Decizia nr. 575/2016
Asupra cauzei civile de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1239/C din 15 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a admis în parte cererea formulată şi precizată de către reclamanta A., în contradictoriu cu intimaţii B., C. și SC D. SRL.
S-a constatat calitatea de pârât a E., ca urmare a arătării titularului dreptului de către pârâţii B. şi C.
S-a admis în parte, cererea reconvenţională formulată de reclamantul - pârât E.
S-a admis cererea reconvenţională formulată de reclamanta pârâtă SC D. SRL.
S-a stabilit, în favoarea Statului Român, dreptul de proprietate cu titlu de construire asupra următoarelor construcţii, amplasate pe parcelele înscrise în C.F. Beiuş proprietatea reclamantei: atelier de tâmplărie-în prezent farmacie veterinară, extindere clădire-fosta infirmerie, extindere bloc alimentar, atelier şcoală, extindere garaj, depozit combustibil, centrală termică plus coş de fum, WC, cabină proiecţie, magazie, clădire administrativă și s-a dispus intabularea dreptului în C.F.
S-a stabilit, în favoarea reclamantei, dreptul de proprietate cu titlu de accesiune, asupra construcţiilor menţionate și s-a dispus intabularea dreptului de proprietate în C.F.
Au fost obligaţi pârâţii să elibereze, în deplină posesie şi proprietate, imobilele proprietatea reclamantei înscrise în C.F. Beiuş.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtului E. suma de 688.000 lei, contravaloarea manoperei şi materialelor încorporate în supraedificatele realizate după anul 1948.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei SC D. SRL. Burda suma de 15.000 lei, sporul de valoare adus atelierului de tâmplărie în vederea amenajării unei farmacii veterinare.
A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata folosului pe ultimii trei ani, pentru imobilele proprietatea reclamantei, din completarea de acţiune a acesteia.
A fost obligat pârâtul E. să plătească reclamantei suma de 10.000 lei cheltuieli de judecată parţiale.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei - reclamantă - reconvenţională S.C D. SRL suma de 100,15 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere faptul că potrivit înscrierilor din C.F. Beiuş, reclamanta este proprietară în baza sentinţei civile nr. 1165/2002 a Judecătoriei Beiuş, potrivit căreia aceasta a fost repusă în dreptul de proprietate, drept pierdut în favoarea Statului Român, în anul 1995, conform înscrierii din C.F. Beiuş.
În ceea ce priveşte nr. topografice înscrise în C.F. Beiuş, reclamanta figurează ca fiind proprietar al acestora în baza aceleiaşi sentinţe. Conform înscrierilor din C.F. Beiuş, imobilul a fost dezmembrat, după care, două dintre parcelele noi formate, s-au intabulat în favoarea Statului Român.
Față de această situaţie de carte funciară, s-a concluzionat că reclamanta este proprietară asupra imobilelor în litigiu, motiv pentru care, în temeiul art. 480 C. civ., s-a admis primul capăt din cerere privind revendicarea imobiliară.
În ceea ce priveşte folosinţa imobilelor, din analiza înscrisurilor şi a rapoartelor de expertiză efectuate, s-a reținut că pe terenul în litigiu au fost edificate mai multe construcţii după anul 1948, în incinta fostei ”Case de Copii” situată în Municipiul Beiuş, şi anume: atelier tâmplărie (în prezent farmacie veterinară), extindere fostă infirmerie, extindere bloc alimentar, atelier şcoală (uscătorie, tâmplărie, lenjerie, club, etc.), extindere, garaj, centrală termică + coş fum, WC, cabină proecţie, magazie, clădire administrativă.
În baza H.G. nr. 970/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Bihor - Anexa nr. 1, înscrise în C.F. Beiuş, este amplasat Centrul de Plasament Beiuş (ateliere, magazii, spălătorie, centrală termică, corp anexă cantină şi teren aferent), construcţie ce aparţine domeniului public al judeţului Bihor.
De asemenea, potrivit expertizei întocmite, s-au identificat construcţiile edificate după anul 1948 ca fiind în incinta fostei „Case de Copii”, iar valoarea de înlocuire a supraedificatelor a fost stabilită la suma de 703.000 lei.
