Decizia nr. 727/2016
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin cererea înregistrată sub Dosar nr. x/85/2012 reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pârâta SC B. SA, solicitând instanţei prin hotărârea ce se va pronunţa: obligarea pârâtei la plata sumei de 7.910.473,19 RON, precum şi la plata dobânzilor şi penalităţilor de întârziere prevăzute de lege pentru creanţele bugetare datorate până la data plăţii integrale a acestei sume către SC A. SA, în baza scrisorii de garanţie pentru restituirea avansului din 25 ianuarie 2012; obligarea SC B. SA la plata sumei de 2.636.824,40 RON, precum şi la plata dobânzilor legale penalizatoare datorate până la data plăţii integrale a acestei sume către SC A. SA, în baza scrisorii de garanţie de bună-execuţie din 24 ianuarie 2012; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 693/2015 din 9 iulie 2015, Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta SC B. SA; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze, cuantumul acestora urmând a fi stabilit pe cale separată.
Împotriva sentinţei nr. 693/2015 din 9 iulie 2015 şi a încheierii de şedinţă din 16 mai 2013, pronunţate de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. x/85/2012 a declarat apel reclamanta, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, la data de 11 septembrie 2015.
Prin cererea formulată la termenul din 20 octombrie 2015 intimata SC B. SA Sibiu a solicitat suspendarea cauzei până la soluţionarea dosarului penal nr. x/P/2012 al Serviciului Teritorial Ploieşti al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
În motivarea cererii a arătat că prin ordonanţa nr. 93/C2/2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie s-a infirmat soluţia dispusă prin ordonanţa nr. 174/P/2012 a Serviciului Teritorial Ploieşti al Direcţiei Naţionale Anticorupţie prin care la 20 martie 2015 s-a dispus clasarea cauzei privind sesizarea SC B. SA prin care se solicita tragerea la răspundere:
1) a reprezentanţilor SC A. SA (director general C. şi administratorii D., E., F., G., H., I. şi J.) ;
2) a reprezentanţilor SC K. SA (acţionar L. şi administratorii M., N. şi O.);
3) a reprezentanţilor SC P. SA (acţionar Q. şi administratorii R., S. şi T.) pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, luare de mită, dare de mită, respectiv infracţiunile prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 182 din Legea nr. 78/2000 şi art. 185 din Legea nr. 78/2000.
Pe baza sesizării menţionate anterior, denumită „plângere prealabilă" de către societatea petiţionară, dosarul a fost înregistrat la data de 01 octombrie 2012 în evidenţele Serviciului Teritorial Ploieşti sub nr. x/P/2012.
În conţinutul sesizării s-a precizat că, la data de 21 februarie 2012, SC B. SA a încheiat două poliţe de asigurare, una în legătură cu asigurarea garanţiei de returnare a avansului şi una privind asigurarea de bună execuţie, ambele fiind emise în baza contractului de achiziţie publică încheiat de asigurat cu SC A. SA. În baza celor două poliţe SC B. SA a emis două scrisori de garanţie bancară în favoarea beneficiarului SC A. SA.
La data de 10 februarie 2012, SC A. SA a plătit un avans de 9.808.986,76 RON, inclusiv TVA, asocierii formate din SC K. SA şi SC P. SA.
SC B. SA a comunicat, la data de 22 august 2012 celor trei societăţi comerciale (SC K. SA şi SC P. SA şi SC A. SA) că, poliţele de asigurare emise la data de 21 ianuarie 2012 nu sunt valide pentru că asiguratul şi-a încălcat obligaţia de a constitui garanţii în favoarea asigurătorului.
Persoana juridică care a formulat sesizarea a precizat că a existat o înţelegere frauduloasă între SC A. SA, SC K. SA şi SC P. SA pentru ca avansul să fie plătit şi încasat, iar pierderea să fie acoperită de asigurător.
