determinante pentru soluţia instanţei de recurs.
În cauză, motivul susţinut de contestatori din perspectiva acestui text legal este inadvertenţa de număr poşta!, potrivit căreia reclamanta A. a revendicat terenul situat pe Y., iar B. ocupa terenul situat pe Z.
Cu privire la acest aspect, instanţa de recurs a reţinut că nu constituie motiv de neiegaiitate ci, eventual, aspect de netemeinicie, care ar fi trebuit să fie dedus spre analiză instanţei de apel. Or, recurenta nu a pretins că ar fi invocat acest aspect în apel şi instanţa de apel nu l-ar fi analizat, ci a susţinut această critică de netemeinicie direct în recurs, ceea ce este inadmisibil.
Pe de altă parte, independent de inadvertenţa privind numărul poştal, instanţa de recurs a constatat că instanţa de apel a stabilit, ca situaţie de fapt, pe baza raportului de expertiză, astfel cum a fost completat în apel (ca urmare a încuviinţării obiecţiunilor formulate de pârâta recurentă), că terenul în suprafaţă de 491 mp deţinut de pârâtă face parte din terenul reconstituit prin titlul de proprietate din 04 decembrie 1997, fiind doar o parte din terenul reconstituit prin acest titlu şl dobândit ulterior de reclamantă, iar în condiţiile în care pârâta nu are un titlu de proprietate şi deţine iară drept terenul reclamantei, acţiunea în revendicare a fost în mod corect admisă.
Având în vedere temeiurile expuse, rezultă cu evidenţă că prin criticile formulate, contestatorii nu vizează greşeli materiale în sensul art. 318 teza I C. proc. civ., aşa cum neîntemeiat susţin, deoarece tind să pună în discuţie elemente ale cauzei care, departe de a fi greşeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecăţii, ţin de dezlegarea dată de către instanţa de recurs aspectelor pricinii.
Dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei in anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestatori, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs ia recurs.
În cadrul jurisprudenţei C.E.D.O. principiul supremaţiei dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenţiei în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea raporturilor juridice este o dimensiune esenţială.
Acest concept presupune ca. o soluţie definitivă pronunţată de instanţe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Butnărescu).
În virtutea acestui principiu, nicto parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine reexaminarea cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă examinare. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat şi simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanţa de contencios european (Cauza Stan şi Rosemherg, Belasin, Blidarii, SC Sefer SA, Cornif, Cârstoiu. SC Editura Orizonturi SRL, Creţu, Caracas, lonescu, Puşcaş, Tripon, Savu, etc.)
Totodată, în Cauza Mitrea contra României la 29 iulie 2008, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că o caie extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv ca instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental" care poate conduce la arbitrariu.
Constatând astfel că nu au fost invocate motive prin care să fie imputate instanţei de recurs „greşeli materiale" în sensul considerentelor enunţate, acest motiv nu poate fi primit.
În ce priveşte motivul reglementat de dispoziţiile art 318 teza a II-a C. proc. civ., invocat de asemenea de către contestatori, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare, atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Nici aceste prevederi legale nu-şi găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât sunt nefondate susţinerile contestatorilor potrivit cărora, instanţa de recurs nu a analizat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel nu a devoluat fondul, nu a analizat obiecţiunile la completarea raportului de expertiză, nu a dat eficienţă înscrisurilor invocate de recurentă, nu a dispus o altă expertiză şi nu a solicitat înscrisurile care au stat la baza cererii de reconstituire a dreptului de proprietate a lui F.
Aceste aspecte au fost analizate de instanţa de recurs, care a constatat că toate aceste susţineri au ca finalitate invalidarea titlului de proprietate în baza căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, cu depăşirea cadrului prezentului litigiu.
