Decizia nr. 827/2016
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la instanţă sub nr. de Dosar nr. x/83/2011, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA Bucureşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se constate că pârâta a reziliat în mod nelegal contractul de leasing financiar din 13 mai 2008, încheiat cu reclamantul; să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de leasing financiar şi restituirea către reclamant a sumei de 8.975,71 euro în Iei, la cursul de referinţă comunicat de B.N.R. pentru data efectuării plăţii + 1,5%, reprezentând: 7.601,48 euro - rate de leasing achitate, respectiv 1.374,23 euro - rate Casco; să se constate că pârâta i-a încălcat reclamantului opţiunea exprimată de a cumpăra, la sfârşitul perioadei de leasing, autoturismul ce a făcut obiectul contractului; să fie obligată pârâta la plata către reclamant a daunelor-interese materiale şi morale cumulate pentru prejudiciul cauzat prin rezilierea contractului şi încălcarea opţiunii de a cumpăra autoturismul; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.
Prin sentinţa civilă nr. 127/2012, din data de 26 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei SC B. SA şi, în consecinţă: s-a constatat că pârâta a reziliat în mod nelegal contractul de leasing financiar din 13 mai 2008, încheiat cu reclamantul; s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de leasing şi restituirea către reclamant a sumei de 8.975,71 euro în lei, la cursul de referinţă comunicat de B.N.R. pentru data efectuării plăţii şi +1,5% reprezentând: 7.601,48 euro - rate de leasing achitate şi 1.374,23 euro - rate Casco. S-a constatat că pârâta i-a încălcat reclamantului opţiunea exprimată de a cumpăra la sfârşitul perioadei de leasing autoturismul ce a făcut obiectul contractului de leasing financiar din 13 mai 2008. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului daune interese şi morale în sumă de 3.000 euro, în echivalent lei, pentru prejudiciul cauzat prin rezilierea contractului şi încălcarea opţiunii de a cumpăra autoturismul ce a făcut obiectul contractului, fiind respinse celelalte pretenţii formulate de reclamant.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a Il-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Prin Decizia nr. 41/C/2013/A din data de 29 mai 2013, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bihor şi a autorităţii de lucru judecat, precum şi apelul declarat de apelantul A.. A admis apelul declarat de apelanta pârâtă SC B. SA - prin mandatar SC C. SRL împotriva sentinţei nr. 127 din 26 martie 2012, pronunţate de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a respins capetele II şi III din acţiunea introductivă, având ca obiect repunerea în situaţia anterioară, restituirea sumei de 8.975,71 euro şi constatarea încălcării de către pârâtă a opţiunii de a cumpăra autoturismul, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Satu Mare, apelanta SC B. SA - prin mandatar SC C. SRL a invocat această excepţie în temeiul art. 7 alin. (1) C. proc. civ., precum şi pe considerentul că, potrivit art. 18.5 din contractul de leasing, părţile au stabilit ca toate litigiile generate de acest contract, care se referă la executarea, anularea sau rezilierea contractului, se supun exclusiv competenţei teritoriale a instanţei de drept comun din Bucureşti.
Această excepţie a fost invocată şi în faţa instanţei de fond, care a respins-o prin încheierea de şedinţă din data de 18 aprilie 2011, însă această încheiere, fiind una premergătoare, nu a fost apelată conform art. 282 alin. (2) C. proc. civ., fiind atacată cu apel doar sentinţa nr. 127/2012.
Faţă de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel nu poate verifica legalitatea încheierii prin care instanţa de fond a dispus respingerea acestei excepţii, nefiind investită cu privire la aceasta prin cererea de apel.
Pe de altă parte, această excepţie nu poate fi invocată pentru prima dată în apel, deoarece normele de competenţă teritorială la care apelanta a făcut referire sunt norme juridice de ordine privată, competenţa teritorială fiind relativă, iar potrivit art. 1591 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar in limine litis, prin întâmpinare sau cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare.
Pentru considerentele arătate, excepţia de necompetenţa teritorială a Tribunalului Satu Mare a fost respinsă.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de către apelantul A., cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea că pârâta a reziliat nelegal contractul de leasing, raportat la sentinţa civilă nr. 4400 din data de 05 iulie 2010 a Judecătoriei Satu Mare, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 48/2011/R din 24 februarie 2011 a Tribunalului Satu Mare, instanţa de apel a apreciat că această excepţie este nefondată, astfel că a fost respinsă.
Instanţa a arătat că, pentru a se putea reţine autoritatea de lucru judecat, este necesar, conform art. 1201 C. civ., să existe tripla identitate cerută de acest text: de persoane, de obiect şi de cauză. Or, în speţă, nu există identitate de obiect şi de cauză, întrucât obiectul primului litigiu l-a constituit o contestaţie la executare, în cadrul căreia s-au invocat şi apărări de fond, în temeiul art. 399 alin. 3 C. proc. civ.
Totuşi, instanţa de apel a reţinut că principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.
În timp ce condiţia de aplicare a excepţiei autorităţii de lucru judecat presupune o identitate sub aspectul părţilor, obiectului şi cauzei, ce opreşte repetarea judecăţii, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat impune consecvenţă în judecată, şi anume: ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre judecătorească să nu fie contrazis printr-o alta.
