Decizia nr. 587/2016
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secția I civilă, la data de 29 septembrie 2015 sub nr. x/46/2015 contestatorul A. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 N.C.P.C., anularea sentinţei nr. 34 din 06 aprilie 2015 şi a încheierii de şedinţă din data de 07 septembrie 2015 pronunţate de această instanţă în Dosar nr. x/46/2015.
Prin cererea formulată la data de 22 octombrie 2015, contestatorui a recuzat întregul complet de judecată, despre care a arătat că s-a antepronunţat asupra chestiunii de drept deduse judecăţii în cadrul Dosarului nr. x/109/2015 prin Hotărârea nr. 1280 din 10 septembrie 2015.
Antepronunţarea constă în aceea că, la fel ca în prezenta cauză, în acel dosar s-a invocat eroarea materială constând în încadrarea greşită a obiectului cererii, respectiv în aceea de „asigurare de probe", în loc de „măsuri provizorii în materia proprietăţii intelectuale.
În această cauză se invocă greşita încadrare a obiectului cererii în categoria „pretenţii" în loc de „răspundere patrimonială a statului pentru erori judiciare'".
Or, dacă instanţa s-a pronunţat deja într-o cauză anterioară că încadrarea greşită a obiectului cererii nu constituie eroare materială care să determine anularea hotărârii pronunţate, este evident că aceasta reprezintă o ariepronunţare în raport cu cauza de faţă în care se deduce judecaţii aceeaşi problemă de drept.
Prin încheierea de şedinţa din 22 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia l civilă, în Dosar nr. x/46/2015/a1, cererea de reaizare a fost respinsă, cu motivarea că nu poate fi reţinut faptul că instanţa este învestită a tranşa aceeaşi chestiune litigioasă ce a fost discutată şi în Dosarul nr. x/109/2015, întrucât obiectul şi limitele oricărui proces sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor şi diferă de la caz la caz.
Totodată s-a considerat ca instanţa are dreptul să pună în discuţia porţilor fundamentul juridic corect al cererii, iar o corectă încadrare juridică nu atrage incompatibilitatea completului de judecată ce a pus-o în discuţie.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 6, 8 N.C.P.C. petentul A., fomuland următoarele critici:
Instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, deoarece judecătorul care a soluţionat cererea de recuzare nu avea dreptul să facă parte din complet, pentru că era incompatibil.
Aceasta întrucât, arată recurentul, atât doamna judecător B. (judecătorul învestit să soluţioneze contestaţia în anulare), cât şi doamna judecător C. (judecătorul învestit să soluţioneze cererea de recuzare formulată în dosarul având ca obiect contestaţie în anulare) s-au pronunţat anterior într-o cauză similară, respectiv, în Dosarul nr. x/109/2015, în care au pronunţat Hotărârea nr. 1280 din 10 septembrie 2015.
Antepronunţarea constă în aceea că, la fel ca în prezenta cauză, în acel dosar s-a invocat eroarea materială constând în încadrarea greşită a obiectului cererii, respectiv, în aceea de „asigurare de probe", în loc de „măsuri provizorii în materia proprietăţii intelectuale".
În această cauză se invocă greşita încadrare a obiectului cererii în categoria „pretenţii" în Ioc de „răspundere patrimonială a statului pentru erori judiciare".
Or, dacă instanţa s-a pronunţat deja într-o cauză anterioara că încadrarea greşită a obiectului cererii nu constituie eroare materială care să determine anularea hotărârii pronunţate, este evident că aceasta reprezintă o antepronunţare în raport eu cauza de faţă în care se deduce judecăţii aceeaşi problemă de drept.
Mai arată recurentul că, deşi doamna judecător C. nu a fost învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare, ci doar cu eereiva de recuzare formulată în cadrul acelui dosar, motivele de incompatibilitate se răsfrâng şi asupra acesteia, întrucât a pronunţat, alături de doamna judecător B., hotărârea mai sus menţionată, statuând împreună, că stabilirea eronata a obiectului cererii nu constituie o eroare materială în măsură să eorupâ dezlegarea pricinii.
II. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci numai motive străine de natura cauzei.
În acest sens, recurentul arată eă în mod greşit instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare a reţinut că punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept nu îi face pe judecător incompatibil, întrucât cererea de recuzare nu a vizat punerea în discuţie a unor atare chestiuni, ci tocmai pronunţarea asupra lor.
O atare argumentare echivalează cu lipsa motivării, întrucât nu are legătură cu aspectele învederate prin cererea de recuzare.
Concluzia instanţei că nici indicarea greşită a unui text de lege nu constituie un impediment pentru judecători de a stabili dispoziţia legată incidenţă în raport de motivele indicate în cerere, nu are, de asemenea, legătură cu susţinerile petemulut din cererea de recuzare, sens în care nici această argumentaţie nu constituie o motivare în sensul legii.
III. Instanţa de judecată a interpretat în mod greşit normele dreptului material, în sensul că a reţinut greşit eă „aspectul că instanţa este învestită pentru a tranşa aceeaşi chestiune litigioasă ce a fost discutată şi în Dosarul nr. x/109/2015 nu poate fi reţinut întrucât obiectul şi limitele oricărui proces sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor şi ele diferăde Ia caz la caz".
În realitate, instanţa de judecată a vrut să spună că aceeaşi chestiune litigioasă nu are de fapt acelaşi obiect.
Este adevărat că limitele unui proces sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, care diferă de la caz la caz, dar aceasta nu înseamnă că pronunţarea asupra aceleiaşi chestiuni litigioase nu constituie o antepronunţare.