Totodată, prin decizia pronunţată în recurs s-a reţinut, contrar susţinerilor recurentei, că instanţa de apel a încuviinţat completarea raportului de expertiză efectuat Ia instanţa de fond, încuviinţând ca expertul să răspundă ia obiecţiuni, a analizat probele administrate şi le-a valorificat cu respectarea cadrului procesual obiectiv şi subiectiv, pronunţându-se doar în raport cu obiectul litigiului, astfel cum instanţa a rămas învestită ca urmare a disjungerii unora dintre capetele de cerere formulate pe cale reconvenţionată. Raportat la acest cadru procesual, nu se impunea completarea probelor în sensul solicitat de reclamantă (respectiv, probe referitoare la preluare abuzivă a terenului şi cine a fost proprietarul terenului înainte de preluare).
De asemenea, s-a reţinut că instanţa de apei a lămurit pe deplin regimul juridic al suprafeţei de teren revendicate, stabilind că acest teren a fost solicitat în procedura prevăzută de legile fondului funciar, fiind reconstituit dreptul de proprietate în favoarea lui F., iar ulterior a fost înstrăinat prin acte succesive de vânzare-cumpărare, fiind în prezent proprietatea reclamantei.
S-a arătat de către contestatori că instanţa a omis să cerceteze şi motivul de recurs prevăzut de art 304 pct. 7 C. proc. civ., din perspectiva căruia recurenta a învederat că din modul în care a fost redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea s-a aplicat corect sau nu şi că motivarea hotărârii cuprinde motive contradictorii, în sensul că din analiza situaţiei de fapt a apelului nu rezultă că terenul recurentei se regăseşte în titlul lui F. şi implicit, că face obiectul revendicării.
Contrar ceior susţinute de contestatori, instanţa de recurs a analizat acest motiv de recurs şi a constatat că instanţa de apel a motivat decizia recurată, atât în fapt, cât şi în drept, respectând dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel încât nu se poate reţine că hotărârea recurată nu ar fi fost motivată. Pe de altă parte, s-a reţinut că susţinerea referitoare la motive contradictorii nu poaie fi primită, deoarece acest motiv de recurs presupune existenţa unor contradicţii logice în cadrul motivării, prin reţinerea unor considerente care să se contrazică reciproc, nicidecum situaţia în care recurentul pretinde că nu s-au avut în vedere anumite probe şi nu s-a stabilit corect situaţia de fapt, această din urmă ipoteză neputând fi încadrată în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
De asemenea, s-a arătat că nu prezintă relevanţă, din perspectiva invocată de recurentă, probatoriul administrat în cauza penala având ca obiect tulburare de posesie.
Prin contestaţia în anulare s-a susţinut că nu a fost analizat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire Ia care recurenta a susţinut : încălcarea prevederilor Deeretului-Lege nr. 115/1938, referitoare la uzucapiunea extratabulară şi a deciziei în interesul Legii nr. 86/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; greşita soluţionare a excepţiilor privind lipsa calităţii sale procesuale pasive şi lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, datorită faptului că terenul pe care îl deţine nu se suprapune cu terenul reclamantei, iar titlul de proprietate a fost emis în mod nelegal; greşita reţinere a puterii de lucru judecat cu privire la soluţia dată în capetele de cerere disjunse; greşita aplicare a regulilor în materie de uzucapiune reglementate de C. civ. din 1864; aplicarea greşită a Deciziei nr. 4/2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 129 teza ultimă şi art. 179 C. proc. civ., respectiv, art. 21 alin. (3) teza I din Constituţie, deoarece s-a respins solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului, semnăturii, conţinutului acelor înscrisuri depuse la dosar cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate al lui F.
Înalta Curte constata însă, că instanţa de recurs a cercetat toate aceste motive de recurs înfăţişate de recurenta-pârâtă.
Astfel, în ceea ce priveşte aplicabilitatea în cauză a Decretului-Lege nr. 115/1938, prin decizia atacată s-a constatat că recurenta este în eroare cu privire la regimul publicităţii imobiliare din ţara noastră, caracterizat prin aceea că, cel puţin până la intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, nu a existat un sistem unic de publicitate imobiliară, aplicabil la nivelul întregii ţări.