Pentru a se avea în vedere efectul pozitiv al lucrului judecat este suficientă identitatea de părţi şi invocarea între acestea a unor chestiuni soluţionate în procesul anterior.
Acceptarea efectului pozitiv al lucrului judecat apare ca o necesitate juridică evidentă pentru a se evita pronunţarea de hotărâri judecătoreşti contradictorii cu privire la aceleaşi chestiuni de fapt şi de drept.
Pornind de la aceste aspecte de ordin teoretic, instanţa de apel a constatat că prin sentinţa civilă nr. 4400 din data de 05 iulie 2010, rămasă irevocabilă, Judecătoria Satu Mare a interpretat clauzele contractuale inserate la art. 10 din contractul încheiat între părţi şi a reţinut că „utilizatorul are obligaţia de a achita ratele de leasing în termen de 14 zile de la data emiterii facturilor, dar cu condiţia ca acestea să-i fie comunicate în termen rezonabil" şi că „prin necomunicarea către utilizator - debitor a facturilor aferente ratelor de leasing se creează pentru acesta imposibilitatea de a achita ratele".
De asemenea, s-a mai reţinut că SC B. SA a reziliat contractul de leasing în mod unilateral, din vina exclusivă a debitorului, pentru nerespectarea de către acesta a obligaţiei de achitare a ratelor de leasing în termenul contractual, însă nu a făcut dovada culpei debitorului A. în neexecutarea obligaţiilor pentru a putea opera rezilierea contractului în temeiul pactului comisoriu de gradul IV, stipulat în contract la art. 12.4 din Titlul II.
Având în vedere cele arătate mai sus, instanţa de apel a apreciat că susţinerile apelantei SC B. SA, potrivit cărora utilizatorul avea obligaţia de achita facturile în termen de 14 zile de la data emiterii acestora, indiferent dacă aceste facturi i-au fost comunicate sau nu într-un termen rezonabil, pentru a putea fi achitate la scadenţă, nu pot fi primite şi că nu poate fi reţinută culpa intimatului A. pentru nerespectarea de către acesta a obligaţiei de achitare a ratelor de leasing în termenul contractual.
Prin urmare, această neexecutare nefiindu-i imputabilă, instanţa de apel a apreciat că, în mod netemeinic, apelanta-pârâtă a uzat de pactul comisoriu de gradul IV, stipulat în contract la art. 12.4 din Titlul II şi a dispus rezilierea unilaterală a contractului de leasing, nefiind îndeplinite condiţiile de reziliere, apelul fiind nefondat sub acest aspect.
Referitor la capătul de cerere referitor la repunerea părţilor în situaţia anterioară, instanţa de apel a reţinut că, în mod nelegal, prima instanţă a admis acest capăt de cerere, având în vedere că sancţiunea rezilierii nu determină o desfiinţare propriu zisă a contractului, ci marchează încetarea prestaţiilor reciproce între părţi.
Întrucât rezilierea nu are caracter retroactiv, producând efecte doar pentru viitor, prestaţiile reciproce nu se mai restituie, datorită caracterului prestaţiilor succesive.
Astfel, în speţă, suma de 9.875,71 euro a fost achitată de apelantul -reclamant pentru folosinţa autoturismului de la data încheierii contractului şi care şi în prezent este în posesia sa, or folosinţa este un fapt împlinit, nesusceptibil de restituire.
Pe de altă, constatându-se că pârâta a reziliat nelegal contractul de leasing, acesta rămâne în fiinţă, astfel că nici nu se mai poate pune problema repunerii părţilor în situaţia anterioară.
Pentru aceleaşi considerente, instanţa de apel a apreciat că este nefondat şi capătul de cerere având ca obiect constatarea că pârâta apelantă a încălcat dreptul de opţiune al reclamantului, întrucât contractul de leasing, rămânând în fiinţă, reclamantul are posibilitatea ca la sfârşitul contractului să-şi manifeste acest drept.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect acordarea de daune-interese şi daune morale, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, apelantul-reclamant nu a făcut dovada unor daune-interese materiale, deoarece nu a fost lipsit de folosinţa autovehiculului, astfel că nu se poate reţine că ar fi fost nevoit să încheie contractul de închiriere din 30 decembrie 2010, pentru a suplini lipsa de folosinţă a autoturismului ce a făcut obiectul contractului de leasing.
În ceea ce priveşte daunele morale, instanţa de apel a apreciat că reclamantul este îndreptăţit la suma 3.000 euro, cu titlu de daune morale, având în vedere prejudiciul moral produs prin rezilierea nelegală a contractului de leasing, incertitudinea în care acesta s-a găsit cu privire la folosinţa autoturismului şi multitudinea de procese între părţi, generate de rezilierea nelegală a contractului de leasing, de natură a-i crea acestuia un disconfort psihic.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs ambele părţi.
Reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de intimată-pârâtă, a admiterii apelului formulat de acesta şi a admiterii cererii în totalitate, astfel cum a fost precizată, motivele fiind următoarele:
1. Cu privire la rămânerea în fiinţă a contractului de leasing încheiat între părţile litigante:
Un prim motiv de nelegalitate invocat de recurentul-reclamant vizează considerentele hotărârii recurate, în care instanţa de apel a apreciat că, în condiţiile în care s-a constatat că intimata a reziliat în mod nelegal contractul de leasing, acest contract ar rămâne în fiinţă, motiv pentru care nu se mai poate pune problema repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, fiind, prin urmare nefondat şi capătul de cerere din acţiunea introductivă, privind constatarea că intimata i-a încălcat recurentului opţiunea exprimată în scris de a cumpăra autoturismul la sfârşitul perioadei de leasing.
Astfel, pe acest considerent, instanţa de apel a respins capetele de cerere II şi III din cererea introductivă formulată de recurent, astfel cum a fost precizată.
În mod greşit, instanţa de apel a apreciat că, în condiţiile în care rezilierea contractului s-a făcut în mod nelegal de către intimată, contractul de leasing rămâne în fiinţă. In cuprinsul contractului de leasing este inserat un pact comisoriu de grad IV, situaţie în care, spre deosebire de celelalte tipuri de pact comisoriu, instanţa de judecată nu poate înlătura efectele rezoluţiunii (rezilierii), în sensul de a dispune rămânerea în fiinţă a contractului, putând doar verifica dacă erau întrunite sau nu condiţiile rezilierii.
Urmare a rezilierii unilaterale, în mod nelegal, a contractului de leasing încheiat între părţi, instanţa de apel nu putea dispune ca acesta să rămână în fiinţă, pârâta fiind obligată să răspundă pentru toate prejudiciile cauzate prin încălcarea prevederilor contractuale, având în vedere şi faptul că la data de 13 mai 2013, a expirat durata contractului.
2. Cu privire la respingerea capătului de cerere nr. II si III din petitul acţiunii introductive, astfel cum a fost ea precizată:
Prin pct. II din petitul cererii introductive, astfel cum a fost ea precizată, recurentul a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 8.975,71 euro în lei, la cursul de referinţă comunicat de B.N.R. pentru data efectuării plăţii + 1,5%, cu titlul de daune-interese materiale, reprezentând: 7.601,48 euro - rate de leasing achitate, respectiv 1.374,23 euro - rate, achitate de acesta în temeiul contractului de leasing reziliat în mod nelegal de către pârâtă, iar prin pct. III, a solicitat să se constate că pârâta i-a încălcat opţiunea exprimată privind cumpărarea autoturismului.
Prin hotărârea ce face obiectul recursului, instanţa de apel a respins ambele capete de cerere, recurentul considerând că motivul reţinut de instanţă, potrivit căruia suma de 8.975,71 euro nu s-ar putea restitui, deoarece ar fi fost achitată de acesta pentru folosinţa autoturismului, este nelegal, în condiţiile în care, potrivit prevederilor art. 2 lit. d) din O.G. nr. 51/1997 republicată, cu modificările ulterioare, în cazul leasingului financiar, rata de leasing reprezintă cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi dobânda pe leasing.
Recurentul arată că, potrivit contractului de leasing financiar din 13 mai 2008, valoarea reziduală a autoturismului (adică valoarea la care urma să se facă transferul dreptului de proprietate) a fost inclusă în ratele de leasing, fiind achitată cu aceeaşi periodicitate.
Prin pct. II din petitul cererii introductive, astfel cum a fost acesta precizat la termenul de judecată din data de 1 noiembrie 2011, recurentul-reclamant a înţeles să solicite obligarea pârâtei la plata sumei de 8.975,71 euro în lei, la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii + 1,5%, cu titlu de daune-interese materiale, reprezentând echivalentul sumelor achitate în baza contractului de leasing reziliat în mod nelegal de către recurenta-reclamantă. Corelativ, şi-a asumat obligaţia de a restitui acesteia autoturismul ce a făcut obiectul contractului.
Prin pct. II din petitul cererii introductive, recurentul arată că nu a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii prestaţiilor reciproce, valabil în cazul rezoluţiunii contractelor cu executare instantanee, ci a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 8.975,71 euro, cu titlu de daune-interese materiale, reprezentând totalitatea sumelor achitate în baza contractului de leasing reziliat nelegal.
Astfel, în condiţiile în care recurenta-pârâtă a reziliat contractul de leasing în mod nelegal, este ţinută să repare întregul prejudiciu cauzat, o parte a acestui prejudiciu fiind reprezentat de totalitatea sumelor achitate de recurentul-reclamant în temeiul contractului de leasing.
Cauza încheierii contractului de leasing a fost, la momentul semnării acestuia, dobândirea dreptului de proprietate asupra autoturismului ce a făcut obiectul contractului.
Potrivit prevederilor contractuale, valoarea reziduală a autoturismului a fost inclusă în rate, situaţie în care, deşi potrivit condiţiilor generale de leasing financiar, recurentul avea dreptul să-şi exprime opţiunea de a cumpăra autoturismul la sfârşitul perioadei de leasing, în fapt, intenţia de a cumpăra acest autoturism a fost exprimată încă la data perfectării contractului, prin includerea valorii reziduale în cuantumul ratelor lunare de leasing.
Deoarece contractul nu a putut avea finalitatea urmărită de părţi la data încheierii acestuia, se impune în sarcina pârâtei obligaţia reparării integrale a tuturor prejudiciilor cauzate, o parte a acestor prejudicii fiind reprezentată de suma de 8.975,71 euro, achitată de recurentul-reclamant cu scopul dobândirii dreptului de proprietate asupra autoturismului ce a făcut obiectul contractului de leasing financiar.
