Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Decizia nr. 1253/2016

Asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 29 decembrie  209 sub nr. x/3/2009, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta la plata sumei de 3.065.100,11 lei, reprezentând contravaloare facturi fiscale şi penalităţi de întârziere calculate până la data de 15 aprilie 2009, a sumei de 5.000 lei pe zi de întârziere, reprezentând daune interese conform art. 14.1 din contract, determinate de luarea în posesie cu anticipaţie a unor părţi din lucrări sau din cauza accesului pe şantier anterior termenelor la care era programată recepţia lucrărilor, începând cu data de 20 mai 2007 până la data de 23 noiembrie 2007, 300.000, euro reprezentând daune interese cauzate de refuzul de a accepta situaţiile de lucrări în termenul stabilit la art. 9 lit. e) din contract şi 260.000 euro, reprezentând daune interese cauzate de întârzierea în efectuarea recepţiei, conform art. 13.1 lit. a) din contract, cu cheltuieli de judecată.

La data de 09 martie 2010, pârâta SC B. SRL a depus la dosar cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte SC A. SRL la plata sumei de 3.362.574 lei, ce reprezintă echivalentul în lei al sumei de 820.000 euro (la cursul Băncii Naționale a României din data de 09 martie 2010, 1 euro = 4.1007 lei), cu titlu de penalităţi de întârziere datorate în temeiul contractului de antrepriză generală din 16 februarie 2007 şi la plata dobânzii legale aferente sumei de 3.362.574 lei, în temeiul O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 03 decembrie 2012, reclamanta-pârâta a depus la dosar o cerere prin care a solicitat obligarea paratei la plata sumei de 5.712.681.5 lei, din care suma de 1.480.077,11 lei reprezintă debit principal, iar 4.232.604.39 lei reprezintă penalităţi de întârziere.

Tribunalul a administrat probele cu înscrisuri, interogatoriul reclamantei, interogatoriul paratei, expertiza contabilă, expertiză construcţii şi proba testimonială.

Prin sentinţa civilă nr. 19001 din 10 decembrie 2012, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2009, s-a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta-parată SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC B. SRL, a fost obligată pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-parate suma de 1.480.077,11 lei. reprezentând contravaloare lucrări executate şi 1.480.077,11 lei, penalităţi de întârziere aferente debitului principal, s-a constatat tardiv formulată cererea modificatoare având ca obiect penalităţile aferente altor sume decât debitul principal în cuantum de 1.480.077,11 lei, s-au respins celelalte capete de cerere, ea neîntemeiate, a fost obligată pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 40.483,54 lei cheltuieli de judecată, s-a respins cererea reconvenţională având ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata penalităţilor de întârziere, ca neîntemeiată şi s-a luat act de renunţarea pârâtei-reclamante la judecata capătului de cerere având ca obiect dobânda legală.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că la data de 16 februarie 2007 reclamanta-parată SC A. SRL. în calitate de antreprenor general, a încheiat cu pârâta-reclamantă SC B. SRL în calitate de beneficiar, contractul de antrepriză generală din 6 februarie 2007, prin care reclamanta-pârâtă în calitate de antreprenor general s-a obligat să execute lucrări de construcţii conform documentaţiei însuşite, temei de execuţie şi dispoziţiilor de şantier date de beneficiar.

Potrivit art. 9 lit. e) din contract, la sfârşitul fiecărei luni, până la data de 25 ale lunii, antreprenorul are obligaţia să prezinte beneficiarului Situaţia de Avansare a Lucrărilor, pentru verificare şi aprobare. Beneficiarul va verifica şi aviza situaţiile de plată parţiale lunare, întocmite pe baza Situației de Avansare a Lucrărilor aprobat de acesta, precum şi factura pro forma emisă de antreprenor, în 5 zile de la primirea situaţiilor de plată. După verificarea situaţiilor de plată emise de către antreprenor şi aprobarea lor de către beneficiar, antreprenorul va înainta o factura în lei la cursul Băncii Naționale a României din data întocmirii facturii, plata urmând a se realiza în data de 15 ale lunii următoare celei în care s-a aprobat Situația de Avansare a Lucrărilor.

Potrivit art. 9 lit. o) din contract beneficiarul va efectua toate plăţile în contul antreprenorului. Pentru plăţile efectuate cu întârziere fiită de termenele stipulate, antreprenorul este îndreptăţit să aplice penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere din suma neachitată, până la plata efectivă.

In temeiul contractului, reclamanta-parată a emis facturile fiscale din 06 august 2007, din 30 august 2007 şi din 30 octombrie 2007.

Facturile fiscale menţionate au fost însuşite de societatea pârâtă prin semnare şi aplicarea ştampilei precum şi prin plata paiţială. Astfel, din factura fiscală din 06 august 2007 emisă pentru suma de 4.238.354,82 lei a rămas un sold neachitat în sumă de 3.511,41 lei, din factura fiscală din 30 august 2007 emisă pentru suma de 2.982.204 lei a rămas un sold neachitat în sumă de 10.461,18 lei. iar din factura fiscală din 30 octombrie 2007 emisă pentru suma de 4.163.240,95 lei a rămas un sold neachitat în sumă de 1.460.408,16 lei.

Pârâta-reclamanta nu a învederat prin întâmpinare existenţa unor lucrări care să nu fi fost executate de către reclamanta-pârâta ci a invocat doar executarea cu întârziere a lucrărilor şi calitatea necorespunzătoare a unor lucrări executate.

La data de 07 noiembrie 2007 comisia de recepţie convocată de pârâta-reclamantă a propus respingerea recepţiei până la data remedierii problemelor legate de structura de rezistenţă a clădirii şi a problemelor semnalate în anexa 2 la procesul verbal de recepţie. In anexa 2 la procesul verbal sunt enumerate cantităţi de lucrări executate necorespunzător şi cantităţi de lucrări ce au fost executate de reclamanta-pârâta suplimentar faţă de proiectul iniţial.

Prin cererea ce face obiectul prezentului dosar reclamanta-pârâta nu a solicitat contravaloarea lucrărilor executate suplimentar faţă de proiectul iniţial, acestea făcând obiectul unui alt dosar.

La data de 23 noiembrie 2007 a fost semnat procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor. După semnarea procesului verbal de recepţie a lucrărilor beneficiarul nu mai poate invoca neexecutarea unor lucrări ce nu au fost menţionate în procesul verbal de recepţie.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 273/1994 după acceptarea recepţiei de către investitor cu sau fără obiecţii, acesta nu mai poate emite alte solicitări de remedieri de lucrări, penalizări, diminuări de valori şi altele asemenea, decât cele consemnate în procesul-verbal de recepţie. Fac excepţie viciile ascunse descoperite în termenul stabilit conform legii.

În anexa procesului verbal de recepţie din data de 23 noiembrie 2007 nu se menţionează existenţa unor lucrări neexecutate ci doar lucrări ce, în opinia comisiei, trebuiau remediate, acordându-se un termen pentru remediere.

În ceea ce priveşte eventualele vicii de execuţie beneficiarul are posibilitatea de a solicita remedierea acestora înăuntrul termenelor de garanţie. De altfel, reclamanta-pârâta a şi achitat pârâtei-reclamante o garanţie de bună execuţie care să acopere eventuale prejudicii cauzate de viciile lucrării constatate în perioada de garanţie. Potrivit art. 8 lit. i) din contract, din valoarea fiecărei facturi se vor reţine 10% ca garanţie de bună execuţie a lucrărilor, până la verificarea şi aprobarea situaţiilor finale. La semnarea procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, fără obiecţiuni, beneficiarul va elibera, la cererea antreprenorului 50% din garanţia de bună execuţie. Restul de 50% din garanţia de bună execuţie se va reţine ca garanţie pentru o perioadă de 3 ani pentru acoperirea tuturor neconformităţilor şi pentru eventuale despăgubiri.

Potrivit raportului de expertiză în construcţii toate lucrările au fost recepţionate iar în urma derulării procedurii de recepţie lista cu problemele de remediat a fost restrânsă la 24 de puncte, care au fost transferate perioadei de garanţie.

Tribunalul a reţinut că în condiţiile în care în contract s-a prevăzut că pârâta-reclamantă va reţine 50% din valoarea garanţiei pentru acoperirea tuturor neconformităţilor şi pentru eventuale despăgubiri, apare ca total nejustificat refuzul acesteia de a achita în totalitate lucrările executate de reclamanta-pârâtă chiar dacă s-au constatat neconformităti. Pârâta-reclamantă nu a susţinut că valoarea lucrărilor executate necorespunzător nu ar fi fost acoperită din valoarea garanţiei, pentru a justifica refuzul de plată a facturilor fiscale.

Potrivit art. 969 C. civ. convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 969 şi 1073 C. civ. Tribunalul a admis capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 1.480.077,11 lei reprezentând contravaloare lucrări executate şi a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte această sumă.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere aferente debitului principal Tribunalul a reţinut că prin cererea depusă la data de 03 decembrie 2012 reclamanta-pârâtă a învederat că îşi majorează pretenţiile solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere la suma de 4.232.604,39 lei şi a învederat că penalităţile au fost calculate pentru neplata sau pentru plata cu întârziere a facturilor fiscale.

Pârâta-reclamantă a solicitat respingerea cererii completatoare ca fiind depusă tardiv la data de 03 decembrie 2012, faţă de dispoziţiile art. 132 C. proc. civ.

Tribunalul a mai constatat că prin cererea precizatoare depusă la data de 16 noiembrie 2012, prin care reclamanta a defalcat debitul principal de penalităţi, a arătat ca a calculat penalităţi doar pentru soldul neachitat al facturilor fiscale din 06 august 2007, din 30 august 2007 şi din 30 octombrie 2007.

Prin cererea depusă la data de 03 decembrie 2012, reclamanta-parată a solicitat penalităţi în suma de 4.232.604,39 lei pentru neplata sau plata cu întârziere a facturilor.

În ceea ce priveşte penalităţile aferente altor facturi decât facturile din 06 august 2007, din 30 august 2007 şi din 30 octombrie 2007, cererea are caracterul unei cereri modificatoare, întrucât prin cererea formulată iniţial nu s-au solicitat şi penalităţi aferente facturilor sau sumelor achitate cu întârziere astfel încât nu este vorba de o majorare a pretenţiilor solicitate iniţial. Ca urmare. Tribunalul a constatat tardivitatea depunerii acestei cereri şi nu a analizat-o, având în vedere opoziţia pârâtei-reclamante.

În ceea ce priveşte penalităţile aferente facturilor din 06 august 2007, din 30 august 2007 şi din 30 octombrie 2007 calculate în continuare, la soldul neachitat, după data de 15 aprilie 2009, cererea nu are caracterul unei cereri modificatoare care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ.

Potrivit art. 9 lit. o) din contract, pentru plăţile efectuate cu întârziere faţă de termenele stipulate, antreprenorul este îndreptăţit să aplice penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere din suma neachitată, până la plata efectivă. Potrivit art. 9 lit. e) din contract, plata facturilor trebuia făcută în data de 15 ale lunii următoare celei în care s-a aprobat situaţia de lucrări.