S-a arătat că este îndeobşte cunoscut că sistemul de publicitate imobiliară al cărţilor funciare, reglementat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de legislaţia austriacă şi ungară, iar ulterior, de Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiunjlor privitoare la cărţile funciare, care cuprinde şi reguli speciale în materia uzucapiunii, era aplicabil în provinciile româneşti anexate de fostul Imperiu austro-ungar (Transilvania, Banat, Crişana, Satu-Mare, Maramureş şi Bucovina de Sud). în zona de situare a imobilului în litigiu era aplicabil, la momentul la care se pretinde că a început posesia şi pe parcursul ei, sistemul de publicitate al registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni, reglementat de Codul civil din 1864 şi C. proc. civ. din 1865, iar în materie de uzucapiune erau .incidente normele de drept comun prevăzute de art. 1846 şi următoarele C. civ. din 1864,
Ca atare, nu a fost primită critica recurentei pârâte, bazată pe anumite dispoziţii din Decretul-Lege nr. 115/1938, acest act normativ neavând aplicabilitate sub aspect teritorial. Pentru aceleaşi considerente, s-a arătat că nu este incidenţă nici decizia în interesul Legii nr. 86/2007, care vizează prescripţiile aehizitive începute sub imperiul Decretului-Lege nr. 115/1938.
În ce priveşte critica referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor C. civ. din 1864 în materie de uzucapiune, Înalta Curte a constatat că, în dezvoltarea acestei critici, recurenta a făcut exclusiv referire la modul de stabilire de către instanţele de fond şi de ape! a situaţiei de fapt, invocând anumite probe (înscrisuri sau prezumţii simple), pe care a considerat că instanţele în mod neîntemeiat nu le-au luat în considerare.
Astfel, a susţinut recurenta că nu ar fi putut păstra terenul timp de peste 30 de ani tară acordul autorităţilor şi că nu poate fi considerată detentor precar, deoarece în acest caz, statul i-ar fi interzis să îngrădească, să construiască şi să cultive terenul. A arătat că niciodată nu a fost tulburată, până când nu s-a formulat acţiunea în revendicare ce formează obiectul prezentei cauze şi că nu există dovezi din care să reiasă că statul prin reprezentanţii săi legali sau alte persoane au adus la cunoştinţă recurentei că terenul a fost restituit vechiului proprietar.
A susţinut că, deşi nu are act de proprietate pe teren, nu poate pierde imobilul în acţiunea în revendicare formulată de reclamantă, deoarece, nici aceasta şi nici antecesorii săi în drepturi nu au ştiut, atunci când au încheiat actele de înstrăinare, unde anume este situat terenul, iar la momentul emiterii titlului de proprietate şi ulterior, când s-au încheiat actele succesive de vânzare, imobilul era deţinut în fapt de recurenta pârâtă.
De asemenea, a contestat conţinutul hărţilor cadastrale avute în vedere la efectuarea expertizei, invocând chiar o pretinsă conduită frauduloasă a autorităţilor în scopul deposedării celor care nu deţin acte de proprietate şi împroprietăririi unor persoane care nu aveau acest drept.
Din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel, a reţinut, ea situaţie de fapt, că reclamanta nu a putut face dovada titlului în temeiul căruia a dobândit pretinsa posesie a terenului. Din probatoriul administrat a rezultat că terenul a fost dat de autoritatea locală, în fapt, în folosinţa pârâtei, pentru a fi cultivat cu legume, iar aceasta nu a dovedit prin probe vreo manifestare de voinţă exterioară (în afara simplei detenţii a terenului) care să duca la concluzia că detenţia precară a fost intervertită în posesie utilă.
