Decizia nr. 2684/2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 08 iunie 2012, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi C., solicitând anularea hotărârii nr. 99 din 28 martie 2012 emisă de C.N.C.D. şi, pe cale de consecinţă, să se constate că reclamanţii au fost discriminaţi de către pârâtul C., precum şi obligarea pârâţilor la plata de daune morale şi a cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că se consideră discriminaţi prin acţiunea întreprinsă de pârâtul C., care la data de 26 iulie 2011 a afişat, în calitate de preşedinte al Asociaţiei de proprietari, la loc vizibil, respectiv la avizierul scării blocului din str. x, sector 4, unde locuiesc, un anunţ adresat expres familiei lor, făcut public prin modalitatea de aducere la cunoştinţă aleasă.
Prin acest anunţ li se comunica faptul că participarea reclamanţilor A. şi B. la adunările generale ale Asociaţiei de proprietari se poate face „Fără să aibă drept la vot şi opinie şi fără să perturbe sau să deranjeze desfăşurarea adunării”.
Prin aceasta afirmaţie, reclamanţii consideră că pârâtul C. le îngrădeşte dreptul la opinie şi instigă la discriminare, în condiţiile în care Legea nr. 230/2007 nu condiţionează în nici un mod participarea nemembrilor asociaţiei la adunările generale sau exprimarea opiniei în cadrul acesteia, actul normativ restricţionând exclusiv dreptul nemembrilor de a participa la un eventual vot şi de a fi aleşi în organele de conducere ale Asociaţiei de proprietari, drept pe care nu l-au invocat vreodată.
Reclamanţii au susţinut nelegalitatea hotărârii C.N.C.D. nr. 99 din 28 martie 2012 deoarece în motivare se invocă în mod greşit un text de lege, fără a se face vreo referire la interzicerea discriminatorie a dreptului la opinie, drept constituţional, care nu este interzis de nici o dispoziţie legală.
Pârâtul C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, insistând asupra faptului că fapta imputată nu poate constitui discriminare în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000. A mai arătat că reclamanţii au restanţe foarte mari la întreţinere şi un comportament dificil, Asociaţia fiind nevoită să-i acţioneze în judecată pentru recuperarea creanţelor.
Prin sentinţa nr. 5032 din 18 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
2. Hotărârea curţii de apel
Prin sentinţa nr. 4123 din 19 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi C., ca neîntemeiată şi a obligat pe reclamanţi la plata către pârâtul C. a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în considerentele relevante ale hotărârii, următoarele:
Prin hotărârea nr. 99 din 28 martie 2012 emisă de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a stabilit că aspectele sesizate de petenţii A. şi B. cu privire la partea reclamată C. nu întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, dispunându-se clasarea dosarului, cu motivarea că nu s-a evidenţiat un tratament diferenţiat în raport cu o altă situaţie comparabilă cu cea a petenţilor, adunarea generală de proprietari luând decizii conform legii în ceea ce priveşte pe membrii asociaţiei de proprietari.
Pentru a stabili dacă reclamanţii au fost supuşi unei discriminări, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare care să fi avut drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a dreptului la opinie, prima instanţă a apreciat că este necesar să se facă distincţia între drepturile şi obligaţiile proprietarilor membri ai asociaţiei de proprietari şi drepturile şi obligaţiile proprietarilor nemembri ai asociaţiei, referitoare la adunările generale ale asociaţiei de proprietari şi hotărârile adoptate de aceasta, având ca reper dispoziţiile art. 9, art. 10, art. 23 alin. (2) şi art. 26 din Legea nr. 230/2007, forma în vigoare la data de 26 iulie 2011.
Astfel, prima instanţă a reţinut că proprietarii, membri ai asociaţiei de proprietari, au dreptul de vot în cadrul adunării generale şi pot ataca în justiţie o hotărâre adoptată de aceasta în situaţia în care apreciază că este nelegală, în timp ce proprietarii care nu sunt membri ai asociaţiei de proprietari au dreptul de a primi acces la orice document al asociaţiei, de a li se comunica orice hotărâre a asociaţiei şi de a ataca în justiţie orice hotărâre adoptată, în situaţia în care apreciază că este nelegală.
În ceea ce priveşte dreptul la opinie în cadrul asociaţiei de proprietari şi posibilitatea exercitării acestuia de către proprietarii care nu sunt membri ai asociaţiei, prima instanţă a apreciat că trebuie avută în vedere raţiunea pentru care un astfel de drept poate fi exercitat, respectiv pentru a prezenta argumente pro sau contra în legătură cu agenda ce constituie ordinea de zi a respectivei adunări, iar în final de a determina un anumit rezultat al votului.
