Încheiere interlocutorie de respingere a excepţiei prescripţiei extinctive. Reiterarea excepţiei prin întâmpinarea depusă în calea de atac. Condiţii şi efecte
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata
Index alfabetic : acţiune în constatare
- nulitate absolută
- contract de vânzare-cumpărare
- excepţia prescripţiei extinctive
- autoritate de lucru judecat
C. proc. civ. din 1865, art. 86, art. 108 alin. (2)-(4), art. 129 alin. (51),
art. 137 alin. (1), art. 295 alin. (2)
O.U.G. nr. 94/2000, art. 4, art. 7
C. civ. din 1864, art. 1199, art. 1203
Excepţiile soluţionate de prima instanţă nu pot fi repuse în discuţie decât ca motive de nelegalitate în cadrul căilor de atac legal reglementate şi nu pot fi reiterate ca excepţii în condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Prin urmare, în cazul în care excepţia prescripţiei extinctive, invocată în faţa primei instanţe, a fost respinsă printr-o încheiere interlocutorie, soluţia dată fiind consolidată, prin neatacare, cu autoritate de lucru judecat, desfiinţarea hotărârii nu poate fi obţinută de către partea nemulţumită prin reiterarea excepţiei în întâmpinarea depusă în calea de atac.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1248 din 28 iunie 2016
1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. x/117/2007, reclamanta Parohia A. în contradictoriu cu pârâţii SC B. SRL, Statul Român prin Consiliul Local Dej şi C. SA - Sucursala Cluj-Napoca, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1840/11.10.2006 de BNP D., încheiat între Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Dej reprezentat de către Primar şi SC B. SRL, având ca obiect spaţiul comercial situat în Dej, jud. Cluj şi a actelor subsecvente, respectiv contractele de ipotecă nr. 229/11.10.2006 şi nr. 230/11.10.2006 precum şi contractele de credit iniţiale încheiate între pârâta SC B. SRL şi pârâta C. SA Sucursala Cluj-Napoca, precum şi restabilirea situaţiei anterioare, radierea dreptului de proprietate a pârâtei SC B. SRL, reînscrierea imobilului în favoarea Statului român, radierea sarcinilor şi a interdicţiilor de înstrăinare şi grevare.
Prin sentinţa civilă nr. 796 din 9 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Cluj, Secţia civilă, în dosarul nr. x/117/2007, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei Parohia A. şi, în consecinţă, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1840/11.10.2006 de BNP D. având ca obiect spaţiul comercial situat în Dej, jud. Cluj, înscris în CF Dej prev. cu nr. top 159/XIX, compus din 2 spaţii comerciale şi 2 depozite, şi a actelor subsecvente, constând în contractele de ipotecă nr. 229/11.10.2006 şi nr. 230/11.10.2006 încheiate între pârâta SC B. SRL şi pârâta C. SA Sucursala Cluj-Napoca.
A fost dispusă restabilirea situaţiei anterioare prin radierea dreptului de proprietate a pârâtei SC B. SRL de sub B1 din CF 19294 şi reînscrierea asupra acestui imobil a dreptului de proprietate în favoarea Statului Român în CF 15981 ind. Dej şi 15982 col. Dej şi radierea sarcinilor înscrise sub C1-4 din CF 19294 Dej.
Prin decizia nr. 79/A/2011 din 2 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, în dosarul nr. x/117/2007, au fost admise apelurile declarate de pârâţii Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Dej reprezentat de Primar, SC B. SRL Dej şi C. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 796 din 9 decembrie 2009 a Tribunalului Cluj, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre judecare în primă instanţă Tribunalului Comercial Cluj. Totodată, apelanta SC B. SRL Dej a fost obligată să îi plătească expertului E. suma de 400 lei cu titlu de onorariu expert.
Recursul declarat împotriva acestei decizii de către reclamanta Parohia A. a fost respins ca nefondat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, prin decizia nr. 8700 din 16 decembrie 2011, pronunţată în dosarul nr. x/117/2007.
2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/117/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1934/2012 din 19 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/117/2007, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta Parohia A., ca urmare a neîndeplinirii procedurii concilierii directe invocată de pârâta SC B. SRL. A fost obligată reclamanta să-i achite pârâtei SC B. SRL cheltuieli de judecată în cuantum de 24.868,62 lei.
Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 109/2012 din 20 septembrie 2012, pronunţată în dosarul nr. x/33/2012, a admis apelul declarat de reclamanta Parohia A. împotriva sentinţei civile nr. 1934/2012 a Tribunalului Specializat Cluj, pe care a anulat-o, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare.
Recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva deciziei civile nr. 109/2012 a Curţii de Apel Cluj a fost respins ca nefondat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 2255 din 5 iunie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/33/2012.
3. Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. x/1/2013, la data de 4 iulie 2013, revizuenta SC B. SRL a solicitat să se constate incidenţa art. 322 pct. 7 C. proc. civ., pentru contradictorialitatea între decizia civilă nr. 109/2012 din 20 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi decizia nr. 79/A/2011 din 2 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, în dosarul nr. x/117/2007.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 948 din 11 martie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/1/2013, a respins ca tardivă cererea de revizuire formulată de SC B. SRL. Totodată, revizuenta SC B. SRL a fost obligată să-i achite intimatei Parohia A. suma de 5488 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
4. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj sub nr. x/1285/2014.
Prin sentinţa civilă nr. 3149/2014 din 27 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj s-a respins cererea formulată de reclamanta Parohia A. în contradictoriu cu pârâţii SC B. SRL, Statul Român prin Consiliul Local Dej şi C. SA - Sucursala Cluj-Napoca, cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1840/11.10.2006 de BNP D. încheiat între pârâtele de rândul 1 şi II, având ca obiect spaţiul comercial situat în Dej, jud. Cluj şi a actelor subsecvente, contractele de ipotecă nr. 229/11.10.2006 şi nr. 230/11.10.2006, precum şi contractele de credit iniţiale încheiate între pârâta SC B. SRL şi pârâta C. SA Sucursala Cluj-Napoca, cererea de restabilire a situaţiei anterioare, radierea dreptului de proprietate a pârâtei SC B. SRL, reînscrierea imobilului în favoarea Statului Român, radierea sarcinilor şi a interdicţiilor de înstrăinare şi grevare.
