Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Decizia nr. 2148/2015

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 2 aprilie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/3/2008, reclamanta A. - B. a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând obligarea acestuia la plata remuneraţiilor şi a T.V.A.-ului aferent, ce ar fi fost legal datorate de pârât, pentru perioada de la 1 iulie 2007 până la data la care va fi realizată expertiza judiciar-contabilă, respectiv: pentru spectacolele de teatru cu o durata de utilizare a operelor muzicale sub 40 de minute - 5% din baza de calcul; pentru spectacolele de teatru cu o durata de utilizare de opere muzicale mai mare de 40 de minute - 8,5% din baza de calcul, potrivit Autorizaţiei licenţă neexclusivă - Teatre din 29 februarie 2008, încheiate cu A. - B. şi Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 în M. Of. Partea 7, nr. 857 din 19 octombrie 2006; obligarea pârâtului la plata penalităţilor datorate pentru întârzierea la plata a remuneraţiilor de 0,2% pe zi de întârziere potrivit art. 8 alin. (1) din autorizaţia licenţă neexclusivă; obligarea pârâtului să comunice A. - B. un raport, semnat şi ştampilat de reprezentantul legal al acesteia, cuprinzând: denumirea şi datele de desfăşurare ale fiecărui spectacol de teatru susţinut în perioada de la 1 iulie 2007 la data efectuării expertizei, cu menţionarea pentru fiecare spectacol de teatru în parte, a denumirii fiecărei opere muzicale, a autorilor (compozitori/textieri/editori) şi a duratei de utilizare a fiecărei opere muzicale comunicate public în cadrul acestor spectacole, potrivit art. 5 din autorizaţia licenţă neexclusivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 932 din 12 mai 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A - B., în contradictoriu cu pârâtul C., a obligat pârâtul: să plătească reclamantei suma de 83.143,76 lei reprezentând remuneraţii şi T.V.A. aferent, pe perioada octombrie 2007 - decembrie 2010, precum şi suma de 93.264,09 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la 10 martie 2011; să comunice reclamantei rapoartele lunare pe perioada octombrie 2007  - 2010, cuprinzând operele muzicale conform art. 5 din autorizaţie; cu cheltuieli de judecată către reclamantă.

În motivarea sentinţei, s-a reţinut că prin Autorizaţia licenţă neexclusivă - Teatre înregistrată la A., din 29 ianuarie 2008 şi la C. cu nr. 180 din 29 ianuarie 2009, încheiată între pârâtul C. şi A - B., pârâtul a fost autorizat să comunice public operele muzicale din repertoriul reclamantei A., prin interpretarea directă de către artişti sau prin orice mijloc tehnic prin care muzica este prezentată în sine, în cadrul spectacolelor realizate sau prezentate de teatru în schimbul unei remuneraţii de 5% din baza de calcul pentru spectacolele cu durată totală a muzicii utilizate mai mică sau egală cu 40 de minute sau de 8,5% din baza de calcul pentru spectacolele cu durată totală a muzicii utilizate mai mare de 40 de minute, la care se adaugă T.V.A. (art. 1-3).

Prin aceeaşi autorizaţie, baza de calcul a fost stabilită ca fiind compusă din totalitatea veniturilor teatrului obţinute din: vânzarea de bilete, materiale promoţionale, publicitate, consumaţii (art. 4).

Această licenţă produce efecte conform art. 969 C. civ., fiind obligatorie pentru părţi, totodată, fiind aplicabile şi dispoziţiile art. 123¹ din Legea nr. 8/1996.

Tribunalul a înlăturat apărările pârâtului formulate prin întâmpinarea din 12 iunie 2008, în sensul că nu sunt aplicabile aceste dispoziţii deoarece teatrul nu realizează o activitate de radiodifuzare, întrucât gestiunea colectivă obligatorie acoperă nu doar dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale, ci şi dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, potrivit art. 123¹ alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996, iar comunicarea publică include şi situaţia operelor muzicale utilizate în spectacolele teatrale.

Fiind vorba despre o gestiune colectivă obligatorie, nu era necesară dovada mandatului la care a făcut trimitere pârâtul prin întâmpinare.

Tribunalul a înlăturat şi apărările pârâtului, în sensul că nu datorează remuneraţia pretinsă de reclamantă, întrucât operele muzicale pe care le-a comunicat public au fost realizate de terţi pentru care pârâtul a achitat separat drepturile de autor cuvenite, reţinând că din listele de spectacol cuprinzând piesele difuzate, rezultă că pârâtul a pus în scenă mai multe piese teatrale („Revizorul”, „Harababura”, „Delir în doi”, „Poker”, „Doi tineri din Verona”, „Chiriţa of Bârzoieni”, „Nepotul”, „Doamna în negru”, „Galapagos”, „Bani din cer”, „Suburbia”, „Soare pentru doi”, „Buzunarul cu pâine”, „Audiţia”, „Dumnezeul de a doua zi”, „Biloxi blues”, „Quibada”, „Gally gay”, „Poiana boilor”, etc.), iar contractele de servicii artistice depuse la dosar (din 10 august 2007, încheiat între pârâtă şi SC. D. SRL, din 28 februarie 2007, încheiat între pârâtă şi E., din 01 februarie 2008 încheiate între pârâtă şi F.) sunt doar pentru realizarea coloanei sonore pentru spectacolul „Soare pentru doi”, „Clinica”, „Ioana şi focul”.

Totodată, tribunalul a înlăturat şi apărările formulate prin obiecţiunile la raportul de expertiză în sensul că a avut şi spectacole de teatru în care nu a utilizat opere muzicale, reţinând că pârâtul nu a făcut această dovadă, iar solicitarea sa de probatoriu asupra acestui aspect s-a făcut tardiv, în raport de dispoziţiile art. 138 C. proc. civ., sub forma obiecţiunile la raportul de expertiză în condiţiile în care pârâtul nu a pus la dispoziţia expertului o situaţie defalcată pe spectacole cu utilizare şi fără utilizare de opere muzicale şi înscrisuri doveditoare.

În ceea ce priveşte baza de calcul în funcţie de care se stabileşte cuantumul remuneraţiei datorate de pârâtă, tribunalul a constatat că aceasta este cea stabilită de părţi în art. IV din autorizaţia licenţă neexclusivă, ca fiind compusă din: totalitatea veniturilor teatrului obţinute din: vânzarea de bilete, materiale promoţionale, publicitate, consumaţii, în această bază neimpunându-se includerea alocaţiilor bugetare sau subvenţiilor primite de teatru de la Stat, astfel cum a solicitat reclamanta, neexistând nici un temei în acest sens, câtă vreme aceste sume nu intră în categoria veniturilor obţinute de teatru, ci sunt primite cu altă destinaţie, aceea de a asigura plata salariilor şi mijloacele tehnice de desfăşurare a activităţii.

Deşi reclamanta a invocat dispoziţiile art. 131¹ din Legea nr. 8/1996, tribunalul a apreciat că acesta nu poate constitui temei al includerii în baza de calcul şi a alocaţiilor bugetare, ci dimpotrivă.

Astfel, dispoziţiile art. 131¹ lit. f) din Legea nr. 8/1996 fac referire expresă la „veniturile obţinute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul ce face obiectul negocierii”, categorie în care, evident, nu sunt cuprinse alocaţiilor şi subvenţiile bugetare.

Dispoziţiile Directivei nr. IV a Comunităţilor Economice Europene transpusă prin Ordinul nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene nu sunt aplicabile în cauză, întrucât aceste reglementări definesc veniturile din exploatare în general, iar în speţă se aplică prioritar dispoziţiile speciale din materia protejării drepturilor de autor şi conexe.

Pe de altă parte, dispoziţiile vizând protecţia acestor drepturi speciale nu pot fi interpretate astfel încât să-şi lărgească sfera de protecţie dincolo de scopul acestei reglementări, respectiv de a asigura anumite drepturi patrimoniale ca urmare a utilizării unei opere, respectiv fonograme, transformându-se astfel într-un impozit sau o taxă indirectă.

Prin urmare, tribunalul a luat în considerare prima variantă din forma ultimă a raportului de expertiză, refăcut de expertul G., astfel că obiecţiunile formulate de pârâtă (prin care se critică tocmai faptul că nu se impune includerea subvenţiilor şi alocaţiilor în baza de calcul) sunt rămase fără obiect.

În ceea ce priveşte perioada pentru care pârâtul datorează aceste remuneraţii, tribunalul a apreciat-o ca fiind cea solicitată prin acţiune, apreciind că pârâtul avea o obligaţie legală, configurată prin dispoziţiile art. 13 şi art. 15, cu raportare la art. 123¹ şi art. 131² alin. (8) din Legea nr. 8/1996 şi de art. 3 din Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, de a plăti această remuneraţie, independent de faptul că a încheiat autorizaţia/licenţă neexclusivă doar la 29 ianuarie 2008.

Potrivit art. 3 din Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, „Utilizatorii au obligaţia ca, înaintea oricărei utilizări de opere muzicale, cu 3 zile înaintea începerii utilizării, să obţină din partea organismului de gestiune colectivă a drepturilor de autor de opere muzicale autorizaţia licenţă neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale şi să plătească remuneraţiile datorate potrivit tabelului din prezentul titlu şi prevederilor prezentei metodologii”.