Întrucât la momentul ridicării supraedificatelor, proprietar asupra terenului era Statul Român, s-a aplicat tratamentul juridic al constructorului de bună - credinţă, reclamanta invocând în favoarea sa accesiunea imobiliară.
Reținându-se buna - credinţă a constructorului, potrivit art. 494 alin. (3) C. civ., s-a constatat că reclamanta, în calitate de proprietar al terenului devine, prin accesiune, şi proprietar asupra construcţiilor ridicate după anul 1948, dar că este obligată, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, să-l despăgubească pe constructor cu o sumă de bani egală cu valoarea materialelor şi preţul muncii, şi anume cu suma de 703.000 lei rezultată din expertiza întocmită.
Întrucât construcţiile expertizate se află în domeniul public al judeţului Bihor, conform H.G. nr. 970/2002, a fost obligat pârâtul E. la plata acestei despăgubiri.
Solicitarea reclamantei privind c/val lipsei de folosinţă pe ultimii 3 ani a fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât proprietarul terenului este, ex lege, şi proprietar al construcţiei, încă din momentul încorporării materialelor în sol în procesul ridicării acelei construcţii. Aşadar, stabilind în favoarea reclamantei un drept de proprietate asupra construcţiilor, în temeiul accesiunii imobiliare, nu poate fi obligat constructorul la plata în favoarea proprietarului terenului a contravalorii dreptului de folosinţă asupra imobilului teren şi construcţii.
Pretenţia SC D. SRL, privind plata contravalorii lucrărilor de îmbunătăţiri (reparaţii şi amenajări) executate de aceasta la spaţiul închiriat din cadrul imobilului „atelier tâmplărie”, în vederea amenajării unei farmacii veterinare, a fost apreciată întemeiată, la nivelul sumei de 15.000 lei, stabilită prin raportul de expertiză.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanta A. şi pârâtul E.
Prin Decizia nr. 961 din 5 noiembrie 2015, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a admis apelurile formulate și în consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pe pârâţii B., C., E. să-i plătească reclamantei A., suma de 75.389,8 lei despăgubiri civile reprezentând folos de tras nerealizat pentru perioada 2003 - 2015.
A fost înlăturată dispoziţia de obligare a E. la plata sumei de 10.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, către A. și s-a dispus compensarea în întregime a cheltuielilor de judecată ocazionate în fond şi apel de către reclamantă şi E.
Au fost respinse excepţiile invocate de E. privind lipsa calităţii sale procesuale pasive și prescripţia dreptului la acţiune.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, atâta vreme cât s-a constatat un drept de proprietate asupra construcţiilor edificate de Statul Român după anul 1948 și s-a dispus plata contravalorii acestora în favoarea E., acesta reprezintă interesele Statului Român la nivelul judeţului, solicitarea de-a se dispune intabularea acestora în favoarea E. este neîntemeiată.
Deoarece cu ocazia soluţionării cauzei în fond, valoarea manoperei, a materialelor de construcţii încorporate, a preţului muncii, a construcţiilor sus-menţionate, s-a stabilit la 688.000 lei, aspect necontestat de către A., s-a considerat irelevantă evaluarea acestora prin noul raport de expertiză, la doar 269.700 lei.
Aceasta, întrucât fiind solicitată doar de către E. reevaluarea despăgubirilor, plata contravalorii la zi ar fi însemnat o înrăutăţire a situaţiei în propria cale de atac.
S-a reținut că acţiunea a fost promovată împotriva B., posesor de fapt al imobilelor în litigiu iar împrejurarea că acesta nu a arătat cine este titularul dreptului de proprietate asupra construcţiilor în litigiu (E.) decât în data de 28 iulie 2009, nu înseamnă că acţiunea ar fi prescrisă pentru perioada 05 mai 2003 - 03 iunie 2006, ci dimpotrivă, fiind o problemă ivită între instituţiile Statului Român, iar atâta timp cât E. nu a făcut demersuri pentru notarea în C.F. a drepturilor sale de proprietate, culpa îi aparţine şi acestuia.
Cu referire la completarea de acțiune, s-a constatat că reclamanta a solicitat să fie obligată SC D. SRL. la eliberarea spaţiului ocupat fără acordul său, concomitent cu evacuarea și că din sentinţa apelată reiese că instanţa de fond a dispus în acest sens, obligând pârâţii la eliberarea către reclamantă a imobilelor în litigiu, criticile sub acest aspect fiind nefondate.