S-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, invocată de pârâta SC B. SRL.
S-a respins cererea formulată de reclamantă de obligare a pârâţilor în solidar la plata cheltuielilor de judecată.
S-a luat act de faptul că pârâţii nu au solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată cu ocazia rejudecării cererii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, cu putere de lucru judecat considerentele deciziei civile nr. 79 din 02 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/117/2007, în conformitate cu care s-a statuat asupra unei stări de fapt rezultate din probele administrate în cauză, în sensul că spaţiul în litigiu nr. top. 159/XIX a fost construit ulterior exproprierii, în urmă cu cca. 60 de ani, că acesta nu a fost construit de reclamantă şi nici nu i-a aparţinut anterior exproprierii, motiv pentru care acest spaţiu nu a făcut obiectul cererii de retrocedare nr. 750/28.01.2003 întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 şi nici obiectul notificării nr. 25765/06.12.2002, adresate pârâtului Consiliului Local al Municipiului Dej.
Instanţa de fond a mai reţinut că din coroborarea prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 rezultă, în mod neîndoielnic, faptul că titularii cererilor de retrocedare aveau obligaţia de a individualiza imobilul ce se solicita a le fi restituit, o cerere formulată generic sub forma restituirii tuturor imobilelor ce fuseseră preluate abuziv şi care aparţinuseră Parohiei A. neîntrunind exigenţele prevăzute de lege.
În consecinţă, cererea reclamantei a fost respinsă ca nefondată, reclamanta nefăcând dovada faptului că era proprietara imobilului ce face obiectul litigiului.
Ca urmare a respingerii cererii principale de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între pârâtele de rândul 1 şi II, având ca obiect spaţiul comercial situat în Dej, jud. Cluj, au fost respinse şi cererile accesorii formulate de reclamantă, ce vizează actele subsecvente, încheiate de pârâta SC B. SRL şi C. SA Sucursala Cluj-Napoca.
S-a apreciat de către instanţa de fond că încheierea acestor contracte s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 1769, art. 1772 şi art. 1776 C. civ., neexistând vreun motiv pentru anularea acestor acte subsecvente, în condiţiile în care a fost respectată forma autentică şi convenţia s-a încheiat de către proprietarul imobilului cu societatea care a acordat credit în vederea achitării preţului parţial pentru care a fost achiziţionat imobilul.
De altfel, instanţa a apreciat că reclamanta este terţ faţă de contractele de ipotecă şi nu poate solicita anularea acestora, consecinţa respingerii cererii de anulare a acestor contracte fiind şi respingerea solicitării de restabilire a situaţiei anterioare, radierea dreptului de proprietate a SC B. SRL şi reînregistrarea imobilului în CF în favoarea Statului român.
Din perspectiva respingerii cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi a cererii de anulare a contractelor de ipotecă, au fost respinse şi cererile având ca obiect radierea interdicţiilor de înstrăinare şi grevare.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta SC B. SRL s-a constatat că este nefondată, întrucât cererea de retrocedare nr. 750/2003 formulată de reclamanta Parohia A., la data de 28 ianuarie 2003, respectă termenul de 6 luni prevăzut de Legea nr. 501/2002, faţă de termenul limită până la care se putea solicita retrocedarea, respectiv data de 31 ianuarie 2003. Sub acest aspect, s-a mai reţinut că acest termen nu este unul de decădere, astfel încât sancţiunea nerespectării nu este cea a prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, ci cea a tardivităţii.
Cu privire la inadmisibilitatea acţiunii în temeiul excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocate de pârâta SC B. SRL, instanţa de fond a respins-o ca nefondată, dat fiind faptul că reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare, solicitare care poate fi formulată de orice parte interesată.
Împotriva sentinţei civile nr. 3149 din 27 noiembrie 2014 a Tribunalului Specializat Cluj reclamanta Parohia A. a declarat apel.
5. Prin decizia civilă nr. 1352/2015 din 8 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanta Parohia A. împotriva sentinţei civile nr. 3149 din 27 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, pe care a schimbat-o, în sensul că: a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta Parohia A. împotriva pârâţilor Statul român prin Consiliul Local al municipiului Dej, SC B. SRL, C. SA Sucursala Cluj-Napoca şi, în consecinţă: a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1840/11.10.2006 de BNP D. având ca obiect apartamentul situat în Dej, prev. cu nr. top. 159/XIX, compus din 2 spaţii comerciale şi 2 depozite.
A fost constatată nulitatea actelor juridice subsecvente constând din contractul de ipotecă nr. 229/11.10.2006 încheiat între pârâţii SC B. SRL şi C. SA Sucursala Cluj Agenţia de Rang I Dej, autentificat sub nr. 1841/11.10.2006 de către BNP D. din Dej pentru suma de 85.000 lei şi a contractului de ipotecă nr. 230/11.10.2006 încheiat între pârâţii SC B. SRL şi C. SA - Sucursala Cluj Agenţia de Rang I Dej, autentificat sub nr. 1842/11.10.2006 de către BNP D. din Dej pentru suma de 49.000 lei.
A fost dispusă restabilirea situaţiei anterioare prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei SC B. SRL de sub B1 din CF 19294 şi reînscrierea asupra acestui imobil a dreptului de proprietate al Statului Român în CF 15981 ind. Dej şi 15982 col. Dej şi radierea sarcinilor înscrise sub C1-4 din CF 19294 Dej.
A fost respinsă cererea de constatare a nulităţii contractelor de credit.
A fost respinsă cererea de aderare la apel formulată de către pârâta SC B. SRL.
