Decizia nr. 726/2016
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 31 octombrie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâtul B. solicitând obligarea pârâtului la restituirea sumei de 165.000 euro, reprezentând preţul pe care reclamanta l-a plătit pentru terenul situat în sector 1 Bucureşti în suprafaţă de 825 mp conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 27 octombrie 2005 de Notar public C., precum şi la plata daunelor interese, în temeiul dispoziţiilor art. 1702 C. civ.
Prin sentinţa penală nr. 800 din 20 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a anulat contractul sus menţionat şi l-a condamnat pe pârât la pedeapsa principală de 6 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
S-a reţinut că actul de vânzare-cumpărare ce a stat la baza încheierii actului dintre părţi a fost fals, ceea ce a atras şi constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 27 octombrie 2005 între reclamantă şi pârât.
Prin sentinţa civilă nr. 1843 din 30 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că acţiunea în garanţie pentru evictiune se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani, care începe să curgă de la data producerii evictiunii. Acest lucru s-a realizat la data rămânerii definitive a soluţiei pronunţate în primă instanţă, respectiv la data de 25 martie 2011. Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată în termen legal.
Actul de vânzare-cumpărare încheiat între părţi a fost anulat prin sentinţa penală nr. 800 din 20 octombrie 2010, situaţie în care nu se mai poate pune problema răspunderii vânzătorului pentru evictiune, deoarece prin desfiinţarea contractului piere însuşi suportul juridic al garanţiei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, susţinând că nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Prin Decizia civilă nr. 364/A din 6 iulie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:
Deşi prin sentinţa apelată s-a dispus respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată, considerentele sentinţei, care ar fi trebuit să explice şi să susţină soluţia pronunţată prin dispozitiv, susţin de fapt inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, pentru neîndeplinirea unei condiţii pretins impusă de lege pentru invocarea evictiunii, respectiv ca actul de vânzare-cumpărare prin care bunul a fost dobândit să nu fi fost anulat.
Tulburarea ce poate sta la baza obligaţiei de garanţie pentru evictiune, poate viza oricare dintre prerogativele dreptului de proprietate, iar în lipsa unui text de lege care să condiţioneze posibilitatea invocării răspunderii vânzătorului pentru evicţiunea provenind din fapta sa, de nedesfiinţarea actului la data formulării este nelegală soluţia de respingere a cererii reclamantei, doar în considerarea faptului că, la data înregistrării cererii de chemare în judecată, actul de vânzare-cumpărare fusese anulat.
Chiar dacă vânzarea bunului altuia este sancţionată cu nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare, obligaţia de garanţie nu izvorăşte din vânzare, ci din culpa vânzătorului, delict sau quasi-delict, care a transmis un bun ce nu-i aparţine.
Sancţiunea nulităţii vânzării nu poate afecta răspunderea vânzătorului în temeiul art. 1337 C. civ., în măsura în care sunt îndeplinite celelalte condiţii impuse de dispoziţiile care reglementează răspunderea pentru garanţia fiind un efect al desfiinţării retroactive a vânzării.
Pentru considerente ce definesc caracterul echitabil al procedurii judiciare, Curtea a apreciat că se impune, pentru valorificarea judicioasă a aspectelor menţionate, în condiţii de contradictorialitate, respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi aceasta din perspectiva unui drept la judecată concret şi efectiv.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:
Instanţa de apel nu face nicio referire la apărările formulate prin întâmpinare şi care vizau prevederile noului C. civ. De asemenea, instanţa a făcut abstracţie de motivarea instanţei penale referitoare la comportamentul culpabil al SC A. SRL la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Din motivarea sentinţei penale rezultă fără echivoc că repunerea în situaţia anterioară s-a referit la părţile civile persoane fizice şi nu la reclamanta -persoană juridică.
Faţă de aceste motivări care reţin că buna credinţă a părţii vătămate nu poate fi primită, în mod corect a apreciat instanţa de fond că pretenţiile reclamantei sunt neîntemeiate.
în prezenta cauză, instanţa penală a dispus anularea unui contract de vânzare-cumpărare pentru săvârşirea unei infracţiuni, iar dispoziţiile art. 1337 C. civ. nu sunt aplicabile.
Intimata SC A. SRL a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 1337 C. civ.: vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, precum şi de sarcinile care n-au fost declarate la încheierea contractului.
Prin decizia pronunţată de Curtea de Apel s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, reţinându-se în mod corect faptul că instanţa de fond nu a motivat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, ci mai degrabă a arătat că aceasta este inadmisibilă.
Criticile privind nereţinerea de către instanţa de apel a motivării sentinţelor penale în ceea ce priveşte buna credinţă a societăţii reclamante la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu pot fi reţinute.
Aceasta deoarece prin decizia recurată s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, ceea ce înseamnă că instanţa de fond urmează să cerceteze şi să stabilească temeinicia acţiunii formulate de reclamantă.
De altfel, criticile aduse prin motivele de recurs privesc în special motivarea sentinţelor penale şi nu în mod concret motive de nelegaiitate ale deciziei recurate.
Curtea de Apel a reţinut în mod corect faptul că instanţa de fond trebuia să valorifice în interesul tuturor părţilor, dispoziţiile legale care deschideau calea de acces la instanţa de judecată şi nicidecum, pe acelea care interziceau de plano intervenţia efectivă a instanţei de judecată prin soluţia strict formală de respingere a acţiunii reclamantei, practic pentru neîndeplinirea unei condiţii de admisibilitate.
S-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare tocmai în respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie care înseamnă posibilitatea efectivă pe care o au părţile de a aduce pretenţia lor, sub toate aspectele în faţa judecăţii instanţei de fond în primă instanţă şi instanţei de apel.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază ca în cauză nu există motive de nelegaiitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 364/A din 6 iulie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 7 aprilie 2016.