În speţă, situaţiile de lucrări care au stat la baza emiterii facturilor fiscale din 06 august 2007, din 30 august 2007 şi din 30 octombrie 2007 nu au fost aprobate de pârâta-reclamantă deşi aceasta a achitat o parte din contravaloarea fiecărei facturi. Pârâta-reclamantă nu a indicat în cuprinsul situaţiilor de lucrări care sunt cantităţile de lucrări pentru care nu îşi dă acceptul de plată şi pentru care refuză să semneze. Faţă de această atitudine a pârâtei, coroborată cu achitarea parţială a facturilor fiscale şi susţinerile din cuprinsul întâmpinării potrivit cărora a reţinut din facturile fiscale suma de 1.454.518 lei cu titlu de penalităţi de întârziere pentru executarea cu întârziere a lucrărilor, Tribunalul a apreciat că atitudinea pârâtei-reclamante de a nu semna situaţiile de lucrări care au stat la baza emiterii facturilor menţionate a fost nejustilîcată întrucât nu s-a întemeiat pe neexecutarea unor lucrări sau executarea necorespunzătoare. In situaţia în care s-ar fi constatat lucrări neexecutate sau executate necorespunzător pârâta-reclamantă trebuia să le precizeze în cuprinsul situaţiilor de lucrări şi să îşi dea acceptul de plată pentru lucrările executate corespunzător. Faţă de considerentele expuse, Tribunalul a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei pârâte suma de 1.480.077,11 lei cu titlu de penalităţi de întârziere, pe care le-a plafonat la valoarea debitului principal faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 care prevăd că totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare, prevăzute la alin. (1) şi (2), nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul. In contractul încheiat între părţi nu s-a prevăzut posibilitatea ca penalităţile să depăşească debitul asupra căruia au fost calculate. Deşi acest articol este în prezent abrogat, acesta era în vigoare la data încheierii contractului dintre părţi, iar convenţiile sunt guvernate de regulile în vigoare la data semnării lor.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect daunele interese de 5.000 lei/zi de întârziere în temeiul art. 14.1 din contract ca urmare a luării în posesie cu anticipaţie a unor părţi din lucrări. Tribunalul a reţinut că potrivit art. 14.1 din contract beneficiarul va avea dreptul de a lua în posesie sau utilizare pe baza unui proces verbal de predare-primire orice parte finalizată sau parţial finalizată a obiectivului. Această posesie sau uz nu va fi considerată ca acceptare din partea beneficiarului, b) dacă luarea în posesie sau uz cu anticipaţie de către beneficiar întârzie cursul lucrărilor sau provoacă cheltuieli suplimentare antreprenorului, suma datorată antreprenorului şi/sau termenele de execuţie vor fi modificate, iar modificarea se va reflecta şi în contract care va fi amendat în mod corespunzător, printr-un act adiţional.

Din dispoziţiile art. 14.1 din contract rezultă că pârâta-reclamantă nu şi-a asumat obligaţia de a plăti suma de 5.000 lei/zi în cazul în care ia în posesie cu anticipaţie spaţiul. In plus, reclamanta-pârâta nu a susţinut pe parcursul procesului că această împrejurare i-ar fi cauzat cheltuieli suplimentare şi nu a administrat nicio probă în ceea ce priveşte eventuale cheltuieli suplimentare cauzate de atitudinea pârâtei.

În ceea ce priveşte ultimele două capete de cerere având ca obiect daunele interese în cuantum de 10.000 euro/zi de întârziere determinate de refuzul de a accepta situaţiile de lucrări efectuate în luna septembrie 2007, conform art. 9 lit. e) din contract şi daune interese de 10.000 euro/zi aferente perioadei 11 octombrie 2007-07 noiembrie 2007 pentru întârzierea în efectuarea recepţiei. Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 9 lit. e) din contract, la sfârşitul fiecărei luni, până la data de 25 ale lunii, antreprenorul are obligaţia să prezinte beneficiarului Situaţia de Avansare a Lucrărilor pentru verificare şi aprobare. Beneficiarul va verifica şi aviza situaţiile de plată parţiale lunare, întocmite pe baza Situației de Avansare a Lucrărilor aprobat de acesta precum şi factura pro forma emisă de antreprenor, în 5 zile de la primirea situaţiilor de plată. După verificarea situaţiilor de plată emise de către antreprenor şi aprobarea lor de către beneficiar, antreprenorul va înainta o factura în lei la cursul Băncii Naționale a României din data întocmirii facturii, plata urmând a se realiza în data de 15 ale lunii următoare celei în care s-a aprobat Situația de Avansare a Lucrărilor. Dispoziţiile art. 9 lit. e) din contract nu cuprind nicio clauză penală.

Nici dispoziţiile art. 14.4 din contract invocate de reclamantă nu conţin nicio clauză penală, ci reglementează doar recepţia la terminarea lucrărilor.

Potrivit art. 1082 C. proc. civ. debitorul este obligat la plata de daune interese pentru neexecutarea obligaţiei sau pentru executarea cu întârziere a obligaţiei.

Părţile pot conveni asupra cuantumului despăgubirilor datorate de debitor în cuprinsul contractului încheiat sau printr-o convenţie separată, ulterior încheierii contractului, dar înainte de ivirea prejudiciului. Clauza penală este astfel o convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor. Ca urmare, clauza penală trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate ale oricărei convenţii, printre care, potrivit art. 948 C. civ., se numără şi consimţământul valabil al celui care se obligă.

În speţă, deşi reclamanta-pârâtă a învederat că pârâta-reclamantă datorează penalităţi contractuale de 10.000 euro/zi de întârziere nu a făcut dovada unei convenţii încheiate în acest sens.

Tribunalul a apreciat că nu pot fi aplicate prin analogie dispoziţiile art. 13. La din contract care dau dreptul beneficiarului să reţină din valoarea facturilor 10.000 euro pentru flecare zi calendaristică de întârziere a lucrărilor. Clauza penală, fiind o sancţiune este de strictă interpretare şi nu poate fi extinsă sau aplicată prin analogie.

Faţă de considerentele expuse, Tribunalul a admis în parte cererea, a obligat-o pe pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 1.480.077,11 lei reprezentând contravaloare lucrări executate şi 1.480.077,11 lei penalităţi de întârziere aferente debitului principal şi a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate

În temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat-o pe pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 40.483,54 lei cheltuieli de judecată reprezentând 37.923,54 lei taxa de timbru şi 10 lei timbru judiciar aferente pretenţiilor admise, 2.550 lei onorariu expertiză construcţii.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, Tribunalul a reţinut următoarele:

Potrivit art. 13.1 lit. a) din contract, în cazul în care antreprenorul nu finalizează lucrările la termenul prevăzut la art. 3.2 lit. a) din contract, acesta se obligă să acopere integral prejudiciul real cauzat beneficiarului ca urmare a întârzierii şi/sau executării necorespunzătoare a lucrărilor. Antreprenorul va plăti sau beneficiarul va reţine din plăţile scadente sau care vor deveni scadente, cu titlu de daune fixe convenite prin contract, suma de 10.000 euro pentru fiecare zi calendaristică de întârziere a lucrărilor contractate, peste datele limită stabilite în contract, conform graficului general de coordonare a execuţiei lucrărilor, însuşit de antreprenor, dacă această întârziere este exclusiv din vina antreprenorului sau din vina unuia din subantreprenorii acestuia.

Ca urmare, pentru aplicarea clauzei penale este necesar ca întârzierile să se datoreze în exclusivitate culpei antreprenorului sau subantreprenorilor acestuia, condiţie neîndeplinită în speţă. Clauza penală este o sancţiune astfel ca este de strictă interpretare şi nu poate fi extinsă.

Termenul stabilit iniţial pentru finalizarea lucrării a fost 31 iulie 2007. Prin actul adiţional la contract, termenul final de execuţie a lucrărilor a fost prelungit la data de 10 septembrie 2007.

Tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 13.1 a din contract întrucât întârzierile nu s-au datorat exclusiv antreprenorului sau subantreprenorilor acestuia, ci s-au datorat şi pârâtei-reclamante. De asemenea, nu se poate reţine ca dată a finalizării lucrărilor data întocmirii procesului verbal de recepţie din data de 23 noiembrie 2007, faţă de considerentele expuse mai sus.

Ca urmare, Tribunalul a respins cererea reconvenţională având ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata penalităţilor de întârziere, ca neîntemeiată.

În temeiul art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunţarea pârâtei-reclamante la judecata capătului de cerere având ca obiect dobânda legală, având în vedere că avocatul semnatar al cererii de renunţare a făcut dovada mandatului special acordat pentru renunţarea la judecată.

Împotriva sentinţei civile susmenţionate, au formulat în termen legal apel pârâta-reclamantă SC B. SRL. precum şi reclamanta pârâtă SC A. SRL.

Prin Decizia civilă nr. 1288 din 18 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de ambele părţi.

Împotriva acestei decizii ambele părţi au formulat recurs, recursuri admise prin Decizia civilă nr. 1449 din 27 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/3/2009. In urma admiterii recursurilor, Decizia civilă nr. 1288 din 18 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanţei de apel.

În motivarea deciziei, s-a reţinut că datorită omisiunii ambelor părţi, instanţa de apel nu a avut posibilitatea analizării incidenţei în speţă a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, motivul de casare incident fiind sub acest aspect cel prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

S-a reţinut prin decizia de casare faptul că instanţa de apel este obligată să analizeze în principal incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 şi în subsidiar, în raport de soluţia adoptată, o eventuală disjungere a cauzei privind acţiunea reclamantei, analizând în această din urmă ipoteză toate motivele invocate de către reclamantă în recursurile declarate împotriva deciziei civile de către ambele părţi ca apărări pe fondul cauzei.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 17 august 2015 sub nr. x/3/2009.

Prin Decizia civilă nr. 1564 din 14 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta pârâtă reclamantă SC B. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 19001 din 10 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2009, în contradictoriu cu apelanta reclamantă pârâtă SC A. SRL prin administrator judiciar SC C. IPURL. A fost admis apelul declarat de apelanta reclamantă pârâtă SC A. SRL prin administrator judiciar SC C. IPURL împotriva sentinţei civile nr. 19001 din 10 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2009 în contradictoriu cu pârâtă reclamantă SC B. SRL. A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că în temeiul dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 a fost suspendată judecata cererii reconvenţionale. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate. A fost respinsă solicitarea ambelor părţi de obligare a părţii adverse Ia plata cheltuielilor de judecată din apel ca neîntemeiată.

Instanţa de apel a reţinut că apelul formulat de apelanta pârâta-reclamantă SC B. SRL vizează atât soluţia de admitere de către prima instanţă a cererii principale formulată de către SC A. SRL împotriva sa (inclusiv sub aspectul modalităţii de acordare a cheltuielilor de judecată), dar şi greşita soluţie de respingere, în opinia acestei apelante a cererii reconvenţionale formulată de SC B. SRL împotriva reclamantei-pârâte SC A. SRL.

S-a reţinut în acest sens că pe parcursul soluţionării apelurilor în prima fază a acestei căi de atac, împotriva reclamantei-pârâte SC A. SRL (fosta SC D. SRL) a fost deschisă procedura insolvenţei, prin încheierea din data de 10 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vll-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013. Acest aspect a fost de altfel sesizat şi de către instanţa de apel, care a dispus citarea apelantei reclamantă-pârâtă prin administrator judiciar SC C. IPURL.