Prin urmare, neîncheierea autorizaţiei/licenţă neexclusivă îi este imputabilă exclusiv pârâtului care nu se poate prevala de propria culpă pentru a obţine exonerarea sa de o obligaţie legală.

Referitor la obiecţiunile pârâtului în sensul că în mod greşit au fost avute în vedere şi perioadele de vară în care pârâtul nu a avut spectacole, lunile iulie-septembrie, tribunalul le-a constatat neîntemeiate, reţinând din anexa 4 a raportului de expertiză faptul că lunile iulie - august nu au fost avute în vedere de expert la stabilirea bazei de calcul şi implicit a cuantumului remuneraţiei.

Din raportul de expertiză rezultă că perioada octombrie 2007 - decembrie 2010, pârâtul datorează cu titlu de remuneraţie pentru comunicarea publică a operelor din repertoriul reclamantei, suma de 76.769,16 lei, din care a achitat suma de 12.050 lei.

Prin urmare, mai are de achitat o diferenţă de 64.719,16 lei, la care se adaugă T.V.A. de 24% în cuantum de 18.424,6 lei, rezultând în total un debit de 83.143,76 de lei.

Prin acelaşi raport, penalităţile de întârziere datorate de pârâtă, conform art. VIII din contractul de licenţă, au fost stabilite la 93.264,09 lei.

În perioada în care între părţi nu a existat autorizaţia/licenţă neexclusivă, pârâtul datorează penalităţile în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, potrivit cărora, „pentru întârzieri la plată utilizatorii datorează penalităţi de 0,2%/zi de întârziere”.

În raport de aceste dispoziţii legale, precum şi de cele care prevedeau obligaţia pârâtului de a obţine autorizaţia/licenţă neexclusivă anterior comunicării publice, tribunalul a înlăturat susţinerile pârâtului în sensul că nu datorează penalităţi de întârziere, întrucât culpa ar aparţine reclamantei, ca urmare a faptului că în contract nu s-a prevăzut că baza de calcul va include şi subvenţiile şi alocaţiile. În acest sens, tribunalul a avut în vedere că pârâtul nu a făcut dovada plăţii remuneraţiilor în cuantumul datorat prin raportare la baza de calcul fără veniturile menţionate, ci potrivit raportului de expertiză, pârâtul a achitat suma de 12.050 lei din suma de 76.769,16 lei cât datora cu titlu de remuneraţie pentru comunicarea publică a operelor din repertoriul reclamantei, rămânând un rest de 64.719 lei la care se adaugă T.V.A. de 24% (în cuantum de 18.424,6 lei).

În consecinţă, tribunalul a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 83.143,76 lei reprezentând remuneraţii şi T.V.A. aferent, pe perioada octombrie 2007 - decembrie 2010, precum şi suma de 93.264,09 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la 10 martie 2011.

În baza art. 5 din autorizaţia licenţă neexclusivă, tribunalul a obligat pârâtul să comunice reclamantei rapoartele lunare pe perioada octombrie 2007 - decembrie 2010, cuprinzând operele muzicale utilizate, denumirea, durata, autorii (compozitor, textier, aranjor), editor şi durata totală a utilizării în cadrul spectacolului.

Prin Decizia nr. 146 din 13 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de ambele părţi împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A obligat pe pârâtul C. Bucureşti la plata către reclamantă a sumei de 783.223,76 lei (incluzând T.V.A. de 19% pentru remuneraţiile datorate până la 30 iunie 2010 şi de 24% pentru remuneraţiile datorate după 1 iulie 2010), reprezentând remuneraţii restante pe perioada 1 iulie 2007 - 31 decembrie 2010 pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor de teatru.

A obligat pe pârât la plata către reclamantă a penalităţilor de 2% pe zi de întârziere, pentru remuneraţiile restante menţionate în tabel şi începând cu data menţionată în acelaşi tabel, penalităţi ce vor fi datorate până la data înscrisă în coloana 4 din tabel sau până la plata efectivă a remuneraţiei restante la care sunt aplicate, dacă în coloana 4 nu este înscrisă vreo dată.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A compensat în totalitate cheltuielile de judecată din apel.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Cât priveşte apelul formulat de pârâtul C. Bucureşti, astfel cum a fost precizat, Curtea a apreciat că motivul de apel referitor la conţinutul Autorizaţiei de licenţă neexclusivă încheiate cu A. - B la 29 ianuarie 2008 este nefondat.

Autorizaţiile eliberate de organismele de gestiune colectivă au un conţinut determinat de metodologiile în vigoare la momentul eliberării lor.

Baza de calcul a remuneraţiilor datorate de teatre pentru utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică în cadrul spectacolelor de teatru era reglementată la momentul eliberării Autorizaţiei de Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, metodologie care este aplicabilă în prezenta cauză până în mai 2010, când a fost înlocuită de Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010.

Criteriile în raport de care sunt negociate metodologiile sunt stabilite de Legea nr. 8/1996.

Art. 131¹ alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 stabileşte drept criteriu de negociere a metodologiilor „veniturile obţinute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul ce face obiectul negocierii”.

Aceeaşi bază de raportare este reluată şi în alin. (2) al aceluiaşi articol.

Or, potrivit pct. 256 alin. (1) lit. d) din Anexa la Ordinul Ministerul  Finanțelor Publice nr. 3055/2009, „Veniturile din exploatare cuprind: (…) d) venituri din subvenţii de exploatare, reprezentând subvenţiile pentru acoperirea diferenţelor de preţ şi pentru acoperirea pierderilor, precum şi alte subvenţii de care beneficiază entitatea”.

Potrivit art. 131² alin. (2) şi (8) din Legea nr. 8/1996, metodologiile publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat şi nu se pot acorda reduceri la plata remuneraţiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate.

Or, la pct. 6 din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 se arată că ”Baza de calcul a remuneraţiilor procentuale o reprezintă, după caz: a) veniturile obţinute din vânzarea de bilete, publicitate, programe, materiale promoţionale, consumaţii etc.; b) bugetul de cheltuieli în cazul în care nu se obţin venituri din vânzarea de bilete, materiale promoţionale, consumaţii etc.”

Enumerarea de la lit. a) nu este una limitativă.

Nu a fost primită susţinerea apelantului-pârât în sensul că între veniturile avute în vedere de textul legal menţionat nu ar intra şi subvenţiile şi alocaţiile bugetare, întrucât acceptarea acestei teze ar conduce la concluzii care în mod cert nu au fost avute în vedere la elaborarea textului legal menţionat.

Astfel, dacă nu ar fi incluse între venituri şi subvenţiile şi alocaţiile bugetare, care sunt destinate funcţionării apelantului-pârât şi, implicit, subvenţionării preţului biletelor, s-ar ajunge la eludarea drepturilor autorilor de opere muzicale.

La lit. b) a pct. 6 din Metodologia citată se arată că, dacă nu se obţin venituri din vânzarea de bilete, materiale promoţionale, consumaţii, etc., baza de calcul o reprezintă bugetul de cheltuieli.

Or, bugetul de cheltuieli în cazul spectacolelor de teatru include, potrivit pct. 8 din Titlul II al Metodologiei, „totalitatea cheltuielilor efectuate de utilizator sau de terţi pentru realizarea activităţii ce utilizează operele muzicale incluzând, dar fără a se limita la: cheltuieli cu onorariile interpreţilor, cheltuielile cu cazarea, cu transportul, cheltuieli pentru locaţia spaţiului de desfăşurare, cheltuieli de sonorizare, cheltuieli de publicitate şi promoţie, cheltuieli de regie, cheltuieli pentru serviciul de pază şi alte cheltuieli de organizare”.

Prin urmare, dacă ar fi acceptată interpretarea apelantului-pârât s-ar ajunge ca baza de calcul a remuneraţiilor să fie mai mică în cazul în care teatrul vinde bilete, decât atunci când nu vinde bilete.

De asemenea, s-ar crea posibilitatea de a eluda drepturile autorilor de opere muzicale prin simpla manifestare de voinţă a teatrelor care beneficiază de subvenţii prin stabilirea unui preţ modic al biletelor.

Totodată, s-ar crea o discriminare între teatrele care beneficiază de subvenţii şi alocaţii bugetare şi cele care nu beneficiază de astfel de subvenţii şi alocaţii, aceste din urmă fiind obligate să stabilească preţul biletelor la un nivel care să le permită acoperirea cheltuielilor necesare realizării spectacolului de teatru.

Or, fiind vorba de acelaşi tip de utilizare, este firesc ca ea să conducă la obţinerea unor remuneraţii stabilite în raport de aceleaşi criterii, indiferent dacă utilizatorul beneficiază sau nu de subvenţii sau alocaţii bugetare, respectiv veniturile obţinute de teatru din şi pentru activitatea de teatru pe care o desfăşoară şi în cadrul căreia utilizează opere muzicale.

Este evident că subvenţiile şi alocaţiile bugetare sunt primite de pârât pentru ca acesta să îşi poată desfăşura activitatea, în condiţiile în care din raportul de expertiză rezultă că veniturile din vânzarea biletelor, cele din publicitate şi eventuale alte venituri ale acestuia nu acoperă cheltuielile efectuate pentru realizarea spectacolelor de teatru. Subvenţiile şi alocaţiile bugetare sunt acordate tocmai pentru ca preţul biletelor să nu fie unul prohibitiv şi să se asigure astfel accesul cât mai larg al publicului la spectacolele de teatru.

