Decizia nr. 284/2016
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. 9317/3/2012 la data de 26 martie 2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA - sucursala C. şi D., ca prin hotărârea ce se va pronunţa instanţa:
- să oblige pârâtele, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 RON reprezentând despăgubiri materiale şi morale, a sumei de 15.000 RON reprezentând contravaloarea tratamentelor medicale în staţiuni balneare de recuperare, necesare de două ori pe an, astfel cum au fost prescrise de medic
- să constate existenţa dreptului reclamantului de a conduce un autoturism cu comenzi speciale şi să oblige pârâtele la plata sumei de 80.000 RON reprezentând contravaloarea unui autoturism cu comenzi speciale
- să oblige pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 14 decembrie 2012, prin Serviciul Registratură, SC B. SA a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a sucursalei C., excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia autorităţii de lucru judecat, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
La data de 14 decembrie 2012, prin serviciul Registratură, pârâta D. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării şi excepţia inadmisiblităţii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
La data de 14 decembrie 2012, prin serviciul Registratură, pârâta D. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării şi excepţia inadmisiblităţii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 20 decembrie 2012, pârâta D. a depus la dosar cerere de chemare în garanţie a SC B. SA prin care a solicitat, ca în cazul în care va cădea în pretenţii, chemată în garanţie să o despăgubească cu suma la care va fi obligată către reclamant şi la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 18 decembrie 2013, prin serviciul Registratură, reclamantul A. a depus la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că daunele materiale solicitate sunt în cuantum de 103.270 RON, iar daunele morale sunt de 996.730 RON.
La data de 21 februarie 2014, prin serviciul Registratură, pârâta D. a depus la dosar întâmpinare la cererea precizatoare prin care a invocat excepţia prescripţiei, excepţia prematurităţii, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilitătii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 13 martie 2014, reclamantul A. a depus la dosar cerere precizatoare în sensul că pretenţiile cerute sunt în sumă de 23.190 RON, reprezentând daune materiale, ce se compune din:
- 2.131 RON suma efectiv cheltuită pentru tratamentul balnear: - pentru anul 2009 - 473 RON, din care 437 RON preţul biletului de tratament şi 36,70 preţul biletului de tren;
- pentru anul 2012 - 569,5 RON din care 508 RON biletul de tratament balnear şi 61,5 RON preţul biletului de tren;
- pentru anul 2013 - 1.088,5 RON din care 1.015 RON preţul biletului de tratament balnear şi 73,5 RON preţul biletelor de tren şi de autobuz;
- 1.059 RON suma aferentă efectuării tratamentului balnear pentru anii 2010 şi 2011, tratament pe care nu l-a efectuat, fiind în imposibilitate materială de a achita contribuţia individuală stabilita de C.N.P.A.S. şi c/val biletelor de tren (transportul);
- 20.000 RON suma aferentă tratamentului balnear (cel de al doilea tratament pe an) pentru anii 2009 - 2013, tratament pe care nu l-a efectuat fiind în imposibilitate materială de a achita contravaloarea tratamentului şi a transportului.
Prin încheierea de şedinţă din data de 10 aprilie 2014 prima instanţă a respins excepţia necompetentei materiale a tribunalului, a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei SC B. SA - sucursala C., a respins excepţia de inadmisibilitate şi excepţia de prematuritate şi a unit cu fondul excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin sentinţa civilă nr. 5004 din 16 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 s-a respins cererea faţă de pârâta SC B. SA - Sucursala C. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului invocată de pârâtă, s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat pentru pretenţiile reprezentând contravaloarea biletelor de tratament balnear şi transport cu trenul efectuate în anii 2009 şi 2012 şi s-a respins pentru autoritate de lucru judecat acest capăt de cerere, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat pentru celelalte capete de cerere, s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta D. şi s-a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva chematei în garanţie SC B. SA.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Urmare a admiterii excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă, instanţa a respins cererea faţă de pârâta SC B. SA - sucursala C. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă.