Motivul casării, astfel cum rezultă din decizia instanţei supreme, a fost reprezentat de lipsa punerii în discuţie a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 faţă de acţiunea în pretenţii formulată împotriva reclamantei-pârâte SC A. SRL.

Pentru a aduce la îndeplinire dispoziţiile instanţei de recurs, în considerarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., la termenul de judecată din data de 01 octombrie 2015, Curtea a pus în discuţie ca motiv de apel de ordine publică aplicabilitatea dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 faţă de cererea reconvenţională formulată de către SC B. SRL împotriva societăţii în insolvenţă SC A. SRL, respinsă de către prima instanţă ca neîntemeiată şi reiterată prin apelul promovat de către SC B. SRL.

Sub un prim aspect, s-a reţinut că apelul promovat de către SC B. SRL reprezintă o cale unitară de atac, prin care aceasta urmăreşte nu numai obligarea societăţii în insolvenţă SC A. SRL la plata unei sume de bani, dar şi exonerarea sa de răspundere faţă de împrejurarea că prin aceeaşi sentinţă apelată SC B. SRL a căzut în pretenţii prin admiterea cererii principale.

Acesta este motivul pentru care apelul promovat de către SC B. SRL nu poate fi suspus în întregime incidentului procedural al suspendării prin prisma dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, pârâta SC B. SRL, având dreptul procesual, ca prin calea de atac promovată şi care nu poate fi susceptibilă de divizare, să urmărească exonerarea sa de plata sumei de bani la care a fost obligată prin sentinţa primei instanţe.

În aceeaşi ordine de idei, nici ambele apeluri nu pot fi supuse suspendării întrucât societatea în insolvenţă SC A. SRL are dreptul de-a solicita pe calea dreptului comun obligarea unei alte societăţi la plata unor sume de bani pe care pretinde că i se datorează. In plus, nu este lipsit de importanţă nici faptul că prin sentinţa primei instanţe cererea de chemare în judecată formulată de SC A. SRL a fost admisă în parte, aceasta beneficiind de un titlu executoriu.

Sub un al doilea aspect, nici nu se poate pune problema unei eventuale disjungeri a cauzei privind acţiunea reclamantei, întrucât instanţa de apel nu este, astfel cum s-a reţinut mai sus, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea fondului cauzei, ci a căii de atac a apelului asupra căreia este obligată să se pronunţe cu întâietate.

În consecinţă. Curtea a pus în discuţie la termenul de judecată din data de 01 octombrie 2015 aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 ca motiv de apel de ordine publică, faţa de împrejurarea că, în esenţă, instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra motivelor de apel. fondul cauzei putând fi antamat numai în urma analizei acestor motive, astfel cum sunt dezvoltate de către părţi sau invocate din oficiu.

S-a constatat că în fapt criticile pârâtei-reclamante SC B. SRL vizează pe de-o parte modalitatea în care prima instanţă a aplicat normele procedurale, iar pe de altă parte soluţia de admitere a cererii principale prin raportare la interpretarea probatoriului în cauză. Şi dat fiind faptul că atât motivele de apel, cât şi precizarea motivelor de apel cuprind unele argumente comune, acestea vor fi analizate împreună.

Contrar susţinerilor apelantei-pârâte, prin revenirea asupra probei cu expertiză în specialitatea construcţii prin încheierea din data de 03 decembrie 2012, prima instanţă nu a încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil şi nici prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel cum se constată din cuprinşii] încheierii, prima instanţă a motivat măsura dispusă, respingând proba cu contraexpertiză construcţii solicitată de pârâtă ca nefiind utilă soluţionării cauzei în raport de probele administrate şi obiectivele solicitate. Nici dreptul la apărare şi nici dreptul la un proces echitabil nu poate fi privit într-un mod absolut în sensul de-a se da curs oricărei solicitări de suplimentare a probatoriului, cu atât mai mult cu cât instanţa trebuie să ţină seama pe tot parcursul procesului de-a asigura un echilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere totodată împrejurarea că procesul trebuie finalizat într-un termen rezonabil. Astfel, în măsura în care constată că probele administrate în cauză sunt suficiente şi apte a forma convingerea instanţei, instanţa are posibilitatea de-a respinge orice suplimentare a probatoriului. Orice vătămare procesuală decurgând din respingerea solicitării de suplimentare a probatoriului a fost acoperită ca urmare a încuviinţării şi administrării în apel a probei cu expertiză în specialitatea construcţii.

Instanţa nu a apreciat ca fiind fondată nici critica privind revenirea de către prima instanţă asupra unei încheieri prin care se respinsese anterior proba cu martori, întrucât deşi încheierea de încuviinţare a probelor este de principiu interlocutorie, în măsura în care pe parcursul procesului se impune revenirea asupra unei probe/necesitatea suplimentării acesteia, în temeiul rolului activ pe care instanţa are posibilitatea de a-l manifesta conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi în vederea aflării adevărului, proba poate fi administrată în mod legal. In acest sens. se reţine că judecătorul poate să pună din oficiu în discuţia pârtilor necesitatea administrării unor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

Contrar susţinerilor apelantei-pârâte. Curtea a apreciat că în mod corect prima instanţă a respins solicitarea de anulare a raportului de expertiză prin încheierea din data de 24 octombrie 201 1 din moment ce motivele invocate în susţinerea acestei cereri nu reprezentau veritabile motive de nulitate (sancţiune procesuală ce afectează actul de procedură întocmit cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege). De asemenea, s-a constatat că, fiind calificate ca având natura juridică a unor obiecţii faţă de raportul de expertiză, toate motivele invocate în susţinerea cererii de anulare care au fost analizate de către expert în răspunsul la obiecţiunile formulate, astfel încât nici sub acest aspect apelanta-pârâtă nu a dovedit că ar fi suferit vreo vătămare procesuală. In ceea ce priveşte presupusa expunere anticipată de către expert asupra părerii sale anterior efectuării expertizei, în mod corect tribunalul a reţinut că acesta nu reprezintă un motiv de nulitate, legea prevăzând pentru aceasta o cale procesuală distinctă prin art. 204 C. proc. civ.

Au fost apreciate ca nefondate şi criticile expuse de către apelanta-pârâtă cu privire la cererea modificatoare depusă de reclamanta SC A. SRL la termenul de judecată din data de 03 decembrie 2012.

Sub un prim aspect, s-a reţinut că prin respingerea cererii de amânare a judecăţii pentru a lua cunoştinţă de cererea precizatoare formulată de reclamantă, apelanta pârâtă nu a suferit nicio vătămare procesuală, ne fiind relevate prin această cerere împrejurări esenţiale de natură a impune amânarea cauzei. Curtea a constatat că a fost luată în considerare această cerere în sensul în care a fost expus un mod de calcul diferit al aceloraşi penalităţi solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv au fost majorate pretenţiile solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere la suma de 4.232.604,39 lei. Faţă de cuprinsul cererii, nici nu se poate considera că aceasta ar fi avut natura juridică a unei cereri modificatoare. Astfel, conform dispoziţiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ., cererea nu se consideră modificată şi nici nu se va acorda termen ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile, ce pot fi făcute şi verbal, prin care reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului pretenţiilor, aceasta fiind de altfel şi situaţia din speţă.

Ăn plus, Curtea a apreciat că apelanta-pârâtă nici nu a suferit vreo vătămare procesuală prin respingerea cererii de amânare a judecăţii pentru a lua cunoştinţă de cererea precizatoare formulată de reclamantă, în condiţiile în care a avut posibilitatea, la termenul când s-a respins cererea de amânare, să invoce şi să susţină apărări şi excepţii raportat la această cerere precizatoare, formulând de asemenea asupra acestui aspect critici şi în apel. In consecinţă, nu se impunea amânarea cauzei pentru acest motiv.

Curtea nu a validat nici argumentul apelantei-pârâte în sensul că prima instanţă ar fi încălcat principiul oralităţii şi contradictorialităţii, acordarea cuvântului asupra fondului cauzei având semnificaţia discutării în condiţii de contradictorialitate a fondului cererii de chemare în judecată, cu toate precizările ulterioare.

Totodată, s-a apreciat că în mod corect instanţa a acordat cuvântul şi apoi s-a pronunţat asupra cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, nefiind necesar a fi acordat cuvântul distinct asupra fondului cererii precizătoare, fond care în realitate nici nu există, fondul cererii precizatoare fiind acelaşi cu cel al fondului cererii de chemare în judecată. În plus faţă de argumentele reţinute anterior, apelanta-pârâtă a avut posibilitatea de a-şi expune punctul de vedere asupra precizării şi prin prezenta cale de atac fără a se putea susţine că s-ar fi adus atingere principiului dublului grad de jurisdicţie, din moment ce nici prin propria cerere de apel apelanta-pârâtă nti a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare ci schimbarea sentinţei de către instanţa de apel.

Neachitarea unei părţi din taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor deduse judecăţii în primă instanţă nu are efect asupra sentinţei pronunţate. în sensul schimbării sau anulării acesteia ca urmare a admiterii apelului, sittiaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, conform cărora în situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.

Şi faţă de împrejurarea că natura juridică a cererii deptisă în şedinţa publică din data de 03 decembrie 2012 este aceea de precizare a cuantumului penalităţilor calculate la sumele care au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată şi faţă de dispoziţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ. nu se impunea nici amânarea judecării cauzei pentru acest motiv şi nici admiterea vreunei pretinse tardivităţi a cererii, din moment ce aceasta nu este o cerere modificatoare. Penalităţile în discuţie al cărui calcul a fost precizat au aceeaşi natură juridică şi au fost solicitate în baza aceluiaşi raport juridic cu cele ce fac obiecttil cererii de chemare în judecată, astfel încât precizarea cti privire la acestea nu determină o modificare a acţiunii iniţiale. Mărirea câtimii obiectului cererii în ceea ce priveşte valoarea penalităţilor de întârziere poate avea, printre cauze, inclusiv prelungirea perioadei pentru care aceste penalităţi sunt solicitate, fără însă ca aceasta să schimbe caracterul cererii, care nu este una modificatoare.

Natura juridică a acestei cereri, astfel cum a fost stabilită de către prima instanţă şi confirmată şi de către instanţa de apel determină la rândul său caracterul nefondat al criticii privind lipsa concilierii prealabile pentru stima solicitată cu titlu de diferenţă de penalităţi prin cererea din data de 03 decembrie 2012. Cât timp stima solicitată prin această cerere are aceeaşi natură juridică cti cea solicitată prin cererea principală, o presupusă conciliere nici nu era necesară şi nici nu a produs apelantei-pârâte vreo vătămare, din moment ce aceasta a contestat însăşi existenţa penalităţilor de întârziere, indiferent de modul de calcul al acestora, prin întâmpinarea formulată la cererea de chemare în judecată în forma sa iniţială.

