Decizia nr. 598/2016
Asupra contestaţiei de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 33/F din 24 februarie 2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I penală, în temeiul art. 599 alin. (1) rap. la art. 597 alin. (4) cu aplic, art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat A., cu privire la punerea în executare a pedepsei de 5 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 72 din data de 12 decembrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2002 (rămasă definitivă prin Decizia nr. 5459 din data de 28 septembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2004).
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a obligat contestatorul condamnat la plata cheltuielilor judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut că, la data de 16 noiembrie 2015, a fost înregistrată pe rolul curţii de apel, contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat A., prin apărător ales care, invocând dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. rap. la art. 161 alin. (1) şi art. 162 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen., a solicitat să se constate că a intervenit prescripţia executării pedepsei de 5 ani închisoare, aplicată acestuia prin sentinţa penală nr. 72/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, (rămasă definitivă la data de 28 septembrie 2005, prin decizia nr. 5459/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), ca efect al împlinirii termenului legal de 10 ani.
Apărătorul ales care a formulat contestaţia la executare nu s-a prezentat în faţa instanţei pentru a o susţine, motivând, cu ocazia contactării lui telefonice de către grefier, că a fost angajat doar pentru redactarea şi depunerea acesteia, conform menţiunilor din împuternicirea avocaţială (ataşată la fila 4 din dosar) şi că nu i s-a plătit onorariul, situaţie în care, pentru a-l reprezenta juridic pe contestatorul condamnat, a fost desemnat un apărător din oficiu, care a pus concluzii în dezbaterile de la termenul de astăzi, solicitând admiterea contestaţiei la executare, astfel cum a fost promovată.
S-a reţinut că. contestatorul condamnat a fost citat la adresa domiciliului declarat din România, la sediul profesional al apărătorului ales, la adresele din Austria unde existau informaţii că ar locui (tară a fi identificat, însă, la vreuna dintre acele adrese) şi prin afişare la sediul instanţei, iar, la termenul de astăzi, după închiderea dezbaterilor, s-a prezentat personal în faţa instanţei, solicitând să se constate că a intervenit prescripţia executării pedepsei.
Biroul Executări Penale al instanţei a întocmit, la data de 27 noiembrie 2015, un referat cu privire la situaţia executării pedepsei aplicate contestatorului condamnat (ataşat la filele 7-8 din dosar) şi a prezentat hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti din Ungaria şi Germania, care au refuzat punerea în executare a mandatului european de arestare emis pe numele acestuia (ataşate la filele 45-83 din dosar).
La solicitarea instanţei, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Vaslui a comunicat fişa de cazier judiciar a contestatorului condamnat (ataşată la fila 20 din dosar).
Totodată, s-a constatat că, prin sentinţa penală nr. 72 din data de 12 decembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. x/2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a hotărât, în primă instanţă, între altele, condamnarea inculpatului A. la pedeapsa principală de 5 ani închisoare şi la pedepsele complementare constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b şi c C. pen. anterior pe o perioadă de 3 ani şi, respectiv, în degradarea militară, pentru săvârşirea infracţiunii de instigare, în condiţiile participaţiei improprii, la subminarea puterii de stat, prevăzută de art. 31 alin. (2) rap. la art. 162 alin. (2) C. pen. anterior, constatând că acesta a fost arestat preventiv, într-o altă cauză, în perioada 17 februarie 1999 - 31 martie 1999.
În sarcina inculpatului, s-a reţinut, în fapt, că, în perioada 18-22 ianuarie 1999, împreună cu alţi cinci coinculpaţi (condamnaţi pentru aceeaşi infracţiune la pedepse privative de libertate cuprinse între 5 ani şi 10 ani închisoare), pe traseul Defileul Jiului (Bumbeşti) - Târgu-Jiu - Costeşti (judeţul Vâlcea) - Mănăstirea Cozia, cu ocazia deplasării minerilor din Valea Jiului şi a altor persoane, de la Petroşani către Bucureşti (eveniment cunoscut drept „Mineriada a 5-a"), cu intenţie, a condus şi a determinat mase mari de oameni ce au acţionat tară vinovăţie, fiind manipulaţi (mineri şi alţi civili care li s-au alăturat), înarmaţi cu bâte, răngi, topoare şi alte asemenea obiecte, să comită mai multe infracţiuni (distrugere, ultraj, vătămare corporală. tentativă la omor, lipsire de libertate, tâlhărie, furt, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni), care au avut drept urmări vătămarea gravă a unui număr mare de cadre ale Ministerului de Interne, cauzarea de importante pagube materiale, crearea unei stări de haos şi sfidare a legii şi, de asemenea, să anihileze, prin acţiuni violente, forţele de ordine care au acţionat în teren, urmărind obiective politice (înlăturarea Guvernului, demisia Preşedintelui şi organizarea de alegeri anticipate), cu consecinţa slăbirii puterii de stat şi punerii în pericol a siguranţei naţionale.
Prin decizia nr. 5459 din data de 28 septembrie 2005 (definitivă), pronunţată în Dosarul nr x/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis, între altele, recursul declarat de inculpat, numai în ceea ce priveşte pedeapsa accesorie, interzicându-i, cu acest titlu, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. anterior, pe durata şi în condiţiile art. 71 din acelaşi cod.