S-a arătat că este irelevant faptul că instanţa nu a dispus şi evacuarea, aspect ce derivă din obligarea la lăsarea în posesie, ce se materializează, în caz de refuz, prin punerea în executare a hotărârii, implicit deci prin deposedarea, evacuarea celui ce ocupă fără titlu, în mod abuziv, imobilele în litigiu.
De asemenea, a fost confirmată situația de fapt reținută de prima instanță în legătură cu edificarea clădirilor de către E. în perioada în care Statul Român era proprietar, cu autorizațiile necesare, precum efectuarea investițiilor de către SC D. SRL., cu acordul Consiliului Local al Municipiului Beiuș.
S-a reținut corecta aplicare a dispoz. art. 494 alin. (3) C. civ. referitoare la dreptul constructorului de a obține despăgubiri corespunzătoare prețului materialelor și al muncii.
Conform probelor administrate, a rezultat că suprafața de teren aflată în folosinţa Statului Român sau a instituţiilor acestuia, este de 1.760 mp din totalul de 18.822 mp, iar folosul de tras aferent acestor suprafeţe s-a calculat la 6.282,4 lei anual, respectiv la 79.389,89 lei, pentru perioada 2003 - 2015.
Valoarea construcţiilor edificate de Statul Român a fost stabilită la 269.700 lei, din care cele cu degradări recuperabile cu o valoare de 156.700 lei, iar cele cu stadiu avansat de degradare, de 103.300 lei.
S-a constatat că, atâta vreme cât apelanta - reclamantă a fost lipsită de unul dintre atributele dreptului său de proprietate - dreptul de folosinţă și de posesie asupra suprafeței de 1.760 mp teren - această împrejurare îi dă dreptul de a obţine compensaţii de ordin material, așa încât în mod greșit tribunalul a reţinut contrariul.
Deoarece construcţiile edificate, după preluarea imobilelor în litigiu de către Statul Român, s-au realizat de către E., care a avut în posesie și folosinţă aceste edificate, cât şi terenul aferent în suprafaţă de 1.760 mp, transmis în administrarea Consiliului local al municipiului, s-a impus obligarea ambelor instituţii la suportarea folosului de tras nerealizat de către proprietarul tabular al terenului - apelanta reclamantă - pentru perioada 2003 - 2015, în valoare de 75.389,89 lei (arătându-se că intervalul corespunde și termenului de prescripție extinctivă, față de promovarea acțiunii în anul 2003, precum și dispozițiilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la daune ivite ulterior pronunțării hotărârii de primă instanță).
Critica adusă de E. cu privire la obligarea la plata sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată parţiale în favoarea A., a fost găsită întemeiată.
Astfel, analizându-se conținutul dosarului de fond, s-a constatat că, prin întâmpinarea depusă la dosar, B., C. au arătat că nu se opun admiterii în parte a acţiunii în revendicare, cu excepţia supraedificatelor construite după anul 1948, formulând şi o cerere reconvenţională prin care au solicitat stabilirea unui drept de proprietate, întabularea acestora în favoarea lor.
Ca răspuns la această cerere reconvenţională, A. a invocat dreptul de accesiune, acordarea folosului de tras, la aceste ultime capete de cerere Consiliul local şi primarul Municipiului Beiuş având o poziţie de opunere, invocând tardivitatea, iar în subsidiar, nefiind de acord cu admiterea acestora, inclusiv cu acordarea folosului de tras pe ultimii 3 ani. Referitor la cererea reconvenţională, A. a fost de acord cu admiterea în parte a acesteia.
După introducerea în cauză a E., urmare a arătării calităţii acestuia de titular al dreptului de către B. şi C., acesta a formulat o cerere reconvenţională similară celei iniţiale, având aceeaşi poziţie referitoare la acţiunea în revendicare, de neopunere, cu excepţia supraedificatelor construite după anul 1948.
S-a mai reţinut faptul că A. a suportat cheltuieli aferente litigiului soluţionat în primă instanţă, în valoare de 14.076,8 lei, din care 4.383 lei taxă timbru, ce nu era datorată (potrivit art. nr. 1 al Legii nr. 455/2006), așa încât totalul cheltuielilor de judecată ocazionate a fost de 9.693,8 lei, onorariu experţi şi avocat.