Constatând nelegalitatea soluţiei de clasare a sesizării s-a dispus prin aceeaşi ordonanţă sesizarea judecătorului de cameră preliminară de la Tribunalul Prahova pentru a hotărî asupra confirmării redeschideri urmăririi penale în Dosarul nr. x/P/2012 al Serviciului Teritorial Ploieşti al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Prin încheierea din şedinţa camerei de consiliu din 22 decembrie 2015 pronunţată în Dosar nr. x/120/2015 al Tribunalului Dâmboviţa, secţia penală, s-a admis cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, s-a constatat legalitatea şi temeinicia ordonanţei nr. 93/C2/2015 din 14 iulie 2015 dispusă de Procurorul Şef Adjunct din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie prin care a fost infirmată ordonanţa nr. 174/P/2012 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti şi s-a confirmat redeschiderea urmăririi penale şi continuarea cercetării penale în Dosarul nr. x/P/2012 pentru faptele de corupţie sesizate în respectivul dosar, dosarul fiind trimis la procuror în vederea începerii urmăririi penale.
S-a apreciat de către pârâta intimată SC B. SA că sunt îndeplinite în cauză cerinţele art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil în cauză, respectiv de a fi începută urmărirea penală pentru o infracţiune în legătură cu cauza în discuţie precum şi condiţia cu faptele cercetate să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra acesteia.
Apelanta-reclamantă a susţinut că, dimpotrivă, nu sunt îndeplinite aceste condiţii, întrucât, pe de o parte, prin încheierea din 22 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia penală, în Dosar nr. x/120/2015 depusă în dosar nu s-a dispus începerea urmăririi penale în Dosar nr. x/P/2012 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti ci doar trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale, iar pe de altă parte, chiar dacă s-ar putea reţine în acest sens că s-a început urmărirea penală avem de a face cu o sesizare in rem iar nu cu o sesizare in personam.
S-a apreciat, de asemenea, că nu este îndeplinită nici condiţia de a exista o legătură de cauzalitate între cercetările efectuate în dosarul penal în discuţie şi prezentul dosar care are un alt obiect, respectiv executarea unor scrisori de garanţie fără vreo legătură cu faptul generator al emiterii acestora, respectiv desfăşurarea procedurilor privind achiziţia publică din 09 ianuarie 2012.
Pe de altă parte, s-a apreciat că suspendarea cauzei ar genera inevitabil tergiversarea soluţionării cauzei şi încălcarea prevederilor art. 6 din C.E.D.O. privind soluţionarea cauzei într-un termen responsabil.
Prin încheierea din 9 februarie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, a suspendat soluţionarea cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la pronunţarea unei soluţii în Dosarul nr. x/P/2012 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti.
Pentru a pronunţa această încheiere, Curtea a reţinut, în esenţă, în aplicarea art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865 că, în primul rând, raportat la demersul judiciar penal, textul de lege menţionat prevede necesitatea de a fi începută în cauză urmărirea penală şi a apreciat ca fiind îndeplinită în cauză această condiţie, de vreme ce prin încheierea din 22 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia penală, în Dosarul nr. x/120/2015, s-a dispus tocmai în acest sens, respectiv desfiinţarea soluţiei de clasare a sesizării privind săvârşirea unor fapte de corupţie în legătură cu atribuirea licitaţiei privind achiziţia publică din 09 ianuarie 2012 şi începerea urmăririi penale în legătură cu faptele de corupţie sesizate de pârâta SC B. SA Sibiu în Dosarul nr. x/P/2012, confirmând în acest sens ordonanţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie nr. 93/C2/2015 al Procurorului Şef al acestei instituţii.
A mai reţinut Curtea că, deşi este adevărat că, formal, se dispune prin încheiere „Desfiinţează soluţia atacată şi trimite cauza la procuror în vederea începerii urmăririi penale în Dosarul nr. x/P/2012 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti" nu se poate susţine că prin această dispoziţie nu s-a dispus începerea efectivă în cauză a urmăririi penale, trimiterea fiind făcută tocmai în acest sens, procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, nemaiavând competenţa de a mai pune în discuţie această dispoziţie ci doar să o execute.