Pentru punerea în executare a pedepsei de 5 ani închisoare, la data de 28 septembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a emis, pe numele condamnatului B.E.J., A ROMEO, mandatul nr. 229/2003, care nu a putut fi executat, întrucât, din verificările efectuate, a rezultat că acesta a părăsit teritoriul României la data de 27 aprilie 2005, prin Punctul de Trecere a Frontierei Nădlac, astfel că a fost dat în urmărire generală, la data de 29 septembrie 2005 şi, respectiv, în urmărire internaţională, la data de 30 septembrie 2005.
Referitor la fapta care a motivat pronunţarea hotărârii definitive de condamnare, s-a constatat, prin prisma dispoziţiilor art. 4 C. pen. actual şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2002, că aceasta nu a fost dezincriminată, constituind, potrivit legii penale noi (intrată în vigoare la data de 01 februarie 2014), infracţiunea de instigare, în forma participaţiei improprii, la acţiuni împotriva ordinii constituţionale, prevăzută de art. 52 alin. (3) rap. la art. 397 alin. (2) din actualul C. pen. şi pedepsită cu închisoare de la 10 la 20 de ani.
Prin urmare, s-a apreciat că executarea pedepsei de 5 ani închisoare, în mod definitiv aplicată contestatorului condamnat, nu a încetat prin intrarea în vigoare a legii penale noi.
Pe de altă parte, atât potrivit art. 125 alin. (1) şi art. 126 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) C. pen. anterior, cât şi conform art. 161 alin. (1) şi art. 162 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din actualul C. pen., s-a reţinut că prescripţia înlătură executarea pedepsei principale, iar termenul de prescripţie, în cazul pedepselor cu închisoarea care nu depăşesc 15 ani, este de 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani şi se calculează de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă.
În speţă, raportat la pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată contestatorului condamnat, termenul de prescripţie este de 10 ani şi, potrivit art. 186 alin. (1) C. pen. actual (care a reluat întocmai dispoziţiile art. 154 C. pen. anterior), s-ar fi împlinit la data de 27 septembrie 2015.
Înainte de împlinirea acestui termen, a intervenit, însă, întreruperea cursului prescripţiei, care face să curgă un nou termen de prescripţie, ce nu s-a împlinit încă.
Astfel, din menţiunile inserate în referatul întocmit de Biroul Executări Penale şi din hotărârile judecătoreşti comunicate de acelaşi birou, curtea de apel a reţinut următoarele aspecte:
- la data de 29 septembrie 2005, în temeiul art. 68 din Legea nr. 302/2004 (în reglementarea de la data publicării), s-a formulat cerere de arestare provizorie a contestatorului condamnat, în vederea extrădării;
- la data de 08 martie 2011, contestatorul condamnat a fost arestat şi eliberat în aceeaşi zi de către autorităţile judiciare austriece. întrucât extrădarea acestuia a fost refuzată încă din anul 2006;
- la data de 04 iulie 2007, a fost emis, pe numele contestatorului condamnat, un mandat european de arestare;
- la data de 28 aprilie 2015, persoana solicitată a fost arestată provizoriu în Ungaria, în vederea predării către România;
- a data de 30 aprilie 2015, mandatul european de arestare, tradus în limba maghiară, a fost transmis autorităţii competente din Ungaria, punerea în executare a acestuia fiind însă respinsă;
- la data de 15 mai 2015, persoana solicitată a fost arestată provizoriu în Germania, în vederea predării către România;
- la data de 20 mai 2015, mandatul european de arestare, tradus în limba germană, a fost transmis autorităţii competente din Germania, punerea în executare a acestuia fiind însă, din nou, respinsă.
În aplicarea dispoziţiilor art. 127 C. pen. anterior, în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (ce reglementau întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei şi efectul acesteia), precum şi a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată (potrivit cărora depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţionând un recurs în interesul legii, a statuat, prin decizia nr. 2/2012, cu efect obligatoriu pentru toate instanţele judecătoreşti, că transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana urmărită, indiferent dacă aceasta este sau nu arestată provizoriu în vederea predării, are efect de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei, acest efect neproducându-se doar în cazul transmiterii mandatului respectiv prin difuzare.
