Decizia nr. 534/2016
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova, la data de 21 august 2014, sub nr. x/2015/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să se dispună desfacerea căsătoriei şi revenirea pârâtei la numele avut anterior căsătoriei.
Prin sentinţa civilă nr. 12706 din 22 octombrie 2015, Judecătoria Craiova a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanțe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5, reținând că la momentul introducerii acţiunii, părțile locuiesc în străinătate, iar între acestea nu s-a încheiat convenția prevăzută de art. 915 alin. (1) teza a II-a civilă C. proc. civ.
Prin sentința civilă nr. 261 din 15 ianuarie 2016, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția necompetenței teritoriale, a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova și, constatându-se ivit un conflict negativ de competență, a înaintat dosarul instanței supreme în vederea pronunțării regulatorului de competență.
Pentru a hotărî astfel, această din urmă instanță a reținut că, potrivit art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorţ fiind de competenţa Judecătoriei sectorului 5.
În cauză însă, prin procura autentificată din 30 martie 2015 de B.N.P., C., pârâta a mandatat pe doamna D. să o reprezinte în procesul ce face obiectul dosarului aflat pe rolul Judecătoriei Craiova.
Contrar Judecătoriei Craiova, pe de o parte, menţiunea expresă din cuprinsul procurii reprezintă o alegere a locului judecăţii formulată de către pârâtă, iar pe de altă parte, voinţa reclamantului de a se judeca la Judecătoria Craiova a devenit evidentă odată cu introducerea acţiunii pe rolul acestei instanţe. În sprijinul acestei idei s-a reţinut şi faptul că reprezentanţii ambelor părţi au pus concluzii de respingerea excepţiei necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Craiova, astfel că manifestările de voinţă ale părţilor în sensul alegerii de comun acord a instanţei competente sunt evidente, chiar dacă la dosarul cauzei nu a fost depus un înscris cu denumirea de „acord expres de alegere a Judecătoriei Craiova drept instanţă competentă teritorial”, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin Decizia nr. 908 din 26 martie 2015.
Întrucât părţile au ales competenţa Judecătoriei Craiova pentru soluţionarea cauzei, iar competenţa Judecătoriei sectorului 5 este doar una subsidiară, instanţa a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
La data introducerii acţiunii de divorţ, nici reclamantul şi nici pârâta nu mai aveau locuinţa în România.
În mod corect, ambele instanţe au identificat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează competenţa teritorială a instanţei competente să judece cererea de divorţ în care ambele părţi nu mai au domiciliul în România.
Potrivit dispoziţiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.
Problema de drept care a determinat însă ivirea prezentului conflict de competenţă este reprezentată de interpretarea diferită pe care acestea au dat-o noţiunii de acordutilizat de legiuitor în textul art. 915 alin. (2) C. proc. civ., republicat.
Dispoziţiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu stabilesc momentul la care părţile trebuie să-şi exprime voinţa cu privire la determinarea instanţei competente în soluţionarea litigiului, ci doar reglementează posibilitatea realizării unui acord, în acest sens. De asemenea, acest text de lege nu prevede vreo cerință de fond sau de formă, pentru ca manifestarea de voință a părților să producă efectele preconizate de legiuitor.
Înalta Curte apreciază că, în ceea ce privește acordul de voință al părților cu privire la instanţa competentă să judece cererea de divorţ, textul legal mai sus invocat nu cere ca acesta să fie dat printr-un înscris semnat de ambele părți, astfel că interpretarea acordului prevăzut de art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu trebuie să fie una restrictivă, câtă vreme din manifestarea de voință a părților, exprimată în fața instanței, rezultă în mod neîndoielnic că sunt de acord ca cererea de divorț să fie soluționată de către instanța sesizată de reclamant.
Or, în speță, aşa cum s-a arătat, odată cu introducerea acţiunii de divorţ reclamantul şi-a manifestat voinţa ca litigiul să fie soluţionat de Judecătoria Craiova, în a cărei rază teritorială s-a aflat ultimul domiciliu comun al soţilor. Pârâta, la rândul său, prin apărător, nu a invocat excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, iar la termenul de judecată la care Judecătoria Craiova a pus în discuție, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale, respectiv, 22 octombrie 2015, ambele părţi prin reprezentanţi au arătat că sunt de acord ca litigiul să fie soluționat de această instanță. Ulterior, la 14 ianuarie 2016, reclamantul a depus în Dosarul nr. x/2015/2014 al Judecătoriei sectorului 5 București o precizare scrisă în acest sens.
Prin urmare, în cauză este întrunit acordul părților cu privire la soluționarea cererii de divorț de către Judecătoria Craiova, motiv pentru care Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Judecătoriei Craiova.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2016.