În al doilea rând, a mai arătat Curtea că nu poate împiedica suspendarea prezentei cauze susţinerea apelantei potrivit cu care încheierea în discuţie vizează o începere a urmăririi penale in rem iar nu in personam, de vreme ce anterior constatării săvârşirii in personam a unor fapte penale este necesară o cercetare asupra existenţei faptelor reclamate, indicii săvârşirii lor de către o anumită persoană putând ulterior a fi constatate şi atribuite in personam. Interesul administrării eficiente a justiţiei, impune luarea unor măsuri de suspendare a soluţionării laturii civile a cauzei încă din momentul la care indicii săvârşirii de infracţiuni având o relevanţă determinantă în cauza civilă au apărut, fără a fi atribuiţi cu necesitate unor anumite persoane, ceea ce tocmai constată organul de cercetare penală prin începerea urmăririi penale în Dosar nr. x/P/2012 privind fapte de corupţie în legătură cu procedurile de achiziţie publică a lucrărilor publice din 09 ianuarie 2012, la care se raportează cele două scrisori de garanţie a căror executare se solicită în prezenta cauză.
Cât priveşte legătura de cauzalitate dintre prezenta cauză, având ca obiect cererea de executare a celor două contracte de garanţie, Curtea a reţinut că nu se poate face abstracţie de faptul că aceste scrisori de garanţie au fost emise în legătură cu lucrarea de achiziţie publică spre care se îndreaptă tocmai sesizarea organelor de urmărire penală şi începerea în fapt şi în drept a urmăririi penale, emiterea acestor scrisori de garanţie constituia, potrivit legii (H.G. nr. 264/2003 şi H.G. nr. 925/2006), o condiţie necesară de atribuire a lucrării.
A mai arătat că, în acelaşi timp, textul art. 2321 alin. (3) C. civ., instituie o excepţie de la plata scrisorii de garanţie pentru caz de abuz ori fraudă vădită, aspecte care nu pot fi privite fără vreo legătură cu faptul juridic generator al emiterii scrisorilor de garanţie chiar dacă, după natura sa, obligaţia de plată a garanţiei este privită, în principiu, ca fiind una autonomă.
Totodată, Curtea a reţinut că în condiţiile în care în care cercetările penale efectuate în cauză urmăresc clarificarea chestiunilor relative la legalitatea atribuirii lucrărilor de achiziţie publică în legătură cu care s-au emis cele două scrisori de garanţie, având din acest punct de vedere un caracter determinant în ce priveşte solicitarea de plată a acestora solicitată de reclamantă, suspendarea apelului până la clarificarea definitivă a aspectelor de nelegalitate semnalate prin plângerea penală formulată devine necesară, drept pentru care a admis cererea în acest sens formulată.
Cât priveşte pericolul soluţionării cauzei cu depăşirea unui termen rezonabil, invocat de către apelant, Curtea a reţinut că este o simplă probabilitate, greu de anticipat la acest moment, care oricum, are remedii procesuale specifice.
Împotriva încheierii din 9 februarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC A. SA, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a încheierii de şedinţă recurate, cu consecinţa respingerii cererii de suspendare a cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. ca neîntemeiată.
În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a arătat, în esenţă, că, în prealabil, se impune menţionat că, dincolo de aparenţa de legalitate a încheierii din data de 09 februarie 2016 creată în mod artificial de instanţa de judecată, întregul silogism judiciar se bazează pe o motivare contradictorie şi lipsită de conţinut. În realitate, a susţinut recurenta, instanţa de judecată nu motivează în concret care anume este înrâurirea hotărâtoare a infracţiunilor cercetate în cadrul dosarului penal nr. x/P/2012 asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în dosarul civil nr. x/85/2012.
A mai arătat că, dincolo de inexistenţa unei legături între dosarul penal şi prezenta cauză, Curtea de Apel Alba Iulia a ignorat că începerea urmăririi penale in rem nu poate conduce la suspendarea cauzei civile decât cu încălcarea dreptului A., în calitate de autoritate publică contractantă, de a obţine sumele de bani plătite din fonduri publice. În consecinţă, finalitatea asigurării reîntregirii fondurilor băneşti publice transferate asocierii K.-P. devine iluzorie, prezenta cauză fiind suspendată sine die, cu încălcarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea de Apel Alba Iulia, a susţinut reclamanta, a reţinut în mod nelegal că sunt îndeplinite condiţiile suspendării cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. (art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.).
Astfel, recurenta a menţionat că infracţiunea pentru care s-a început urmărirea penală nu are o înrâurire hotărâtoare în prezenta cauză, subliniind că nu există nicio legătură între faptele denunţate de B. care vizează legalitatea procedurii de licitaţie publică şi a atribuirii contractului de achiziţii publică şi executarea sumelor în baza scrisorilor de garanţie şi de bună-execuţie.