Prin urmare, dispoziţiile de la lit. a) de la pct. 6 al Titlului II din Metodologia citată nu pot fi interpretate altfel decât în sensul că veniturile avute în vedere sunt toate acelea care conduc la realizarea spectacolului în care sunt utilizate opere muzicale.

Ca atare, Curtea a constatat că dispoziţiile cuprinse în Art. 4.1. din Autorizaţia licenţă neexclusivă din 29 ianuarie 2008 sunt în concordanţă cu dispoziţiile Metodologiei aplicabile în acea perioadă şi se interpretează în sensul reţinut în analiza precedentă.

De altfel, prin Metodologia publicată în baza Deciziei O.R.D.A. nr. 189/2010 s-a stabilit în mod expres (art. 5) că în baza de calcul a remuneraţiilor procentuale intră, după caz, „veniturile, mai puţin T.V.A., obţinute de utilizatori din comunicarea de opere muzicale în concerte, spectacole sau manifestări artistice, cum sunt: a) vânzarea de bilete pentru spectacol, concert ori manifestare artistică; b) publicitatea ocazionată de spectacol, concert ori manifestare artistică; c) sumele cuvenite utilizatorului pentru radiodifuzarea spectacolului, concertului ori manifestării artistice; d) sponsorizările primite pentru spectacol, concert ori manifestarea artistică; e) alocaţiile sau alte finanţări bugetare destinate subvenţionării preţului biletelor spectacolului, concertului ori manifestării artistice”.

Prin urmare, atât timp cât pârâtul nu a făcut dovada că o parte din veniturile sale provin din alte activităţi decât cea de teatru sau că subvenţiile şi alocaţiile bugetare au avut altă destinaţie decât aceea de a asigura posibilitatea desfăşurării activităţii de teatru, toate veniturile sale constituie baza de calcul pentru remuneraţiile datorate pentru utilizarea prin comunicare publică a operelor muzicale.

Instanţa de apel a considerat că susţinerea apelantului-pârât privind faptul că acele compoziţii muzicale care au fost executate special pentru unele piese de teatru nu intră sub protecţia legii dreptului de autor, dat fiind că, la data premierei piesei de teatru, compoziţia muzicală nu îndeplinea condiţia de a fi fost anterior adusă la cunoştinţa publicului, nu poate fi primită, întrucât pleacă de la o premisă eronată.

Un prim aspect rezultat din susţinerea apelantului-pârât care trebuie clarificat este acela că şi în cazul contractelor de comandă pentru opere viitoare, în lipsa unei clauze contrare, drepturile patrimoniale aparţin autorului, aşa cum dispune art. 46 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Din contractele depuse de apelantul-pârât la dosar nu rezultă existenţa unei clauze contrare, care să înlăture aplicarea prezumţiei instituite de textul legal menţionat.

Prin urmare, indiferent dacă este vorba de opere create în baza unui astfel de contract sau de opere preexistente, drepturile patrimoniale aparţin autorului muzicii.

Ca atare, utilizarea muzicii prin comunicare publică se poate face legal fie în temeiul unui contract încheiat cu autorul muzicii, prin care să îi fie cesionat teatrului dreptul de comunicare publică a operei, fie, în lipsa unui astfel de contract, cu plata remuneraţiilor corespunzătoare prin intermediul organului de gestiune colectivă care gestionează dreptul utilizat, în prezenta cauză acest organism fiind A. - B.

Cel de-al doilea aspect care trebuie clarificat în legătură cu susţinerea apelantului-pârât este înţelesul noţiunii de „aducere anterioară la cunoştinţa publicului”.

Această clarificare trebuie realizată plecând de la noţiunea de ”public” şi de la diferenţa între noţiunea de ”aducere la cunoştinţa publică” şi cea de ”comunicare publică”, astfel cum rezultă acestea din dispoziţiile art. 15 ale Legii nr. 8/1006.

„Public” în sensul legii este orice persoană care nu intră în cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia.

Or, în această noţiune intră chiar teatrul însuşi, care, fiind persoană juridică, nu este membru al familiei autorului şi nici nu poate fi asimilat noţiunii de „cunoştinţă”. În plus, opera muzicală a cărei interpretare este fixată şi predată teatrului, este integrată în piesa de teatru, astfel că ea ajunge la cunoştinţa actorilor, regizorilor şi a celuilalt personal artistic şi tehnic, înainte de a ajunge la cunoştinţa publicului spectacolului de teatru.

Prin urmare, odată predată şi acceptată, opera muzicală special creată deja este adusă la cunoştinţa publicului, chiar dacă nu a făcut obiectul unei comunicări publice şi, prin urmare, intră sub protecţia Legii nr. 8/1996.

Ca atare, noţiunea de ”public” în sensul Legii nr. 8/1996 nu se referă la publicul spectacolului de teatru în cadrul căreia se utilizează opera muzicală.

Cu privire, însă, la susţinerile apelantului-pârât în sensul că pentru unele spectacole de teatru muzica a fost utilizată în baza contractelor încheiate cu autorii muzicii, Curtea a reţinut următoarele:

Apelantul-pârât a făcut dovada că a încheiat cu unii autori de muzică contracte de cesiune a dreptului de comunicare publică, în majoritatea acestor cazuri stabilindu-se prin respectivele contracte şi preţul cesiunii dreptului respectiv.

Cu privire la aceste contracte, Curtea a apreciat că prin intermediul lor autorii muzicii şi-au exercitat şi realizat în raporturile cu pârâtul dreptul patrimonial corespunzător utilizării prin comunicare publică a muzicii în cadrul spectacolelor realizate de pârât, aşa încât nu se mai pune problema realizării acestor drepturi prin intermediul organismului de gestiune colectivă.

Chiar dacă pentru anumite tipuri de utilizări gestiune colectivă este obligatorie potrivit legii, această obligativitate nu poate fi impusă titularului, care îşi poate realiza drepturile şi individual.

Prin urmare, mandatul legal de gestiune nu poate prevala exercitării directe a drepturilor de către titulari, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 123⁴ din Legea nr. 8/1996.

Prin urmare, atunci când este vorba de negocieri cu titlu individual, legea recunoaşte posibilitatea unei gestiuni individuale chiar a drepturilor care sunt sau pot fi gestionate colectiv.

Or, şi în prezenta cauză, negocieri cu titlu individual au fost şi cele care s-au concretizat în contractele de cesiune încheiate între teatru şi autorii muzicii utilizate în cadrul spectacolelor de teatru realizate de pârât.

Ca atare, au fost respinse susţinerile A. - B. în sensul că pârâtul ar datora integral remuneraţiile, independent de existenţa contractelor de cesiune.

Instanţa de apel a înlăturat susţinerile A. - B. în sensul că pentru drepturile prevăzute de art. 123¹ din Legea nr. 8/1996 gestiunea colectivă este obligatorie chiar şi pentru autori. O astfel de interpretare ar conduce la concluzia că drepturile prevăzute de art. 123¹ nu ar aparţine exclusiv titularului, concluzie care ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 8/1996.

Reclamanta A. - B. nu este titular al drepturilor de autor opere muzicale, ci doar gestionar al acestor drepturi. Membrii săi, titulari ai acestor drepturi, pot să îşi realizeze drepturile individual sau colectiv. Existenţa organismelor de gestiune colectivă şi reglementarea gestiunii colective obligatorii pentru anumite tipuri de utilizări nu conduce la pierderea dreptului autorilor de opere muzicale de a autoriza utilizarea drepturilor lor prin contracte individuale, cu titlu oneros sau gratuit, iar legea nu recunoaşte organismelor de gestiune colectivă, în raport cu titularii de drepturi, alte puteri decât cele specifice mandatului.

În realitate, reglementarea gestiunii colective obligatorii prin art. 123¹ din Legea nr. 8/1996 s-a realizat pentru a facilita exerciţiul drepturilor generate de anumite tipuri de utilizare, prin instituirea unei prezumţii simple că respectivele drepturi sunt gestionate de titulari prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, prezumţie care scuteşte astfel organismul de gestiune de obligaţia de a-şi justifica calitatea prin intermediul unui mandat acordat de titular.

Prezumţia poate fi, însă, răsturnată de utilizatori prin dovedirea faptului contrar, respectiv că anumiţi titulari şi-au exercitat şi realizat anumite drepturi individual, deci că pentru o anumită utilizare s-a obţinut acordul titularului.

În nici un caz nu se poate reţine că puterile conferite de mandat sunt mai puternice decât drepturile titularului însuşi.

Nu poate fi reţinut nici argumentul dedus de A. - B. din dispoziţiile art. 131¹ alin. (4) din Legea nr. 8/1996, argument potrivit căruia acest articol ar sancţiona civil utilizatorii care încheie contracte direct cu titularii de drepturi patrimoniale şi fac plăţi direct către titulari.

Dispoziţiile sus-menţionate exclud o parte din criteriile de negociere a metodologiilor în cazul în care este vorba de drepturi pentru care s-a prevăzut gestiunea colectivă obligatorie. Or, excluderea acestui criteriu din lista criteriilor de negociere nu este o sancţiune, ci este consecinţa faptului că negocierea unei metodologii nu se poartă cu toţi utilizatorii şi, prin urmare, nu pot fi luate în considerare criterii particulare, cum ar fi contractele încheiate direct cu titularii de către utilizatorii care participă la negocieri. Dispoziţia citată pleacă de la principiul că o metodologie care urmează să fie aplicată tuturor utilizatorilor din domeniul reglementat nu poate avea drept criteriu de negociere o situaţie particulară.