Au fost obligaţi pârâţii la plata sumei de 7.500 lei, cheltuieli de judecată parţiale în favoarea reclamantei, în fond şi apel.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că argumentele instanţei de fond referitoare la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei sunt corecte şi îşi păstrează valabilitatea.
Referitor la soluţia instanţei de fond prin care s-a avut în vedere puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 79/2011 a Curţii de Apel Cluj, instanţa de apel a reţinut că alegaţiile instanţei sub acest aspect sunt străine de natura cauzei, în contextul în care considerentele din apel ale deciziei evocate, legate de fondul cauzei, au fost înlăturate de către instanţa supremă - prin decizia nr. 8700/16.12.2011 - şi, ca atare, nu pot produce niciun efect.
Cu privire la situaţia de fapt a imobilului ce face obiectul litigiului, instanţa de apel şi-a format convingerea în sensul temeiniciei demersului reclamantei, în urma analizei raportului de expertiză întocmit de către expert E., constatând că lucrarea acestuia este mult mai lămuritoare decât cea efectuată de către expertul în specialitatea construcţii F., concluzia instanţei fiind că apartamentul în litigiu face parte din clădirea înscrisă pe parcela cu nr. top. 159.
De asemenea, s-a mai reţinut de către instanţa de apel faptul că imobilul spaţiu comercial al reclamantei nu este amplasat pe topo 156, 157 sau 158 care este drum (stradă) şi nici pe mai multe topografice şi că, deşi nu există informaţii clare în evidenţele Parohiei A., Primăriei Dej şi în cartea funciară, prin eliminarea altor posibilităţi, cea mai apropiată de realitate şi în favoarea căreia există argumente imbatabile este aceea conform căreia este corectă identificarea imobilului în cauză cu topo 159.
Instanţa de apel a mai reţinut incidenţa prezumţiei de lucru judecat, apreciind că nu pot fi ignorate aspectele tranşate irevocabil prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/33/2011, respectiv sentinţa nr. 811/2012 a Curţii de Apel Cluj şi decizia nr. 2169/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, s-a constatat că spaţiul în litigiu a fost solicitat spre retrocedare în condiţiile O.U.G. nr. 94/2000, iar autoritatea locală a fost încunoştinţată despre acest aspect - prin adresa înregistrată sub nr. 24534/26.08.2003 la CLM Dej - context în care spaţiul nu putea fi înstrăinat, reclamanta efectuând toate demersurile pentru evitarea înstrăinării spaţiului.
De altfel, cererea de retrocedare a fost notată în CF anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, context în care buna-credinţă a pârâţilor nu a putut fi reţinută, instanţa de apel apreciind că are rezerve în ceea ce priveşte teza conform căreia s-ar putea da valenţe în cauză unei pretinse bune-credinţe a cumpărătorului, intimaţii acceptând lezarea drepturilor reclamantei prin perfectarea convenţiei.
În consecinţă, instanţa de apel a dat eficienţă prevederilor art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000 şi a constatat ca fiind lovite de nulitate absolută contractul de vânzare - cumpărare şi cele de grevare încheiate mai înainte de soluţionarea cererii de retrocedare, contractele de ipotecă încheiate între SC B. SRL şi C. SA Sucursala Cluj-Napoca fiind acte subsecvente urmează soarta juridică a contractului de vânzare-cumpărare nul, potrivit principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.
Astfel, în speţă, acest deziderat poate fi atins prin radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea SC B. SRL, reînscrierea spaţiului în favoarea Statului Român, în CF 15981 individuală Dej şi CF 15982 colectivă, radierea sarcinilor înscrise în CF 19294 Dej: drepturile de ipotecă de Rang I şi de Rang II respectiv interdicţiile de înstrăinare şi grevare înscrise în favoarea C. SA Sucursala Cluj Agenţia de Rang I Dej sub CI, C2, C3 şi C4.
Totodată, instanţa de apel a respins apărările pârâtei C. SA - Sucursala Cluj referitoare la buna-credinţă, întrucât lipsa oricăror demersuri în scopul informării nu echivalează cu buna-credinţă, o simplă consultare a CF 86 Dej fiind edificatoare în această privinţă.
A mai fost respinsă şi apărarea referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în formularea acţiunii de faţă, dat fiind regimul juridic al nulităţii absolute, care poate fi invocată de orice parte interesată. Toate aceste argumente au fost valabile în privinţa cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare, a contractului de ipotecă şi rectificarea CF prin radierea înscrierilor făcute în baza acestora, care sunt legate direct de statutul juridic al spaţiului, atestate de înscrierile din CF.
Însă argumentele nu au fost considerate valide în ceea ce priveşte desfiinţarea contractelor de credit încheiate între pârâta SC B. SRL şi C. SA Sucursala Cluj - Agenţia de Rang I Dej, deoarece în acestea nu se face referire la imobilul în cauză. Ca atare, reclamanta nu justifică interes, direct, actual şi legitim şi, implicit, nici calitate procesuală activă în a cere anularea lor.
În consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 296 şi art. 111 C. proc. civ., art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000, art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, apelul reclamantei a fost admis, sentinţa atacată a fost schimbată în parte, în sensul admiterii parţiale a acţiunii reclamantei, în limitele anterior evocate. Totodată, a fost respinsă cererea de aderare la apel formulată de către pârâta SC B. SRL, în contextul în care s-a solicitat acordarea către această parte a cheltuielilor de judecată ocazionate. Or, fiind în culpă procesuală, acordarea unor sume cu acest titlu este exclusă.
În baza dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., au fost obligaţi pârâţii Statul Român - prin Consiliul Local al Municipiului Dej, SC B. SRL, C. SA - Sucursala Cluj-Napoca, la plata sumei de 7.500 lei, cheltuieli de judecată parţiale în favoarea reclamantei, în fond şi apel.
6. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât pârâta Societatea B. SRL, cât şi pârâta C. SA Bucureşti.