A arătat că orice referire la alte raporturi juridice în afara celor deduse judecăţii evidenţiată de instanţa de judecată indiferent că vizează contractul de achiziţie publică din 24 ianuarie 2012 sau contractul de asigurare intervenit între Antreprenor şi pârât, exced cadrului procesual determinat prin cererea de chemare în judecată, în temeiul principiului disponibilităţii.
Totodată, a subliniat că dreptul de a executa scrisorile de garanţie izvorăşte din raportul juridic comercial dintre A. şi B., iar nu din raportul juridic derivat reprezentat de procedura de achiziţii în urma căreia au fost emise scrisorile de garanţie.
Faptul că scrisorile de garanţie au fost emise în legătură cu lucrarea de achiziţie publică spre care se îndreptă sesizarea organelor de urmărire penală nu poate justifica automat existenţa unei înrâuriri hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţate în prezentul dosar, a opinat recurenta, ci trebuie motivată „înrâurirea hotărâtoare" asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în cauză.
A mai susţinut că nu există nicio legătură între cele două raporturi juridice, aspect care este confirmat prin însăşi motivarea ordonanţei nr. 93/C2/2015 şi că, în consecinţă, obiectul cercetărilor penale vizează exclusiv utilizarea fondurilor europene, iar nu emiterea scrisorilor de restituire a avansului şi de garanţie de bună-execuţie.
În continuare a susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin hotărârea judecătorească nr. 3908 din 05 decembrie 2014, în calitate de regulator de competenţă, a înlăturat orice legătură între acţiunea în pretenţii ce face obiectul prezentului dosar şi procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică, confirmând că nu ne aflăm în prezenţa unui litigiu privind achiziţiile publice şi, în consecinţă, apărările pârâtei privind aspectele legate de licitaţia publică nu sunt pertinente şi concludente aflării adevărului în cauză.
În acest context, a arătat că, în vădită contradicţie cu statuările instanţei supreme, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că „în acelaşi timp, textul art. 2321 alin. (3) C. civ., instituie o excepţie de la plata scrisorii de garanţie pentru caz de abuz ori fraudă vădită, aspecte care nu poţi fi privite fără vreo legătură cu faptul juridic generator al emiterii scrisorilor de garanţie chiar dacă, după natura sa, obligaţia de plata a garanţiei este privită, în principiu, ca fiind una autonomă".
A susţinut recurenta că soluţia Curţii de Apel Alba Iulia este nelegală, din moment ce instanţa de judecată nu motivează care anume este „frauda vădită" ce poate fi reţinută în sarcina A., cu atât mai mult cu cât, dacă ar fi fost vorba de o fraudă vădită, nu s-ar fi dispus iniţial clasarea cauzei prin ordonanţa din data de 20 martie 2015 pronunţată în Dosarul nr. x/P/2012 Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti.
A mai arătat ca, dincolo de absenţa oricărei motivări a unei pretinse „fraude vădite", inexistenţa vreunui comportament fraudulos al A. pe parcursul procedurii de achiziţie publică sau la momentul atribuirii contractului rezultă în mod clar, fără putere de tăgadă, din întregul probatoriu administrat în cauză.
Totodată, a susţinut că este inadmisibil ca o instanţă chemată să repare un prejudiciu creat unei societăţi de interes public care vizează absorbţia fondurilor europene să dispună suspendarea cauzei, fără să facă dovada existenţei unei fraude dovedite dincolo de orice dubiu.
A mai arătat recurenta că prin ordonanţa nr. 93/C2/2015 nu se infirmă în sine soluţia pe fond de netrimitere în judecată şi nici nu există elemente noi care pot conduce la o altă soluţie decât cea pronunţată iniţial - clasarea cauzei, fiind reluată urmărirea penală numai din punct de vedere procedural pentru audierea părţii vătămate, respectiv B., aspect care, în opinia recurentei, impunea respingerea cererii de suspendare a cauzei.
În continuare, recurenta a susţinut că suspendarea cauzei civile în temeiul unei urmăriri penale începute in rem este nelegală.