Ca atare, Curtea a constatat că, în prezenta cauză, pârâtul a făcut dovezi contrare prezumţiei instituite de art. 123¹ din Legea nr. 8/1996, prin depunerea unor contracte prin care anumiţi autori au cedat pârâtului dreptul de comunicare publică cu privire la anumite opere muzicale, astfel că, în raporturile cu pârâtul, respectivii autori şi-au gestionat individual dreptul de comunicare publică a respectivelor opere.

În ceea ce priveşte susţinerea pârâtului în sensul că unele piese de teatru au fost realizate în baza unor contracte de coproducţie, co-producătorul asumându-şi obligaţia obţinerii tuturor acordurilor legale necesare, inclusiv pentru drepturile de autor aferente muzicii, Curtea a constatat că nu sunt opozabile autorilor muzicii, reprezentaţi de A. - B., clauzele contractelor de coproducţie. A. - B., în realizarea gestiunii drepturilor de autor opere muzicale, se poate îndrepta împotriva oricărui utilizator de opere muzicale, fără a-i fi opozabilă vreo clauză a contractelor încheiate de aceştia cu terţe persoane (evident, în noţiunea de terţi nu intră autorii operelor muzicale).

În calitate de coorganizator, pârâtul este utilizator în sensul legii şi răspunde solidar cu ceilalţi coorganizatori pentru obligaţiile aferente utilizării operelor muzicale în cadrul spectacolelor de teatru, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile pct. 14 din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2007 şi din art. 2 alin. (2) din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010. Prin urmare, pârâtul nu se poate apăra decât făcând dovada că utilizarea operelor muzicale a fost realizată în temeiul cesiunii acordate direct de autor sau că remuneraţia corespunzătoare utilizării a fost achitată, personal sau de un terţ.

Evident, apelantul-pârât se poate întoarce împotriva coproducătorilor în temeiul clauzelor din contractele încheiate cu aceştia.

Au fost respinse criticile pârâtului cu privire la nivelul cheltuielilor de judecată acordate, întrucât cererea reclamantei nu a vizat o sumă fixă, cum pretinde apelantul-pârât, ci obligarea pârâtului la plata remuneraţiilor şi T.V.A. aferentă legal datorate pentru perioada 1 iulie 2007-data efectuării raportului de expertiză contabilă pentru determinarea acestui cuantum.

Ca atare, prin sentinţa apelată nu s-a acordat reclamantei o parte dintr-o valoare pretinsă, ci s-au acordat remuneraţiile astfel cum au fost considerate că sunt legal datorate.

Cât priveşte apelul formulat de A. - B., Curtea a reţinut următoarele:

Referitor la conţinutul bazei de calcul, Curtea a reţinut deja că din acest conţinut fac parte şi subvenţiile şi alocaţiile bugetare pentru argumentele deja prezentate la analiza apelului formulat de C. Bucureşti.

Au fost înlăturate criticile referitoare la necalcularea prin raportul de expertiză a remuneraţiilor datorate pe perioada ianuarie-martie 2011.

Astfel, deşi a formulat această critică, apelanta-reclamantă nu a mai administrat în apel probe cu privire la această perioadă. Dimpotrivă, obiectivele solicitate pentru expertiza contabilă realizată în apel au privit doar remuneraţiile datorate pe perioada iulie 2007-decembrie 2010.

În plus, raportat strict la criticile ce privesc sentinţa apelată şi, implicit, raportul de expertiză realizat la prima instanţă, Curtea a constatat că s-a menţionat în raport că actele care au stat la baza întocmirii raportului de expertiză au fost puse la dispoziţia expertului la 8 februarie 2011, de unde rezultă că acestea nu puteau viza decât perioada până în decembrie 2010, remuneraţiile datorate pe ianuarie 2011 nefiind încă exigibile la 8 februarie 2011. În plus, penalităţile de întârziere pentru remuneraţiile datorate până în decembrie 2011 au fost calculate până la 10 martie 2011, în condiţiile în care expertiza a fost depusă la dosar la 9 martie 2011.

Prin urmare, în raport cu aspectele reţinute, Curtea a constatat că:

- în baza de calcul a remuneraţiilor datorate trebuie să intre şi subvenţiile şi alocaţiile bugetare;

- veniturile aferente spectacolelor pentru care pârâtul are încheiate cu autorii muzicii contracte de cesiune a dreptului de comunicare publică trebuie eliminate din baza de calcul a remuneraţiei datorate.

Aceste spectacole sunt: „O scrisoare pierdută”, pentru care este încheiat contractul din 2 decembrie 2010 cu autorul muzicii R.; „Revizorul”, pentru care este încheiat contractul din 3 iulie 2006 cu autorul muzicii S.; „Leonce şi Lena” pentru care este încheiat contractul din 5 decembrie 2008 cu autorul muzicii T.; „Ioana şi focul” pentru care este încheiat contractul din 1 februarie 2008 cu autorul muzicii U.; „Femeia care şi-a pierdut jartierele” pentru care este încheiat contractul din 30 iunie 2009; „Cântăreaţa cheală” şi „Lecţia” pentru care este încheiat contractul din 8 decembrie 2009 cu autorul muzicii O.; „Casa Zoikăi” pentru care este încheiat contractul din 30 octombrie 2008 cu autorul muzicii P.

- veniturile aferente spectacolelor realizate în coproducţie vor fi incluse în baza de calcul a remuneraţiilor, întrucât clauzele din contractele de coproducţie prin care co-producătorul şi-a asumat obligaţia achitării drepturilor de autor nu sunt opozabile autorilor şi, prin urmare, nici mandatarului acestora A. - B.. Răspunderea organizatorilor spectacolelor este una solidară şi, atât timp cât nu s-a făcut dovada achitării fie direct către autor, fie către A. - B., a contravalorii dreptului de comunicare publică pentru muzica utilizată în cadrul acestor spectacole, veniturile aferente acestora vor intra în baza de calcul a remuneraţiilor. Aceste spectacole sunt: „Dumnezeul de a doua zi” şi „O lume pe dos”, realizate în coproducţie cu H., şi „Domnişoara Iulia”, realizat în coproducţie cu Asociaţia I.;

- vor intra în baza de calcul a remuneraţiilor şi veniturile aferente spectacolelor cu piesa „Fata de mătase artificială”.

Cu privire la acest spectacol, pârâtul a susţinut iniţial că în cadrul acestuia nu ar fi fost folosită muzică. Ulterior, din probele administrate, inclusiv recunoaşterea pârâtului, a rezultat că în cadrul spectacolului menţionat a fost folosită muzică, ilustraţia muzicală a spectacolului fiind realizată de un angajat al teatrului prin utilizarea unor opere preexistente.

Curtea a constatat că pârâtul nu a făcut dovada achitării remuneraţiilor cuvenite autorilor operelor muzicale preexistente folosite pentru ilustraţia muzicală a spectacolului şi nici nu s-a făcut dovada că autorul ilustraţiei muzicale ar avea dreptul de comunicare publică asupra operelor muzicale utilizate în cadrul spectacolului;

- referitor la spectacolul „Capcana timpului”, Curtea a constatat că la dosar se află un contract încheiat între SC J. SRL şi autorul muzicii, însă nu se află vreun contract de colaborare între SC J. SRL şi pârât.

Prin urmare, în privinţa acestui spectacol nu s-a făcut dovada că muzica utilizată de pârât în cadrul lui s-a făcut cu acordul autorului muzicii sau a altui titular al dreptului de comunicare publică sau cu plata remuneraţiei corespunzătoare.

Dimpotrivă, din contractul încheiat între autor şi SC J. SRL rezultă că autorul K.şi-a păstrat drepturile de utilizare separată a muzicii (1.2) şi drepturile patrimoniale la remuneraţie, corespunzătoare fiecărui tip de utilizare în parte (1.3), gestionate colectiv prin organismul de gestiune colectivă sau individual, după caz.

Ca atare, în lipsa dovezii că pârâtul a utilizat muzica în baza unui contract de cesiune sau în baza unui contract de colaborare cu cesionarul dreptului de comunicare publică, Curtea a reţinut că utilizarea muzicii prin comunicare publică în cadrul spectacolului „Capcana timpului” dă dreptul autorului muzicii la primirea remuneraţiilor prin intermediul A. - B., conform metodologiilor în vigoare;

- pentru spectacolul cu piesa „Clinica”, la dosar a fost depus doar contractul de compoziţie muzicală încheiat cu autorul muzicii E., fără a se depune şi vreun contract de cesiune a dreptului de comunicare publică încheiat cu acelaşi autor pentru spectacolul menţionat.

Prin urmare, veniturile aferente spectacolelor cu această piesă vor intra în baza de calcul a remuneraţiilor;

- pentru spectacolului cu piesa „Galy Gay”, Curtea a constatat că la dosar a fost depus un contract încheiat cu Fundaţia Cultural - Artistică L., dar care nu conţine vreo clauză prin care autorul muzicii să fi cedat dreptul de comunicare publică în favoarea pârâtului. Dimpotrivă, la pct. 25 din contract se stipulează că pârâtul „se obligă a vira drepturile de autor şi conexe conform legislaţiei în vigoare”. Plata făcută în temeiul respectivului contract este pentru realizarea producţiei muzicale (pct. 13 raportat la pct. 2) şi pentru dreptul de folosinţă a producţiei muzicale (art. 25), nu şi pentru dreptul de comunicare publică a operelor muzicale.

