Decizia nr. 1222/2016
Deliberând asupra cererii de recurs, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, reclamanta SC A. SRL Bacău a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL Bacău la plata sumei de 395.325,46 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate de la data de 1 noiembrie 2008, până la data de 1 februarie 2011 şi plata acestora în continuare în cuantum de 0,1% până la plata efectivă.
Prin sentinţa civilă nr. 1342 din 6 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea formulata de reclamanta SC A. SRL Bacău, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL Bacau și, în consecință, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 222.375,04 lei contravaloarea penalităţilor de întârziere calculate de la data de 1 noiembrie 2008 cu aplicarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002. Totodată, au fost respinse ambele cereri de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea soluţiei, Tribunalul Bacău a reţinut că între SC A. SRL, în calitate de executant şi Primăria com. Măgireşti s-a încheiat contractul de achiziţie lucrări din 14 noiembrie 2006, iar ulterior, la data de 20 noiembrie 2006 a fost încheiat contractul din 20 noiembrie 2006 între SC A. SRL, în calitate de beneficiar şi SC B. SRL, în calitate de executant subcontractant, prin care executantul se obligă la lucrări de asfaltare şi reparaţii ale drumului situat în com. Măgireşti, la obiectivul Reabilitare DC/181 Moineşti - Prăjeşti km 0+000-2+000, menţionându-se că acest contract face parte din contractul din 14 noiembrie 2006.
S-a mai reţinut că, în art. 3 al contractului se prevede că executantul se obligă să execute şi să finalizeze lucrarea în termen de o lună de la data emiterii ordinului de începere de către beneficiar şi predării amplasamentului, după executarea lucrărilor de terasamente de către beneficiar.
Totodată, în ceea ce priveşte ordinul de începere a lucrărilor, instanţa a reţinut că există un ordin emis de către achizitor, însă s-a apreciat că nu există probe care să confirme că acest ordin a fost transmis subcontractantului.
În motivarea soluţiei pronunţate, prima instanţă a apreciat că, în raport cu expertizele efectuate în cauză, pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract, fiind datoare să achite penalităţi de întârziere astfel cum s-a obligat prin contract, dar că acestea nu pot fi mai mari decât cuantumul lucrărilor neexecutate.
În cuprinsul rapoartelor de expertiză s-a reţinut că nu au fost efectuate lucrări în valoare de 222.357,04 lei, acestea fiind doar facturate, ci au fost efectuate lucrări în valoare de 595.369,96 lei.
În privinţa cuantumului penalităţilor de întârziere, tribunalul a avut în vedere şi dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 în vigoare la data la care a fost încheiat contractul.
Prin sentinţa civilă nr. 2009 din 15 decembrie 2014 a Tribunalului Bacău, s-a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei evocate anterior, formulată de către expertul Dascalu Marcel, privind acordarea diferenţei de onorariu în valoare de 2.500 lei. În consecinţă, s-a dispus plata diferenţei de onorariu către expertul D. și a obligat SC C. SRL să achite diferenţa de 2.500 lei cu acest titlu.
Împotriva sentinţei civile nr. 1342/2014 din 6 octombrie 2014 a Tribunalului Bacău a formulat apel pârâta SC B. SRL Bacău, iar împotriva sentinţei civile nr. 2009/2014 a formulat apel reclamanta SC A. SRL Bacău.
Prin Decizia nr. 1214/2015 din 18 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a fost admis apelul reclamantei SC A. SRL şi, în consecinţă, a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul înlăturării obligaţiei SC A. SRL la plata diferenţei de onorariu expert de 2.500 lei.
Prin aceeaşi hotărâre, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
De asemenea, a fost admis apelul formulat de SC B. SRL Bacău împotriva sentinţei civile nr. 1342 din 6 octombrie 2014 a Tribunalului Bacău şi, în consecinţă, a fost schimbată sentinţa, în sensul că a fost respinsă în tot acţiunea reclamantei SC A. SRL Bacău.
Prin aceeaşi decizie, a fost obligată reclamanta SC A. SRL Bacău la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în apel în sumă de 3.027 lei către SC B. SRL Bacău. S-a luat act că SC A. SRL Bacău nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că, în calitate de beneficiar, reclamanta nu era îndreptățită să solicite aplicarea art. 13.1 din contract, nefiind titularul dreptului pretinderii penalităților. Însă, prin promovarea acţiunii în temeiul art. 13.1 din contract, s-a apreciat că reclamanta a recunoscut că, în realitate, a convenit cu pârâta să aibă calitatea contractuală de achizitor, raportat şi la faptul că pârâta nu a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei. În consecinţă, s-a reţinut că în felul acesta s-a confirmat voinţa reală a părţilor la semnarea contractului, respectiv aceea ca în derularea raporturilor lor contractuale reclamanta să fie achizitorul.
Instanţa de apel a mai arătat că reclamanta, în calitate de achizitor contractual, putea pretinde deducerea penalităților din prețul contractului, şi nu plata lor distinctă.