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului a fost respinsă ca nefondată, întrucât dreptul la despăgubiri al reclamantului s-a născut la data la care a efectuat/avea posibilitatea de a efectua tratamentele balneare, şi cum primul bilet de tratament balnear invocat de reclamant a fost eliberat la data de 03 februarie 2009, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă în instanţă la data de 26 martie 2012, înainte de împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că este întemeiată pentru pretenţiile reclamantului reprezentând contravaloarea biletelor de tratament balnear şi transport cu trenul efectuate în anii 2009 şi 2012, cu consecinţa respingerii pentru autoritate de lucru judecat a acestui capăt de cerere şi a respins excepţia autorităţii de lucru judecat pentru celelalte capete de cerere.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, iar acţiunea reclamantului nu a fost introdusă conform acestei dispoziţii împotriva asigurătorului de răspundere civila, ci direct împotriva moştenitorului persoanei vinovate de producerea accidentului.
Instanţa de fond a constatat că, prejudiciul invocat de reclamant constând în suma aferentă tratamentelor neefectuate în anii 2010 şi 2011 şi a celui de-al doilea tratament neefectuat în perioada 2009-2013, acest prejudiciu nu are caracter cert.
În consecinţă, instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului, inclusiv cererea accesorie de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Faţă de respingerea acţiunii reclamantului ca nefondată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă a fost respinsă ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.
În motivare s-a arătat că, în mod greşit a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţa a pârâtei SC B. SA - sucursala C., întrucât legea însăşi recunoaşte sucursalelor aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, în limitele autonomiei funcţionale stabilite de societatea al cărei dezmembramant este.
Referitor la fondul cauzei, apelantul a contestat soluţia primei instanţe sub aspectul că cererea de chemare în judecată trebuia întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 136/1995.
La data de 08 aprilie 2015, prin serviciul Registratură, intimata - chemată în garanţie SC B. SA a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
La data de 17 aprilie 2015, prin serviciul Registratură, intimata - pârâtă D. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În apel s-a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri.
Prin decizia civilă nr. 903 din 28 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 5004 din 16 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 în contradictoriu cu intimatele - pârâte SC B. SA - sucursala C., D. şi cu intimata - chemată în garanţie SC B. SA.
A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că:
A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta D. şi a fost obligată pârâta D. la plata către reclamantul A. a sumei de 1.088,50 RON reprezentând contravaloare bilet de tratament balnear şi transport efectuate în anul 2013, cu 106 RON cheltuieli de judecată aferente judecăţii în primă instanţă.
Prin aceeaşi decizie a fost admisă şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta D. în contradictoriu cu chemata în garanţie SC B. SA şi în consecinţă a fost obligată chemata în garanţie SC B. SA la plata către pârâta D. a sumei de 1.194,50 RON.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
De asemenea, a fost obligată intimata - pârâta D. la plata către apelantul - reclamantul A. a sumei de 48 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel, precum şi intimata - chemată în garanţie SC B. SA la plata către intimata - pârâtă D. a sumei de 48 RON.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că:
Contrar susţinerii apelantului - reclamant, instanţa de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intimatei - pârâte SC B. SA - sucursala C. şi a respins pentru acest motiv cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestei intimate-pârâte, întrucât sucursala nu are personalitate juridică, neputând fi titulară de drepturi şi obligaţii pe plan procesual, astfel că nu are capacitate de folosinţă.
Instanţa de apel a apreciat că este greşită susţinerea primei instanţe potrivit căreia cererea de chemare în judecată ar fi trebuit formulată împotriva asigurătorului în baza art. 54 din Legea nr. 136/1995.
În acest sens, instanţa de apel a statuat că, stabilind posibilitatea ca despăgubirile să fie plătite de către asigurat, înseamnă că legiuitorul a acceptat că persoanele păgubite se pot îndrepta împotriva asiguratului pentru repararea prejudiciilor suferite prin accidente de autovehicul.
Referitor la pretenţiile solicitate de reclamant, instanţa de apel a constatat că, acestea sunt întemeiate numai cu privire la suma de 1.088,50 RON reprezentând contravaloare bilet de tratament balnear şi transport efectuate în anul 2013 şi că soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat pentru pretenţiile reprezentând contravaloarea biletelor de tratament balnear şi transport cu trenul efectuate în anii 2009 şi 2012 este corectă.
Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a avut în vedere sentinţa civilă nr. 7307 din 21 septembrie 2012 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. x/302/2011, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2273R din 17 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei D. având ca obiect plata contravalorii biletelor de tratament balnear eliberate în lunile septembrie 2009 şi august 2012 şi a transportului cu trenul.
Instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe privind admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, pentru pretenţiile reprezentând contravaloarea biletelor de tratament balnear şi transport cu trenul efectuate în anii 2009 şi 2012, în sensul că există triplă identitate de părţi, obiect şi cauză.
Ca urmarea admiterii excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă şi a excepţiei autorităţii de lucru judecat, s-a statuat că, prima instanţă a rămas învestită cu acţiunea formulată împotriva intimatei - pârâte D. având ca obiect la plata sumelor de:
- 1.088,50 RON reprezentând preţul biletului de tratament balnear efectuat în anul 2013 şi al transportului aferent, 1059 RON reprezentând tratamentul balnear neefectuat pentru anii 2010 şi 2011 şi 20.000 RON reprezentând suma aferentă celui de al doilea tratament balnear anual pentru anii 2009-2013.
Instanţa de apel a constatat, în esenţă că, în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale numai pentru suma de 1.088,50 RON, reprezentând contravaloare bilet de tratament balnear şi transport efectuate în anul 2013, iar pentru restul pretenţiilor apelantului - reclamant s-au apreciat ca neîntemeiate.
Astfel, conform sentinţei penale nr. 24 din 18 ianuarie 1994 pronunţată de Judecătoria Bolintin - Vale în Dosarul nr. x/1992, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 143 din 20 august 1994 pronunţată de Tribunalul Giurgiu în Dosarul nr. x/1993, a fost condamnat inculpatul E. la pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămarea integrităţii corporale a unei persoane din culpă prin nerespectarea dispoziţiilor legale pentru exercitarea unei profesii.
Prin evocatele hotărâri penale, s-a reţinut că la data de 21 decembrie 1991 inculpatul E. a circulat cu autoturismul proprietate personală pe drumul naţional DN 6 din direcţia Alexandria spre Bucureşti, prilej cu care s-a angajat în efectuarea unei depăşiri în condiţiile unei vizibilităţi reduse şi a carosabilului acoperit cu zăpadă, condiţii care au facilitat deraparea autoturismului şi pătrunderea pe sensul opus de circulaţie, precum şi lovirea frontală a autoturismului XX condus de F., care circula din direcţia opusă. Totodată, s-a reţinut că în urma impactului a fost accidentată partea vătămată A., care a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 140 de zile de îngrijiri medicale.
În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că este dovedită existenţa faptei ilicite comise de defunctul E. şi a vinovăţiei acestuia sub forma culpei.
S-a constatat că, intimata-pârâtă D. este moştenitoarea legală (fiica) a defunctului E., căreia i-a fost transmis prin moştenire legală şi pasivul succesoral care este alcătuit din datoriile şi sarcinile succesorale; referitor la datoriile succesorale s-a reţinut că, acestea sunt toate obligaţiile patrimoniale ale defunctului, indiferent de izvorul lor (contractual, delictual, legal etc), care există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii.
Or, obligaţia de despăgubire a apelantului - reclamant pentru prejudiciile produse prin accidentul de autovehicul exista în patrimoniul defunctului E. de la momentul comiterii faptei ilicite, respectiv data de 21 decembrie 1991.
De asemenea, instanţa de apel a statuat că, este cert din punct de vedere al existenţei şi întinderii doar un prejudiciu material în sumă de 1.088,50 RON reprezentând contravaloare bilet de tratament balnear şi transport efectuate în anul 2013, fiind dovedită şi legătura de cauzalitate dintre acest prejudiciu şi fapta ilicită.
În acest context, instanţa de apel a apreciat că, în urma faptei ilicite săvârşite de defunctul E., apelantul — reclamant a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 140 de zile de îngrijiri medicale, fiind încadrat iniţial în gradul III de invaliditate prin decizia nr. 124931 din 08 decembrie 1994 a Comisiei de Pensii a sectorului 5 Bucureşti, iar ulterior în gradul II de invaliditate, nerevizuibil conform deciziei nr. 124931 din 25 martie 1998 emisă de Direcţia pentru Probleme de Muncă şi Ocrotiri Sociale, dovedite certificatele medicale/adeverinţele medicale/scrisorile medicale eliberate de medici în perioada 1992 - 2013 din ale cărui conţinut a rezultat că apelantului-reclamant i s-au recomandat cure de tratament de două ori pe an pentru recuperare în urma accidentului.