6.1 Recursul pârâtei SC B. SRL a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., iar recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării de noi probe. În subsidiar, s-a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta Parohia A. şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, ca fiind temeinică şi legală, precum şi admiterea cererii sale de aderare la apel, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei instanţei de fond sub aspectul cheltuielilor de judecată, în sensul admiterii cererii de acordare a acestora.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă B. SRL a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, prin faptul că prin încheierea din 24 septembrie 2015 s-a dispus amânarea pronunţării, iar în cursul acesteia a solicitat acvirarea pe cale scurtă a dosarului nr. x/2003 al Tribunalului Cluj, în care s-a pronunţat sentinţa nr. 1113/C/2004 din 2 aprilie 2004.
Aceste principii fundamentale - cel al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare - impuneau instanţei să repună cauza pe rol pentru ca părţile să poată studia cuprinsul dosarului ataşat.
Prin urmare, recurenta a arătat că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că au fost administrate mijloace de probă noi în cursul amânării de pronunţare, fără ca părţile să poată să le studieze şi să-şi exprime poziţia procesuală faţă de acestea în condiţii de contradictorialitate, cu atât mai mult cu cât în motivarea deciziei recurate instanţa de apel în analizarea bunei-credinţe a pârâtei Societatea B. SRL la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a făcut trimitere la sentinţa nr. 1113/C/2004 din 2 aprilie 2004 a Tribunalului Cluj.
Recurenta-pârâtă a mai susţinut că starea de fapt nu a fost pe deplin lămurită, fiind necesară administrarea de probe noi, astfel că solicită instanţei de recurs să dispună în temeiul dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. efectuarea unui raport de expertiză în specialitatea topografie de către 3 experţi topografi, care să lămurească definitiv dacă spaţiul dobândit prin contractul a cărui nulitate s-a solicitat face sau nu parte din componenţa clădirii existentă pe parcela cu nr. top. 159, ce a fost proprietatea Eparhiei A. din Ardeal sau este vorba despre o eroare care a fost săvârşită la momentul intabulării imobilului.
De altfel, deşi în faţa instanţei de apel această solicitare a fost făcută, instanţa nu s-a pronunţat asupra acesteia.
Mai mult decât atât, întreaga motivare a instanţei se bazează pe nişte probabilităţi, se bazează pe nişte posibilităţi mai aproape de realitate, şi nu pe nişte certitudini, aşa cum trebuie să se bazeze orice hotărâre judecătorească. Hotărârea unei instanţe nu se poate baza numai pe nişte presupuneri ca fiind mai apropiate de realitate, ci ar trebui, ori de câte ori există posibilitatea, să se întemeieze pe certitudinile unei probe ştiinţifice.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a invocat critici referitoare la faptul că reclamanta nu a solicitat retrocedarea spaţiului ce face obiectul litigiului, aspect reţinut şi în cuprinsul deciziei nr. 79 din 2 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj.
Astfel că nu este corect ca în decizia recurată să fie contrazise constatările unei alte decizii, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că reclamanta nu a construit şi nu a avut anterior exproprierii spaţiul în litigiu, motiv pentru care acest spaţiu nu a făcut obiectul cererii de retrocedare nr. 750/28.01.2003 întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 şi nici obiectul notificării nr. 25765/06.12.2002, adresate pârâtului Consiliului Local al Municipiului Dej.
Persoanele care au formulat cereri de retrocedare aveau obligaţia de a identifica imobilele ce se solicitau a fi restituite conform prevederilor art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 şi, mai mult, pentru fiecare imobil ce se solicita a fi restituit avea obligaţia de a depune la comisia de retrocedare actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de proprietar.
Din coroborarea art. 4 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 94/2000 rezultă în mod neîndoielnic faptul că titularii cererilor de retrocedare aveau obligaţia de a individualiza imobilul ce se solicita a le fi restituit, o cerere formulată generic sub forma restituirii tuturor imobilelor ce fuseseră preluate abuziv şi care aparţinuseră parohiei A. neîntrunind exigenţele prevăzute de lege.
În cauză, reclamanta nu a făcut dovada faptului că era proprietara imobilului, împrejurare faţă de care cererea reclamantei ce face obiectul prezentului litigiu este nefondată, neputându-se reţine frauda la lege, prin raportare la art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000.
O altă critică vizează greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive, instanţa de apel fiind în eroare întrucât dispoziţiile aplicabile prezentului litigiu sunt cele prevăzute de vechiul Cod de procedură civilă, iar conform prevederilor actului normativ în temeiul căruia s-a formulat cererea de chemare în judecată, aceasta a fost tardiv formulată, la data de 26 aprilie 2007 când a fost înregistrată prezenta acţiune trecuseră mai mult de 6 luni de la data publicării OUG nr. 94/2000.
Recurenta-pârâtă Societatea B. SRL a mai criticat decizia recurată şi sub aspectul greşitei analize de către instanţă a bunei sale credinţe la momentul încheierii acţiunii de vânzare-cumpărare, invocând calitatea de subachizitor cu titlu oneros, de bună-credinţă şi a principiului eror comunis facit jus.
În susţinerea acestei critici, a arătat că reclamanta nu a solicitat excluderea de la vânzare a imobilului menţionat în lista anexă a HCL Dej nr. 78/2003 şi a pârâtei B. SRL.
De altfel, întrucât i-a fost refuzată vânzarea prin negociere directă a spaţiului ce face obiectul prezentei cauze a purtat mai multe litigii începând din 2004, obţinând în final câştig de cauză, situaţie faţă de care nu se poate reţine reaua-credinţă din moment ce cumpărarea imobilului a stat la baza hotărârii judecătoreşti prin care Statul Român a fost obligat să-i vândă imobilul.