În considerentele deciziei respective, Înalta Curte a arătat că mandatul european de arestare acoperă un câmp de aplicare identic cu cel al extrădării, căreia în concret i se substituie între statele membre ale Uniunii Europene, pentru simplificarea cooperării judiciare în interiorul uniunii, conform Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din data de 13 iunie 2002, astfel că raportul dintre cele două instituţii - extrădarea şi mandatul european de arestare - este unul de la general la special, iar, în măsura în care reglementarea mandatului european de arestare nu cuprinde norme edictate într-un anume domeniu, devin aplicabile normele de drept cu caracter general din materia extrădării- fără ca aceasta să constituie o interpretare extensivă, realizată prin analogie, întrucât mandatul european de arestare reprezintă o extrădare simplificată. în consecinţă, transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de către autorităţile române către autorităţile judiciare ale statului membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana solicitată întruneşte toate elementele ce caracterizează o cerere de extrădare, caz în care se impune a-i fi recunoscut efectul prevăzut de lege, şi anume acela de cauză specială de întrerupere a prescripţiei. A mai arătat Înalta Curte că un act precum mandatul european de arestare relevă existenţa şi persistenţa acţiunii autorităţilor judiciare române de supunere a infractorilor la executarea pedepselor cu închisoarea şi implică exerciţiul efectiv al acestei acţiuni, constituind, tară îndoială, un act procesual întreruptiv de prescripţie. Cu atât mai mult efectul întreruptiv de prescripţie se impune a fi recunoscut în situaţia în care, faţă de persoana solicitată, se dispune măsura arestării provizorii în vederea predării în baza mandatului european de arestare emis de autorităţile române, întrucât perioada de arest executată în statul străin este considerată a fi efectuată în faza de executare a procesului penal şi urmează a se deduce din durata pedepsei, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Conform dispoziţiilor art. 89 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 300/2013 (intrate în vigoare la 15 zile de la publicarea ultimei legi în M. Of. nr. 772 din data de 11 decembrie 2013, prin urmare anterior împlinirii termenului de prescripţie a executării pedepsei), transmiterea spre executare a mandatului european de arestare autorităţii străine competente să îl primească sau să îl execute întrerupe cursul prescripţiei.
Aceste dispoziţii, care nu au suferit în timp vreo modificare, sunt în vigoare şi în prezent, când întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei şi efectul acesteia sunt reglementate în art. 163 C. pen. actual.
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie, condamnatul A. prin care a solicitat, admiterea contestaţiei, în sensul anulării mandatului de executare a pedepsei închisorii.
A arătat că, competenţa de a judeca contestaţia în anulare aparţine Curţii de Apel Bucureşti, conform art. 597 alin. (1) C. proc. pen., având în vedere că nu a început executarea pedepsei, iar instanţa de executare este prima instanţă care l-a judecat.
De asemenea, a susţinut că mandatul de executare a pedepsei închisorii nu a fost pus în executare, iar la momentul de faţă s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei, conform art. 161 alin. (1) C. pen. rap. la art. 162 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen.
Totodată, a arătat că, în cauză, nu a intervenit niciun caz de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei, iar contestatorul nu a comis nicio altă infracţiune în intervalul scurs de la pronunţarea hotărârii definitive de condamnare şi până la formularea prezentei contestaţii.
Concluziile formulate de apărătorul desemnat din oficiu al condamnatului A., reprezentantul Ministerului Public şi de contestatorul condamnat au fost consemnate în paitea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Examinând contestaţia formulata de condamnatul Bej a Romeo sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază ca aceasta este nefondatâ pentru considerentele ce se voi' arata în continuare.
Critica condamnatului A., privind competenţa de soluţionare a prezentei contestaţiei, în sensul că, potrivit art. 597 alin. (1) C. proc. pen. Curtea de Apel Bucureşti, ar fi competentă să soluţioneze contestaţia acestuia, având în vedere că nu a început executarea pedepsei, iar instanţa de executare este prima instanţă care l-a judecat, urmează să fie respinsă, întrucât potrivit art. 597 alin. (7) C. proc. pen., hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară şi, prin urmare, având în vedere că hotărârea atacată este pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte este competentă să soluţioneze contestaţia acestuia.
Pe fondul contestaţiei, se constată că prin hotărârea atacată, în mod corect s-a reţinut că, transmiterea directă, spre executare, a mandatului european de arestare emis de instanţa română pe numele contestatorului condamnat către autorităţile judiciare competente din Ungaria şi Germania (care au şi procedat la arestarea provizorie a acestuia, în vederea predării, chiar dacă, ulterior, au respins punerea în executare a mandatului respectiv, motivul invocat -aprecierea caracterului preponderent politic al condamnării - fiind nerelevant în raport cu obiectul prezentei cauze), la datele de 30 aprilie 2015 şi, respectiv, 20 mai 2015, înainte de împlinirea termenului prescripţiei executării pedepsei, a avut, drept efect, de fiecare dată, conform legii române, întreruperea cursului acelei prescripţii, astfel că, la data de 20 mai 2015, a început să curgă un nou termen de prescripţie, de 10 ani, care, potrivit art. 186 alin. (1) C. pen. în vigoare, se va împlini abia la data de 19 mai 2025.
În acest sens este şi Decizia nr. 2 din data de 12 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, în recurs în interesul legii, publicata în M. Of. nr. 281 din data de 27 aprilie 2012, care a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, şi ale art. 127 C. pen., stabileşte că: „Transmiterea directa a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana. indiferent dacă aceasta este sau nu arestată provizoriu în vederea predării, are efect de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei,,.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul condamnat A. împotriva sentinţei penale nr. 33/F din 24 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a I penală.
Va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 330 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul condamnat A. împotriva sentinţei penale nr. 33/F din 24 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a I penală.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 330 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 aprilie 2016.