În ceea ce priveşte fondul pretenţiilor cererii de chemare în judecată, Curtea a apreciat că prima instanţă s-a pronunţat cu privire la toate apărările şi aspectele esenţiale invocate de către părţi, soluţionând pricina prin analiza coroborată a probelor administrate. S-a constatat că apelanta-pârâtă SC B. SA a susţinut ca şi motiv de apel apărările formulate şi în faţa primei instanţe referitoare la excepţia de neexecutare a contractului de către SC A. SRL. Fiind invocată ca şi motiv de apărare, asupra excepţiei de neexecutare instanţa de fond nu avea posibilitatea să se pronunţe în mod explicit prin reflectarea soluţiei în mod corespunzător în dispozitiv. Excepţia de neexecutare a contractului nu reprezintă o excepţie de procedură ci o apărare de fond, existând posibilitatea ca în urma analizei caracterului fondat sau nefondat al acesteia să fie respinse, respectiv, admise pretenţiile părţii adverse.

Curtea a mai constatat faptul că excepţia de neexecutare a contractului de antrepriză de către reclamanta SC A. SRL invocată de către pârâta SC B. SA şi reiterată în apel are o dublă componentă, în sensul că se contestă pe de-o parte faptul că, deşi pretinde contravaloarea lucrărilor executate, SC A. SRL nu este îndreptăţită a le primi întrucât pe de-o parte acestea nu au fost executate corespunzător, iar pe de altă parte că acestea ar fi fost efectuate cu întârziere, sens în care ar deveni incidente prevederile art. 13.1 din contract.

În susţinerea caracterului fondat al excepţiei de neexecutare din prisma caracterului necorespunzător al calităţii lucrărilor efectuate de către SC A. SRL, s-a constatat că pârâta-reclamantă SC B. SA se prevalează în esenţă de cuprinsul proceselor verbale încheiate de către părţi la data de 07 noiembrie 2007 precum şi a procesului verbal din data de 23 noiembrie 2012 în sensul că aceste procese verbale de recepţie au fost semnate de către toţi membrii comisiei de recepţie, iar concluziile acestora nu au fost contestate în termenul legal de 20 de zile prevăzut de art. 27 din H.G. nr. 940/2006.

În realitate, H.G. nr. 940/2006 este un act normativ pentru modificarea şi completarea Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, dispoziţiile referitoare la recepţia lucrărilor şi construcţiilor fiind cele menţionate în cuprinsul acestui act normativ.

Conform art. 3 din H.G. nr. 273/1994, recepţia lucrărilor de construcţii de orice categorie se realizează în două etape, respectiv recepţia la terminarea lucrărilor şi recepţia finală la expirarea perioadei de garanţie, in ceea ce priveşte recepţia la terminarea lucrărilor, cap. 2 din actul normativ descrie modalitatea în care părţile contractante trebuie să procedeze în vederea efectuării recepţiei la terminarea lucrărilor, începând cu obligaţia executantului de-a comunica data terminării lucrărilor, stabilirea de către investitor a datei pentru întrunirea recepţiei, constituirea comisiei de recepţie, aspectele pe care aceasta trebuie să le examineze şi încheierea procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

.Conform art. 18 din H.G. nr. 273/1994, comisia de recepţie recomandă respingerea recepţiei dacă se constată vicii care nu pot fi înlăturate şi care prin natura lor implică realizarea uneia sau a mai multor exigenţe esenţiale, caz în care se impun reproiectări, expertize, refaceri de lucrări. Conform art. 16, comisia de recepţie recomandă admiterea acesteia în cazul în care nu există obiecţii sau cele care s-au consemnat nu sunt denatura să afecteze utilizarea lucrului conform destinaţiei sale. In cazul în care admiterea recepţiei se face cu obiecţii, în procesul verbal de recepţie se vor indica în mod expres acele lipsuri care trebuie să fie remediate. Dacă în cuprinsul termenelor de remediere nu sunt îndeplinite obligaţiile, investitorul este în drept să execute remedierile pe cheltuiala şi riscul executantului şi să pretindă plata prejudiciului pretins.

După executarea remedierilor, executantul poate solicita în scris anularea obiecţiilor având la dispoziţie un termen de 20 de zile pentru anularea obiecţiilor, termen care curge de la data primirii procesului verbal de recepţie, amânare sau respingerea recepţiei. Se mai reţine faptul că art. 26 din H.G. nr. 273/1994 prevede că data recepţiei este cea a încheierii de către comisia de recepţie a procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, cu sau tară obiecţii, investitorul preluând lucrarea, în afară de cazul în care aceasta este amânată sau respinsă.

După încheierea procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor şi expirarea perioadei de garanţie, se întocmeşte procesul verbal de recepţie finală.

Revenind la situaţia de fapt, Curtea a reţinut că la data de 07 noiembrie 2007 a fost încheiat un proces verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, prin care comisia de recepţie a propus respingerea recepţiei până la data remedierii tuturor problemelor de structură, dată comunicată ulterior de către antreprenorul general. S-a mai constatat totodată în anexa 2 a procesului verbal care sunt cantităţile de lucrări care nu au fost executate ori nu au fost solicitate pe parcursul recepţiei, termenul de rezolvare a acestora fiind data de 28 noiembrie 2007.

Cu toate acestea, la data de 23 noiembrie 2007, comisia de recepţie a propus admiterea recepţiei cu menţiunea rezolvării punctului 8.1 şi a problemelor semnalate în anexa 2 în termenele stabilite. Termenul de rezolvare a acestora a fost de asemenea data de 28 noiembrie 2007.

În privinţa obiecţiunilor menţionate în anexa 2 a procesului verbal din data de 07 noiembrie 2007, experţii E. şi F. (care au întocmit raportul de expertiză tehnică judiciară în prima fază a judecării apelului), cât şi experţii care au întocmit lucrarea de specialitate în fond au concluzionat în sensul că lista obiecţiunilor cuprinse în această anexă este nerelevantă, neconţinând în mod real lucrări nefinalizate sau lucrări solicitate pe parcursul recepţiei, anexa 2 fiind apreciată ca fiind plină de confuzii fără a putea scoate în evidenţă exigenţele minime prevăzute de Legea nr. 10/1995. In acest sens, experţii au menţionat că o mare parte din aceste obiecţiuni fuseseră deja consemnate ca fiind rezolvate înainte de 25 septembrie 2007. o parte importantă a acestora nu ar fi putut fi constatată fizic la momentul recepţiei, toate obiectivele fuseseră recepţionate calitativ anterior datei de 07 noiembrie 2007. In acelaşi sens menţionează experţii care au întocmit expertiza în fond dacă aceste lucrări ar fi fost executate cu deficienţe majore nu se putea continua montarea utilajelor la etajul I şi 2. Este adevărat că nici apelanta reclamantă SC A. SRL în calitatea sa de antreprenor nu a formulat obiecţii la data primirii procesului verbal din data de 07 noiembrie 2007 în sensul prevăzut de art. 27 din H.G. nr. 273/1994 cu privire la lucrările pretins a fi neefectuate din culpa sa, însă acest aspect nu prezintă nicio relevanţă asupra calităţii corespunzătoare a lucrărilor efectuate şi a modalităţii în care părţile au înţeles să rezolve pretinsele deficienţe constatate.

În acest sens. Curtea a reţinut că, deşi a fost stabilit termen pentru efectuarea lucrărilor la data de 28 noiembrie 2007, cu toate acestea la data de 23 noiembrie 2007 a fost încheiat procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor. comisia de recepţie propunând admiterea recepţiei cu menţiunea rezolvării problemelor semnalate în anexa 2. Conform art. 26 din H.G. nr. 273/1994, comisia de recepţie recomandă admiterea recepţiei în cazul în care nu există obiecţii sau cele care s-au consemnat nu sunt de natură să afecteze utilizarea lucrării conform destinaţiei sale. Şi faţă de dispoziţiile acestui act normativ rezultă că, în plus faţă de cele reţinute de către experţi, lucrările constatate a fi neefectuate au fost apreciate ca fiind minore, nefiind de natură să afecteze utilitatea lucrării.

În consecinţă, Curtea a constatat că s-a realizat recepţia la terminarea lucrărilor, data recepţiei fiind conform art. 26 din H.G. nr. 273/1994 cea a încheierii procesului verbal de recepţie, chiar cu obiecţii. In aceeaşi ordine de idei, Curtea a constatat că nici apelanta-pârâtă SC B. SA nu a pretins că ar fi efectuat, în sensul dispoziţiilor art. 23, remedieri care ar fi fost în sarcina apelantei-reclamante, după cum nici nu a pretins plata unui astfel de prejudiciu.

Faţă de împrejurarea că între cele două liste cu obiecţiuni a celor două anexe la procesele verbale din data de 07 noiembrie 2007, respectiv 23 noiembrie 2007 nu există diferenţe majore (aspecte constate de către experţii care au efectuat expertiza în primă instanţă) şi faţă de cele reţinute anterior, a rezultat că, şi în măsura în care ar fi existat o pretinsă neexecutare calitativă, aceasta nu este atât de importantă încât să susţină temeinicia excepţiei de neexecutare invocată.

Independent însă de aceste împrejurări ale situaţiei de fapt. Curtea a reţinut că nu au existat lucrări efectuate necorespunzător de către apelanta-reclamantă SC A. SRL, care să fie de o astfel de natură încât să fundamenteze excepţia de neexecutare invocată de către pârâta SC B. SA. Esenţial de subliniat este faptul că odată semnată recepţia la terminarea lucrărilor, pârâta este obligată să îi plătească reclamantei contravaloarea lucrărilor executate, precum şi a penalităţilor aferente, iar în măsura în care există vicii ascunse ale lucrărilor sau vicii de garanţie, acestea să fie invocate în perioada de garanţie.

În ceea ce priveşte recepţia finală a lucrărilor din data de 07 decembrie 2010, expertiza efectuată în apel a concluzionat majoritar în sensul că aceasta menţionează un număr de 22 de probleme, Comisia de recepţie ignorând totalitatea celor peste 600 de obiecţiuni formulate în anexa 2 a celor două procese verbale, a constatat că nu au existat lucrări nefinalizate la data de 23 noiembrie 2007, fiind luate în calcul doar documentele produse de părţi după data de 23 noiembrie 2007. în plus, ambele expertize efectuate în cele două căi de atac au concluzionat că ar putea exista unele lucrări de construcţii-montaj neremediate şi care ar putea fi considerate ca fiind cuprinse în obligaţia de garanţie, a căror valoare şi existenţă nu priveşte prezenta cauză.

Prin urmare, în raport de considerentele expuse anterior. Curtea a apreciat că nu se poate imputa primei instanţe că nu ar fi avut în vedere susţinerile apelantei-pârâte în susţinerea excepţiei de neexecutare din prisma calităţii pretins necorespunzătoare a lucrărilor efectuate de către reclamantă şi a proceselor verbale din data de 07 noiembrie 2007, respectiv 23 noiembrie 2007.

Curtea a constatat caracterul nefondat al argumentului apelantei-pârâte în sensul că prima instanţă şi-ar fi depăşit limitele învestirii prin faptul antamării dreptului sau obligaţiilor părţilor de-a executa garanţiile, constatându-se că referirea pe care tribunalul a efectuat-o cu privire la obligaţia de garanţie a fost realizată tară a se dispune în sensul stabilirii vreunei obligaţii în sarcina uneia sau alteia dintre părţi. Incidental această chestiune a apărut ca fiind necesar a fi luată în considerare, pentru a se stabili dacă remedierile solicitate au fost considerate de părţi ca fiind reportate sau nu perioadei de garanţie, iară ca instanţa să se pronunţe dacă acestea au fost sau nu efectuate sau în sarcina căreia părţi trebuie imputate.