S-a reţinut că aspectele invocate de recurentă nu reprezintă critici de nelegalitate, ci tind la schimbarea situaţiei de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, ceea ce nu se poate obţine pe calea recursului. Potrivit prevederilor art. 304 C. proc. civ., calea extraordinară de atac a recursului permite aducerea In faţa instanţei de recurs a unor critici care să vizeze exclusiv aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, motivele de recurs fiind limitate la cele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. S-a arătat că în speţă, recurenta este nemulţumită de modul în care instanţa a valorificat probatoriul administrat, ceea ce excede motivelor de recurs prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte criticije referitoare la modul în care s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea lui F., s-a constatat că acestea exced cadrului judecăţii, deoarece, în această pricină, ca urmare a măsurii disjungerii, instanţa nu a mai fost învestită cu astfel de verificări.
Eventualele critici privind nelegalitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 trebuiau invocate în litigiul care a avut ca obiect soluţionarea capetelor de cerere disjunse, iar faptul ca în acel litigiu s-a reţinut lipsa de interes a recurentei nu poate justifica reiterarea unor astfel de critici în cadrul recursului, deoarece, în calea de atac, instanţa este ţinută de cadrul şi limitele procesuale, sub aspectul obiectului, cauzei şi părţilor, stabilite în faţa primei instanţe.
Ca atare, atâta vreme cât titlul de proprietate nu a fost anulat, iar actele de înstrăinare ulterioare sunt valabile, reclamanta justifică legitimarea procesuală activă în cauză. De asemenea, neanutarea actelor ce constituie temeiul dreptului de proprietate al reclamantei face inaplicabil principiul nemo plus iurîs ad allium îransferre potesi, quam ipse hahat^ invocat de recurentă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei în cadrul acţiunii în revendicare, această excepţie se bazează pe susţinerea potrivit căreia terenul revendicat de reclamantă nu se suprapune cu terenul pe care-i deţine recurenta, această susţinere fiind bazată, la rândul ei, pe critici vizând completarea ia raportul de expertiză din apel.
În concret, recurenta a readus în faţa instanţei de recurs obiecţiunîie la completarea raportului de expertiză din apei, această completare fiind dispusă de instanţa de apel ca urmare a obiecţiunilor la expertiza întocmită la prima instanţă, obiecţiuni care fuseseră formulate de apelanta pârâtă la fond şi respinse de prima instanţă. Contestând concluziile conţinute în acest răspuns, recurenta a susţinut că expertul nu a avut în vedere probele, respectiv înscrisurile, schiţele şi planurile cadastrale invocate de recurentă, ci doar pe cele depuse de reclamantă.
S-a reţinut că o astfel de critică nu poate fi primită de instanţa de recurs, deoarece, aşa cum s-a arătat deja în considerentele precedente, recursul nu pemiite reevaluarea probatoriului şi modificarea de către instanţa de recurs a situaţiei de fapt. Simpla nemulţumire a recurentei, neîncadraîă din punct de vedere juridic într-unui dintre motivele de nelegalitate prevăzute de lege, nu poate permite modificarea deciziei recurate, ca urmare a reţinerii de către instanţa de recurs a unei alte situaţii de fapt, deoarece ar echivala cu transformarea recursului într-o cale de atac de devolutivă, contrar regimului său juridic.
Înalta Curte a constatat că, pe baza probatoriului administrat, instanţa de apel a reţinut că suprafaţa de teren de 491 mp deţinută de recurenta pârâtă face parte din suprafaţa inclusă în titlul de proprietate din 1997, fiind dobândită de reclamantă prin actele translative de proprietate a căror nulitate nu s-a putut dovedi în cauză, situaţie în care, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că pârâta are calitate procesuală pasivă în cadrul acţiunii în revendicare.
S-a mai reţinut că nemulţumirile recurentei cu privire la modul în care s-a întocmit expertiza şi completarea la raportul de expertiză se referă la aspecte ce ţin de nevalabilitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate, recurenta tinzând la dovedirea împrejurării că terenul nu a fost în mod legal atribuit prin titlul de proprietate. Or, atâta vreme cât capetele de cerere privind nulitatea acestui titlu şi a procesului verbal de punere în posesie au fost disjunse, aceste aspecte nu puteau face obiectul prezentei judecăţi, aşadar, nici obiectul verificărilor expertului.