În final, a mai susţinut că a arătat pe larg faptul că reclamanta nu a solicitat excluderea de la vânzare a spaţiului în litigiu, fiindcă el nu exista din punct de vedere juridic la 11 septembrie 2002 şi nici la data ultimei notificări adresate de reclamantă - 30 iulie 2003, imobilul fiind intabulat de Statul Român prin încheierile nr. 1206-1226 din 24 februarie 2004.
6.2. Recursul pârâtei C. SA a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu trimitere spre rejudecare primei instanţe.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă C. SA a susţinut că nu i-a fost comunicată întâmpinarea şi cererea de aderare la apel formulată de SC B. SRL, astfel că prin necomunicarea acestor înscrisuri s-a aflat în imposibilitatea de a formula apărările adecvate în cauză şi de a le susţine în condiţii de contradictorialitate şi egalitate, context în care apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialităţii consacrat de art. 85 C. proc. civ., cel al dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Constituţie, precum şi principiul egalităţii.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., după prezentarea istoricului imobilului din litigiu, recurenta a dezvoltat următoarele critici:
Astfel, s-a arătat că din interpretarea prevederilor Decretului - Lege nr. 115/1938, a Legii nr. 7/1996, a Ordinului Ministerului de Justiţie nr. 2371/C/1997, precum şi a Ordinului nr. 633/2006, acte normative în temeiul cărora au fost efectuate înscrierile în cartea funciară cu privire la imobilul în litigiu, recurenta apreciază că reiese fără puţină tăgadă faptul că orice înscriere privitoare la un imobil, inclusiv notarea cererii de retrocedare, pot fi şi trebuie efectuate în cartea funciară în care este înscris imobilul în cauză la data efectuării înscrierii.
Or, în speţă, cererea de retrocedare a fost notată doar în CF nr. 86 Dej, după aproape 54 de ani de la momentul transcrierii imobilului cu nr. topo. 159 într-o altă carte funciară. În cărţile funciare nr. 4207, 15981 si 15982 ale localităţii Dej nu a fost notată niciodată cererea de retrocedare a reclamantei Parohia A., după cum reiese din înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că nu se poate concluziona că reclamanta a efectuat toate demersurile pentru a evita înstrăinarea spaţiului şi că a apelat la mijloace adecvate în acest sens.
Cererea de retrocedare a reclamantei trebuia notată în CF nr. 15981 şi 15892 Dej, acestea fiind cărţile funciare în care era înscris imobilul cu nr. topo. 159 la data notării - 04.09.2003.
Astfel că omisiunea biroului de carte funciară şi lipsa de diligenţă a reclamantei de înscriere a cererii de retrocedare nu pot fi imputate C. SA şi nu pot înlătura buna-credinţă a C. SA.
Recurenta-pârâtă C. SA a mai dezvoltat critici cu privire la buna-credinţă a terţului dobânditor cu titlu oneros în materie de carte funciară, în susţinerea cărora a invocat prevederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 arătând că a fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractelor de ipotecă, că la data de 11 octombrie 2006 în CF 15891 şi 15892 Dej, în care era înscris imobilul cu nr. topo 159, respectiv 159/XIX, nu era notată nicio înscriere, fiind irelevant faptul că cererea de retrocedare a fost notată în CF 86 Dej, atât timp cât imobilul fusese transcris din această carte funciară în anul 1949.
Faţă de cuprinsul titlului transmiţătorului, precum şi de cel al adresei nr. 22019/26.09.2006 emise de Primăria Dej, recurenta-pârâtă C. SA a susţinut că nu se poate reţine sub nicio formă existenţa vreunei neconcordanţe între titlul transmiţătorului, cuprinsul CF şi situaţia juridică reală a imobilului.
Faptul ca vânzătorul a omis la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare să informeze cumpărătoarea despre cererea de retrocedare formulată de Parohia A. nu poate fi imputat nici cumpărătoarei şi, cu atât mai puţin, C. SA, pentru a înlătura buna-credinţă, context în care se impune menţinerea contractelor de ipotecă încheiate între SC B. SRL şi C. SA, precum şi respingerea acţiunii reclamantei Parohia A. în contradictoriu cu C. SA.
În final, recurenta-pârâtă a mai arătat că nu a avut cunoştinţă despre faptul că Parohia A. a formulat vreo cerere de retrocedare cu privire la imobilul cu nr. top. 159, respectiv 159/XIX, pe nicio altă cale, situaţie în care nu ar fi acceptat constituirea ipotecii în favoarea sa asupra imobilului în cauză.
Pentru motivele expuse, recurenta a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
7. Recursurile promovate sunt nefondate.
7.1. Analizând motivele recursului pârâtei Societatea B. SRL, Înalta Curte reţine că un prim set de critici se referă la încălcarea formelor de procedură de către instanţa de apel, prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, încălcare derivată din ignorarea principiului contradictorialităţii, nemijlocirii şi a dreptului la apărare al pârâtei-recurente.
Susţine astfel această recurentă că în cadrul dezbaterilor desfăşurate la ultimul termen de judecată din 24 septembrie 2015 instanţa a dispus acvirarea „pe cale scurtă ” a dosarului nr. x/2003 la care apelanta a făcut referire în concluzii, pentru cercetarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în acest dosar, ceea ce echivalează cu o administrare a probelor după închiderea dezbaterilor, ceea ce nu este legal.
Deşi corectă afirmaţia recurentei sub aspectul regulilor de procedură enunţate, verificată prin cele consemnate în încheierea de dezbateri a acelei şedinţe, nulitatea invocată de Societatea B. SRL în condiţiile art. 105 C. proc. civ. este condiţionată de vătămare care trebuie demonstrată de partea care o invocă, în măsura în care, în acest caz, vătămarea nu este prezumată.
