Decizia nr. 1178/2016
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu prevederile art. 483 şi urm. C. proc. civ., constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 846/A din 24 octombrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SC A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 4871 din 09 aprilie 2014 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, în contradictoriu cu intimata SC B. SRL.
Împotriva acestei decizii, pârâta SC A. SRL a declarat recurs, iar prin Decizia civilă nr. 645/R/2015 din 2 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a fost declinată cauza privind recursul formulat de recurenta-pârâtă SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 846/A din 24 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, spre competentă soluţionare, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dosarul a fost înregistrat la data de 13 noiembrie 2015, iar prin încheierea din 13 aprilie 2016 s-a fixat termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru discutarea excepţiei necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată şi urmează să o admită, cu consecinţa trimiterii cauzei spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
În conformitate cu dispoziţiile art. 132 C. proc. civ.: “când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă, ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent”, iar, potrivit dispoziţiilor art. 129 pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., dispoziţii legale cu caracter imperativ, de ordine publică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa”.
Aşadar, în conformitate cu prevederile art. 97 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se referă la recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
Totodată, dispoziţiile art. 96 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. prevăd: „Curţile de apel judecă: ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege”.
Conform art. 483 alin. (4) C. proc. civ., „În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată”.
În principiu, în situaţiile în care, potrivit dispoziţiilor C. proc. civ. sau ale legii speciale, hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti sunt supuse recursului, judecarea acestei căi de atac este de competenţa instanţei imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea în cauză sau, după caz, de competenţa instanţei expres prevăzute de lege.
Competenţa materială expres stabilită de lege, fiind de natură imperativă, dispoziţiile cu privire la aceasta nu pot fi înlăturate; nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la competenţă constituie motiv de nulitate a hotărârii pronunţate, chestiunea competenţei fiind esenţială în ce priveşte judecata.
În speţă, hotărârea supusă recursului a fost pronunţată de Tribunalul Bucureşti, astfel că, din coroborarea dispoziţiilor art. 96, art. 97 şi art. 132 C. proc. civ., cu referire la art. 483 alin. (4) C. proc. civ., rezultă că instanţa competentă material a soluţiona cauza este Curtea de Apel Bucureşti, instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în favoarea căreia se va stabili competenţa de soluţionare a cauzei.
Reţinerea instanţei de declinare, în sensul că, prezenta cauză nu se circumscrie unei situaţii de excepţie care ar atrage competenţa Curţii de Apel Bucureşti, prevalându-se de prevederile art. 483 alin. (3) şi alin. (4) C. proc. civ., este total greşită şi vine să înfrângă o dispoziţie de ordin procedural imperativă, stipulată la art. 97 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ceea ce nu poate fi permis.
În acest sens, Înalta Curte se sprijină nu numai pe economia reglementărilor de ansamblu în materia căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, dar chiar pe cel puţin o dispoziţie normativă explicită: „Art. 97. - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: 1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 129 C. proc. civ., raportat la art. 96 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ., dispoziţii legale cu caracter imperativ, va admite excepţia privind necompetenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, şi va trimite cauza spre soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia privind necompetenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, şi trimite cauza spre soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.
Fără nicio cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2016.