Prin adresa din data de 19 aprilie 2010, depusă la dosarul cauzei, recurentul afirmă că şi-a exprimat opţiunea de a cumpăra autoturismul şi a solicitat pârâtei comunicarea situaţiei financiare a contractului pe leasing, în vederea achitării anticipate a valorii finanţate şi închiderea contractului, însă recurenta-pârâtă, pe lângă faptul că nu i-a comunicat că a reziliat unilateral contractul, nici până în prezent nu a răspuns acestei solicitări, reaua-credinţă a acesteia fiind evidentă.
Mai mult, din interpretarea legislaţiei în materie rezultă că, prin contractul de leasing financiar, finanţatorul şi-a asumat o promisiune unilaterală de vânzare al cărei beneficiar este, promisiune de vânzare care a fost încălcată de către recurenta-pârâtă prin rezilierea nelegală a contractului de leasing, astfel că, şi din acest punct de vedere, consideră că este întemeiată cererea sa de obligare a acesteia la plata sumei de 8.975,71 euro, în lei, la cursul B.N.R. din ziua efectuării plăţii, cu titlu de daune-interese materiale.
Totodată, apreciază că cererea sa, privind obligarea recurentei-pârâte la plata sumei prevăzute la pct. II din petitul cererii introductive este întemeiată şi legală, având în vedere şi dispoziţiile imperative ale art. 16 din O.G. nr. 51/1997 republicată cu modificările ulterioare, potrivit cărora, în cazul în care finanţatorul nu respectă dreptul de opţiune al utilizatorului privind cumpărarea obiectului contractului, datorează daune-interese egale cu totalul prejudiciului produs prin încălcarea acestei obligaţii, o parte a totalului prejudiciului produs recurentului de către pârâtă, prin rezilierea nelegală a contractului şi încălcarea opţiunii de a cumpăra autoturismul, fiind reprezentat de contravaloarea sumelor de bani achitate acesteia în temeiul contractului.
În ceea ce priveşte respingerea pct. III din cererea introductivă, privind constatarea încălcării opţiunii exprimate de recurent privind cumpărarea autoturismului, după cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, motivul pentru care instanţa de apel a respins acest capăt de cerere coincide cu unul din motivele pentru care a respins şi pct. II din cererea introductivă, şi anume că, prin constatarea că intimata a reziliat în mod nelegal contractul de leasing financiar, acesta ar rămâne în fiinţă.
După cum a arătat şi la pct. I din prezentul recurs, recurentul susţine că şi acest motiv, reţinut de instanţa de apel în considerentele hotărârii recurate, este nelegal, în condiţiile în care, pârâta a uzat, chiar dacă nelegal, de prevederile unui pact comisoriu de grad IV. In această situaţie, instanţa de judecată are doar posibilitatea analizării existenţei sau nu a condiţiilor rezilierii, nefiind în măsură a înlătura efectele acestei sancţiuni, în sensul de a dispune rămânerea în fiinţă a contractului.
Chiar şi în situaţia în care contractul de leasing ar putea rămâne în fiinţă, ca urmare a constatării rezilierii nelegale a acestuia de către pârâtă, recurentul consideră că derularea acestuia nu ar mai putea fi posibilă datorită atitudinii recurentei-pârâte, atât pe parcursul derulării prezentului litigiu, cât şi în perioada anterioară declanşării litigiului.
3. Cu privire la respingerea apelului formulat de recurent, privitor la capătul de cerere nr. IV din petitul acţiunii introductive, astfel cum a fost ea precizată:
Recurentul arată că, aprecierea instanţei de apel, în sensul că ar fi îndreptăţit la suma de 3.000 euro cu titlu de daune morale, respingând în rest solicitările acestuia, pe motiv că nu a fost lipsit de folosinţa autoturismului şi, astfel, nu s-ar putea reţine că ar fi fost nevoit să încheie contractul de închiriere din 30 decembrie 2010, este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Susţine recurentul că pârâta, atât în perioada de după semnarea contractului, cât şi după declanşarea prezentului litigiu, a dat dovadă de rea credinţă, ce rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Astfel, pe lângă faptul că nu i-a comunicat nici până în prezent intenţia sa de reziliere a contractului, începând cu luna noiembrie 2010, nu i-a mai comunicat nici vreo poliţă R.C.A., motiv pentru care, chiar dacă autoturismul s-a aflat în posesia sa, nu putea circula pe drumurile publice.
De asemenea, autoturismul a suferit un număr de trei avarii, toate fiind aduse la cunoştinţa recurentei-pârâte, însă aceasta nu i-a transmis nici măcar o împuternicire de introducere în reparaţie a autoturismului, deşi toate costurile reparaţiilor trebuiau efectuate pe poliţa R.C.A. a celorlalţi conducători auto, responsabili pentru producerea evenimentelor rutiere.
Răspunderea pârâtei îşi are temeiul în dispoziţiile art. 9 lit. e) din O.G. nr. 51/1997 republicată, cu modificările ulterioare, potrivit cărora finanţatorul are obligaţia de a garanta utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, dispoziţie legală ce a fost nesocotită de instanţa de apel prin respingerea apelului.
