Decizia nr. 199/2016
Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 28 noiembrie 2013, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pe pârâta SC E. SA, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru neacordarea drepturilor patrimoniale cuvenite în calitate de autori ai invenţiei intitulată „procedeu pentru obţinerea unui combustibil Diesel" înregistrată la O.S.I.M. şi pentru care s-a acordat brevetul de invenţie, precum şi dobânda legală până la plata efectivă a despăgubirii.
Pârâta SC E. SA a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat constatarea nulităţii brevetului de invenţie.
Tribunalul Prahova a dispus disjungerea cererii reconvenţionale, prin încheierea din data de 3 decembrie 2014, şi a format un nou Dosar cu nr. xxx/105/2014.
Prin sentinţa nr. 2768 din 3 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. xxx/105/2014. Tribunalul Prahova, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale în ceea ce priveşte soluţionarea cererii reconvenţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei in favoarea Tribuna/ului Bucureşti.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 64/1991 privind competenţa teritorială exclusivă a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea cererii de nulitate a unui brevet de invenţie.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1313 din 5 noiembrie 2015, a admis la, rândul său, excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.
Constatând ivit conflict negativ de competenţă între cele două instanţe sus-menţionate, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.
În motivarea soluţiei, instanţa a reţinut că deşi Legea nr. 64/1991 dă în competenţa exclusivă a Tribunalului Bucureşti soluţionarea cererii de nulitate a unui brevet de invenţie, în cauză cererea a fost formulată pe cale reconvenţională, fiind o cerere incidentală, conform art. 30 alin. (6) C. proc. civ., iar conform art. 123 alin. (1) din acelaşi cod se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute de art. 120 din cod.
În consecinţă, s-a reţinut că deşi cererea având ca obiect anularea brevetului, dacă ar fi fost formulată pe cale principală ar fi fost de competenţa Tribunalului Bucureşti, ea fiind formulată pe cale incidentală, va fi de competenţa instanţei competente să judece cererea principală, respectiv Tribunalul Prahova, chiar dacă se încalcă o normă de competenţă teritorială exclusivă, aşa cum prevede expres art. 123 C. proc. civ. (care permite chiar şi încălcarea unei norme de competenţă materială în scopul ca cererea incidentală să fie judecată de aceeaşi instanţă care judecă cererea principală).
Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 123 alin. (1) C. proc. civ., cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale, se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120 din acelaşi cod (cereri în materia insolvenţei sau concordatului preventiv, care sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul).
Art. 123 C. proc. civ. reglementează un caz de prorogare legală a competenţei, în sensul că instanţa competentă să soluţioneze o cerere principală devine competentă a soluţiona şi cererile accesorii, adiţionale şi incidentale formulate în aceeaşi cauză, chiar dacă în mod obişnuit, acestea nu ar fi intrat în competenţa sa materială ori teritorială.
Aceste prevederi legale speciale, ce reglementează o prorogare de competenţă în ceea ce priveşte judecata cererilor accesorii şi incidentale în favoarea instanţei învestite cu soluţionarea cererii principale, au caracter imperativ şi se aplică prin derogare de la normele generale de competenţă materială sau teritorială exclusivă.
Potrivit art. 131 verificarea competenţei jurisdicţionale se realizează la primul termen de judecată în care părţile sunt legal citate şi, din momentul în care instanţa se declară legal învestită, potrivit art. 132 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., rămâne competentă să soluţioneze cauza. Dacă stabilirea competenţei instanţei are loc ca urmare a incidenţei unui caz de prorogare de competenţă, aceasta continuă să îşi producă efecte indiferent de modificările care survin pe parcursul procesului asupra cauzelor care au determinat prorogarea.