În condiţiile în care proprietarul nemembru al asociaţiei nu face parte din adunarea generală a asociaţiei şi nu are drept de vot, este rezonabil să se stabilească faptul că nu îşi poate expune opinia cu privire la o problematică anume în cadrul adunării generale, fără însă ca această împrejurare să reprezinte o încălcare a dreptului la opinie pe care acesta îl are şi pe care îl poate exercita atât prin expunerea sa în afara cadrului reglementat al adunării generale, cât şi prin atacarea lui în faţa instanţelor de judecată în situaţia în care apreciază că este nelegal.
Aşadar, în opinia instanţei, trebuie făcută distincţia clară între dreptul la opinie exercitat în cadrul adunării generale, care este garantat oricărui proprietar membru şi dreptul la opinie exercitat în afara adunării generale a asociaţiei, care poate fi exercitat de orice proprietar, fie membru, fie nemembru al asociaţiei.
Prima instanţă a făcut trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, situaţie care nu se regăseşte în cauza de faţă.
Reclamanţii, în calitate de proprietari nemembri ai asociaţiei de proprietari, nu au fost discriminaţi prin anunţul afişat la data de 26 iulie 2011 de pârâtul C., exercitarea dreptului la opinie al acestora nefiind exclus sau înlăturat, dimpotrivă, reclamanţilor li s-a oferit posibilitatea să-şi exprime opiniile în cadrul adunării generale a asociaţiei din data de 31 iulie 2011, aşa cum au precizat în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000 diferenţa de tratament trebuie să fie determinată de existenţa unui criteriu interzis de lege, însă în cauza de faţă reclamanţii nu au invocat niciun astfel de criteriu.
În acest context, prima instanţă a subliniat că o eventuală diferenţiere de tratament în exercitarea dreptului la opinie în cadrul adunării generale a asociaţiei de proprietari, care să îmbrace forma discriminării, ar fi putut fi constatată în situaţia în care se dovedea că au existat şi alţi proprietari nemembri ai asociaţiei de proprietari cărora nu li s-ar fi adresat anunţul menţionat, ipoteză care însă nu se regăseşte în cauza de faţă.
Totodată, ca „parte căzută în pretenţii” în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reclamanţii au fost obligaţi să suporte cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat plătit de către pârâtul C., redus la suma de 5.000 RON, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, în funcţie de amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse de reprezentantul părţii.
3. Recursul declarat de A. şi B.
Împotriva sentinţei curţii de apel au declarat recurs reclamanţii A. şi B. invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., precum şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurenţii şi-au structurat criticile formulate după cum urmează:
- instanţa de fond le-a respins în mod nejustificat cererea de ataşare a întregului dosar instrumentat de C.N.C.D., inclusiv transcrierea înregistrărilor oficiale efectuate în timpul cercetării, în baza cărora s-a emis hotărârea atacată, nr. 99 din 28 martie 2012, prin aceasta încălcându-se dreptul la un proces echitabil;
- în cadrul dezbaterilor nu s-a pus în discuţia părţilor capătul de cerere privind solicitarea pârâţilor de a fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată; instanţa nu a motivat cum a stabilit în sarcina lor, cu acest titlu, suma de 5.000 RON; nu a fost avută în vedere jurisprudenţa C.E.D.O. în materie;
- au fost greşit interpretate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 230/2007;
- limitarea dreptului lor la opinie s-a făcut abuziv şi arbitrar, neexistând nicio prevedere legală care să interzică unui proprietar nemembru al asociaţiei să-şi exprime opinia în cadrul adunării generale;
- motivarea sentinţei face abstracţie de dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 230/2007; între proprietarii membri şi cei nemembri ai asociaţiei există o situaţie analogă şi comparabilă; menţionarea lor în anunţul incriminat determină existenţa unei duble discriminări;
- considerentul referitor la şedinţa din 31 iulie 2011 este nerelevant, pentru că în acea şedinţă li s-a permis exprimarea opiniilor în urma intervenţiei reprezentantului primăriei de sector.
4. Apărările intimatului C.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 19 februarie 2015, intimatul C. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de exercitarea căii de atac.
Intimatul a reiterat considerentele esenţiale ale sentinţei atacate, subliniind legalitatea acesteia, cât şi a hotărârii C.N.C.D. vizate.
De asemenea, intimatul a punctat raporturile conflictuale pe care le are cu recurenţii, persoane chemate în judecată de către Asociaţie pentru restanţele foarte mari la întreţinere, precum şi faptul că pentru aceleaşi împrejurări a fost sesizat parchetul care, în Dosarul nr. x/P/2011 a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de instigare la discriminare.
5. Procedura derulată în recurs
Intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare.
La termenul de judecată din 06 martie 2015, la solicitarea recurenţilor, în temeiul art. 13 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte a dispus ataşarea dosarului administrativ.
Documentaţia care a stat la baza emiterii hotărârii C.N.C.D. nr. 99 din 28 martie 2012 a fost depusă la data de 02 iunie 2015.