În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat existenţa unei legătură de cauzalitate între fapta ilicită a defunctului E. şi afecţiunile de care suferă apelantul - reclamant şi pentru tratarea cărora medicii i-au recomandat tratament medical.
Referitor la întinderea prejudiciului, instanţa de apel a constatat, în esenţă, că, au fost depuse dovezi care au atestat faptul că reclamantul a achitat: suma de 1.015 RON reprezentând contravaloare bilet de tratament balnear pentru luna septembrie 2013 şi suma 73,50 RON reprezentând contravaloare transport aferent efectuării tratamentului în luna septembrie 2013. Toate acestea au condus la concluzia instanţei de apel că, întinderea prejudiciului material este doar în sumă de 1.088,50 RON reprezentând contravaloare bilet de tratament balnear şi transport efectuate în anul 2013.
Pentru celelalte prejudicii materiale solicitate de reclamant, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că reclamantul nu a făcut dovada, ceea ce a condus la concluzia că acesta nu este îndreptăţit la plata contravalorii tratamentelor/călătoriilor neefectuate în anii 2009 - 2013, întrucât nu a efectuat nicio cheltuială în acest sens.
Faţă de cele reţinute de instanţa de apel, a fost admis apelul reclamantului şi schimbată sentinţa apelată numai în ceea ce priveşte obligarea pârâtei D. la plata către reclamant a sumei de 1.088,50 RON reprezentând contravaloare bilet de tratament balnear şi transport efectuate în anul 2013.
La stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată aferente judecăţii în primă instanţă la care este îndreptăţit reclamantul, instanţa de apel în considerarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ. de la 1865, a avut în vedere că reclamantul a depus la dosar dovezi din care au rezultat că a efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 2.245 RON din care: suma de 2.100 RON reprezentând onorariu avocat şi suma de 145 RON reprezentând cheltuieli cu fotocopierea/comunicări etc.
În aceste condiţii, reclamantul este îndreptăţit să primească un procent de 4,70% din cheltuielile de judecată suportate, respectiv suma de 106 RON.
Referitor la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta D., instanţa de apel a constatat că soluţia de admitere a apelului formulat de apelantul - reclamant are consecinţe asupra situaţiei pârâtei D. în sensul că aceasta va fi obligată să plătească reclamantului suma de 1.088,50 RON reprezentând contravaloare bilet de tratament balnear şi transport efectuate în anul 2013 şi suma de 106 RON reprezentând cheltuieli de judecată aferente judecăţii în primă instanţă.
S-a mai apreciat că, potrivit art. 60 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995 pârâta D. este îndreptăţită să solicite despăgubiri de la chemata în garanţie SC B. SA pentru sumele la plata cărora urmează să fie obligată către reclamantul A. cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată.
În consecinţă, instanţa de apel a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta D. şi a fost obligată chemata în garanţie la plata către pârâta D. a sumei de 1.194,50 RON compusă din: suma de 1.088,50 RON reprezentând contravaloare bilet de tratament balnear şi transport efectuate în anul 2013 şi 106 RON reprezentând cheltuieli de judecată aferente judecăţii în primă instanţă, sume la care a fost obligată pârâta faţă de reclamant.
Instanţa de apel a apelantul - reclamant este îndreptăţit să primească un procent de 4,70% din cheltuielile de judecată aferente apelului, respectiv suma de 48 RON şi a fost obligată intimata - chemată în garanţie SC B. SA la plata către intimata - pârâtă D. a sumei de 48 RON.
Împotriva deciziei pronunţată în apel, reclamantul a declarat recurs.