Cheltuielile de judecată ocazionate de B., C., E., cu prilejul soluţionării cauzei în fond, au fost de 2.180 lei onorariu expert, E. nefăcând dovada plăţii unor cheltuieli de judecată.
Potrivit considerentelor expuse, nu a existat o recunoaştere expresă a tuturor capetelor acţiunii principale completate şi a cererii reconvenţionale de către părţile în litigiu, pentru a opera exonerarea acestora de la plata cheltuielilor de judecată conform art. 275 C. proc. civ., ci mai degrabă era aplicabil art. 276 C. proc. civ., raportat la faptul că au fost admise în parte atât cererea principală cât şi cererea reconvenţională.
În același timp, instanța de apel a arătat că nu poate fi ignorată soluția de admitere a ambelor apeluri - al E. pentru că a fost obligat eronat să suporte singur cheltuielile de judecată ocazionate A., respectiv al acestei reclamante pentru că în mod greşit nu i s-a acordat folosul de tras nerealizat.
Câtă vreme însă, cu ocazia soluţionării cauzei în apel, cheltuielile de judecată necesare efectuării celor două rapoarte de expertiză - ce profită A. - raportat la acordarea folosului de tras din 2003 la zi au fost achitate exclusiv de E. - 3.500 lei onorariu expert construcţii şi 6.500 lei onorariu expert topograf (total 10.000 lei), Curtea a apreciat că se impune o compensare în întregime a cheltuielilor de judecată ocazionate de E. şi de reclamantă, deoarece pretenţiile acestora au fost admise în parte, iar sumele suportate sunt aproximativ egale, dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. fiind incidente.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta A. Oradea şi pârâţii C., B., Judeţul Bihor prin E.
1) Reclamanta a criticat soluţia pentru greşita motivare a excepţiei de prescripţie extinctivă cu privire la folosul de tras începând cu anul 2003, inclusiv greşita aplicare a dispoziţiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut, de asemenea, greşita rezolvare a cererii privind evacuarea pârâtei SC D. SRL., precum şi faptul că cererea reconvenţională ar fi putut fi admisă, în privinţa contravalorii construcţiilor, până la nivelul sumei de 269.700 lei, corespunzător acestei valori rezultate din raportul de expertiză efectuat în apel, având în vedere dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. şi caracterul devolutiv al acestei căi de atac.
2) C. şi B. au susţinut că decizia este criticabilă pe temeiul art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., întrucât instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut recunoscând reclamantei dreptul la contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada 2003 - 2015 (în contextul în care aceasta solicitase doar pe ultimii 3 ani dinaintea introducerii acţiunii) şi de asemenea, s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor referitoare la instituţia accesiunii întrucât, din moment ce s-a recunoscut, în favoarea reclamantei, dreptul de proprietate asupra construcţiilor, aceasta nu mai putea beneficia şi de contravaloarea dreptului de folosinţă.
3) Recurentul Judeţul Bihor prin E. a pretins nelegalitatea soluţiei întrucât a reţinut în mod greşit că această instituţie ar reprezenta interesele Statului Român, deşi în cadrul litigiului a acţionat în nume propriu întrucât imobilele în dispută, situate în incinta fostei case de Plasament Beiuş, se află în patrimoniul său şi nu al Statului.
Soluţia este criticabilă şi cu privire la obligarea pârâtului la plata contravalorii folosului de tras în intervalul 2003 - 2015, având în vedere că acesta nu a exercitat o posesie de rea-credinţă, funcţionând prezumţia că Statul Român este proprietarul terenurilor pe care se află construcţiile.
În cursul judecăţii recursului, la termenul din 16 martie 2016, recurenta-reclamantă a depus la dosar declaraţia autentificată (din 15 martie 2016 la B.N.P., F.) prin care arată că, în completarea declaraţiei anterioare, autentificată din 9 decembrie 2015 la acelaşi birou notarial (şi care viza renunţarea la dreptul dedus judecăţii prin cererea completatoare), înţelege să renunţe la întregul drept dedus judecăţii, vizând revendicarea imobilelor înscrise în C.F. Beiuş, precum şi contravaloarea folosului obţinut în ultimii 3 ani.