Prin urmare, şi veniturile aferente spectacolelor cu piesa „Galy Gay” vor intra în baza de calcul a remuneraţiilor datorate de pârât.

Ţinând seama de cele reţinute cu privire la piesele de teatru în care a fost utilizată muzica în baza unor contracte de cesiune încheiate direct cu autorii, precum şi cu privire la baza de calcul a remuneraţiilor şi având în vedere că nu se pot folosi toate calculele din raportul de expertiză realizat în apel întrucât nu au fost realizate aceste calcule în acord cu toate cele reţinute mai sus, Curtea a refăcut aceste calcule în raport cu piesele de teatru pentru care se datorează remuneraţie şi înlăturând 6% din preţul biletelor (timbrul muzical şi taxa de cruce roşie). Pentru refacerea calculelor a plecat de la datele înscrise în anexele 1.1-1.4 din raportul de expertiză (filele 279 - 282 din vol. I al dosarului secţiei a IX-a), completate cu datele privind durata utilizării muzicii în cadrul unor piese de teatru menţionate în tabelul de la fila 4 a răspunsului la obiecţiuni (fila 478 din vol. II al dosarului secţiei a IX-a) şi datele privind plăţile efectuate de pârât, astfel cum sunt evidenţiate în primul tabel de la fila 4 a răspunsului la obiecţiuni (fila 456 din vol. II al dosarului secţiei a IX-a).

Prin urmare, remuneraţiile datorate pe perioada iulie 2007 - mai 2010, calculate potrivit dispoziţiilor metodologiei aprobate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, reprezentând 5% din veniturile care intră în baza de calcul, sunt în valoare de: 5% (2.029.880+4.276.853+4.894.672+2.355.905) = 677.865,5 lei, respectiv: 101.494 lei pentru perioada iulie-decembrie 2007; 213.842,65 lei (213.843) pentru anul 2008; 244.733,6 lei (244.733) pentru anul 2009; 117.795,25 lei (117.795) pentru perioada ianuarie-mai 2010.

Curtea a constatat că din actele dosarului nu rezultă data la care a avut loc fiecare spectacol, motiv pentru care nu poate determina exact care din spectacole ce au avut loc în luna mai a anului 2010 au fost jucate sub incidenţa dispoziţiilor Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 şi care au fost jucate sub incidenţa Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010. Având în vedere că pârâtul era cel care putea să administreze probe cu privire la acest aspect şi nu a înţeles să facă acest lucru, Curtea, pentru a putea face calculul remuneraţiilor, a aplicat dispoziţiile Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 tuturor spectacolelor din luna mai 2010.

Pentru perioada iunie-decembrie 2010 au fost aplicate dispoziţiile Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010.

Pentru cele 60 de spectacole care au avut loc în perioada iunie-decembrie 2010, remuneraţia datorată este în valoare de 141.974 lei (117.795 pentru perioada ianuarie-mai 2010+24.179 pentru perioada iunie-decembrie 2010), iar remuneraţia totală datorată pe perioada iulie 2007-decembrie 2010 este de 702.044 lei.

Curtea a mai constatat că pârâtul datorează şi T.V.A. aferentă remuneraţiilor restante, cotele de T.V.A. urmând a fi stabilite în raport cu dispoziţiile art. 134, 134¹, 134² şi 140 alin. (3) din Codul fiscal, respectiv T.V.A. de 19% pentru remuneraţiile datorate pe perioada iulie 2007-iunie 2010 şi de 24% pentru remuneraţiile datorate pe perioada iulie-decembrie 2010.

Pentru determinarea T.V.A. trebuie determinată distinct remuneraţia datorată pe luna iunie 2010, care pentru că acesteia îi este aplicabilă cota de 19%.

Prin urmare, remuneraţia datorată pe perioada ianuarie-iunie 2010 este în cuantum de 124.986 lei, fiind compusă din remuneraţia de 117.795 lei, corespunzătoare lunilor ianuarie-mai 2010 şi remuneraţia de 7.191 lei, corespunzătoare lunii iunie 2010.

Totalul remuneraţiilor cu T.V.A. datorate în perioada iulie 2007-decembrie 2010 este de 836.281,76 lei.

Curtea a mai constatat că în raportul de expertiză, la obiectivul 6, s-a reţinut că pârâtul a făcut plăţi parţiale în valoare totală de 53.058 lei, aspect care nu a fost contestat de niciuna dintre părţi.

În consecinţă, din totalul remuneraţiilor cu T.V.A. datorate în perioada iulie 2007-decembrie 2010 va fi scăzut totalul plăţilor reţinut în raportul de expertiză că vizează perioada în litigiu, astfel că totalul remuneraţiilor cu T.V.A. aferentă restante pe perioada iulie 2007-decembrie 2010 este de 783.223,76 lei.

Curtea a mai constatat că potrivit ambelor metodologii aplicabile în prezenta cauză, pentru întârzierea la plata remuneraţiilor sunt datorate penalităţi de întârziere în cuantum de 2%, însă momentul de la care curg penalităţile este diferit.

Astfel, potrivit pct. 13 din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, „Pentru întârzieri la plată utilizatorii datorează penalităţi de 0,2%/zi de întârziere.”

Potrivit art. III alin. (3) din Autorizaţia Licenţă neexclusivă din 29 ianuarie 2008, „plata remuneraţiilor se va face lunar de către Teatru până la data de 20 a lunii următoare celei pentru care este datorată (…)”.

Prin urmare, până când a fost aplicabilă Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, penalităţile au început să curgă din a 21-a zi a lunii următoare celei pentru care remuneraţia era datorată.

Potrivit art. 4 alin. (3) şi (4) din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010, în forma aplicabilă în prezenta cauză, „Remuneraţia prevăzută la alin. (1) se plăteşte de către utilizatori în termen de maximum 45 de zile de la data desfăşurării spectacolului, concertului sau manifestării artistice. În cazul întârzierii plăţii remuneraţiei, utilizatorii datorează penalităţi de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere.”

Curtea a constatat că potrivit art. 131² alin. (8) din Legea nr. 8/1996 „(…) Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat şi nu se pot acorda reduceri la plata remuneraţiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate.”

Prin urmare, chiar dacă între părţi este încheiată Autorizaţia de licenţă neexclusivă din 29 ianuarie 2008, această autorizaţie este emisă în considerarea actului cu valoare normativă care guvernează domeniul respectiv. În plus, majoritatea clauzelor din autorizaţii nu sunt rodul negocierii părţilor, ci reflectă dispoziţiile din Metodologiile în vigoare la momentul eliberării autorizaţiei. Ca atare, clauzele din autorizaţie nu pot face abstracţie de modificările intervenite în reglementarea domeniului respectiv prin acte cu caracter normativ ulterioare, mai cu seamă atunci când este vorba de nivelul remuneraţiilor, momentul plăţii şi sancţiunile care intervin în cazul nerespectării obligaţiilor sau a termenelor din autorizaţie.

Ca atare, având în vedere că, pentru motivele mai sus expuse, spectacolelor desfăşurate în luna mai 2010 le-au fost aplicate dispoziţiile din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, penalităţile pentru plata cu întârziere a remuneraţiilor datorate pentru spectacolele ce au avut loc în perioada iulie 2007-mai 2010 vor începe să curgă din a 21-a zi a lunii următoare celei pentru care remuneraţia era datorată.

În schimb, penalităţile pentru neplata la termen a remuneraţiilor datorate pentru spectacolele ce au avut loc în perioada iunie-decembrie 2010 vor începe să curgă potrivit termenului prevăzut de Metodologia publicată potrivit Deciziei O.R.D.A. nr. 189/2010, respectiv a 46-a zi de la data desfăşurării spectacolului. Cum pârâtul nu a făcut dovada datei desfăşurării fiecărui spectacol, deşi era singurul care putea face o astfel de probă, Curtea a considerat că toate spectacolele dintr-o lună au fost desfăşurate la mijlocul respectivei luni. Curtea a apreciat că în această modalitate va opera compensarea pentru spectacolele desfăşurate în prima jumătate a lunii, cu cele desfăşurate în ultima jumătate a lunii.

Ca atare, penalităţile pentru plata cu întârziere a remuneraţiilor datorate pentru spectacolele ce au avut loc în perioada iunie-decembrie 2010 vor începe să curgă din prima zi a lunii următoare celei ce urmează lunii în care a avut loc spectacolul.

De asemenea, Curtea a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada că pârâtul, pentru plăţile efectuate, a făcut imputaţia plăţii. Prin urmare, Curtea a făcut imputaţia plăţilor după regulile generale aplicabile, respectiv asupra debitelor din remuneraţie începând cu cele mai vechi.

În vederea acestei operaţiuni, Curtea a determinat cât din plăţi reprezintă contravaloarea remuneraţiilor datorate şi cât reprezintă T.V.A.

Astfel, luând din raportul de expertiză datele la care au fost realizate aceste plăţi, Curtea a constatat că T.V.A. aplicabilă la momentul tuturor acestor plăţi a fost de 24%.

Prin urmare, valoarea remuneraţiei achitate (evidenţiată în ultima colană a tabelului de mai sus) va fi imputată asupra remuneraţiilor datorate pe fiecare lună, pentru remuneraţiile achitate penalităţile urmând să fie calculate până la data plăţii.