În acest context, a menţionat că, în mod nelegal, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că începerea urmăririi penele in rem nu împiedică suspendarea cauzei „de vreme ce anterior constatării săvârşirii in personam a unor fapte penale este necesară o cercetare asupra existenţei faptelor reclamate, indiciile săvârşirii lor de către o anumită persoană putând a fi ulterior constatate şi atribuite in personam".
A opinat că un astfel de raţionament este ab initio greşit, cu atât mai mult cu cât chiar instanţa de judecată confirmă că nu există indiciile săvârşirii faptelor penale de către o anumită persoană.
Totodată, a susţinut că urmărirea penală începută in rem nu poate conduce la suspendarea prezentei cauze, de vreme ce aceasta se dispune imediat după sesizarea organelor de urmărire penală, fără a se administra probe şi fără a avea indicii despre săvârşirea faptei de către un anume făptuitor.
Pentru ca instanţa de judecată să dispună suspendarea procesului, a opinat recurenta, trebuie să existe, printre altele, o legătură între părţile litigiului aflat pe rolul său şi persoana faţă de care s-a început urmărirea penală, întrucât, în prezenţa unei urmăriri penale in rem, nu se poate concluziona că procesul penal ar avea o influenţă decisivă asupra soluţiei ce ar urma să se dea în procesul civil.
Suspendarea cauzei în temeiul unei urmăriri penale începute in rem va conduce la suspendarea sine die a cauzei cu încălcarea termenului rezonabil impus de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., a subliniat recurenta.
În acest sens a susţinut că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia conduce la tergiversarea cauzei şi la perpetuarea unei stări de incertitudine cu privire la dreptul A. de a obţine sumele de bani datoare de B., o astfel de soluţie fiind condamnată vehement de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrucât conduce la încălcarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O.
Astfel, a notat recurenta, prin admiterea cererii de suspendare, instanţa de judecată creează un dezechilibru semnificativ în ceea ce priveşte soluţionarea cu celeritate a prezentei cauze, ce are drept consecinţă frângerea unei garanţii fundamentale ce este prevăzută de art. 6 parag. 1 C.E.D.O. prin care se face vorbire la judecarea cauzei intr-un termen rezonabil.
Este evident că în speţa de faţă, durata soluţionării cauzei va fi prelungită cu durata de soluţionare a procesului penal şi prin aceasta termenul rezonabil prevăzut de Convenţie nu va mai fi respectat, având în vedere că dosarul pendinte este pe rolul instanţei din anul 2012, a mai subliniat recurenta.
Pentru aceste considerente a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a încheierii de şedinţă recurate, cu consecinţa respingerii cererii de suspendare a cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. ca neîntemeiată.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 2441 C. proc. civ., art. 3041 şi art. 304 pct. 5 şi 9 din acelaşi cod.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Analizând recursul declarat de reclamanta SC A. SA în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Pentru examinarea acestui motiv trebuie reţinut că prin dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., la care face trimitere motivul de nelegalitate mai sus enunţat, se are în vedere reglementarea de drept comun a nulităţilor procedurale cu ipotezele sale, respectiv: (1) actele de procedură să fie îndeplinite cu neobservarea formelor legale şi (2) să se fi pricinuit părţii o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea lor. Aceleaşi dispoziţii prevăd că vătămarea se presupune până la dovada contrară în cazul nulităţilor prevăzute expres de lege.
Astfel, sub imperiul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se pot include toate neregularităţile de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, până la nesocotirea principiului publicităţii, oralităţii sau contradictorialităţii.
Înalta Curte notează că recurenta nu a dezvoltat, în mod distinct şi concret criticile subsumate motivului de nelegalitate instituit de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., subliniind, totodată, că autoarea căii de atac nu a indicat formele de procedură încălcate, acesteia neproducându-i-se vreo vătămare în înţelesul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi, prin urmare, nu se poate reţine incidenţa acestui motiv de recurs.
Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar încheierea atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.
Aşadar, observând considerentele încheierii criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pentru care instanţa a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile suspendării, respectiv începerea urmăririi penale pentru o infracţiune care poate avea o influenţă hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa în cauză, precum şi că nu există contradictorialitate între dispozitivul încheierii recurate şi considerentele acesteia, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Conform dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.
Textul de lege menţionat reglementează unul dintre cazurile suspendării legale facultative, din economia acestuia rezultând că, pentru a se putea dispune măsura suspendării, trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiţii, respectiv: 1. începerea urmăriri penale şi 2. infracţiunea pentru care s-a început urmărirea penală să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa în cauză.