Legea nu distinge în ce context judecătorul îşi spune părerea într-o altă cauză, prin urmare nici instanţa nu trebuie să introducă o asemenea distincţie.
Nu prezintă importanţă faptul că obiectul primei cauze este diferit, întrucât antepronunţarea nu are legătură cu obiectul primei cauze, ci eu chestiunea de drept în legătură cu care s-a pronunţat.
Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 14 ianuarie 2016, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
La data de 28 ianuarie 2016 recurentul a formulat punct de vedere la raport, arătând următoarele;
1. Adresele instituţiilor statului sunt de notorietate şi se regăsesc în conţinutul dosarului, sens în care nu se poate reţine cererea nu cuprinde sediul intimaţilor astfel cum a reţinut raportorul;
2. Greşit s-a reţinut lipsa semnăturii recurentului, în condiţiile în care cererea de recurs poartă semnătura electronică conform art. 268 alin. (2) C. proc. civ. şi Legii nr. 455/2001 iar nesemnarea caii de atac nu este sancţionată cu nulitatea, ci poate fi împlinită în condiţiile art. 196 alin. (2) rap. la art. 470 alin. (3) şi 494 C. proc. civ.;
3. Recurentul a fost scutit de la plata laxei judiciare de timbru prin încheierea de şedinţă din 21 ianuarie 2016, urmare a formulării cererii de reexaminare împotriva soluţiei de respingere a ajutorului public judiciar în această formă;
4. Recursul nu este prematur, întrucât urmare a formulării căii de atac împotriva încheierii de şedinţă din 22 octombrie 2015, instanţa a acordat mai nuhe termene pentru soluţionarea prezentului recurs, unul dintre acestea fiind acordat cu motivarea ca nu se poate proceda la soluţionarea cauzei până la pronunţarea Înaltei Curţi asupra prezentului recurs.
În discuţie se pune termenul de exercitare a căii de atac, iar nu calificarea acesteia, situaţie faţă de care recurentul arată că au fost respectate dispoziţiile legale potrivit cărora „când această din urmă hotărâre este de fini tt vă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, ia instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri".
Analizând cererea, din perspectiva condiţiei de actualitate a căii de uiuc formulata împotriva încheierii prin care s-a respins pârtii cererea de recuzare, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 53 alin. (1) N.C.P.C. „încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri".
Textul legal anterior citat instituie condiţii speciale privind calea de aiue împotriva încheierii de respingere a recuzării, şi anume, că aceasta poate 11 atacată numai de către părţi şi doar odată cu hotărârea prin care s-a soluţionai cauza.
Dispoziţiile art. 53 alin. (1) N.C.P.C. mai stabilesc că, atunci când hotărârea pvin care s-a soluţionat pricina are caracter definitiv, calea de atac ce se poate exercita împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare este aceea a recursului. în 5 zile de la comunicarea respectivei hotărâri.
Recurentul supune căii extraordinare de atac o încheiere prin care s-a respins cererea de recuzare formulată în cadrul unui dosar având ca ohiect contestaţie în anulare aflat pe rolul Curţii de Apel Piteşti, fiind incidenţă teza a II-a a art. 53 alin. (1) N.C.P.C. mai sus citat, respectiv calea de atac împotriva unei astfel de încheieri este recursul la instanţa ierarhic superioară, şi anume Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte constată că cererea de recurs a fost formulată de către reclamantul din dosar, în condiţiile în care, ia data declarării căii extraordinare de atac, respectiv, 3 noiembrie 2015, pricina nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă, iar în prezent are termen de judecată la data de 24 martie 2016.
Spre deosebire de încheierile prin care se încuviinţează sau se respinge abţinerea, ca şi aceea prin care se încuviinţează recuzarea, care nu sunt supuse vreunei căi de atac, posibilitatea atacării soluţiei de respingere a recuzării. odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza, are drept scop garantarea desfăşurării normale şi imparţiale a judecăţii, urmărind, însă, evitarea tergiversării soluţionării cauzelor prin exercitarea a unor atare căi de atac în cursul judecăţii.
În acest context, în absenţa unei hotărâri definitive alături de care să fie exercitată, astfel cum impun dispoziţiile legale în materie, prezenta cale de atac, deşi admisibilă, nu e deschisă patentului pe durata cercetării judecătoreşti în cadrul căreia s-a formulat cererea de recuzare respinsă, ci doar la finalul judecăţiiodată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza."
Prin armare, cum, în cauză, calea de atac a fost declarată anterior soluţionării pe fond a litigiului, a cărui judecată nu este nici în prezent finalizată, faţă de dispoziţiile art. 53 alin. (1) teza ultimă, aceasta apare ca prematură.
În această situaţie nu pot fi analizate crilicile recurentului cu privire la modalitatea de respingere a cererii de recuzare, deoarece, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) N.C.P.C. „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutiiă, în iot sau în parte, administrarea de probe noi ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei".
În consecinţă. în baza dispoziţiilor art. 493 alin. (5) N.C.P.C., Înalta Curte va respinge, ca prematur, recursul reclamantului împotriva încheierii de şedinţă din 22 octombrie 2015 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca prematur, recursul declarat de petentul A. domiciliat în municipiul Piteşti, judeţ Argeş împotriva încheierii de şedinţă din 22 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Piteşii, secţia I civilă, în Dosar nr. x/46/2015/al, în contradictoriu cu intimata D., cu sediul procesual ales la sediul Tribunalului Argeş, Brașov, E., municipiul Piteşti., judeţul Argeş, intimatul Tribunalul Argeş, cu sediul în municipiul Piteşti, D., judeţul Argeş, intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, cu sediul în Bucureşti, sector 5.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 16 martie 2016.