Astfel, din cele 42 de spectacole: 14 au avut durata muzicii sub 10 minute, astfel că remuneraţia de 1% a fost de 3.472 lei; 13 au avut durata muzicii între 10 şi 20 de minute, astfel că remuneraţia de 1,5% a fost de 4.835 lei; 5 au avut durata muzicii între 20 şi 30 de minute, astfel că remuneraţia de 2% a fost în valoare de 2.480 lei; 10 au avut durata muzicii între 30 şi 40 de minute, astfel că remuneraţia de 2% a fost în valoare de 6.199 lei.

Prin urmare, Curtea a determinat suma globală pe cele 3 luni (16.986 lei), după care a împărţit-o pe cele 3 luni în mod egal, fiind evident că cele 42 de spectacole nu puteau avea loc doar în ultima din cele 3 luni, iar pârâtul era cel căruia îi revenea sarcina să probeze care au fost datele la care au avut loc spectacolele.

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs atât reclamanta A. - B., cât şi pârâtul C. Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:

1. Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta A. - B. a solicitat, în principal, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii în tot a apelului reclamantei, cu consecinţa admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, respectiv al respingerii ca nefondat a apelului pârâtului, iar în subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Criticile formulate au vizat aprecierea instanţei de apel privind împrejurarea că pârâtul nu datorează remuneraţii pentru spectacolele „O scrisoare pierdută”, „Revizorul”, „Leonce şi Lena”, „Ioana şi focul”, „Femeia care şi-a pierdut jartierele”, „Cântăreaţa cheală”, „Lecţia” şi „Casa Zoikăi”, întrucât autorii muzicii şi-ar fi exercitat individual dreptul de comunicare publică şi ar fi fost remuneraţi de către pârât.

Pe acest aspect, recurenta - reclamantă a susţinut că decizia a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 şi cu aplicarea greşită a prevederilor art. 123¹ alin. (1) lit. e) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea de a nu obliga pe pârât la plata de remuneraţii în cazul existenţei contractelor directe pe faptul că, prin aceste contracte de cesiune, teatrul a dobândit dreptul de a comunica public opere muzicale, iar preţul ar fi cel stabilit prin contractul direct.

În cazul existenţei contractelor directe, nu poate fi contestat faptul că utilizarea operelor muzicale este una licită, nefiind necesară o altă autorizare suplimentară.

În acest caz, însă, nu poate fi pus la îndoială dreptul autorului la o remunerare corespunzătoare legii. În speţă, nu caracterul licit al utilizării acelor opere muzicale face obiectul litigiului, ci tocmai stabilirea întinderii legale a remuneraţiei si plata diferenţelor de remuneraţie.

Astfel, cesiunea drepturilor patrimoniale de autor, indiferent dacă este exclusivă sau neexclusivă, nu înlătură dreptul la remuneraţiile legale cuvenite, nefiind posibilă o stipulaţie contractuală care să limiteze sau să înlăture acest drept.

Valoarea reală a drepturilor patrimoniale de autor de comunicare publică a operelor muzicale în litigiu (prevăzută de metodologii) este de zeci de ori mai mare decât valoarea plătită de teatru autorilor, respectiv decât preţul stipulat în contractele directe dintre autori şi teatru.

Din acest punct de vedere, decizia recurată este în mod evident nelegală, întrucât încalcă dispoziţiile exprese şi imperative ale art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996.

Fără a antama la acest moment calificarea juridică a gestiunii colective, instanţa de apel admite că, în cazul gestiunii colective obligatorii, există o prezumţie legală de mandata pentru A. - B.

Potrivit art. 130 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996, A. - B. are printre atribuţii tocmai colectarea remuneraţiilor de la utilizatori şi repartizarea acestora către titularii lor.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 2.2.3, 2.2.8 şi 2.2.16 din statutul A. - B. privind colectarea şi repartizarea remuneraţiilor atât în cazul utilizărilor licite, cât şi în cazul utilizărilor ilicite.

În consecinţă, în aplicarea art. 43 din Legea nr. 8/1996, instanţa de apel ar fi trebuit: să determine remuneraţia plătită de teatru direct autorului pentru dreptul de comunicare publică (cu atât mai mult cu cât preţul din contract a fost stipulat global pentru mai multe drepturi patrimoniale, cu încălcarea art. 41 alin. (1) din Legea nr. 8/1996); să determine remuneraţia legală (prevăzută de metodologii) pentru dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, ce se determina procentual din beneficiile teatrului sub forma unui procent; să stabilească dacă există sau nu o disproporţie evidentă între remuneraţia plătită de teatru autorului pentru dreptul de comunicare publică şi remuneraţie legală (stabilită procentual din beneficiile - veniturile teatrului) şi, în cazul unei disproporţii, să oblige teatrul la plata diferenţei de remuneraţii rezultate.

Recurenta a susţinut, totodată, că aprecierea instanţei de apel în sensul că autorii pot încheia contracte directe cu teatrul pentru dreptul de comunicare publică chiar şi în cazul în care legea prevede că gestiunea colectivă este obligatorie ignoră concluzia desprinsă din interpretarea sistematică, logică şi gramaticală a dispoziţiilor art. 123¹ din Legea nr. 8/1996.

Art. 123 alin. (1) şi art. 123² din lege stipulează cu caracter general că exercitarea drepturilor patrimoniale de autor sau conexe se realizează potrivit opţiunii titularului lor, fie în mod individual (direct), fie prin gestiune colectivă. Autorul are aşadar, ca regulă generală, un drept de opţiune între a-şi exercita dreptul său fie colectiv, fie individual.

Art. 123¹ din lege constituie o normă specială ce derogă de la regula generală conţinută de art. 123 şi 123².

În egală măsură, aprecierea instanţei de apel în sensul că instituirea prin art. 123¹ a gestiunii colective (exercitarea colectivă a drepturilor) şi pentru autori ar fi în contradicţie cu art. 13 din aceeaşi lege contrazice principiul potrivit căruia o normă specială derogă de la o normă generală, neţinând cont de faptul că art. 13 este inclus în Partea I „Dispoziţii generale” a Legii nr. 8/1996, în timp ce art. 123¹ este inclus in Partea a II - a „Dispoziţii speciale” a legii.

Pe de altă parte, instituirea gestiunii colective obligatorii nu aduce atingere drepturilor de autor, ci reglementează doar modalitatea exerciţiului acestora.

În ceea ce priveşte interpretarea logică a normei în discuţie, recurenta a susţinut că, per a contrario din art. 123³ din lege, în cazul gestiunii colective, gestiunea colectivă a drepturilor prevăzute de art. 123¹ din lege nu se face în limita mandatului conferit de autori. De asemenea, interpretarea că, în cazul gestiunii colective obligatorii, autorul poate opta să îşi exercite individual drepturile patrimoniale de autor, este absurdă, întrucât ar conduce la ideea că distincţia dintre cele două tipuri de gestiune colectivă, facultativă şi obligatorie, este lipsită de orice raţiune, neavând sens reglementarea prin norme distincte a două ipoteze cu aceeaşi finalitate juridică.

Pe de altă parte, art. 123¹ alin. (1) din Legea nr. 8/1996 are o formulare generală, „gestiunea colectivă este obligatorie” căreia trebuie să îi corespundă o aplicare a sa tot generală, fără a introduce distincţii pe care legea nu le prevede, respectiv distincţii de aplicare a legii în cadrul dreptului patrimonial supus exercitării colective obligatorii ori după persoana supusă aplicării legii.

Recurenta a mai susţinut că Legea nr. 8/1996 a avut drept sursă de inspiraţie legea similară elveţiană. Gestiunea colectivă s-a exercitat şi se exercită în Elveţia prin contract de fiducie.

Întrucât codul civil anterior nu reglementa instituţia fiduciei, la elaborarea Legii nr. 8/1996 a fost utilizată o instituţie cat mai apropiată dar totuşi improprie, respectiv cea a mandatului.

În realitate gestiunea colectivă este mult mai apropiată de contractul de fiducie şi are o reglementare proprie, diferita de contractul de mandat reglementat de codul civil.

Astfel, asemenea fiduciei, gestiunea colectivă presupune exercitarea drepturilor patrimoniale de autor în folosul titularilor (beneficiarilor) acestora.

Aceste drepturi alcătuiesc o masă „fiduciară” patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii ale organismelor de gestiune colectivă („fiduciari”).

Tot ca şi în cazul fiduciei, gestiune colectivă poate fi realizată numai de categorii de persoane specializate indicate în textul legii.

Gestiunea („fiducia”) este stabilită prin lege sau prin contract, după cum gestiunea este obligatorie sau facultativă.

În concluzie, Legea nr. 8/1996 reglementează o gestiunea colectivă a drepturilor de autor ca o instituţie juridică distinctă de mandat şi de fiducie, fiind reglementată de norme speciale şi drogatorii.

În ceea ce priveşte interpelarea gramaticală a art. 123¹, s-a susţinut că, pentru drepturile specificate la alin. (1), nu au relevanţă acordarea, limitele ori retragerea mandatului, întrucât legea instituie obligaţia exercitării colective a acestora.

Art. 123¹ nu se referă la obligaţia organismului de a primi spre gestiune drepturile patrimoniale de autor, întrucât această obligaţie este deja reglementată la art. 126 alin. (1) lit. e), fiind o condiţie de avizare a constituirii şi funcţionării organismului de gestiune colectivă.