Referit la excepţia de neexecutare privită din prisma pretinsei întârzieri a reclamantei SC A. SRL în efectuarea lucrărilor raportate la dispoziţiile art. 1.6 lit. e) din contractul de antrepriză din 16 februarie 2007, art. 13.1 art. 18.5 lit. a) pct. iii, Curtea a reţinut următoarele:

Conform art. 3.2 lit. a) din contract, lucrările vor începe odată cu predarea amplasamentului pe bază de proces verbal şi vor fi terminate la data de 31 iulie 2007, iar conform art. 3.2 lit. b), executarea lucrărilor se va face în conformitate cu termenele stabilite în graficul detaliat de execuţie al lucrărilor, prezentat de antreprenor spre aprobare beneficiarului. Conform art. 13.1, în cazul în care antreprenorul nu finalizează lucrările la termenele prevăzute la art. 3.2 lit. a), acesta este obligat să acopere integral prejudiciul cauzat ca urmare a întârzierii în executare, antreprenorul urmând a plăti sau beneficiarul urmând a reţine din plăţile scadente cu titlu de daune suma de 10.000 euro pentru fiecare zi calendaristică de întârziere a lucrărilor, dacă această întârziere este exclusiv din vina antreprenorului sau din vina unuia dintre subantreprenorii acestuia.

În acord cu cele reţinute de către prima instanţă şi contrar susţinerilor apelantei-pârâte, astfel cum părţile au convenit prin contract, aplicarea penalităţilor în întârzierea executării lucrărilor era condiţionată de culpa exclusivă a apelantei-reclamante, dispoziţiile contractuale fiind clare în acest sens. Nici invocarea dispoziţiilor art. 18.5 lit. a) pct. III nu este de natură a conduce la o altă concluzie, întrucât deşi aceste prevederi legale prevăd cu titlu general posibilitatea de-a percepe penalităţi pentru nerespectarea termenelor de execuţie prevăzute la art. 3.2 lit. a), tară a detalia condiţiile răspunderii contractuale a apelantei reclamante în acest sens, cu toate acestea dispoziţiile art. 13.1 din contract prevăd în mod expres condiţiile antrenării unui astfel de tip de răspundere, menţionând în mod expres pentru nerespectarea termenelor de execuţie prevăzute la art. 3.2 lit. a), respectiv pentru întârzierea în execuţie se pot percepe penalităţi dacă această întârziere este exclusiv din vina antreprenorului. Nu există nici un impediment în opinia instanţei de apel în sensul de-a îndepărta de la aplicare convenţia părţilor în acest sens, art. 13.1 lit. a) detaliind în fapt condiţiile de răspundere, condiţionând plata penalităţilor de întârziere de culpa exclusivă a apelantei-reclamante, aspect ce se poate deduce cu uşurinţă din lecturarea convenţiei părţilor.

Prin prisma înţelegerii contractuale, prima instanţă a luat în considerare existenţa unor condiţii meteorologice nefavorabile precum şi a culpei beneficiarului pentru a concluziona că nu sunt îndeplinite condiţiile excepţiei de neexecutare, întârzierile nedatorându-se în exclusivitate apelantei-reclamante. în plus. faţă de cele reţinute şi de către expertiza efectuată în apel, în condiţiile existenţei unor intemperii nici nu era posibilă continuarea desfăşurării lucrărilor de către reclamantă, astfel încât chiar şi independent de cele menţionate de altfel expres de către părţi în contract, nu se poate imputa reclamantei că nu ar fi efectuat lucrările pe care, independent de culpa sa, nu le putea efectua. In plus, s-a constatat că expertiza a concluzionat că, deşi conform art. 13.1 lit. b), apelanta-pârâtă SC B. SA avea obligaţia de-a constata întârzierile şi de a le transmite reclamantei la data de 25 a fiecărei luni, nu rezultă că apelanta-pârâtă ar fi procedat într-un astfel de sens, nefiind identificate de către experţi documente care să ateste existenţa unor astfel de întârzieri. In schimb, expertiza a concluzionat că au fost aplicate apelantei-reclamante două penalităţi de întârziere dar acestea au fost ulterior restituite, astfel încât toate întârzierile au fost recuperate.

În ceea ce priveşte fundamentarea excepţiei de neexecutare, inclusiv din prisma întârzierilor la executare pe baza celor menţionate în procesele verbale de recepţie la terminarea lucrărilor, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele reţinute anterior, nefiind constatată vreo culpă a apelantei-pârâte nici în efectuarea necorespunzătoare a acelor lucrări, şi nici efectuarea lor cu întârziere.

În plus, Curtea a reţinut că, astfel cum s-a constatat atât prin expertiza efectuată în apel, cât şi prin răspunsul experţilor la obiecţiuni, în afara unui număr de 70 de zile de intemperii, perioadă în care nu se poate reţine culpa antreprenorului în executarea cu întârziere a lucrărilor, au mai existat şi întârzieri generate de către SC B. SA prin nerespectarea graficului contractual şi transmiterea târzie a programului de recepţie pe faze.

Referitor la întârzierile existente în raport de lucrările suplimentare efectuate de către apelanta-reclamantă, este evident că orice lucrare suplimentară poate fi de natură a întârzia efectuarea la timp a lucrărilor demarate iniţial. Deşi în cauză nu s-a putut stabili nici dacă pretinsele „lucrări suplimentare11 ar fi fost unele modificări efectuate în plus de către reclamantă, acest aspect nici nu prezintă în realitate relevanţă, din moment ce s-a concluzionat că din documentaţia prezentată nu s-a putut stabili un anumit termen de decalare a graficului de lucrări, iar între părţi nu a putut li identificat nici un mod operativ de constatare a întârzierilor care să fi funcţionat în mod real, în condiţiile agreate de către părţi prin art. 13.1 lit. b) din contract.

În raport de aceste considerente. Curtea a apreciat că nu se poate acorda eficienţă excepţiei de neexecutare prin aplicarea dispoziţiilor art. 13.1 lit. a) din contract. în sensul respingerii pretenţiilor reclamantei solicitate prin factura fiscală din 30 octombrie 2007. Asupra cererii reconvenţionale. Curtea nu s-a mai pronunţat având în vedere dispoziţiile imperative ale art. 36 din Legea nr. 85/2006. aplicate acesteia prin efectul prezentei decizii, solicitările apelantei-pârâte fiind analizate exclusiv prin prisma excepţiei de neexecutare invocată ca şi mijloc de apărare, respectiv motiv de apel în susţinerea solicitării de schimbare a sentinţei şi a respingerii cererii principale.

Faţă de cele reţinute anterior. Curtea a apreciat ca fiind justificată concluzia experţilor în sensul că nu există lucrări de construcţii-montaj efectuate necorespunzător din punct de vedere calitativ.

Art. 1479 C. civ., cu privire la chestiunea suportării riscului în contractul de antrepriză nu este relevant în prezenta cauză, în care se pune problema executării lucrărilor de către antreprenor şi nu a suportării riscului contractual, din moment ce obiectul contractului nu a pierit.

Sub aspect probator, Curtea a acordat eficienţa cuvenită lucrărilor de specialitate efectuate de către persoanele desemnate de către instanţa de judecată atât în judecarea cauzei în fond cât şi în prima fază a judecării apelului, constatând că acestea cuprind opinia a cinci persoane cu expertiză în domeniul de specialitate necesar. Pe lângă faptul că opiniile exprimate de către cei cinci experţi pot fi apreciate ca fiind obiective (spre deosebire de opiniile exprimate de către expertul parte al pârâtei care tinde prin chiar modalitatea de desemnare să susţină poziţia părţii respective), acestea se coroborează şi cu restul probelor administrate în cauză precum şi cu textele de lege reţinute de către instanţa de apel în analiza legalităţii şi temeiniciei sentinţei pronunţată de prima instanţă, astfel cum au fost expuse anterior.

Contrar susţinerilor apelantei-pârâte, Curtea a apreciat că nu există nici un motiv pentru a înlătura puterea probatorie a raportului de expertiză întocmit în judecarea în fond a cauzei, şi cu atât mai puţin poate primi punctul de vedere al apelantei pârâte în sensul că acest raport a fost lipsit de eficienţă prin încheierea din data de 28 mai 2011, prin care a fost încuviinţată efectuarea unei noi expertize. Câtă vreme raportul de expertiză nu a fost anulat sau desfiinţat de către instanţă, oportunitatea suplimentării probatoriului la un anumit moment procesual (respectiv 28 mai 2011), asupra căreia s-a revenit ulterior nu determină ineficienta lucrării efectuate sau desconsiderarea opiniei celor trei experţi desemnaţi a efectua iniţial lucrarea de specialitate. Pe de altă parte, astfel cum s-a subliniat constant prin considerentele prezentei decizii, pretinsa vătămare procesuală invocată de către apelanta-pârâtă prin apel referitor la efectuarea unei noi expertize de către instanţa de fond a fost acoperită prin administrarea acestei probe, la solicitarea apelantei-pârâte în calea de atac a apelului.

În plus, nici din cuprinsul deciziei de casare nu s-a reţinut indicaţia instanţei de recurs în sensul dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. de suplimentare a probatoriului cu electuarea unei noi expertize, deşi a fost învestită şi cu soluţionarea recursului declarat de către apelanta-pârâtă SC B. SA. In măsura în care părerea de specialitate a celor cinci experţi se coroborează cu restul probelor administrate şi cu dispoziţiile legale relevante, este evident că aceasta a fost avută în vedere de către instanţa de apel în detrimentul celei expuse minoritar de către expertul desemnat în prima fază a apelului Ilie Gavriluţ. în raport de aceste considerente, Curtea a apreciat că probatoriul administrat este suficient pentru a forma convingerea instanţei în sensul prezentat prin considerente şi reflectat în dispozitivul deciziei, efectuarea unui nou raport de expertiză fiind în detrimentul intereselor judiciare ale ambelor părţi, care au dreptul de a-şi vedea cauza soluţionată într-un termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât împotriva uneia dintre aceste părţi a fost şi declanşată procedura insolvenţei.

Referitor la criticile apelantei-pârâte SC B. SA privind pretinsa nedatorate de către aceasta a sumei la care a fost obligată de către prima instanţă cu titlu de debit şi penalităţi de întârziere. Curtea a reţinut următoarele:

Suma pe care prima instanţă a stabilit-o ca fiind datorată de pârâta SC B. SA din executarea contractului de antrepriză generală din 2007 este de 1.480.077,11 lei, cu titlu de preţ ( debit principal ), sumă de bani reprezentând contravaloarea facturilor fiscale emise de SC A. SRL, astfel cum rezultă din modul de reflectare al documentelor justificative emise/primite, raportat la dispoziţiile contractuale existente.