Or, o vătămare nu există în acest caz. Pe de-o parte, Înalta Curte constată că actul invocat, hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2003, se afla deja consemnat la dosarul Tribunalului Cluj corespunzător judecării în primul ciclu procesual, astfel încât studierea acestuia prin ataşarea dosarului nu a reprezentat o veritabilă administrare a probei după închiderea dezbaterilor, hotărârea fiind cunoscută litiganţilor în stadiul apelului şi administrată ca probă încă la debutul litigiului. În această ordine de idei, hotărârea judecătorească invocată de apelantă, pentru studierea căreia s-a dispus ataşarea dosarului, nu poate fi considerată o probă nouă în apel a cărei administrare justifica repunerea pe rol a cauzei pentru asigurarea principiilor procesuale pretins încălcate, potrivit motivelor recurentei. Pe de altă parte, din considerentele deciziei atacate se poate constata că instanţa de apel nu a dat nicio relevanţă, în economia litigiului, hotărârii pronunţate în acel dosar, în măsura în care a reţinut că Societatea B. SRL nu a fost parte în acel proces, dublând în acest fel concluzia că, pentru recurentă, nu există o vătămare.
Prin urmare, acest prim motiv al recursului nu este fondat, în lipsa unei vătămări încălcarea normei de procedură neducând, în acest caz, la anularea actului atacat.
S-a susţinut, în cadrul motivului de recurs întemeiat pe pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., şi că starea de fapt nu a fost deplin lămurită în apel la evocarea fondului, recurenta arătând că se impunea administrarea unei probe cu expertiză topografică care să lămurească cu certitudine dacă spaţiul în litigiu face sau nu parte din componenţa clădirii existentă pe parcela topo cu nr. 159 sau este vorba despre o eroare de înregistrare, proba fiind, de altfel, solicitată şi în apel. Această afirmaţie a recurentei a fost făcută în contextul în care instanţa de apel s-ar fi bazat pe evaluări cu caracter probabilistic, nu pe certitudini, astfel cum trebuie să se întemeieze o hotărâre judecătorească.
Înalta Curte arată că adevărul judiciar în procesul civil este susţinut de suma probelor pe care părţile le administrează în litigiu, evaluate critic de instanţa de judecată. Astfel, părţile au, între altele, obligaţia de a solicita probe, justificând pertinenţa şi concludenţa lor şi de a le administra, în condiţiile legii.
În acest sens, art. 295 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte că instanţa de apel va administra probele noi solicitate de părţi în condiţiile art. 292, adică în cazul B. SRL, prin întâmpinare. Or, consultând întâmpinarea formulată de această parte în cadrul apelului, Înalta Curte constată că, deşi s-a solicitat proba cu expertiză, obiectivele acesteia nu au fost conturate astfel încât să rezulte neîndoielnic că cererea de probe demonstra utilitatea şi concludenţa, impunând încuviinţarea sa în proces, ori dacă partea făcea doar referire la o probă ataşată întâmpinării, o expertiză topo ordonată de Societatea B. SRL şi efectuată de expertul G. De altfel, că o solicitare a unei astfel de probe nu a fost formulată în condiţiile legii rezultă şi din încheierea din 25 iunie 2015, când s-au dezbătut probele şi când Societatea B. SRL, reprezentată la acel termen, nu a solicitat proba cu expertiză, a cărei omisiune o critică în recurs, dar şi din încheierea finală de dezbateri când părţile au arătat expres că nu mai au alte cereri.
Cu acest prilej, Înalta Curte reaminteşte părţilor că în lipsa diligenţei procesuale a părţilor pentru propunerea şi administrarea probelor în procesul civil, potrivit art. 129 alin. (5)1 C. proc. civ., instanţa nu poate fi criticată în căile de atac pentru neordonarea probelor din oficiu.
Nici lipsa unor probe care să demonstreze cert situaţia afirmată de recurentă sau critica referitoare la examenul probabilistic realizat în apel nu reprezintă critici întemeiate.
O probă, chiar cu valoarea ştiinţifică a unei expertize de specialitate, nu poate fi impusă unei instanţe cu titlul că opune certitudine. Stabilirea situaţiei de fapt este rezultatul evaluării concertate şi critice a tuturor probelor administrate într-un proces. Aceasta implică, potrivit art. 1199 şi art. 1203 C. civ. de la 1864, posibilitatea instanţei de a opera cu prezumţii pentru stabilirea faptelor, adică de a evalua faptele cunoscute prin raţionamente inductiv-deductive, care au greutate şi puterea de a naşte probabilitate, pentru a constata faptele disputate.
Aceste reguli au fost respectate de către instanţa de apel. Împrejurarea că o anumită concluzie asupra stării de fapt stabilite astfel de judecător nu este convenabilă uneia dintre părţi nu semnifică automat insuficienţa probelor, iar în cauză examenul analitic a avut în vedere expertize judiciare succesiv administrate, înscrisuri concretizate într-un ansamblu probator consistent care au putut duce la stabilirea deplină a stării de fapt.
Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte arată că în recurs, potrivit dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. nu se poate critica lipsa de temeinicie a hotărârii, adică starea de fapt stabilită de judecători la judecarea fondului.
Trecând la criticile subsumate motivului de recurs încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta critică sub un prim aspect încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 79/02 februarie 2011 arătându-se că această decizie, rămasă irevocabilă în recurs, a statuat că reclamanta Parohia A. nu a formulat o cerere de retrocedare la Comisia Specială de Retrocedare, constituită în baza O.U.G. nr. 94/2000, pentru imobilul din litigiu.
Această susţinere nu este fondată. Deşi decizia nr. 79/02 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj a fost menţinută prin decizia nr. 8700/16 decembrie 1011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aspectul tranşat irevocabil a fost cel referitor la competenţa soluţionării cauzei de către Tribunalul Specializat Cluj. Deşi este adevărat că prin decizia nr. 79/2011 s-a statuat că reclamanta nu a solicitat, în condiţiile O.U.G. nr. 94/2000 şi restituirea apartamentului, vândut pârâtei prin contractul atacat, aceste considerente au fost înlăturate prin decizia instanţei de control unde s-a reţinut că, stabilind necompetenţa primei instanţe în soluţionarea litigiului, nu se mai impunea ca instanţa de apel să analizeze aspecte care lămureau chestiuni care ţineau de fondul cauzei.