După prezentarea fazelor procesuale anterioare, reclamantul reproşează instanţei anterioare că, în mod nelegal, a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a sucursalei, întrucât legea însăşi recunoaşte sucursalelor societăţilor comerciale aptitudinea de a avea obligaţii, în limitele autonomiei funcţionale stabilite de societatea al cărei dezmembrământ este, pentru a stabili dacă aceasta poate sta în judecată cu scopul de a-şi apăra drepturile şi obligaţiile asumate în aceste limite şi implicit de a-şi exercita drepturile procesuale. în acest context, reclamantul apreciază că, se impunea ca instanţa de judecată să confere posibilitatea sucursalei de a prezenta delegarea de competenţă, delegare ce nu poate fi acordată decât de societatea mamă.
În continuare, reclamantul în acelaşi context mai arată, că, întâmpinarea a fost depusă de către SC B. SA, în calitate de pârâtă, iar consilierul juridic care s-a prezentat în instanţă a fost mandatat de către însăşi societatea mamă, SC B. SA, să reprezinte interesele acesteia în proces. Aşa fiind, reclamantul apreciază că, pârâta acţionează în proces ca reprezentată a societăţii mame, deci are capacitate de folosinţa şi de exerciţiu.
Prin urmare, conchide reclamantul, acestea pot avea calitatea de parte în proces ca reprezentante ale societăţii mame, astfel încât, în speţă, calitatea de pârâtă o are SC B. SA reprezentata de sucursala C.
Reclamantul mai critică decizia recurată şi sub aspectul nelegalităţii referitoare la respingerea cererii de obligare a pârâţilor la plata tratamentelor balneare neefectuate.
Sub acest aspect, reclamantul susţine că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale privind şi celelalte pretenţii respinse de către instanţa de apel. Astfel, starea sa de sănătate s-a deteriorat continuu ca urmare a accidentului rutier suferit în anul 1991, ceea ce îl obligă să efectueze pe an doua cure de tratament balnear pentru a-i atenua durerile provocate de accident. Cum situaţia financiară nu îi permite, iar cel de-al doilea tratament este obligat să îl facă pe cheltuiala proprie, reclamantul învederează că a depus înscrisuri medicale care atestă susţinerile sale, acestea fiind suficiente pentru stabili legătura de cauzalitate dintre starea sa actuală de sănătate şi accidentul rutier.
Reclamantul mai arată că, referitor la posibilitatea evaluării prejudiciului, în cadrul probatoriului a solicitat instanţei să se emită două adrese către două societăţi comerciale care au în desfăşurarea obiectului lor de activitate prestări servicii medicale şi a căror utilitate era data de stabilire a cuantumului prejudiciului suferit. În acest sens, reclamantul reproşează instanţei de apel că, a făcut dovada că s-a adresat unor entităţi şi nu a primit niciun răspuns, întrucât numai prin intermediul acestor adrese putea să stabilească cuantumul prejudiciului. în acest sens, reclamantul învederează că, a depus la dosarul cauzei oferte de la agenţii care dovedeau costul unui tratament balnear.
Prin urmare, conchide recurentul că, cererea sa de obligare la plata sumei de 21.059 RON este întemeiată, întrucât starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit tocmai pentru că a fost în imposibilitatea de a efectua aceste tratamente.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
După cum se poate observa, singurul motiv de nelegalitate formulat de recurent se referă la greşita admitere a excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a sucursalei, pe care Înalta Curte îl încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susţinerile recurentului în dezvoltarea acestui motiv de recurs, potrivit cu care legea însăşi recunoaşte sucursalelor societăţilor comerciale aptitudinea de a avea obligaţii, în limitele autonomiei funcţionale stabilite de societatea al cărei dezmembrământ este, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, având în vedere că sucursalele nu sunt entităţi cu personalitate juridică, ele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi se înregistrează, înainte de începerea activităţii lor în registrul comerţului din judeţul în care vor funcţiona conform prevederilor art. 43 alin. (1) ale Legii nr. 31/1990.
Sucursala unei societăţi comerciale este definită în cadrul art. 43 al Legii nr. 31/1990. Conform prevederilor art. 43 alin. (1) ale Legii nr. 31/1990, sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi se înregistrează, înainte de începerea activităţii lor în registrul comerţului din judeţul în care vor funcţiona.