În speţă, cererea reconvenţională prin care pârâta SC E. SA a solicitat constatarea nulităţii brevetului de invenţie, a fost disjunsă de cerere principală, prin încheierea de şedinţă din 03 decembrie 2014, formându-se un nou dosar a cărui competenţa de soluţionare a fost declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de art. 52 din Legea nr. 64/1991 C. proc. civ., ce consacră competenţa teritorială exclusivă a Tribunalului Bucureşti, pentru soluţionarea cererilor având ca obiect constatarea nulităţii brevetului de invenţie.
Cerere reconvenţională constituie, potrivit art. 30 alin. (6) C. proc. civ., o cerere incidentală, caracter care a atras aplicabilitatea art. 123 alin. (1) C. proc. civ., în sensul ca această cerere se judecă de către instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă cererea reconvenţională ar fi fost de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, în ipoteza în care ar fi fost promovată pe calea unui proces separat ca cerere principală.
Art. 123 alin. (1) nu distinge între diferitele situaţii de soluţionare a cererii reconvenţionale în raport cu cererea principală şi nici nu este prevăzută în mod expres o normă derogatorie de la această regulă pentru ipoteza disjungerii cererii reconvenţionale, astfel încât, în acest ultim caz, art. 123 alin. (1) este aplicabil.
La rândul său, art. 210 C. proc. civ. precizează doar că disjungerea cererii reconvenţionale de cererea principală nu poate fi dispusă în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă soluţionarea ambelor cereri se impune pentru soluţionarea unitară a procesului.
Nici unul dintre cele două texte legale nu duce la concluzia că în cauză funcţionează vreo derogare de la aplicarea art. 123 alin. (1) C. proc. civ., care sa permită repunerea în discuţie a efectelor prorogării de competenţă asupra cererii reconvenţionale.
Ca atare, deşi după disjungere cererea reconvenţională se judecă separat, aceasta îşi păstrează caracterul incidental dobândit prin formularea cererii în condiţiile art. 209 C. proc. civ., neputând fi considerată o cerere introductivă de instanţă, în sensul art. 30 alin. (3) C. proc. civ., care să permită o reanalizare a competenţei în condiţiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ. Verificarea competenţei instanţei sesizate de către reclamant, potrivit art. 131 C. proc. civ., poate viza doar cererea principală, nu şi cererile accesorii şi incidentale, în privinţa cărora este aplicabil art. 123 alin. (1) din cod.
O interpretare contrară ar constitui o încălcare a dreptului părţilor la un proces echitabil, reglementat în art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care presupune ca soluţionarea cauzei să se realizeze într-un termen rezonabil, iar accesul la instanţă să fie însoţit de garanţii de eficienţă. Or, dacă după disjungere s-ar considera că cererea reconvenţională îşi pierde caracterul incidental, devenind o cerere principală în raport de care instanţa are obligaţia de a-şi verifica din nou competenţa, în temeiul art. 131 alin. (1) C. proc. civ., ar avea loc o prelungire nejustificată a termenului de soluţionare a cauzei ca urmare a posibilităţii declinării cauzei sau, eventual, a soluţionării unui conflict de competenţă, ceea ce ar face ca, în ipoteza disjungerii, instituţia prorogării să fie lipsită de eficienţă.
Necesitatea respectării principiului continuităţii constituie un alt argument în susţinerea acestei concluzii şi este menţionat în art. 99 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor, în care se prevede că, „în caz de disjungere, dosarul nou-format se repartizează aceluiaşi complet pentru respectarea principiului continuităţii".
Astfel fiind, se poate concluziona că judecarea cererii reconvenţionale este de competenţa instanţei competente să soluţioneze cererea principală, respectiv a Tribunalului Prahova, întrucât operează prorogarea legală de competenţă, indiferent dacă, avându-se în vedere obiectul cererii reconvenţionale, aceasta ar fi fost, eventual, de competenţa teritorială a Tribunalului Bucureşti, dacă s-ar fi formulat pe cale principală, în temeiul art. 52 din Legea nr. 64/1991.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 135 C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 ianuarie 2016.