Potrivit prevederilor imperative ale art. 16 din O.G. nr. 51/1907, finanţatorul datorează daune-interese egale cu totalul prejudiciului produs prin încălcarea acestor obligaţii, aspect de care trebuia să ţină cont şi instanţa de apel.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor-interese materiale şi morale solicitate prin pct. IV din petitul cererii introductive, astfel cum a fost ea precizată, recurentul apreciază câ, prin probatoriul administrat în cauză, a făcut pe deplin dovada daunelor solicitate, instanţa de apel respingând în mod nelegal apelul formulat şi menţinând hotărârea instanţei de fond în această privinţă.
Aceste daune reprezintă, în parte, echivalentul lipsei de folosinţă al bunului ce a făcut obiectul contractului de leasing, fiind arătată şi modalitatea de calcul a prejudiciului, care este mult mai mare.
Astfel, pe de o parte, prejudiciul suferit de recurent constă în lipsa de folosinţă al autoturismului ce a făcut obiectul contractului de leasing, prejudiciu ce se ridică la suma de 11.206,20 euro, şi, pe de altă parte, în cheltuielile suplimentare, cauzate de rezilierea şi conduita pârâtei, din cauza cărora a fost nevoit să încheie contractul de închiriere din 30 decembrie 2010, pentru care a plătit o chirie în cuantum de 11.160 euro.
Prin rezilierea nelegală a contractului de către recurenta-pârâtă, prejudiciul suferit depăşeşte suma de 10.000 euro, solicitată prin pct. IV al cererii introductive.
Având în vedere profesia recurentului (de avocat), daunele suferite de acesta trebuie privite şi din punctul de vedere al beneficiului (venitului) nerealizat, determinat de faptul că, în derularea prezentului litigiu, este nevoit să se reprezinte, fără posibilitatea de a putea beneficia de vreun onorariu de pe urma acestui litigiu, onorariu care, dată fiind durata şi complexitatea litigiului, ar fi putut reprezenta o sumă considerabilă, în cazul în care ar fi reprezentat interesele unui client.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea recurentei-pârâte la plata de daune-interese materiale şi morale cumulate, în cuantumul precizat, consideră că aceasta este întemeiată. Prejudiciile materiale, morale şi de imagine, cauzate prin rezilierea abuzivă a contractului, încălcarea dreptului său, exprimat în scris, de a dobândi dreptul de proprietate asupra autoturismului ce a făcut obiectul leasingului, lipsa de folosinţă a sumelor de bani achitate în baza contractului, lipsa de folosinţă a bunului (prin imposibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra acestuia), nesocotirea de către pârâtă a scopului/cauzei contractului, presiunile exercitate asupra acestuia de către reprezentanţii şi împuterniciţii pârâtei şi, nu în ultimul rând, prejudiciul de imagine, constând în faptul că a fost obligat să se adreseze instanţelor de judecată cu prezenta cerere, sunt semnificativ mai mari. Ca urmare a naturii faptei/faptelor ce le-au cauzat, prejudiciile sunt imposibil de cuantificat în mod obiectiv şi de dovedit.
Recurentul arată că are şi va avea de suferit şi în continuare prejudicii incomensurabile de imagine, motiv pentru care a solicitat, în mod cumulat, daune materiale şi morale.
În privinţa cuantumului despăgubirilor, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte, în schimb, poate fi acordată o indemnizaţie cu caracter compensatoriu, dar ceea ce trebuie evaluată în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.
În speţă, recurentul apreciază că satisfacţia echitabilă pretinsă, cuprinde două componente: reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie pentru prejudiciul moral, acesta din urmă neputând fi disociat de cel material, deoarece au cauze identice.
În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 din V.C.P.C.
Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea cu trimiterea cauzei la instanţa de apel, în vederea efectuării unei expertize contabile, iar în subsidiar, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat cu privire la capetele I şi IV din cererea introductivă, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată, motivele fiind următoarele:
Primul motiv de recurs este întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 din V.C.P.C., art. 969 C. civ., art. 12.4 - titlul II din condiţiile generale ale contractului de leasing.
Recurenta-pârâtă, susţine că, pentru a putea invoca lipsa culpei contractuale în executarea contractului, reclamantul A. trebuia să dovedească îndeplinirea obligaţiilor contractuale, în sensul achitării ratelor de leasing şi a celorlalte obligaţii accesorii.
Instanţa de apel a considerat că recurenta-pârâtă nu a făcut dovada culpei reclamantului în neexecutarea obligaţiilor contractuale, preluând o situaţie de fapt ce a fost prezentată de acesta, fără a exista un suport probator administrat în acest sens, deşi atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel a solicitat efectuarea unei expertize contabile pentru a se stabili dacă recurentul-reclamant şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 din O.G. nr. 51/1997, contractele de leasing, precum şi garanţiile reale şi personale, constituite în scopul garantării obligaţiilor asumate prin contractul de leasing constituie titluri executorii.
Raportat la această prevedere legală, calculul debitului se face în conformitate cu prevederile contractuale, în speţa dedusă judecăţii, conform art. 13 din condiţiile generale de leasing financiar.