Sucursala nu are aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii proprii fiindcă nu deţine capacitate civilă de folosinţă şi nici un patrimoniu propriu, drepturile şi obligaţiile atribuite sucursalei sunt de fapt ale societaţii-mamă, orice drept şi orice obligaţie se poate naşte doar în patrimoniul societăţii mamă şi doar în cazul existenţei unui mandat acordat de societatea-mamă pentru încheierea actului.
De reamintit că, sucursala nu poate avea calitatea de parte în prezenta cauză, în condiţiile în care nu are capacitate de folosinţă, care este formată din toate drepturile civile pe care persoana juridică le poate dobândi şi din obligaţiile pe care şi le poate asuma, a cărui început coincide cu momentul dobândirii personalităţii juridice
Faptul că sucursala a fost reprezentată de consilierul juridic al societăţii mamă, nu îi conferă acesteia capacitate de folosinţă, ci dimpotrivă, aceasta reprezintă sucursala prin mandatul ratificat de reprezentanţii legali ai societăţii mamă.
Mai mult decât atât, trebuie menţionat faptul ca, într-adevăr, societatea mamă poate fi reprezentată de sucursală în baza unui mandat ratificat de aceasta, împrejurare care nu îi conferă sucursalei capacitate de folosinţă. De aceea, prin susţinerile sale, recurentul face confuzie între regimul juridic al societăţii mamă şi regimul juridic al sucursalei, întrucât asociază prezenţa reprezentantului societăţii mamă în numele sucursalei cu capacitatea de folosinţă a sucursalei. Or, aceasta din urmă poate fi mandatată de societatea mamă printr-o împuternicire, care nu îi schimbă regimul juridic al sucursalei, aşa cum s-a arătat mai sus.
De reţinut că, în doctrină s-a afirmat că sucursala exercită în raporturile cu terţii o funcţie de mandat (cu sau fără reprezentare) în limitele împuternicirii primite de la societatea-mamă prin actul de înfiinţare sau printr-un act ulterior, precum şi faptul că sucursala poate încheia acte juridice în limitele mandatului primit, fie în numele societăţii mame, fie în nume propriu, dar pe socoteala firmei primare. Concluzionând, că doar societatea-mamă are aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii proprii sucursala fiind un dezmembrământ Iară personalitate juridică al acesteia, toate drepturile şi obligaţiile atribuite sucursalei sunt de fapt ale societaţii-mamă, orice drept şi orice obligaţie născundu-se în patrimoniul societăţii mamă, sucursala neputând încheia acte sau dobândi sub aspect material drepturi în nume propriu.
Aşa fiind, instanţa de apel în mod corect a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a sucursalei conform prevederilor în materie astfel cum s-a arătat în considerentele mai sus expuse.
Celelalte critici aduse de recurent privind respingerea celorlalte pretenţii ale sale, după cum se poate constata, acestea sunt aspecte de netemeinicie, întrucât tind la reluarea situaţiei de fapt deja stabilită şi probele administrate în cauză în legătură cu cuantumul pretenţiilor cerute de reclamant, ce nu pot fi supuse cenzurii controlului judiciar impus în calea de atac a recursului, care vizează strict şi limitatv numai motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
În plus, de cele arătate la alineatul anterior, înalta Curte observă, că reclamantul este nemulţumit de evaluarea prejudiciului prin care tinde spre restabilirea răspunderii civile delictuale pentru suma de 21.059 RON şi de faptul că nu i s-a asigurat un tratament balnear, deşi a apelat la societăţi care au ca obiect de activitate prestări servicii medicale.
De altfel, recurentul face o construcţie juridică inedită cu privire la susţinerile sale în recurs, de emitere a două adrese către două societăţi comerciale care au în desfăşurarea obiectului lor de activitate prestări servicii medicale şi a căror utilitate era data de stabilire a cuantumului prejudiciului suferit; în aceeaşi manieră, recurentul reproşează instanţei de apel că, a făcut dovada că s-a adresat unor entităţi şi nu a primit niciun răspuns, întrucât numai prin intermediul acestor adrese putea să stabilească cuantumul prejudiciului. Toate aceste împrejurări de fapt invocate de recurent nu reprezintă decât simple afirmaţii care denotă nemulţumirea sa cu privire la suma acordată cu titlu de pretenţii.
Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 903 din 28 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 903 din 28 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2016.