Văzând dispoziţiile art. 316, coroborate cu art. 298 şi art. 247 C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca, făcând aplicarea principiului disponibilităţii procesuale să ia act de manifestarea de voinţă a recurentei-reclamante exprimată prin înscris autentic.
În consecinţă, pentru a se da eficienţă actului de dispoziţie al părţii, vor fi admise toate recursurile declarate în cauză şi anulată în tot decizia instanţei de apel şi în parte sentinţa de primă instanţă.
Conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ., va fi respinsă în fond cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi completată de reclamanta A.
În privinţa cererilor reconvenţionale formulate de către pârâţii-reclamanţi, se constată că deşi acestea sunt cereri incidentale care au de principiu, o existenţă de sine-stătătoare şi o individualitate proprie, soluţia asupra pretenţiilor deduse judecăţii prin intermediul lor este influenţată de soluţia dată cererii principale.
Aceasta, în contextul în care, atât E., cât şi SC D. SRL. au urmărit, prin intermediul cererilor reconvenţionale deduse judecăţii, să-şi valorifice dreptul de creanţă constând în contravaloarea manoperei şi materialelor încorporate în supraedificatele ridicate după anul 1948 respectiv, sporul de valoare adus imobilului în vederea amenajării unei farmacii veterinare, poziţie procesuală determinată de pretenţia reclamantei de a i se recunoaşte dreptul de accesiune imobiliară artificială în privinţa respectivelor construcţii.
Or, renunţarea reclamantei-recurente la dreptul subiectiv dedus judecăţii, inclusiv cel derivând din invocarea accesiunii imobiliare, lasă fără interes actual pretenţia pârâţilor-reclamanţi referitoare la dreptul lor de creanţă.
Aceasta, întrucât pe de o parte, efectul achizitiv de proprietate al accesiunii este condiţionat de exercitarea pozitivă a dreptului de accesiune de către proprietarul terenului, iar pe de altă parte, dreptul de creanţă al constructorului devine actual abia în momentul în care proprietarul terenului îşi manifestă actul unilateral de voinţă de preluare a lucrării.
Altminteri, dreptul proprietarului terenului rămâne cu privire la accesiune unul potestativ (depinzând de manifestarea unilaterală de voinţă a acestuia), în timp ce dreptul de creanţă al constructorului nu este unul pur şi simplu, ci afectat de condiţia suspensivă (a exercitării dreptului de accesiune în forma pozitivă, adică a voinţei de dobândire a proprietăţii asupra construcţiilor de către proprietarul terenului).
Ca atare, cum în speţă proprietarul terenului a renunţat inclusiv la dreptul de accesiune invocat, rezultă că pârâţii-reclamanţi nu sunt titularii unui drept de creanţă actual pe care să-l opună reclamantului şi a cărui valorificare să o poată obţine prin admiterea cererilor reconvenţionale promovate.
Este motivul pentru care demersul judiciar al acestora, urmare a poziţiei procesuale manifestate în recurs de către reclamantă nu mai justifică un interes care să fie sancţionat din punct de vedere juridic.
De aceea, respingându-se în fond cererea reclamantei, se va dispune anularea sentinţei de primă instanţă şi în sensul respingerii cererilor reconvenţionale ale pârâţilor-reclamanţi E. şi SC D. SRL., ca lipsite de interes.
În privinţa cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, deși potrivit art. 247 alin. (1) C. proc. civ., în caz de renunțare la însuși dreptul pretins „instanța dă o hotărâre prin care va respinge în fond cererea și va hotărî asupra cheltuielilor de judecată”, se constată că în speță rezolvarea acestora urmează să fie făcută pe cale separată, față de voința astfel exprimată de către părți.
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâţii B., C. şi E. împotriva Deciziei nr. 961/A din 5 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Anulează, în tot, decizia şi, în parte, sentinţa nr. 1239/C din 15 iunie 2011 a Tribunalului Bihor, Oradea, secţia civilă şi, în consecinţă:
Respinge în fond cererea formulată şi completată de reclamanta A. şi respinge, ca lipsite de interes, cererile reconvenţionale formulate de pârâţii - reclamanţi E. şi SC D. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2016.