În situaţia în care nicio clauză contractuală nu a fost anulată, trebuie să se acorde eficienţă juridică dispoziţiile art. 10.3 din condiţiile generale ale contractului de leasing financiar, care prevăd că dacă utilizatorul nu a primit factura sau refuză să primească factura, nu reprezintă o justificare pentru plata cu întârziere şi nu îl exonerează de la plata sumelor datorate finanţatorului, acesta din urmă nefiind obligat să îi amintească utilizatorului datele la care sunt scadente plăţile datorate.
Obligaţiile utilizatorului sunt clare din momentul semnării contractului de leasing, astfel încât acesta nu poate afirma că nu a cunoscut ce obligaţii are de plată, acestea fiind, de altfel, menţionate în anexa nr. 3 la contractul de leasing.
Arată că la dosarul cauzei a depus un raport de expertiză contabilă, efectuat în Dosarul nr. x/296/2012, al Judecătoriei Satu Mare, din care reiese care sunt facturile care au atras rezilierea contractului de leasing financiar.
În al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din V.C.P.C., raportat la art. 989, art. 999 C. civ., recurenta-pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL arată că decizia instanţei de apel este nelegală, cu privire la reţinerea în sarcina sa a obligaţiei de a achita suma de 3.000 euro cu titlu de daune morale.
Consideră că recurentul-reclamant nu a făcut dovada disconfortului psihic.
Litigiile dintre părţi au avut ca finalitate şi recuperarea integrală a cheltuielilor efectuate de recurentul-reclamant A..
În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 299, art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 312 din V.C.P.C.
Prin întâmpinarea formulată la recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL, recurentul - reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recurentul-reclamant A. a arătat că, în opinia sa, toate criticile aduse de către recurenta-pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL vizează aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate, acestea neputând fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 din V.C.P.C., pe care se întemeiază recursul.
În subsidiar, recurentul-reclamant consideră recursul declarat de recurenta-pârâtă ca fiind nefondat.
A arătat în acest sens că, în ceea ce priveşte primul motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 din V.C.P.C., instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materie, a contractului de leasing, precum şi a practicii judiciare în materie, în condiţiile în care, deşi a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, a reţinut puterea de lucru judecat, cu privire la aspectele judecate prin sentinţa civilă nr. 4400 din 05 iulie 2010 a Judecătoriei Satu Mare.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă, întemeiat pe prevederile art. 309 pct. 9 din V.C.P.C., recurentul-reclamant arată că daunele suferite depăşesc cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de fond şi de instanţa de apel, disconfortul psihic fiind determinat de faptul că de la începutul anului 2010 se află în litigii cu recurenta-pârâtă, deşi durata contractului de leasing a expirat de aproape un an de zile, nici până în prezent nu cunoaşte care este situaţia contractului, de aproximativ 4 ani recurenta-pârâtă încearcă să îl execute silit, a fost nevoit să închirieze un alt autoturism, deoarece nu i-a fost transmisă poliţa R.C.A. şi cea Casco.
Recurenta-pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant, prin care a făcut istoricul relaţiilor dintre părţi.
Cu privire la criticile din recurs, a arătat că cele care privesc menţinerea contractului de leasing sunt în principal lipsite de interes, iar în subsidiar nefondate.
Ca urmare a faptului că instanţa de fond a admis capătul I al cererii de chemare în judecată, iar instanţa de apel a menţinut această soluţie, constatându-se că SC B. SA prin mandatar SC C. SRL a reziliat în mod nelegal contractul de leasing financiar, criticile aduse de recurentul-reclamant cu privire la rămânerea în fiinţă a acestui contract sunt lipsite de interes.
Criticile recurentului-reclamant cu privire la respingerea capetelor II şi III ce cerere sunt nefondate. Instanţa de apel a reţinut în mod corect că sancţiunea rezilierii nu determină o desfiinţare propriu-zisă a contractului, ci marchează încetarea prestaţiilor reciproce dintre părţi, prestaţiile reciproce nerestituindu-se, deoarece rezilierea nu are efect retroactiv.
Afirmaţia recurentului-reclamant, în sensul că ratele pe care le-a plătit nu au reprezentat contravaloarea folosinţei bunului, ci cota-parte din valoarea de intrare a autoturismului, contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 2 lit. d) din O.G. nr. 51/1997.
Criticile recurentului-reclamant cu privire la respingerea capătului IV de cerere sunt nefondate.
Solicită înlăturarea afirmaţiilor recurentului cu privire la imposibilitatea de a folosi autoturismul, deoarece acesta s-a aflat în permanenţă în posesia sa.
Recurenta-pârâtă face, de asemenea, o detaliere a motivelor pentru care se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciile morale, arătând că în speţa dedusă judecăţii, recurentului-reclamant nu i s-a produs nicio suferinţă, fizică sau psihică, autoturismul aflându-se în posesia sa, fără să achite contravaloarea folosinţei, iar imaginea şi reputaţia sa nu au fost afectate.
Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte apreciază ca întemeiat motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL, care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din V.C.P.C., cu privire la acordarea daunelor morale în sumă de 3.000 euro.
Prin capătul IV al cererii de chemare în judecată formulată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 11.206,20 euro, cu titlu de daune-interese materiale şi morale.