Aceste aspecte au fost corect constatate de către instanţa de apel care a justificat că aprecierea puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei evocate este limitată la aspectele validate de instanţa de recurs, iar nu la cele cenzurate, care nu au nicio valoare în planul excepţiei.
Cât priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000 prin raportare la cele ale art. 4 alin. (4) şi (5) din acelaşi act normativ, respectiv stabilirea împrejurării că apartamentul nu a făcut obiectul unei cereri de retrocedare pentru a putea fi opusă interdicţia de înstrăinare cumpărătorului, Înalta Curte arată că, în realitate, recurenta, critică modalitatea interpretării probelor cu înscrisuri la stabilirea acestei stări de fapt, ceea ce nu este admisibil în recurs. Recurenta consideră, în fapt, că reclamanta nu a produs o probă directă care să opună faptul afirmat şi, astfel, dispoziţiile legale prin care actul său a fost sancţionat cu nulitate, nu îşi găseau aplicarea. Astfel, nu se pretinde greşita interpretare sau aplicare a legii, ci greşita stabilire a stării de fapt la care legea a fost aplicată, mai exact a evaluării instanţei de apel care, interpretând probele cu înscrisuri în succesiunea emiterii lor, a ajuns la concluzia că, în realitate, reclamanta a solicitat la retrocedare în condiţiile legii, inclusiv apartamentul aflat la numărul topo. 159, parte integrantă a imobilului înscris în CF 86 Dej, privit ca întreg.
În privinţa greşitei soluţionări a excepţiei de prescripţie extinctivă de către instanţa de apel şi eroarea în care această instanţă s-a aflat în aprecierea tardivităţii cererii de retrocedare formulate de către reclamantă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, Înalta Curte arată că şi aceste critici sunt lipsite de fundament.
În mod corect instanţa de apel a arătat că, întrucât excepţia a fost invocată în faţa primei instanţe şi a fost respinsă printr-o încheiere interlocutorie neatacată de către Societatea B. SRL, chestiunea tranşată este definitivă. Cum singura modalitate de desfiinţare a încheierii prin care s-a tranşat această chestiune litigioasă este în cadrul căilor de atac, desfiinţarea hotărârii nu poate fi obţinută de către partea nemulţumită, intimata din apel, prin reiterarea excepţiei în întâmpinarea depusă în calea de atac. Excepţiile soluţionate de prima instanţă nu pot fi repuse în discuţie decât ca motive de nelegalitate în cadrul căilor de atac legal reglementate şi nu pot fi reiterate ca excepţii în condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
În acest context, este lipsit de orice utilitate considerentul circumstanţial, prin care instanţa de apel arată că sunt corecte dezlegările date asupra prescripţiei de către prima instanţă, deoarece acesta nu se mai impunea, soluţia dată prescripţiei fiind consolidată, prin neatacare, cu autoritate de lucru judecat.
În fine, ultimul motiv al recursului promovat de către Societatea B. SRL a vizat greşita apreciere a bunei-credinţe a acestei societăţi la încheierea contractului de vânzare atacat cu acţiune în declararea nulităţii, chestiune aptă să paralizeze acţiunea promovată. Recurenta a arătat că s-a întemeiat cu bună-credinţă la încheierea contractului pe hotărâri judecătoreşti prin care a obţinut obligarea Consiliului Local Dej la încheierea vânzării în temeiul Legii nr. 550/2002, cu atât mai mult cu cât imobilul obiect al contractului nu fusese solicitat la retrocedare de către reclamantă în baza prevederilor O.U.G. nr. 94/2000. Prevalându-se de buna sa credinţă astfel circumstanţiată, recurenta consideră că este apărată de nulitatea absolută, potrivit error comunis facit jus.
Înalta Curte arată, însă, că pentru a invoca buna-credinţă şi principiul error comunis facit jus, ca temei al apărării împotriva nulităţii, care nu se prezumă, trebuie demonstrată o credinţă comună, invincibilă şi plauzibilă că părţile contractului au acţionat cu respectarea legii. Mai trebuie subliniat totuşi că eroarea comună şi invincibilă şi buna-credinţă justificată prin aceasta nu sunt aplicabile în materiile în care legea reglementează în legătură cu obiectul contractului un anumit sistem de publicitate, de exemplu, în materie de carte funciară.
Or, dincolo de faptul că la nivelul constatărilor de fapt, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a solicitat, potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 retrocedarea întregului imobil înscris în CF nr. 86 Dej, cu nr. topo. 159, iar Municipiul Dej a recunoscut prin adresa înaintată la 06.05.2010 către ANRP - Comisia Specială că apartamentul aparţine construcţiei de la numărul topo. 159, pârâta însăşi nu a putut combate dovada că cererea de retrocedare a fost notată sub B.8 în CF nr. 86 Dej, anterior încheierii contractului de vânzare astăzi atacat.
Ca atare, corect s-a constatat de către instanţa de apel că Societatea B. SRL putea cunoaşte, prin studierea evidenţelor de carte funciară succesive, că în legătură cu imobilul cu număr topo. 159 din Mun. Dej a fost notată o cerere de retrocedare, iar buna-credinţă presupunea tocmai lămurirea exactă a chestiunilor relevate în acest litigiu, pe când pârâţii au acceptat prin demersurile lor concertate posibilitatea lezării drepturilor reclamantei.
În aceeaşi ordine de idei, este adevărat că Societatea B. SRL a avut, la epoca vânzării, hotărâri judecătoreşti care îi consfinţeau dreptul de a cere Consiliului local Dej încheierea contractului de vânzare-cumpărare, dar acest fapt nu conferă demersului reclamantei protecţia bunei-credinţe în raport cu Parohia A. Hotărârile judecătoreşti evocate au reţinut că în relaţia dintre B. şi Municipiul Dej, aceasta îndeplineşte toate condiţiile spre a cere încheierea vânzării spaţiului comercial, condiţii analizate după criteriile stabilite în Legea nr. 550/2002, iar nu după cele stabilite în O.U.G. nr. 94/2000.