În ceea ce priveşte cereriie disjunse, recurenta a arătat că în mod greşit s-a reţinut puterea de lucru judecat, deoarece soluţia dată de Judecătoria Buftea nu a vizat fondul cauzei, ci s-a respins acţiunea pentru lipsa interesului.
Înalta Curte a constatat că într-adevăr, instanţa de apel a reţinut puterea lucrului judecat, ca prezumţie, considerând că, prin respingerea acţiunii vizând nulitatea titlului de proprietate, s-a confirmat valabilitatea acestuia. în realitate, soluţia dată în respectiva cauză nu a fost una pe fond, ci s-a respins acţiunea ca lipsită de interes, astfel încât este improprie concluzia că, printr-o astfel de soluţie, s-ar fi confirmat valabilitatea actului juridic atacat. Pe de altă parte, însă, aspectul învederat de recurentă, privind natura soluţiei pronunţate în cauza disjunsă, nu este de natură să schimbe datele problemei, deoarece, indiferent de faptul că s-a respins acţiunea pe excepţie sau pe fond, consecinţa sub aspectul nealterării valabilităţii actului este aceeaşi. Ca atare, câtă vreme titlu de proprietate nu a fost anulat (chiar dacă valabilitatea nu i-a fost confirmată prin respingerea pe fond a acţiunii în nulitate, aşa cum reţinuse instanţa de apel), Înalta Curte a reţinut că acesta produce efecte juridice, constituind temei al dreptului de proprietate invocat prin acţiune de reclamantă.
În ceea ce priveşte critica referitoare la aplicarea greşită a deciziei în interesul Legii nr. 4/2006, Înalta Curte a constatat că aceasta este lipsită de interes în cauză, deoarece acţiunea reconvenţională formulată de recurentă, sub aspectul constatării dreptului sau de proprietate dobândit prin uzucapiune, nu a fost respinsă pe motiv că posesia ar fi fost întreruptă ca efect al intrării în vigoare a celor două acte normative (aspect ee a constituit obiect de dezbatere în cadrul recursului în interesul legii, finalizat prin decizia invocată), ci pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile de fond ale uzucapiunii. Ca atare, s-a arătat că decizia în interesul Legii nr. 4/2006 nu este aplicabilă în cauză.
În ceea ce priveşte critica referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art 129 teza ultimă şi art 179 C. proc. civ., respectiv, art. 21 alin. (3) teza I din Constituţie, deoarece s-a respins solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului, semnăturii, conţinutului acelor înscrisuri depuse la dosar cu privire la reconstituirea, dreptului de proprietate a lui F., Înalta Curte a constatat că teza probatorie propusă de recurentă vizează aspecte care nu erau relevante raportat la obiectul litigiului, deoarece recurenta urmărea prin aceste cereri privitoare la probe să dovedească ne valabilitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate emise în temeiul Legii nr. 18/1991, aspect care, aşa cum s-a arătat mai sus, nu constituia obiect al prezentului litigiu.
Ca atare, instanţa de recurs nu a lăsat necercetat nici unul dintre motivele de recurs formulate de recurentă, motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza a Il-a C. proc. civ. având ca situaţie premisă neexaminarea unor motive de recurs, înţelese ca motive de casare sau modificare, aşa cum acestea sunt reglementate la art. 304 C. proc. civ., ceea ce presupune încadrarea criticilor formulate de parte în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
În speţă, din verificarea deciziei supuse contestaţiei în anulare rezultă că instanţa de recurs, statuând asupra încadrării în drept a recursului exercitat de contestatori, în exercitarea obligaţiei prevăzute de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., a analizat toate criticile care au putut fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Aşa fiind, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulata de contestatoarea B. (decedată) şi continuată de moştenitorii de A., a împotriva Deciziei nr. 2229 din data de 15 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia l civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2016.