A arătat că prejudiciile materiale, morale şi de imagine au fost cauzate prin: rezilierea abuzivă a contractului, încălcarea dreptului, exprimat în scris, de a dobândi dreptul de proprietate asupra bunului ce a făcut obiectul contractului de leasing, lipsa de folosinţă a sumelor de bani achitate în baza contractului, lipsa de folosinţă a bunului ce a făcut obiectul contractului, imposibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra acestuia, nesocotirea de către pârâtă a scopului contractului, presiunile exercitate asupra sa de către reprezentanţii şi împuterniciţii pârâtei şi, nu în ultimul rând, de prejudiciul de imagine produs ca urmare a faptului că a fost obligat să se adreseze instanţelor de judecată.
A arătat că satisfacţia echitabilă pretinsă cuprinde două componente: reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie pentru prejudiciul moral, acesta din urmă neputând fi disociat de cel material, deoarece au cauze identice.
Înalta Curte arată că daunele-interese compensatorii reprezintă echivalentul în bani al prejudiciului încercat de creditor, ca urmare a neexecutării totale sau parţiale a obligaţiei de către debitor.
Daunele-interese compensatorii nu se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei, acestea având drept scop înlocuirea obligaţiei, dar pot fi cumulate cu daunele moratorii.
În speţa dedusă judecăţii, recurentul-reclamant a solicitat daune-interese atât materiale, cât şi morale.
În prezent, la nivel legislativ şi de principiu, nu există criterii obiective, abstracte, respectiv criterii precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor băneşti pentru repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanţele se ghidează după criterii subiective, variabile de la caz la caz.
Daunele morale constituie consecinţe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conţinut neeconomic, care rezultă din atingerile şi încălcările drepturilor personale nepatrimoniale şi se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, etc.
Evaluarea acestora nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, întinderea daunele morale neputând fi determinată decât pe baza unor aprecieri subiective.
La aceste considerente ar trebui adăugată şi exigenţa unei limite, în sensul ca daunele morale să nu fie excesive, nerezonabile, să nu devină nelegitime, prejudiciul moral trebuind să fie dovedit, iar judecătorii având obligaţia să-l aprecieze în raport de gravitatea şi importanţa sa.
În ceea ce priveşte despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale, în absenţa unor probe materiale, judecătorul este singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât priveşte întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, judecătorul acordă despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.
Instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
În speţa dedusă judecăţii, nu se poate reţine că i-a fost pricinuit recurentului-reclamant un prejudiciu moral, acesta nefăcând dovada producerii unei suferinţe în plan fizic, psihic sau afectiv cauzate prin: rezilierea abuzivă a contractului, încălcarea dreptului, exprimat în scris, de a dobândi dreptul de proprietate asupra bunului ce a făcut obiectul contractului de leasing, lipsa de folosinţă a sumelor de bani achitate în baza contractului, lipsa de folosinţă a bunului ce a făcut obiectul contractului, imposibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra acestuia, nesocotirea de către pârâtă a scopului contractului, presiunile exercitate asupra sa de către reprezentanţii şi împuterniciţii pârâtei.
Nu se poate reţine, de asemenea, că i-a fost produs recurentului-reclamant un prejudiciu de imagine pentru faptul că a fost obligat să se adreseze instanţelor de judecată.
Prejudiciul material, pretins de către recurentul-reclamant, reprezentat de lipsa de folosinţă a sumelor de bani achitate în baza contractului, nu poate fi reţinut, în condiţiile în care sumele achitate de către recurentul-reclamant au reprezentat contravaloarea folosinţei autoturismului, fapt constatat în mod corect de către instanţa de apel, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, potrivit cărora "ordonanţa se aplică operaţiunilor de leasing prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale".
Aspectele privitoare la lipsa de folosinţă a bunului ce a făcut obiectul contractului, imposibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra acestuia au fost, de asemenea, analizate în mod pertinent şi legal de către instanţa de apel, în sensul că autoturismul, aflându-se permanent în posesia recurentului-reclamant, nu se poate reţine că acesta a fost nevoit să încheie contractul de închiriere din 30 decembrie 2010, pentru a suplini lipsa de folosinţă.
Pe de altă parte, ca urmare a constatării rezilierii nelegale a contractului de leasing, acesta rămânând în fiinţă, nu se poate considera că i-a fost încălcat dreptul de opţiune cu privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului.
Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte consideră întemeiate criticile formulate de către recurenta-pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL, cu privire la nelegala acordare a daunelor-interese morale, în cuantum de 3.000 euro.
Pentru aceleaşi considerente, Înalta Curte va înlătura criticile pe aceste aspecte, care sunt detaliate la pct. 3 al motivelor de recurs invocate de către recurentul-reclamant A., aspectele invocate de către acelaşi recurent, privind necomunicarea poliţei R.C.A., evenimentele rutiere în care a fost implicat autoturismul, neputând fi analizate din prisma unor motive de nelegalitate.
Motivul de recurs invocat de către recurenta-pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 din V.C.P.C., art. 969 C. civ., art. 12.4 titlul II din condiţiile generale ale contractului de leasing nu poate fi reţinut.