Apelanta-pârâtă a susţinut că nu datorează suma la care a fost obligată având în vedere corespondenţa purtată între părţi, însă această corespondenţă nu exprimă decât punctul de vedere al apelantei-pârâte, contrar celui expus de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi prin emiterea facturilor fiscale în temeiul cărora pretinde debitul principal, pe care le-a şi înregistrat în mod corespunzător în contabilitate. în plus, astfel cum a reţinut şi prima instanţă. suma datorată de 1.480.077,11 lei a fost reţinută şi în cuprinsul raportului de expertiză contabilă efectuat în fond.

Referitor la susţinerea apelantei-pârâte în sensul că nu datorează suma la care a fost obligată având în vedere compensarea pe care aceasta pretinde că operează cu suma pe care aceasta a calculat-o ca fiind penalităţi de întârziere aplicate reclamantei SC A. SRL, Curtea a reţinut că nu s-a dovedit că în speţă reclamanta SC A. SRL datorează penalităţi de întârziere, astfel încât nu se justifică nicio pretinsă compensare a sumei reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate de SC A. SRL cu sumele reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere pretins a fi datorate pârâtei SC B. SA de către SC A. SRL, din moment ce acestea nu există.

În ceea ce priveşte pretinsele compensări a sumelor la care a fost obligată de către prima instanţă cu sumele refacturate de către SC B. SA către SC A. SRL cu titlu de utilităţi, Curtea a apreciat că în mod corect prima instanţă nu a luat în considerare această apărare, apreciind că nu se poate face compensarea între cele două sume de bani, faţă de cele reţinute de către expertul contabil prin lucrarea efectuată şi raportat la dispoziţiile legale incidente. Astfel, deşi invocă compensarea sumei datorate cu sumele reprezentând utilităţi calculate conform art. 5.4 lit. c) din contract, Curtea a reţinut că o astfel de compensare nu poate fi luată în considerare, având în vedere faptul că apelanta-pârâtă SC B. SA nu a respectat procedura de compensare prevăzută de O.G. nr. 77/1999, respectiv H.G. nr. 685/1999, aspect reţinut de altfel şi de către expertul contabil. Contrar susţinerilor apelantei-pârâte din apel, dispoziţiile art. 5.4 lit. c) din contractul de antrepriză nu exclud de la aplicare dispoziţiile legale incidente menţionate anterior, conform cărora, pentru a acorda eficienţă juridică compensării în sensul solicitat, părţile trebuie să respecte procedura descrisă de actele normative menţionate, pe care apelanta-pârâtă nu a dovedit că a efectuat-o. Nu există nicio prevedere în contract care să tle susceptibilă a elimina de la aplicare cele dotiă acte normative menţionate, astfel încât se consideră că prevederile contractuale se completează, în respectarea principiului legalităţii, cu dispoziţiile legale incidente.

În consecinţă, în mod corect la pronunţarea soluţiei prima instanţă a avut în vedere prima variantă de calcul menţionată de expertul contabil în lucrarea efectuată, care a avut în vedere sumele de bani datorate astfel cum sunt înscrise în contabilitatea părţilor, cu luarea în considerare a plăţilor efectuate de SC B. SA însă fără a avea în vedere penalităţile aferente preţului calculate de .SC B. SA (nedatorate) şi sumele pretinse cu titlu de contravaloare utilităţi. În acest sens, rezultă că expertul a reţinut că prin adresa din 22 februarie 2011, apelanta-pârâtă SC B. SA a răspuns reclamantei SC A. SRL că nu confirmă diferenţa de 1.480.077 lei din contravaloarea facturii fiscale din 30 octombrie 2007, diferenţă compusă din suma de 1.454.518 lei cu titlu de penalităţi de întârziere (nedatorată astfel cum s-a stabilit anterior) şi suma de 25.559,11 lei valoare utilităţi-care nu poate fi compensată).

Curtea a apreciat că a fost în mod corect stabilit de către prima instanţă debitul datorat în temeiul principiului accesorium sequitur principale şi având în vedere prevederile art. 9 lit. o) din contract, conform cărora pentru plăţile efectuate cu întârziere faţă de termenele stipulate, antreprenorul este îndreptăţit să aplice penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere din suma nedatorată.

Referitor la critici le apelantei-pârâte faţă de modalitatea de soluţionare de către prima instanţă a cererii sale reconvenţionale, având în vedere dispoziţiile deciziei de casare precum şi prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu au mai fost analizate motivele de apel invocate de către apelanta-pârâtă.

În final, Curtea a constatat ca fiind nefondată şi critica privind modalitatea de obligare de către prima instanţă a apelantei-pârâte SC B. SA la plata cheltuielilor de judecată. Astfel cum reiese din motivarea sentinţei apelate în temeiul art. 274 C. proc. civ., prima instanţă a obligat-o pe pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-parate suma de 40.483,54 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând 37.923,54 lei taxa de timbru şi 10 lei timbru judiciar aferente pretenţiilor admise, 2.550 lei onorariu expertiză construcţii.

S-a constatat astfel că au fost acordate cheltuielile de judecată tocmai în considerarea culpei procesuale a pârâtei SC B. SA, fiind acordate tocmai cheltuielile de judecată corespunzătoare pretenţiilor admise, respectiv taxe de timbru şi onorariu expert (expertiza fiind necesară şi determinând admiterea pretenţiilor reclamantei).

Sub acest aspect. Curtea a apreciat că în mod corect au fost stabilite cheltuielile de judecată în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) din moment ce au fost acordate cheltuielile de judecată tocmai proporţional cu pretenţiile admise, nu se poate reproşa primei instanţe că nu ar fi tăcut aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., text de lege care în plus lasă la aprecierea instanţei măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea a reţinut că apelul formulat de apelanta reclamantă-pârâtă SC A. SRL priveşte soluţia primei instanţe de plafonare a penalităţilor de întârziere la valoarea debitului principal în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.

Conform acestor dispoziţii legale, totalul penalităţilor în întârziere pentru decontare nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a prevăzut contrariul.

Astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, contractul de antrepriză din 16 februarie 2007 este supus în întregime dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii acestuia, respectiv dispoziţiilor Legii nr. 469/2002, inclusiv sub aspectul existenţei şi întinderii clauzei penale. Trebuie avut în vedere că în fapt, clauza penală este tot o convenţie a părţilor inserată în convenţia principală prin care acestea determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a întârzierii (în speţă) a executării obligaţiei principale.

Fiind o convenţie a părţilor, atât existenţa cât şi întinderea clauzei penale cad sub incidenţa aceluiaşi regim juridic, respectiv cel avut în vedere de către părţi la data încheierii contractului. Or, cât timp părţile la momentul încheierii contractului au avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 469/2002, inclusiv cu privire la întinderea clauzei penale (respectiv plafonarea penalităţilor de întârziere la debitul principal), apelanta-reclamantă nu poate invoca în favoarea sa beneficiul unei legi intrate ulterior în vigoare, care să se aplice unui raport juridic născut anterior. Orice interpretare contrară ar reprezenta o încălcare flagrantă a voinţei părţilor materializată în convenţia încheiată.

Ceea ce tinde apelanta-reclamantă a realiza este aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 469/2002 pe toată perioada începând cu data naşterii obligaţiei de plată a penalităţilor de întârziere şi până la data intrării în vigoare a Legii nr. 248/2009, iar începând cu data intrării în vigoare a acestei legi să fie aplicate exclusiv dispoziţiile acestui act normativ.

Cu alte cuvinte, se solicită aplicarea unor regimuri juridice diferite aceleiaşi convenţii (clauza penală fiind ea însăşi o convenţie), respectiv aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 248/2009 unor raporturi juridice născute anterior intrării acesteia în vigoare. Pe lângă faptul că solicitarea apelantei-reclamante încalcă voinţa părţilor. Curtea a apreciat că se aduce atingere şi principiului neretroactivităţii legii consacrat prin dispoziţiile art. 1 C. civ. 1864 şi a dispoziţiilor constituţionale, întrucât legea nu poate dispune decât pentru viitor (şi se aplică raporturilor juridice născute ulterior intrării sale în vigoare şi în mod evident nu şi celor anterioare). Atunci când legiuitorul face referire la principiul neretroactivităţii legii civile, se are în vedere sensul larg al noţiunii de lege. deci toate categoriile de acte normative.

Într-adevăr contractul se poate derula sub diferite regimuri legale, după cum şi efectele sale se pot produce sub regimuri legale diferite, însă cu toate acestea chiar efectelor produse după intrarea în vigoare a unei alte legi nu li se aplică dispoziţiile acestei legi, ci cele ale legii care se afla în vigoare la data încheierii contractului. In acest sens sunt şi dispoziţiile Legii nr. 71/2011 (art. 102), care prevăd că, în fapt, contractul este supus dispoziţiilor legale în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

În plus, nu se pune problema unui efect viitor al unei situaţii juridice trecute, ipoteză care ar avea în vedere existenţa unei situaţii juridice alta decât contractul, pentru că, în privinţa efectelor juridice ale contractului sunt aplicabile pentru toate considerentele expuse anterior dispoziţiile legale în vigoare în momentul încheierii acestuia, pe care părţile le puteau cunoaşte şi asupra cărora au şi convenit.

În plus faţă de cele reţinute anterior, cu atât mai mult nu se poate pune problema unui efect viitor al unei situaţii juridice trecute, cu cât efectul juridic al contractului constând în naşterea obligaţiei de plată a debitului principal cât şi a penalităţilor de întârziere s-a născut sub imperiul dispoziţiilor Legii nr. 469/2002. Neplata penalităţilor de întârziere reprezintă o singură faptă contractuală ilicită continuă, care a luat naştere în momentul neplăţii debitului principal şi se va stinge în momentul plăţii debitului şi nu tot atâtea fapte contractuale ilicite câte zile de întârziere la plată înregistrează debitorul obligaţiei, fapte cărora, în accepţiunea apelantei-reclamante i s-ar aplica legi de drept material distincte.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea argument, respectiv intenţia comună a pârtilor de a nu limita cuantumul penalităţilor de întârziere. Curtea a apreciat că aceasta nu poate fi dedusă pe cale de interpretare din cuprinsul altor dispoziţii contractuale, astfel cum pretinde apelanta-reclamantă.

Conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, totalul penalităţilor în întârziere pentru decontare nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a prevăzut contrariul.

Din cuprinsul acestor prevederi legale rezultă că, pentru a nu se proceda la limitarea cuantumului sumei datorate cu titlti de penalităţi, părţile trebuie să insereze în contract o prevedere clară din cuprinsul căreia să rezulte intenţia neîndoielnică a părţilor de-a nu limita cuantumul penalităţilor la cuantumul debitului principal.

Or, o astfel de prevedere clară nu rezultă din contract, şi nici nu poate fi dedusă din interpretarea forţată în opinia Curţii a altor clauze, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 983 C. civ. clauzele îndoielnice trebuie interpretate în favoarea celui care se obligă.

Faptul că părţile au prevăzut în contract faptul că penalitatea este datorată pană la „plata efectivă’’ nu are semnificaţia unei clauze clare în sensul că s-ar fi convenit şi nelimitarea cuantumului penalităţilor peste cel al debitului principal. Nelimitarea la care se face referire respectiv până la „plata efectivă" a debitului principal reprezintă mai degrabă o nelimitare de natură temporală (în sensul că fapta ilicită va înceta să mai existe în momentul plăţii efective a debitului principal), dar nu şi neapărat o nelimitare de natură cantitativă ( respectiv a cuantumului sumei care poate fi percepută cu titlu de penalităţi de întârziere). nelimitare asupra căreia părţile ar fi trebuit să convină în mod expres faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.