Prin raportare la aceste considerente, rezultă că instanţa de apel a aplicat corect sancţiunea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1840/11.10.2006 la BNP D., făcând aplicarea dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 94/2000, art. 7.
Aşadar, şi acest ultim set de critici ale recursului pârâtei B. SRL este nefondat, recursul acestei părţi fiind respins.
8.2. Analizând motivele recursului promovat de către pârâta C. SA, motive întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte arată că acestea sunt, de asemenea, nefondate.
Primul motiv al recursului vizează necomunicarea întâmpinării şi aderării la apel, ambele acte de procedură formulate şi depuse de către intimata din apel, Societatea B. SRL, comunicare care îi era impusă instanţei din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 86 C. proc. civ. de la 1865. A susţinut recurenta că, în aceste condiţii, s-a aflat în imposibilitatea de a formula apărări adecvate în cauză, iar hotărârea atacată s-a pronunţat cu încălcarea principiului contradictorialităţii.
Înalta Curte arată în primul rând că în apel, atât C. SA, cât şi Societatea B. SRL s-au aflat în aceeaşi poziţie procesuală, aceea de intimat, iar actele de procedură evocate profitau tuturor părţilor care se aflau deopotrivă în contradictoriu cu apelanta. În acest context, este inexactă afirmaţia recurentei care a arătat că nu a putut formula apărări împotriva acestor acte de procedură, în măsura în care acestea aveau ca efect implicit apărarea intereselor procesuale ale recurentei de astăzi, parte care nu avea, deci, interesul de a se apăra împotriva B.
Art. 86 C. proc. civ., evocat de către recurentă, stabileşte doar regula că actele de procedură se comunică din oficiu, deşi nu este mai puţin adevărat că, pentru garantarea dreptului la apărare, al principiului nemijlocirii şi al contradictorialităţii în procesul civil, actele de procedură formulate de părţi sunt supuse comunicării, iar în dosarul de apel nu s-a consemnat vreo dovadă a comunicării acestor acte către părţile litigante. Această omisiune echivalează cu încălcarea formelor de procedură de către instanţa de apel, susceptibilă de nulitatea actelor de procedură săvârşite prin aceste încălcări, condiţionate de vătămare.
Or, pe de-o parte, astfel cum s-a arătat, actele de procedură evocate nu se opuneau intereselor C., ci apelantei, iar partea care critică necomunicarea a rămas în pasivitate în tot cursul apelului, nesolicitând comunicarea actelor de procedură. În aceste condiţii, având în vedere şi dispoziţiile art. 108 alin. (2)-(4) C. proc. civ., Înalta Curte arată că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat şi va fi respins.
Analizând al doilea motiv al recursului promovat de C. SA, Înalta Curte reţine că declararea nulităţii contractelor de ipotecă s-a realizat în apel ca o consecinţă firească a efectelor nulităţii contractului de vânzare considerat act principal, în consfinţirea efectului restabilirii situaţiei anterioare anulării contractului primordial. Totodată, instanţa de apel a subliniat că apărările C. întemeiate pe buna-credinţă nu pot fi reţinute, pe de-o parte, având în vedere notificările repetate adresate de către reclamantă Consiliului Municipal Dej în legătură cu cererea de retrocedare formulată, iar, pe de altă parte, având în vedere că pârâta nu a realizat demersuri suficiente pentru verificarea înscrierilor din cartea funciară, în condiţiile în care o simplă consultare a CF nr. 86 Dej ar fi fost lămuritoare, astfel fiind evocate dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996.
Or, s-a arătat deja, în cadrul considerentelor prezentate mai sus, că pe baza probelor administrate instanţa de apel a stabilit ca stare de fapt că reclamanta a solicitat retrocedarea întregului imobil de la numărul topo. 159, din ansamblul căruia făcea parte şi apartamentul şi că cererea de retrocedare a fost notată în CF nr. 86 Dej.
Chiar în condiţiile descrise de către recurentă, respectiv a faptului transcrierii în anul 1949 a imobilului cu nr. topo. 159 din CF nr. 86 în CF nr. 4207 Dej şi dezmembrării sale ulterioare, în anul 1998 şi reînscrierii în CF 15982 si CF 15891, notarea cererii de retrocedare în CF iniţială nu poate fi lipsită de efecte, din perspectiva opozabilităţii acesteia.
În condiţiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, aplicat şi de instanţa de apel, partea interesată pentru efectuarea unei înscrieri în cartea funciară are posibilitatea de a solicita completarea datelor existente cu date şi informaţii aflate în baza de date a biroului de carte funciară, mai ales atunci când administrarea unei înscrieri în cartea funciară presupune intervenţii succesive într-o perioadă îndelungată de timp. În alte cuvinte, o diligenţă bazată pe buna-credinţă a solicitantului unei cereri de înscriere în cartea funciară presupune o reconstituire a datelor preexistente.
De aceea, în aceste condiţii, recurenta C. SA nu se poate prevala de dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, deoarece o verificare efectivă a înscrierilor în cartea funciară i-ar fi permis acesteia să observe existenţa unei cereri de retrocedare a imobilului la epoca încheierii contractelor de ipotecă.
Astfel, recurenta C. nu îşi poate întemeia buna-credinţă pe împrejurările de fapt opuse în dezvoltarea recursului promovat, Înalta Curte constatând nefondat şi motivul de recurs întemeiat pe greşita aplicare a legii în aprecierea bunei-credinţe a acestei părţi.
În temeiul celor prezentate în aceste considerente, recursurile promovate au fost respinse, iar recurentele obligate la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanta-intimată corespunzător recursului, potrivit dovezilor ataşate la dosar.