De asemenea, în cadrul probei cu înscrisuri, admisibilă conform art. 305 C. proc. civ., recurenţii au ataşat o adeverinţă eliberată de actualul preşedinte al asociaţiei, precum şi listele cu semnături aferente acordului de asociere de la 01 iunie 2000 avute în vedere la pronunţarea încheierii de acordare a personalităţii juridice din 05 iulie 2000, a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti.
La rândul său, intimatul C. a depus concluzii scrise la termenul de dezbateri asupra recursului, insistând că recurenţii nu au fost discriminaţi şi că nu au participat la derularea investigaţiilor făcute de C.N.C.D.
6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurenţilor, cât şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea acesteia.
Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au supus controlului de legalitate de calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea faptelor de discriminare, hotărârea nr. 99 din 28 martie 2012 prin care C.N.C.D. a clasat Dosarul nr. x/2011 (pct. 2), constatând că în privinţa faptelor semnalate de petenţi nu se întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (pct. 1).
Curtea de apel a apreciat că actul administrativ jurisdicţional atacat este legal pentru că, în esenţă, diferenţa de tratament este justificată obiectiv prin faptul că recurenţii nu sunt membri ai Asociaţiei de proprietari.
Această soluţie va fi menţinută, iar considerentele fondului vor fi completate cu argumentele ce succed.
Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prin discriminare se înţelege „orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.
În accepţiunea recurenţilor, anunţul/înştiinţarea afişat/ă la avizierul asociaţiei prin care li se aducea la cunoştinţă că „pot participa la şedinţele adunării generale a proprietarilor membri ai Asociaţiei de proprietari ca observator, pentru a se informa, fără să aibă dreptul la vot şi opinie şi fără să perturbe sau să deranjeze desfăşurarea adunării generale” i-ar fi discriminat prin aceea că le-a încălcat dreptul la opinie.
Înalta Curte constată, la fel ca judecătorul fondului şi ca intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se reţine fapta de discriminare, întrucât deosebirea ori diferenţa semnalată prin raportare la membrii asociaţiei a fost determinată tocmai de diferenţa de statut asumată benevol de către recurenţi, care nu sunt membri ai asociaţiei de proprietari.
Criticile pe care aceştia le aduc modului în care a examinat instanţa de fond prevederile cuprinse în art. 9 şi 39 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari sunt lipsite de finalitate, câtă vreme în cauză nu s-a pus problema împiedicării lor de a-şi exercita prerogativele dreptului de proprietate.
Mai mult, din hotărârile judecătoreşti ataşate la dosar rezultă că recurenţii urmăresc îndeaproape activitatea asociaţiei din care nu fac parte dar, în virtutea calităţii lor de coproprietari ai apartamentului, supun controlului instanţei actele acesteia care i-ar putea vătăma (e.g. sentinţele Judecătoriei sectorului 4 nr. 4126/2010 şi nr. 4900/2011).
Distinct de argumentul prezentat, Înalta Curte consideră important şi faptul că anunţul „incriminat” reproduce integral şi cu acurateţe un fragment din lucrarea „Asociaţii de proprietari - 100 răspunsuri” - autor Radu Opaina neputându-i-se reproşa intimatului-pârât C. conţinutul acestuia.
În privinţa motivului referitor la refuzul curţii de apel de a obliga C.N.C.D. să ataşeze documentaţia care a stat la baza emiterii hotărârii atacate, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în temeiul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi în contextul acestei cauze s-ar fi impus soluţionarea favorabilă a cererii reclamanţilor formulate la termenul din 19 decembrie 2013.
Însă, această împrejurare nu i-a vătămat pe recurenţi întrucât instanţa de recurs a dispus ataşarea întregului dosar existent la C.N.C.D., iar analiza acestuia a confirmat justeţea soluţiei primei instanţe asupra fondului cauzei.
Cât priveşte cheltuielile de judecată, Înalta Curte observă că pârâtul C. le-a cerut atât prin întâmpinare , cât şi prin concluziile formulate la termenul de dezbateri iar recurenţii, ca „parte căzută în pretenţii” conform art. 274 C. proc. civ. au fost corect obligaţi să le suporte. Cuantumul cheltuielilor a fost însă ajustat de judecătorul fondului în raport de criteriile legale cuprinse în art. 274 alin. (3) C. proc. civ., fiind reduse semnificativ (de la 9.300 RON la 5.000 RON), o nouă diminuare în calea de atac nefiind justificată.
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
Totodată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenţii vor fi obligaţi la plata sumei de 6.200 RON cheltuieli de judecată în recurs constând în onorariul de avocat, către intimatul-pârât C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A. şi B. împotriva sentinţei nr. 4123 din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă pe recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 6.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie 2015.