Decizia nr. 902/2016
Asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 1721 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/3/2013, s-au dispus următoarele:
1. Au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de apelanţii inculpaţi A., B., C. şi D. împotriva sentinţei penale nr. 2691/F din 17 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.
A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând în fond:
2. A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 7 ani şi 4 luni închisoare aplicată inculpatului B. şi repuse în individualitatea lor pedepsele componente.
În baza art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului B., pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., prin încheierea unui acord de mediere cu părţile civile E. şi F.
A fost schimbată încadrarea juridică dată faptei reţinute în sarcina inculpatului B. din infracţiunea prev. de art. 32 C. pen. rap. la art. 188 C. pen. în infracţiunea prev. de art. 32 C. pen. rap. la art. 188 C. pen. cu aplic. art. 77 lit. a) C. pen. şi art. 5 C. pen.
În baza art. 32 C. pen. rap. la art. 188 C. pen. cu aplic. art. 77 lit. a) C. pen. şi art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 5 ani închisoare.
S-a aplicat inculpatului B. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) cu titlu de pedeapsă accesorie.
Împotriva Deciziei penale nr. 1721 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/3/2013, inculpatul B. a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, analizând recursul de faţă, raportat la actele dosarului şi la criticile formulate, constată că acesta este inadmisibil pentru următoarele considerente:
Cu titlu de premisă, Înalta Curte arată că atât în C. proc. pen. din 1936, cât şi în reglementarea românească ulterioară, până la actualul C. proc. pen., recursul a constituit o cale de atac ordinară, şi nu extraordinară, determinând verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, pentru o serie de motive expres prevăzute de lege.
În noua reglementare însă, fiind introdus recursul în casaţie ca o cale de atac extraordinară, s-a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, aşa cum se regăsea el în majoritatea legislaţiilor moderne occidentale, încă de la începutul secolului al XlX-lea. Acesta a fost, de altfel, modelul iniţial al recursului, aşa cum a fost conturat încă de la codificarea napoleoniană, de unde s-a extins în majoritatea legislaţiilor şi în concepţia juridică europeană, pornind de la teza că în această cale de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.
Astfel, recursul nu reprezintă un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are, în consecinţă, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea sentinţelor şi deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi a uniformităţii jurisprudenţei. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfacătoare.
În concluzie, în noua reglementare procesual penal a fost consacrat dublul grad de jurisdicţie, recursul de casaţie fiind o cale extraordinară de atac.
Prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, au fost prevăzute în cap. II, Dispoziţii privind situaţii tranzitorii.
Art. 11 din Legea nr. 255/2013 prevede la alin. (1) că deciziile pronunţate în apel înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen. cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casaţie.
Art. 12 din Legea nr. 255/2013 prevede la alin. (1) că recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.
Însă, având în vedere faptul că în cauză a fost pronunţată sentinţa penală nr. 2691/F la 17 noiembrie 2014 de către Tribunalul Bucureşti, modificată prin Decizia penală nr. 1721 din 11 decembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, se constată că, raportat la data intrării în vigoare a C. proc. pen., 01 februarie 2014, nu ne aflăm in cazurile tranzitorii prevăzute de Legea nr. 255/2013, cauza intrând sub incidenţa noului Cod de procedură penală, acesta fiind de imediată aplicare.
Astfel, N.C.P.P. prevede numai instituţia recursului în casaţie, cale extraordinară de atac ce poate fi declarată împotriva deciziilor definitive pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.
Înalta Curte reţine că recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile îşi pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunţate în condiţiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. şi nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii material şi procesuale atacate.
Instanţa constată că, deşi în prezenta cauză inculpatul a declarat recurs împotriva Deciziei penale nr. 1721 din 11 decembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, susţinând că recursul este calea legală de atac împotriva deciziei atacate, inculpatul a declarat şi recurs în casaţie împotriva aceleiaşi hotărâri, fiind înregistrat sub nr. x/3/2013 având termen de judecată la data de 30 iunie 2016, după ce a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie, la data de 19 mai 2016.
În acest sens, având în vedere inexistenţa instituţiei recursului conform noilor dispoziţii procesual penale, Înalta Curte constată că recursul formulat de inculpatul B. împotriva Deciziei penale nr. 1721/A din 11 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, este inadmisibil.
O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituţia României.
De asemenea, inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.
Având în vedere faptul că a fost formulată o cale de atac nerecunoscută de legea procesual penală, Înalta Curte, va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de inculpatul B. împotriva Deciziei penale nr. 1721/A din 11 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de inculpatul B. împotriva Deciziei penale nr. 1721/A din 11 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 iunie 2016.