Nu este necesar ca forma unei „clauze contrare" să aibă un caracter sacramental, astfel cum susţine apelanta-reclamantă, dar cu toate acestea în opinia Curţii este necesar ca aceasta să nu aibă caracter echivoc, întrucât în această din urmă ipoteză, conform art. 983 C. civ., o astfel de clauză se interpretează în favoarea celui care se obligă.

În consecinţă, faţă de considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că valoarea penalităţilor de întârziere a fost în mod corect limitată de către prima instanţă la suma constând în debit principal, motivele de apel invocate de către apelanta-reclamantă fiind pe cale de consecinţă nefondate.

Apelul formulat de această parte a fost admis cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei primei instanţe în sensul că în temeiul dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 a fost suspendată judecarea cererii reconvenţionale.

În acest sens, Curtea a reţinut pe parcursul judecării apelului în prima fază a acestei căi de atac, împotriva reclamantei-pârâte SC A. SRL a fost deschisă procedura insolvenţei, prin încheierea din data de 10 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013. Motivul casării, astfel cum rezultă din decizia instanţei supreme. a fost reprezentat de lipsa punerii în discuţie a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 faţă de acţiunea în pretenţii formulată împotriva reclamantei-pârâte SC A. SRL.

Conform art. 36 din Legea nr. 85/2006, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepţia acţiunilor exercitate în cadrul unui proces penal.

Dispoziţia legală citată este imperativă, astfel încât sunt supuse incidentului procedural al suspendării toate acţiunile de drept comun promovate de către creditori împotriva debitoarei care a intrat în insolvenţă, care au ca obiect realizarea creanţelor asupra acestei debitoare. Această prevedere legală reprezintă o dispoziţie legală instituită nu numai în favoarea debitoarei dar şi a creditorilor care îşi vor recupera creanţele în cadrul procedurii concursuale şi colective instituite de Legea nr. 85/2006.

Or. având în vedere că în fapt cererea reconvenţională a cărei analiză a fost supusă şi instanţei de apel reprezintă o acţiune pentru realizarea unei creanţe împotriva debitoarei, precum şi faptul că nu se regăseşte printre situaţiile de excepţie prevăzute de acest act normativ, rezultă că şi acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Împotriva Deciziei civile nr. 1564 din 14 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au formulat recurs reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar SC C. IPURL şi pârâta SC B. SRL.

Prin cele două memorii de recurs reclamanta S.C. SC A. SRL S.R.L. prin administrator judiciar SC C. IPURL solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei apelate în sensul admiterii apelului şi schimbării în parte a sentinţei instanţei de fond cu consecinţa obligării intimatei SC B. SA la plata penalităţilor convenţionale în cuantum de 2.752.827,28 lei, reprezentând penalităţi de întârziere ce exced debitului principal urmărit.

Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a legii întrucât instanţa de apel a admis apelul acesteia modificând numai în parte hotărârea primei instanţe, în sensul suspendării cererii reconvenţionale în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, ca efect al deschiderii procedurii insolvenţei. Instanţa de apel a înlăturat criticile care vizau limitarea de către prima instanţă a cuantumului penalităţilor convenţionale la nivelul debitului principal urmărit, hotărârea Tribunalului Bucureşti fiind menţinută pe acest aspect.

Susţine recurenta că înlăturarea criticilor faţă de limitarea cuantumului penalităţilor la nivelul debitului principal se constituie într-o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 977, 978, 981 şi 982 C. civ.

În ce priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 977 C. civ., arată că, deşi se face referire expresă la intenţia comună a părţilor care ar trebui să rezulte din contract, instanţa de apel optează pentru o interpretare fundamentată pe sensul litera] al termenilor utilizaţi, demers interzis de norma anterior citată. Că intenţia comună neîndoielnică a părţilor a fost aceea ca penalităţile să nu fie limitate la nivelul debitului principal rezultă atât din clauza pe care sunt fundamentate pretenţiile cu acest obiect, cât şi din atitudinea intimatei SC B. SA cât priveşte pretenţiile cu acest obiect.

Asupra greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 978 C. civ. se arată că instanţa de apel a interpretat clauza privind penalităţile în sensul că nelimitarea la care se face referire respectiv până la plata efectivă a debitului principal reprezintă mai degrabă o limitare de natură temporală iar nu cantitativă, fapt care o lipseşte de orice efect.

Asupra greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 981 C. civ. arată că, clauza potrivit cu care penalităţile curg pană la data stingerii debitului principal, este o clauza subînţeleasă, chiar dacă nu este/nu ar fi expres prevăzută.

În ce priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 982 C. civ. considerentul instanţei de apel potrivit cu care intenţia comună a părţilor de a nu limita cuantumul penalităţilor de întârziere nu poate fi dedusă pe cale de interpretare din cuprinsul altor dispoziţii contractuale, recurenta arătă că aceste prevăd exact ceea ce instanţa de apel neagă şi anume faptul că, clauzele contractului se interpretează unele prin altele. Arată că instanţa nu a fost sesizată cu interpretarea clauzei cuprinse în art. 9 lit. o) prin raportare la o altă clauză ci cu interpretarea acesteia prin ea însăşi.

Recurenta a invocat şi dispoziţiile art. 304, pct. 5 C. proc. civ. susţinând nulitatea deciziei întemeiată pe lipsa cercetării unuia din motivele de apel.

În acest sens arată faptul că prima instanţa de apel a ignorat cercetarea motivului esenţial de apel constând în incidenţa în cauză a conflictului de legi reprezentat de regimul legal generat de existenţa Legii nr. 469/2002 şi, respectiv, regimul legal generat de abrogarea acestei legi. La fel ca în cazul primei decizii din apel, în rejudecarea apelului nu s-a tăcut referire la existenţa, relevanţa şi efectele noţiunilor de facta pendentia şi respectiv facta futura.

Printr-o altă critică întemeiată art. 304, pct. 9 C. proc. civ. se susţine denaturarea fizionomiei şi structurii noţiunii de clauză penală şi greşita aplicare a instituţiei retroactivităţii legii de către instanţa de apel.

Se susţine că analizând sintagma "până la plata efectivă", instanţa a ataşa instituţiei clauzei penale un atribut care nu există. Clauza penală este varianta normativă mai simplă a noţiunii de "prejudiciu" contractual. Concepând prejudiciul, ca efect al angajării răspunderii civile (în varianta contractuală), legiuitorul a prevăzut exigenţe de fond care trebuie să îl definească, respectiv necesitatea ca partea care îl invocă să prezinte spre analiză (şi să probeze) elemente concrete care ţin de existenţa şi respectiv de întinderea sa.

Noţiunea de "întindere a prejudiciului" nu are o semnificaţie temporală, astfel cum instanţa de apel a opinat, ci una strict valorică. încalcă deci voinţa internă a părţilor o concluzie care ar statua că reglementând întinderea convenţională a prejudiciului (în ipoteza convenirii unei penalităţi) părţile s-ar referi în realitate nu la un cuantum, ci la un interval de timp. Instanţa de apel nu a explicat de ce obligaţia de plată a penalităţilor ar trebui să înceteze anterior momentului când plata debitului principal s-a realizat efectiv.

Recurenta mai arată că instanţa de apel a ignorat efectul specific al conflictului de legi. Soluţionarea situaţiilor de conflict de legi a cristalizat reperele facta pendentia şi respectiv facta futura. în sfera noţiunii de tacta pendentia s-a considerat că sunt integrate situaţiile juridice în curs de formare. modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi.

Legea nr. 469/2002 reglementa de o manieră derogatorie numai unul din elementele răspunderii contractuale, şi anume prejudiciul, în ceea ce priveşte cuantumul acestuia. în ceea ce priveşte culpa, Legea nr. 469/2002 nu a operat nicio derogare, orice debitor al unei obligaţii scadente fiind prezumat în culpă în baza art. 1082 C. civ. de la 1864 Sub imperiul Legii nr. 469/2002. pârâta SC B. SA a fost considerată culpabilă de lege chiar dacă prejudiciul (penalitatea) era plafonat prin efectul acestei legi . Prin efectul abrogării Legii nr. 469/2002, răspunderea contractuală a redobândit forma sa iniţială completă, deci şi sub aspectul întinderii prejudiciului. Persistenţa debitoarei SC B. SA în refuzul de a plăti a făcut ca fiecare zi ulterioară abrogării să determine curgerea unei noi penalităţi, legile în vigoare permiţând acest lucru.

Prin recursul său pârâta SC B. SRL solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de aceasta împotriva sentinţei civile nr. 19001 din 10 decembrie 2012, pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii cereri de obligare a acesteia la plata sumei de 1.480.077,11 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate şi 1.480.077,11 Iei, reprezentând penalităţi de întârziere aferente debitului principal.

Recurenta arată că hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât primele două instanţe au interpretat în mod greşit şi nu au aplicat prevederile Contractului de antrepriză din 16 februarie 2007 şi ale Actului adiţiona] modificator, încălcând dispoziţiile art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864 şi, de asemenea, au ignorat prevederile imperative ale legislaţiei incidente întrucât atât în cadrul primului ciclu procesual, cât şi în rejudecarea apelului. instanţa de apel a ignorat documente perfect valabile, neanulate de vreo instanţă judecătorească, astfel cum sunt procesele-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor, procesul - verbal de amânare a recepţiei finale şi, totodată, a încălcat voinţa părţilor exprimată în mod expres în Contractul de antrepriză din 6 februarie 2007 şi Actul adiţional modificator. Deşi procesele - verbale de recepţie în discuţie sunt semnate de toţi membrii comisiei de recepţie, iar concluziile acestora nu au fost contestate în termenul legal de 20 de zile, instanţa de apel alege în mod conştient să treacă peste aceste prevederi, singurul argument invocat în favoarea acestei soluţii fiind concluziile vădit subiective şi nefondate ale experţilor judiciari.

În continuarea susţinerilor recurenta redă in extenso articole din contractul de antrepriză şi le analizează în paralel cu considerentele deciziei atacate criticând în esenţă modul în care a fost reţinută situaţia de fapt de către instanţa de apel.

Astfel se arată că instanţa de apel a trecut peste voinţa expresă a pârtilor interpretând în mod greşit prevederile contractuale şi considerând în mod greşit că s-ar aplica cu prioritate prevederile art. 13 în detrimentul celor de la art. 18.5 din Contractul de antrepriză din 16 februarie 2007, deşi acest text contractual nu face nicio distincţie în ceea ce priveşte motivele nerespectării termenelor menţionate, de aici rezultând în mod evident că voinţa părţilor a fost ca lucrările de execuţie să fie finalizate în termenele imperative contractuale, sub sancţiunea aplicării de penalităţi.