În continuare, Curtea de Apel Bacău a reţinut că, în ceea ce priveşte emiterea ordinului, această obligaţie revenea reclamantei, sens în care aceasta trebuia să probeze întrunirea cumulativă a condiţiilor contractuale, respectiv de a emite ordinul de începere și predare a amplasamentului după executarea lucrărilor de terasamente la data de 20 noiembrie 2006, precum și neexecutarea de către pârâtă, până la 20 decembrie 2006, a lucrărilor aferente ordinului de începere, pe amplasamentul predat.
Cu privire la aceste obligaţii, s-a constatat că îndeplinirea lor nu a fost probate de reclamantă.
În raport cu probele administrate în cauză, insanţa de apel a apreciat că, încă de la început, părţile au cunoscut şi convenit că operaţiunile erau realizabile în etape, sens în care s-a constatat că, în acest context, nu se putea pretinde imputarea penalităţilor decât pentru nerespectarea termenului de o lună de la emiterea ordinului și predarea fiecărui tronson aferent fiecărei etape.
În ceea ce priveşte restituirea garanței de bună execuție, înserată procentual în fiecare factură emisă de pârâtă, s-a apreciat că reclamanta trebuia să formuleze obiecțiuni, ca urmare a faptului că lucrările nu erau efectuate în termen de către pârâtă.
Instanţa de apel a constatat că suma de 222.357,04 lei acordată de către tribunal nu este justificată întrucât, în speţă, nu s-a probat că această sumă ar fi dintre cele scadente la data de 20 decembrie 2006 sau dintre cele rămase conform comenzii 2/2008. În consecinţă, s-a apreciat că această sumă nu putea constitui temei al admiterii acţiunii, fie şi numai în parte.
Împotriva aceste decizii, reclamanta SC A. SRL Bacău prin administrator judiciar C. Iaşi SPRL - Filiala Bacău a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului pârâtei ca nefondat.
Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greşită de către instanţa de apel a contractului încheiat între părţi, reţinându-se în mod eronat că reclamanta nu ar avea calitate procesuală activă de a solicita penalităţile aferente contractului încheiat.
Astfel, susţine recurenta-reclamantă că interpretarea dată de instanţa de apel articolului 13.1 din contract este eronată, întrucât, în opinia sa, penalităţile pot fi cerute direct de la intimată, clauza neputând fi interpretată restrictiv, în sensul că pot fi deduse doar din preţul contractului. În acest sens, a susţinut recurenta că esenţial în interpretarea acestei clauze este scopul real avut în vedere de părţi la semnarea contractului, respectiv că intimata va răspunde pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale.
O altă critică invocată vizează reţinerea de către Curtea de Apel Bucureşti a neîndeplinirii de către reclamantă a condiţiilor contractuale cu privire la răspunderea instituită prin art. 13.1 din contract, respectiv emiterea ordinului de începere şi predarea amplasamentelor, cât şi neexecutarea de către intimată a lucrărilor asumate.
Sub acest aspect, reclamanta a arătat că, la data de 3 ianuarie 2007, intimata a emis prima factură fiscală pentru lucrările executate în anul 2006, iar în raport cu data semnării contractului, apreciază că intimata avea posibilitatea de a executa lucrările doar după data de 20 noiembrie 2006, astfel încât în opinia sa nu mai era necesară emiterea ordinului de începere a lucărilor și nici predarea amplasamentelor. Mai mult, intimata, din proprie iniţiativă a procedat la executarea lucărilor.
A mai arătat recurenta că instanța de apel ar fi ignorat răspunsul la interogatoriu, în curpinsul căruia intimata a recunoscut că s-a emis ordinul de începere a lucărilor.
În ceea ce privește motivul de recurs privitor la neexecutarea lucărilor, recurenta-reclamantă susține că acest aspect a fost dovedit cu probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri și expertize contabile. În plus, fiind vorba de un fapt negativ, învederează că intimata trebuia să facă dovada îndeplinirii obligațiilor contractuale, aceasta având obligaţia de a depune procesele-verbale de recepție pe faze, cât și finale, situațiile de lucări acceptate de reclamantă, pentru ca în felul acesta să facă dovada executării lucrărilor.
Mai susține recurenta-reclamantă că instanța de apel trebuia să țină cont de contractul semnat, care reprzintă legea părților, chiar dacă acesta este încheiat în mod dezavantajos pentru una dintre părți, întrucât semnatarii contractului sunt profesionști, astfel încât în opinia sa faptul că în contract nu a fost inserată data de la care trebuiau începute lucrările de intimată nu prezintă relevanță în acest context.
De asemenea, în opinia reclamantei nici garanția de bună execuție nu are relevanță în speţă atât timp cât nu a fost făcută dovada restituirii acesteia.
În continuare, mai arată recurenta că instanța de apel în mod eronat a făcut referire la Comanda din 2008 în contextul în care aceasta nu a fost depusă în original la dosar și, mai mult decât atât, semnătura de pe această comandă nu aparține reprezentantului legal al reclamantei. În consecință, susține că instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. civ.
Intimata-pârâtă SC B. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL Bacău prin administrator judiciar C. Iaşi SPRL - Filiala Bacău este nefondat pentru următoarele considerente:
Prealabil analizării criticilor formulate, se impune a fi făcută precizarea că, potrivit dispoziţiilor legale ce reglementează calea de atac extraordinară a recursului, nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, criticile referitoare la stabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probatoriului, acestea reprezentând aspecte legate de temeinicia hotărârii şi nu de nelegalitatea acesteia.
Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Analizând motivele de recurs formulate de reclamantă, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel ar fi interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii. Astfel, criticile de nelegalitate, astfel cum au putut fi extrase din memoriul de recurs vizează interpretarea greșită de către instanța de apel a contractului de execuţie lucrări de subantrepriză din 20 noiembrie 2006 încheiat între SC A. SRL și SC B. SRL, în special cu privire la dispozițiile art. 3 și 13.1 din contract.
Potrivi art. 3 din contractul evocat anterior, executantul se obligă să execute și să finalizeze lucrarea în termen de o lună de la data emiterii ordinului de începere de către beneficiar și predării amplasamentului, după executarea lucrărilor de terasamente de către beneficiar.
Din interpretarea clauzelor contractuale și a obligațiilor stabilite în cuprinsul contractului, în mod corect a concluzionat instanța de apel că reclamanta avea calitatea de achizitor, iar pârâta calitatea de executant.
Conform art. 13.1 din contract „în cazul în care, din vina sa exclusivă, executantul nu reuşeşte să îndeplinească obligaţiile asumate prin contract, atunci achizitorul are dreptul de a deduce din preţul contractului, majorări de întârziere în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere”.
Înalta Curte apreciază că, în ceea ce privește greșita interpretare a art. 13.1 coroborat cu art. 3 din contract, care prevede că penalitățile pot fi cerute de la pârâtă de la data emiterii ordinului de începere a lucrărilor, acest motiv de recurs nu are relevanță în cauză întrucât acest lucru nu schimbă cu nimic situația juridică a părților contractante.
Verificând actele dosarului, instanța constată că din răspunsul la interogatoriu rezultă că s-ar fi emis niște ordine de începere a lucrărilor, însă acestea nu reprezintă o recunoaștere a pârâtei cum că reclamanta a emis respectivele ordine. Mai mult decât atât, nici reclamanta nu susține în cadrul motivelor de recurs că ar fi emis un asemenea ordin de începere a lucrărilor.
Or, în raportul juridic ce formează obiectul contractului din litigiu, dreptul reclamantei la penalități de întârziere se năștea doar în situația în care neexecutarea în termen a lucrărilor se datora culpei exclusive a executantului, respectiv a pârâtei SC B. SRL.
Înalta Curte mai apreciază că în mod corect a reținut instanța de apel că reclamanta nu a făcut dovada întrunirii cumulative a condițiilor contractuale, respectiv a obligațiilor sale referitoare la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, care în cauză era obligatoriu, contrar susținerilor recurentei. În consecință, instanța constată că reclamanta se află în culpă pentru neîndeplinirea propriilor obligații contractuale, motiv pentru care nu poate pretinde acordarea penalităților de întârziere astfel cum au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, întrucât obligațiile contractuale reciproce ale părțile se află în strânsă legătură, părțile asumânsu-și întocmai și efectele pe care le implică neîndeplinirea propriilor obligații.
În consecință prin neîndeplinirea obligațiilor prevăzute la art. 3 coroborat cu art. 13.1 din contract și care erau obligatorii pentru derulararea raporturilor contractuale dintre părți, Înalta Curte apreciază că nu pot fi solicitate penalități decât pentru nerespectarea termenului de o lună de la emiterea ordinului și predarea lucrărilor executate până la acel moment. Însă cum prima obligație, care aparține reclamantei, de emitere a ordinului nu a fost îndeplinită, obligarea pârâtei la penalități nu este întemeiată.
În raport cu considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că și celelalte critici ale reclamantei referitoare la data începerii executării lucrărilor de către pârâtă, executarea sau nu a acestor lucrări, garanția de bună execuție, comanda din 2008, care sunt în strânsă legătură cu critica vizând penalitățile de întârziere solicitate de reclamantă sunt, de asemenea, nefondate, ca urmare a nedovedirii de către recurentă a îndeplinirii obligațiilor prevăzute la art. 3 și 13.1 din contract.
În continuare, examinând decizia recurată, prin raportare la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care prevede situația când instanța de apel ar fi pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, se constată că recurenta-reclamantă nu dezvoltă criticile de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în acest temei legal, astfel încât Înalta Curte va respinge ca nefondat acest motiv de recurs prin raportare la considerentele deciziei recurate și având în vedere că argumentele instanţei de apel sunt dezvoltate punctual, fiind expuse motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care au condus la soluţia pronunţată, cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ.
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurenta-reclamantă nu a indicat în concret dispozițiile legale care au fost încălcate sau aplicate greșit. Hotărârea instanței de apel a fost motivată în fapt și în drept, astfel încât și acest motiv de recurs urmează a fi respins ca nefondat.
În consecinţă, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL Bacău prin administrator judiciar C. Iaşi SPRL - Filiala Bacău.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Bacău prin administrator judiciar C. Iaşi SPRL - Filiala Bacău împotriva Deciziei nr. 1214/2015 din 18 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2016.