Susţinerile recurentei-pârâte referitoare la necesitatea efectuării cauză a unei expertize contabile, precum şi probele reţinute de instanţa de apel, în baza cărora a fost apreciată culpa reclamantului în executarea obligaţiilor contractuale reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii recurate, care nu pot fi analizate de instanţa de recurs.
În mod corect, instanţa de apel a constatat că prin sentinţa civilă nr. 4400 din 05 iulie 2010, rămasă irevocabilă, Judecătoria Satu Mare a interpretat clauzele inserate la art. 10 din contractul încheiat între părţi şi a reţinut că „utilizatorul are obligaţia de a achita ratele de leasing în termen de 14 zile de la data emiterii facturilor, dar cu condiţia ca acestea să-i fie comunicate în termen rezonabil" şi că „prin necomunicarea către utilizator - debitor a facturilor aferente ratelor de leasing se creează pentru acesta imposibilitatea de a achita ratele", dând astfel eficienţă puterii de lucru judecat a acestei hotărâri.
Puterea de lucru judecat presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.
Autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.
Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie.
Principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.
Noţiunea de proces echitabil presupune că dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale.
Raportat la aceste considerente, în mod legal, instanţa de apel a apreciat că SC B. SA a reziliat contractul de leasing în mod unilateral, fără a face dovada culpei utilizatorului A. în neexecutarea obligaţiilor pentru a putea opera rezilierea contractului în temeiul pactului comisoriu de gradul IV, stipulat în contract la art. 12.4 din titlul II.
Recursul formulat de recurentul-reclamant A. este nefondat pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs invocat la pct. 1, referitor la faptul că instanţa de apel, constatând rezilierea nelegală a contractului de leasing, nu putea dispune rămânerea în vigoare a acestuia, va fi înlăturat.
Rezilierea este sancţiunea ce constă în desfiinţarea contractului cu executare succesivă, ca urmare a neîndeplinirii culpabile a obligatiiilor asumate.
Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale contractului încetează, însă prestaţiile executate în trecut, fiind de regulă ireversibile, rămân definitiv executate.
În mod corect, instanţa de apel a reţinut că sancţiunea rezilierii nu determină o desfiinţare propriu zisă a contractului, ci marchează încetarea prestaţiilor reciproce între părţi şi, constatând că pârâta a reziliat nelegal contractul de leasing, a reţinut că acesta rămâne în fiinţă.
Motivele invocate de către recurentul-reclamant cu privire la nelegala respingere a capetelor de cerere II şi III sunt, de asemenea, nefondate.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 51/1997, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, constatând că sumele achitate de către recurentul-reclamant reprezintă contravaloarea folosinţei autoturismului.
Afirmaţiile recurentului-reclamant cu privire la faptul că rata de leasing nu reprezintă echivalentul chiriei sau al folosinţei bunului, ci cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi dobânda de leasing, că şi-a exprimat intenţia de a cumpăra autoturismul încă de la momentul încheierii contractului, că scopul pentru care a fost încheiat contractul şi anume dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului, încălcarea de către recurenta-pârâtă a promisiunii de vânzare-cumpărare, nu pot duce la concluzia că hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau că este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Raportat la faptul că instanţa de apel, în mod corect, a menţinut soluţia pronunţată de instanţa de fond, reţinând că pârâta a reziliat nelegal contractul de leasing şi că acesta rămâne în fiinţă, pe cale de consecinţă respingând capătul de cerere privind repunere a părţilor în situaţia anterioară şi pe cel având ca obiect constatarea că recurenta-pârâtă a încălcat dreptul de opţiune al reclamantului, toate argumentele invocate de către recurent, enunţate mai sus, reprezintă drepturi pe care acesta le poate valorifica.
Având în vedere că aspectele invocate de recurentul-reclamant la pct. 3 din motivele de recurs au fost analizate coroborat cu motivele de recurs aparţinând recurentei-pârâte SC B. SA prin mandatar SC C. SRL, Înalta Curte nu va mai reveni asupra acestora.
Raportat la prevederile art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta - pârâtă împotriva Deciziei nr. 41/C/2013/A din 29 mai 2013, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a Il-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de SC B. SA prin mandatar SC C. SRL împotriva sentinţei civile nr. 127/2012 din data de 26 martie 2012, pe care o va schimba în parte în sensul că: va respinge şi capătul IV din acţiunea introductivă, privitor la obligarea pârâtei de a plăti reclamantului daune interese şi morale în sumă de 3.000 euro, menţinând în rest dispoziţiile deciziei recurate şi ale sentinţei apelate. Va respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga pe recurentul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată către recurenta-pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL, în sumă de 805 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta - pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL împotriva Deciziei nr. 41/C/2013/A din 29 mai 2013, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a Il-a civilă de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de SC B. SA prin mandatar SC C. SRL împotriva sentinţei civile nr. 127/2012 din data de 26 martie 2012, pe care o schimbă în parte în sensul că: respinge şi capătul IV din acţiunea introductivă, privitor la obligarea pârâtei de a plăti reclamantului daune interese şi morale în sumă de 3.000 euro.
Menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate şi ale sentinţei apelate.
Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva Deciziei nr. 41/C/2013 /A din 29 mai 2013, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a Il-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă pe recurentul - reclamant A. la plata sumei de 805 lei, către recurenta - pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2016.