În minutele întocmite în desfăşurarea lucrărilor de construcţii nu apare niciodată menţionată problema intemperiilor, ci pentru prima dată în faţa instanţei de judecată. Rezultă, aşadar, că antreprenorul, necontestând până în prezent conţinutul acestora şi neaducând niciodată la cunoştinţa Beneficiarului SC B. SA în timpul executării lucrărilor aceasta problemă, în fapt, o astfel de problemă nici nu a existat, ci este doar o pretinsă justificare ulterioară a antreprenorului pentru întârzierea executării lucrărilor, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale.

Nu în ultimul rând, se ignoră prevederile Contractului de antrepriză din 16 februarie 2007, care impun obligaţia finalizării lucrării la timp şi în condiţiile calitative impuse de lege, indiferent de condiţiile climatice.

Învederează recurenta că antreprenorul SC A. SRL şi-a asumat în mod expres să finalizeze lucrarea în termenele imperative şi întocmai conform cerinţelor de calitate ale Beneficiarului, asumându-şi toate riscurile neîndeplinirii acestei obligaţii principale ale sale, părţile stabilind inclusiv un preţ forfetar pentru executarea lucrării. Prin urmare, nu poate fi reţinută concluzia instanţei de apel în sensul în care nu s-ar putea aduce în discuţie chestiunea suportării riscului contractual, în condiţiile în care însăşi părţile au stabilit o veritabilă obligaţie de rezultat a antreprenorului SC A. SRL. atât această obligaţie, cât si Contractul de antrepriză fiind perfect valabile.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel în rejudecare, în ceea priveşte lucrările pretins executate de către SC A. SRL, nu s-a realizat recepţia finală, în condiţiile în care chiar procesul - verbal din data de 07 decembrie 2010 este întitulat .,de amânare a recepţiei finale".

Instanţele din fond şi apel au interpretat şi aplicat în mod greşit legea, trecând peste constatările obligatorii din procesele - verbale din data de 07 noiembrie 2007 şi 23 noiembrie 2007, privitul recepţia la terminarea lucrărilor, procesul - verbal de amânare a recepţiei finale din data de 07 decembrie 2010 şi documentele selectate de reprezentanţii SC B. SA din Cartea tehnica a construcţiei.

Instanţele din fond şi din apel au ignorat documentele aflate la dosarul cauzei, de Procesele - verbale din data de 07 noiembrie 2007, 23 noiembrie 2007 şi 07 decembrie 2010, esenţiale pentru o dezlegare corectă a cauzei deşi acestea au fost semnate de toţi membrii Comisiei de recepţie, tară a se contesta în termenul legal de 20 de zile. concluziile consemnate în acestea, în sensul că există o serie de nereguli, deficienţe constatate şi consemnate în Anexele la acestea.

Or, instanţele din fond şi din apel. contrar regulilor legale privind lucrările de construire, au considerat, tară niciun fundament, faptul că deficienţele ar fi fost remediate, chiar şi în lipsa unor Procese - verbale de remediere.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, se învederează faptul că excepţia de neexecutare a Contractului de antrepriză nu poate fi analizată în mod limitat, doar în baza expertizei efectuate în primă instanţă şi conform opiniei nefundamentate a experţilor din apel.

Întârzierea în executarea lucrărilor şi executarea necorespunzătoare a lucrărilor de către intimata - reclamantă - pârâtă. SC A. SRL, sunt rezultatul culpei exclusive a acesteia din urmă şi îndreptăţesc recurenta să reţină sumele agreate prin Contract cu titlu de penalităţi contractuale din plăţile datorate către SC A. SRL. Sumele reţinute de către instanţele de fond şi apei cu titlu de debit principal şi penalităţi nu sunt datorate de SC B. SA România.

În conformitate cu art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 685/1999, nu era necesară respectarea prevederilor Regulamentului prevăzut de acest act normativ, întrucât compensarea se poate face şi în afara cadrului instituţional creat de O.U.G. nr. 77/1999, mai ales cu aplicarea art. 5.4. lit. c) din Contractul de antrepriză, anterior menţionat, temeiul compensării reprezentându-l contractul dintre părţi.

Instanţa de apel a respins nemotivat şi nejustificat efectuarea unei contraexpertize tehnice, în specialitatea construcţii, încălcând astfel dispoziţiile art. 129. art. 167, art. 201 şi urm., art. 261 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, precum şi art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului şi contrar celor dispuse prin Decizia de casare nr. 1449 din 27 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat ca instanţa de apel să analizeze toate motivele invocate de pârâtă, în recursul declarat împotriva aceleiaşi decizii .şi a încheierii din data de 20 noiembrie 2014, ca apărări pe fondul cauzei. Contrar acestei decizii, instanţa de apel s-a limitat să reia considerentele anterioare privind majoritatea opiniilor subiective ale experţilor din fond şi din apel, refuzând să analizeze cererea probatorie a subscrisei, deşi existau o serie de elemente ce impuneau în mod cert administrarea unei contraexpertize.

Întârzierea şi executarea necorespunzătoare a lucrărilor este determinată de culpa exclusivă a SC A. SRL, chiar dacă potrivit prevederilor contractuale aplicarea penalităţilor de întârziere nu era condiţionată de exclusivitatea culpei antreprenorului.

Înalta Curte, analizând recursurile formulate în cauză constată următoarele:

Recursurile reclamantei SC A. SRL prin administrator judiciar SC C. IPURL sunt nefondate pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că recurenta a renunţat la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ. astfel cum s-a precizat de către reprezentantul acesteia în şedinţa publică din 29 iunie 2016, astfel că acesta nu va mai fi analizat.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată că limitarea cuantumului penalităţilor la nivelul debitului principal se constituie într-o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 977, 978, 981 şi982C. civ.

Prin contractul de antrepriză din 16 februarie 2007 încheiat de părţi a fost stipulată o clauză penală reglementată de art. 9 lit. o), în sensul că pentru plăţile efectuate cu întârziere faţă de termenele stipulate, antreprenorul este îndreptăţit să aplice penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere din suma neachitată, până la plata efectivă.

Clauza penală este o convenţie distinctă a părţilor inserată în convenţia principală prin care acestea determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a neexecutării sau executării cu întârziere a obligaţiei principale. Fiind o convenţie a părţilor, existenţa şi întinderea clauzei penale intră sub incidenţa regimului juridic avut în vedere de către părţi la data încheierii contractului respectiv a art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.

Conform acestor dispoziţii legale, totalul penalităţilor în întârziere pentru decontare nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a prevăzut contrariul.

Astfel, la momentul încheierii contractului părţile au avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 469/2002, inclusiv cu privire la întinderea clauzei penale, prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că reclamanta nu poate invoca în favoarea sa beneficiul unei legi intrate ulterior în vigoare, care să se aplice unui raport juridic născut anterior, deoarece orice interpretare contrară ar reprezenta o încălcare flagrantă a voinţei părţilor materializată în convenţia încheiată.

Având în vedere că părţile nu au înţeles să deroge în mod expres de la dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, rezultă că această lege guvernează raportul juridic dintre părţi sub aspectul evaluării convenţionale a prejudiciului, prin urmare nu pot fi primite criticile recurentei referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 977, 978, 981 şi 982 C. civ. întrucât, în cauză prevalează regimul juridic legal instituit prin Legea nr. 469/2002.

Recurenta critică modul de interpretare de către instanţa de apel a sintagmei până la plata efectivă susţinând că aceasta nu poate implica o limitare a cuantumului penalităţilor.

Faţă de faptul că părţile nu au derogat expres de la dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 printr-o clauză lipsită de echivoc astfel cum impune textul de lege, nici această critică nu poate fi primită, neavând relevanţă în acest caz susţinerile pârâtei privind înţelesul noţiunii de întindere a prejudiciul sub aspect temporal sau valoric.

Referitor la critica privind conflictul de legi generat de aplicabilitatea Legii nr. 469/2002, Înalta Curte, reţine că argumentele aduse de recurentă în sprijinul aplicării retroactive a dispoziţiilor Legii nr. 248/2009 care a abrogat Legea nr. 469/2002 nu pot fi primite, deoarece s-ar ajunge la încălcarea unuia dintre principiile fundamentale ale dreptului civil şi anume principiul neretroactivităţii legii civile prin intervenirea în sens modificator asupra unor raporturi juridice născute anterior intrării acesteia în vigoare, ceea ce ar încălca voinţa părţilor.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a analizat cauza din perspectiva reperelor facta pendentia şi facta futura, reţinând faptul că neplata penalităţilor de întârziere reprezintă o singură faptă contractuală ilicită continuă, care a luat naştere în momentul neplăţii debitului principal şi se va stinge în momentul plăţii debitului şi nu tot atâtea fapte contractuale ilicite câte zile de întârziere la plată înregistrează debitorul obligaţiei, fapte cărora, în accepţiunea recurentei i s-ar aplica legi de drept material distincte.

Prin urmare, Înalta Curte reţine faptul că abrogarea Legii nr. 469/2002 nu poate avea influenţă asupra întinderii prejudiciului astfel cum a fost limitat prin efectul acesteia, efect pe care părţile nu au înţeles să-l înlăture prin stipularea expresă a unei clauze derogatorii.

Deşi recurenta a înţeles să invoce reguli de interpretare a legii civile cuprinse în art. 977, 978, 981 şi 982 C. civ. în cauză instanţa este ţinută să respecte dispoziţiile art. 983 C. civ.

Din cuprinsul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 rezultă că, pentru a nu se proceda la limitarea cuantumului sumei datorate cu titlu de penalităţi, părţile trebuie să insereze în contract o prevedere clară din cuprinsul căreia să rezulte intenţia neîndoielnică a pârtilor de-a nu limita cuantumul penalităţilor la cuantumul debitului principal. Or, o astfel de prevedere clară nu rezultă din contract, şi nici nu poate fi dedusă pe cale de interpretarea deoarece, potrivit art. 983 C. civ. clauzele îndoielnice trebuie interpretate în favoarea celui care se obligă.

Înalta Curte, analizând recursul declarat de pârâta SC B. SA România, constată incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pentru următoarele considerente:

Conform acestui text de lege cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz. menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Motivele de nelegalitate sunt prevăzute în art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, a arăta motivul de modificare sau casare, prin indicarea unuia dintre motivele de la art. 304 C. proc. civ., iar. pe de altă parte, a dezvolta motivul, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei de apel, raportat la motivul de modificare sau de casare invocat.

În speţă. Înalta Curte constată că, deşi recurenta a exercitat calea de atac împotriva deciziei instanţei de apel aceasta nu a invocat nelegalitatea deciziei atacate ci aspecte privind situaţia de fapt şi modul în care au fost interpretate probele de către instanţa de apel, motiv pentru care susţinerile din cuprinsul cererii de recurs nu permit încadrarea lor în dispoziţiile legale mai sus menţionate.

Recurenta este, în realitate, nemulţumită de soluţia dată de instanţa de apel, motiv pentru care încearcă să determine pe calea prezentului recurs o rejudecare în fond a cererii, ceea ce nu intră în atribuţiile instanţei de control judiciar.

Faţă de considerentele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar SC C. IPURL împotriva Deciziei civile nr. 1564 din 14 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate iar în temeiul art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. va constata nulitatea recursului declarat de pârâta SC B. SRL împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar SC C. IPURL împotriva Deciziei civile nr. 1564 din 14 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

Constată nulitatea recursului declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1564 din 14 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2016.