Recurenta a făcut referire şi la principiul securităţii juridice, care se opune unei interpretări a legii care să creeze confuzie şi imprevizibilitate în ceea ce priveşte întinderea drepturilor gestionate colectiv la un moment dat, situaţie ce ar genera prejudicii pentru ceilalţi titulari ale căror drepturi sunt gestionate colectiv.

2. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., pârâtul C. Bucureşti a solicitat: modificarea parţială a deciziei recurate, în sensul diminuării cuantumului remuneraţiei, prin excluderea valorii provenite din subvenţii, la suma de 58.632 lei, conform expertizei contabile judiciare efectuate în cauză („remuneraţie datorată cu T.V.A. caz A”), din care pârâtul a achitat suma de 54.950 lei, rămânând un rest de plată de 3.682 lei; modificarea parţială a deciziei, în sensul diminuării cuantumului penalităţilor aferente remuneraţiilor datorate, de la 2% pe zi de întârziere la 0,2% pe zi de întârziere, susţinând următoarele:

- Instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut atunci când a acordat penalităţi aferente remuneraţiilor datorate în cuantum de 2%, cu toate că, prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de apel, reclamanta A. - B. a solicitat obligarea C. Bucureşti la plata penalităţilor în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, conform Metodologiei in vigoare.

Conform art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanţa de judecată nu poate mări cuantumul obiectului dedus judecăţii, fără să fi fost învestită în acest sens prin solicitările părţilor.

- În mod greşit, instanţa de apel a făcut aplicarea retroactivă a Metodologiei publicate în M. Of. prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010, respectiv a aplicat această Metodologie şi pentru perioada octombrie 2007 - aprilie 2010, cu toate că a intrat în vigoare din data de 13 mai 2010.

Astfel, deşi numai în Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010 se face vorbire, la art. 5 lit. a) pct. e, de alocaţiile sau alte finanţări bugetare destinate subvenţionării preţului biletelor spectacolului, concertului sau manifestării artistice, instanţa de apel a extins în mod nelegal aceste prevederi şi pentru perioada octombrie 2007 - aprilie 2010, deşi pentru acea perioadă erau în vigoare dispoziţiile cuprinse în Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, care nu cuprindea asemenea dispoziţii.

Argumentul instanţei de apel, în sensul că enumerarea veniturilor de la pct. 6 lit. a) din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 nu este una limitativă nu are temei legal: dacă abia prin a doua Metodologie publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010 se introduc dispoziţii privind alocaţiile sau alte finanţări bugetare destinate subvenţionării preţului biletelor spectacolului, concertului sau manifestării artistice, este clar faptul că, prin această menţiune expresă, se are în vedere completarea dispoziţiilor Metodologiei anterioare şi astfel, nu se poate ca această prevedere să fie aplicată retroactiv.

- Interpretarea extinsă dată noţiunilor de venituri obţinute din comunicare publică şi de venituri din subvenţii relevă interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 8/1996 şi a Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010.

Astfel, instanţa de apel a interpretat în mod eronat art. 131¹ alin. (1) lit. f) şi alin. (2) din Legea 8/1996, deoarece în alin. (2) se lămureşte înţelesul veniturilor obţinute din activitatea care utilizează repertoriul ce face obiectul negocierii, prin exemplele oferite, şi anume: „.radiodifuzare, retransmitere prin cablu sau comunicarea publică.”, în timp ce alin. (1) este clar formulat, stabilind că veniturile obţinute de utilizatorii care folosesc repertoriul ce face obiectul negocierii sunt doar veniturile obţinute din activitatea de radiodifuzare, retransmitere prin cablu sau comunicare publică, şi nu orice fel de venituri obţinute de către utilizator.

Per a contrario, nu se pot introduce forţat şi alte venituri ale utilizatorilor, altele decât cele care sunt obţinute de către aceştia prin activitatea de radiodifuziune, retransmitere cablu sau prin comunicarea publică a spectacolelor.

Legiuitorul a instituit ca limită pentru stabilirea bazei de remuneraţii pentru drepturile de autor de opere muzicale, veniturile obţinute din activitatea utilizatorului, în cazul C. Bucureşti, fiind comunicarea publică, în sensul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, deci veniturile obţinute exclusiv din preţul biletului încasat pentru spectacol, caietele program vândute, materiale promoţionale, publicitate şi nicidecum alte venituri.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel a omis faptul că subvenţiile sunt acordate acestuia înainte de momentul efectuării oricărei comunicări publice şi cu destinaţii clare, stabilite de către Primăria Municipiului Bucureşti, ce nu pot fi utilizate cu alte scopuri decât cele stabilite prin Bugetul anual al Teatrului - buget care este stabilit şi aprobat de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

C. Bucureşti este un serviciu public de cultură, organizat ca instituţie publică de cultură de interes local, persoană juridică de drept public, finanţată din venituri proprii şi în completare din subvenţii de la bugetul local al Municipiului Bucureşti.

Bugetul anual este aprobat de către ordonatorul principal de credite - Municipiul Bucureşti şi este defalcat pe titluri, articole şi alineate de clasificaţie bugetară, fără a include în niciun articol „cheltuieli privind subvenţionarea preţului biletelor”. Subvenţiile acordate de către Municipiul Bucureşti au o destinaţie deja stabilită, prin bugetul aprobat, şi anume: cheltuieli de personal (salarii şi contribuţii); bunuri şi servicii (furnituri birou, materiale curăţenie, utilităţi, reparaţii curente, obiecte de inventar, pregătire profesională, protecţia muncii, alte cheltuieli cu bunuri şi servicii); cheltuieli de capital (investiţii în mijloace fixe şi clădiri), nicidecum pentru acoperirea unei părţi din preţul biletelor.

Respectarea cuantumului şi a destinaţiei cheltuielilor acoperite de către subvenţii este obligatorie, după cum rezultă din dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, potrivit cărora „nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare”, precum şi din art. 307 N.C.P. ce reglementează infracţiunea de deturnare de fonduri.

Prin interpretarea prevederilor legale făcută de instanţa de apel, s-ar degenera însăşi intenţia legiuitorului de protecţie a drepturilor compozitorilor, aşa cum a apreciat şi prima instanţă, transformând remuneraţia cuvenită într-un impozit sau taxa indirectă.

Recurentul a mai susţinut că este eronată aprecierea instanţei de apel în sensul că enumerarea din Titlul II pct. 6 al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 nu este una limitativă şi astfel, se pot introduce orice alte venituri, inclusiv subvenţiile.

În primul rând, instanţa de apel a interpretat dispoziţiile pct. 6 din Titlul II lit. a) din această Metodologie fără a ţine seama de limitările impuse de către art. 131¹ pct. 2 din Legea nr. 8/1996, deci, acordând putere legislativă definitorie unui act care este subsidiar înseşi legii de organizare şi funcţionare, lărgind peste voinţa legiuitorului înţelesul „veniturilor” avute în vedere la momentul formulării textului legal.

Chiar interpretând gramatical şi logic noţiunea veniturilor, aşa cum sunt enumerate la pct. 6 din Titlul II lit. a) din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, se deduce faptul că acestea sunt legate în mod direct de activitatea de comunicare publică şi anume vânzare bilete, publicitate, vânzare programe, vânzare materiale promoţionale, deci, se supun dispoziţiilor generale ale legii, ceea ce nu se poate aplica şi veniturilor obţinute din subvenţii, deoarece acestea nu au natura unor venituri obţinute din „vânzarea” produsului finit şi anume a spectacolelor de teatru, ci sunt acordate anterior producerii oricărui spectacol, pentru a susţine anumite cheltuieli care nu reprezintă o diferenţa preţ-tarif a biletelor de spectacol.

În acest sens este şi răspunsul dat de către Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Buget prin adresa în care se precizează clar că „pentru subvenţii diferenţa preţ și tarif sunt cuprinse sume numai pentru preţul biletului de călătorie RA M. SA şi furnizarea energiei termice pentru populaţie către RA N. SA”.

În al doilea rând, pentru a argumenta faptul că veniturile obţinute din subvenţii sunt legal introduse în baza de calcul a remuneraţiilor, instanţa de apel dă o interpretare greşită noţiunii de subvenţie, pe baza definiţiei generale a subvenţiilor din Ordinul Ministerul  Finanțelor Publice nr. 3055/2009, abrogat la data de 1 ianuarie 2015.

Or, acest act normativ nu se aplică C., mai mult, în domeniul contabilităţii, există mari diferenţe între contabilitatea aplicată societăţilor comerciale şi cea aplicată instituţiilor publice, totodată există diferenţe între natura şi destinaţia subvenţiilor date de către bugetul de stat şi/sau bugetul local.

- În mod greşit, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor Ordinului Ministerul  Finanțelor Publice nr. 3055/2009, cu toate că C. nu face parte dintre entităţile juridice limitativ prevăzute în cuprinsul actului.