Se constată că adoptarea măsurii suspendării depinde de aprecierea instanţei, care este datoare să examineze şi să aibă în vedere, atât începerea urmăririi penale, cât şi înrâurirea hotărâtoare a infracţiunii pentru care s-a început urmărirea penală asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa în cauză.
Din această perspectivă Înalta Curte reţine că încheierea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei, Curtea de apel reţinând, în mod corect, că în cauză sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru a se dispune suspendarea judecării cauzei.
Este de subliniat că, fiind vorba despre o suspendare facultativă, măsura dispunerii suspendării în temeiul de lege pretins încălcat reprezintă atributul exclusiv al judecătorului de a aprecia dacă o asemenea măsură se justifică şi îndeplineşte condiţiile cerute de textul de lege invocat.
Prin caracterul permisiv al dispoziţiilor art. 244 C. proc. civ., judecătorul are posibilitatea să cenzureze în fiecare caz utilitatea suspendării, întregul sistem de drept procedural românesc bazându-se pe dreptul de apreciere al judecătorului, prerogativă pe care instanţa de apel a exercitat-o în sensul adoptării măsurii suspendării cauzei.
Într-o altă exprimare, cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine faptul că aceste prevederi nu au caracter imperativ, ci lasă la aprecierea instanţei de judecată oportunitatea suspendării cauzei aflate pe rol. Aşadar, instanţa poate suspenda judecarea cauzei atunci când se ivesc indiciile unei infracţiuni, dacă se face dovada că, într-adevăr, sesizarea organului de urmărire penală a avut loc pentru o faptă care ar avea o înrâurire directă asupra soluţionării cauzei civile pendinte.
În atare condiţii, în mod legal, instanţa de apel a apreciat că măsura suspendării solicitată de intimata-pârâtă întruneşte cerinţele art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., aceasta fiind şi întemeiată având în vedere legătura dintre prezenta cauză, având ca obiect cererea de executare a celor două contracte de garanţie, reţinând astfel, în mod corect, că nu se poate face abstracţie de faptul că aceste scrisori de garanţie au fost emise în legătură cu lucrarea de achiziţie publică spre care se îndreaptă tocmai sesizarea organelor de urmărire penală şi începerea în fapt şi în drept a urmăririi penale, emiterea acestor scrisori de garanţie constituind, potrivit legii (H.G. nr. 264/2003 şi H.G. nr. 925/2006), o condiţie necesară de atribuire a lucrării.
Înalta Curte, notează că nu se poate susţine cu temei că suspendarea judecării cauzei conduce la tergiversarea cauzei şi la perpetuarea unei stări de incertitudine cu privire la dreptul A. de a obţine sumele de bani datoare de B., astfel cum menţionează recurenta, atâta vreme cât instanţa de apel a apreciat că se impune măsura suspendării în raport de dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. în urma unei analize riguroase a condiţiilor impuse de acest text de lege.
Posibilitatea de a decide asupra suspendării, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, este de natură să contribuie la realizarea dreptului la un proces echitabil, ca şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. în vederea unei mai bune administrări a actului de justiţie, precum şi în respectarea principiului aflării adevărului, instanţa este datoare să valorifice în interesul tuturor părţilor din proces, dispoziţiile legale incidente fără a aduce atingere drepturilor şi interesele legitime ale celorlalte părţi.
Termenul în care este înfăptuită justiţia este esenţial pentru garantarea eficacităţii sale, însă susţinerea recurentei referitoare la faptul că, prin admiterea cererii de suspendare, instanţa de judecată creează un dezechilibru semnificativ în ceea ce priveşte soluţionarea cu celeritate a prezentei cauze, nu poate fi primită, atâta vreme cât pentru considerente ce definesc caracterul echitabil al procedurii judiciare celeritatea nu trebuie să vină în contradicţie cu dreptul de apreciere al judecătorului asupra oportunităţii luării măsurii suspendării în speţă.
Este de necontestat că art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.
În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate şi al egalităţii armelor în procesul civil.
Înalta Curte, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva încheierii din 9 februarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva încheierii din 9 februarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/85/2012.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2016.