Deşi instanţa de apel a interpretat noţiunea de subvenţie doar în lumina dispoziţiilor acestui ordin, a ignorat că acesta nu este aplicabil, deoarece prevede regulile generale contabile în conformitate cu directivele europene aplicabile, conform dispoziţiilor art. 2 pct. 1, numai entităţilor expres menţionate la pct. 1 alin. (3), anume: societăţilor comerciale; societăţilor/companiilor naţionale, regiilor autonome, institutelor naţionale de cercetare şi dezvoltare; societăţilor cooperative şi celorlalte persoane juridice care, în baza legilor speciale de organizare, funcţionează pe principiile societăţilor comerciale; subunităţilor fără personalitate juridică, cu sediul în România, care aparţin persoanelor juridice cu sediul sau domiciliul în România; subunităţilor fără personalitate juridică, cu sediul în străinătate, care aparţin persoanelor prevăzute la lit. a) - e), cu sediul sau domiciliul în România; subunităţilor din România, care aparţin unor persoane juridice cu sediul sau domiciliul în străinătate, în condiţiile prevăzute de prezentele reglementari.

Instanţa de judecată compară din punct de vedere economic situaţia unei instituţii publice care este subvenţionată din bugetul local, cum este cazul C. sau al unor teatre finanţate din bugetul de stat (ex. Teatrul Naţional Bucureşti) şi teatrele private, neţinând cont de statutele diferite ale celor două forme de organizare economică, precum şi de scopul final al actului artistic cultural oferit.

C. este subvenţionat de către Municipiul Bucureşti, care este ordonatorul principal de credit şi care coordonează destinaţia subvenţiilor date prin însuşi bugetul, aprobat în prealabil.

Municipiul Bucureşti este titularul dreptului de proprietate asupra clădirilor unde C. îşi desfăşoară activitatea, astfel că o parte din subvenţiile date au ca destinaţie prestabilită şi precisă întreţinerea acestora (incluzând reparaţii şi investiţii).

Apoi, Municipiul Bucureşti aprobă C. anual Statul de funcţiuni, prin care impune C. numărul de salariaţi şi cuantumul salariilor acestora pentru desfăşurarea activităţii teatrului. Ca urmare a acestui fapt, un anumit procent din subvenţiile acordate este destinat plaţii salariilor, conform art. 47 alin. (3) din Legea nr. 500/2002.

Deci, C. nu poate decide câte săli de spectacole să aibă la dispoziţie, câte birouri şi ce cheltuieli să aloce reparaţiilor şi întreţinerii acestora, nu poate decide numărul de angajaţi sau cuantumul salariilor şi nici taxele şi contribuţiile aferente acestora, cum ar face un teatru privat, care are libertatea absolută a organizării activităţii sale.

C. Bucureşti are doar rolul de administrator al sălilor date spre folosinţa gratuită de către Municipiul Bucureşti, cel din urmă acordând prin subvenţii resursele necesare pentru acoperirea cheltuielilor cu reparaţii, întreţinere, salarii.

Contrar aprecierii instanţei de apel, nu pot fi atribuite realizării spectacolului subvenţiile acordate pentru reparaţia şi întreţinerea sălilor de spectacol sau cele acordate pentru plata salariilor, iar textul de lege incident face referiri la cheltuielile de realizare a spectacolului şi nicidecum la cheltuielile de întreţinere, reparaţii şi salarii.

- Hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 14, 29 și 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.

În situaţia în care legea interzice expres utilizarea subvenţiilor acordate pentru titlurile şi articolele clar prevăzute în buget: cheltuieli de personal (salarii şi contribuţii), bunuri şi servicii (furnituri birou, materiale curăţenie, utilităţi, reparaţii curente, obiecte de inventar, pregătire profesională, protecţia muncii, alte cheltuieli cu bunuri şi servicii), cheltuieli de capital (investiţii în mijloace fixe şi clădiri), pentru finanţarea altor cheltuieli, nu poate fi acceptat că un procent de 5% (conform Metodologiei aprobate prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010) din totalul bugetului C. pe un an constituie dreptul autorilor operelor muzicale utilizate în spectacole.

Bugetul C. este structurat pe venituri şi cheltuieli. Deşi în categoria veniturilor sunt incluse şi subvenţiile acordate de la bugetul local, acestea nu au ca destinaţie subvenţionarea preţului biletelor.

Veniturile realizate de către C. sunt obţinute numai din vânzarea biletelor de spectacole, vânzarea caietelor program sau vânzarea de spectacole, după caz. C. nu realizează profit, nu desfăşoară activităţi economice, nu este plătitor de T.V.A.

Toate operaţiunile de plăţi şi încasări ale C. respecta prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, ale Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale şi ale Legii contabilităţii nr. 82/1991.

Valoarea cheltuielilor efectuate nu poate depăşi limita cheltuielilor aprobate pe titluri, articole şi alineate, aşa cum sunt prevăzute în buget. Din punct de vedere economic, subvenţiile nu pot fi încadrate decât în secţiunea de venituri, deoarece acestea nu pot fi considerate cheltuieli, dar acest lucru nu înseamnă că destinaţia ori natura juridică a subvenţiilor acordate poate fi alta decât cea a cheltuielilor.

Chiar Ordinul Ministerul Finanțelor Publice nr. 3055/2009 - cu toate că este aplicabil altor instituţii, aşa cum este precizat prin înseşi dispoziţiile sale -, prevede în art. 236 alin. (1) faptul că „subvenţiile se recunosc, pe o bază sistematică, drept venituri ale perioadelor corespunzătoare cheltuielilor aferente pe care aceste subvenţii urmează să le compenseze.” Deci, subvenţia este dată pentru acoperirea unei cheltuieli nominale, determinată anterior acordării subvenţiei.

Conform acestei prevederi, dacă în bugetul C. ar exista un articol care să prevadă subvenţiile acordate pentru cheltuiala reprezentând diferenţa de preţ bilet, aprecierea instanţei de apel ar fi fost corectă. Altfel, nu poate fi admis faptul că subvenţia dată pentru administrarea unui bun care aparţine instituţiei care acordă subvenţia şi pentru acoperirea salariilor personalului ce este impus prin Statul de funcţiuni, aprobat de către entitatea ce acordă subvenţia, poate fi inclusă în baza de calcul a remuneraţiilor pentru drepturile de autor.

Instanţa de apel a omis toată această subdivizare a veniturilor pe categorii, fiecare cu destinaţia şi natura juridică proprie şi a dat o turnură greşită, aplicând dispoziţiile art. 256 alin. (1) lit. d) din Anexa Ordinului Ministerul Finanțelor Publice nr. 3055/2009 prin care veniturile din exploatare cuprind: venituri din subvenţii de exploatare, reprezentând subvenţiile pentru acoperirea diferenţelor de preţ şi pentru acoperirea pierderilor, precum şi alte subvenţii de care beneficiază entitatea.

Recurentul a precizat că, dacă ar fi aprecierea instanţei privind includerea subvenţiilor în baza de calcul ar fi corectă, ar rezulta faptul că C., instituţie publică de cultură ce are ca scop afirmarea identităţii culturale naţionale, promovarea pe plan naţional şi internaţional a valorilor artistice autohtone şi universale din domeniul artelor spectacolului, creşterea accesului publicului la spectacole şi concerte trebuie să achite către A. - B. o valoare de 1.079 de ori mai mare decât un cazinou, situaţie ce nu a fost avută în vedere prin Legea nr. 8/1996.

Recurentul a arătat, totodată, că, deşi nu constituie un motiv de recurs prevăzut de art. 304 C. proc. civ., este relevant faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de calculele expertizei contabile dispuse pentru lămurirea tuturor aspectelor - expertiză care s-a modificat în mod repetat, în urma obiecţiunilor formulate de către părţi, ajungând la cinci rapoarte completate - şi a pronunţat hotărârea pe baza calculelor proprii (783.223,76 lei), care deşi sunt argumentate, sunt net superioare celor ale expertului (526.801 lei) pentru cazul în care se includeau şi subvenţiile în baza de calcul.

În măsura în care instanţa de apel nu era lămurită prin raportul de expertiza, ar fi trebuit în virtutea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A. - B. A. - B.), criticile formulate vizează neacordarea despăgubirilor reprezentând remuneraţie pretins cuvenită autorilor de opere muzicale comunicate de către pârâtul C. în 8 spectacole, respectiv: „O scrisoare pierdută”, „Revizorul”, „Leonce şi Lena”, „Ioana şi focul”, „Femeia care şi-a pierdut jartierele”, „Cântăreaţa cheală”, „Lecţia” şi „Casa Zoikăi”.

Instanţa de apel a eliminat din baza de calcul a remuneraţiei veniturile aferente acestor spectacole, deoarece pârâtul C. a încheiat în mod direct contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale cu autorii, astfel încât nu mai este posibilă o nouă gestiune, prin intermediul organismului de gestiune colectivă, chiar dacă gestiunea colectivă a dreptului de comunicare publică a operelor muzicale este una obligatorie (art. 123¹ alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996).

Se impune a se observa, cu titlu preliminar, că susţinerile recurentei - reclamante, astfel cum rezultă din argumentarea criticilor privind încălcarea legii de către instanţa de apel, sunt contradictorii.

Astfel, pe de o parte, s-a pretins că, în cazul existenţei contractelor directe, este evident caracterul licit al utilizării operelor muzicale de către terţul cesionar, nefiind necesară o autorizare suplimentară a comunicării publice din partea organismului de gestiune colectivă, însă autorul cedent are dreptul la o remunerare corespunzătoare, drept pe care îl poate exercita prin intermediul organismului de gestiune colectivă, pentru eventuala diferenţă între preţul cesiunii şi remuneraţia cuvenită în baza legii, dacă disproporţia dintre acestea este evidentă, astfel cum prevede art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut că aprecierea instanţei de apel în sensul că autorii pot încheia contracte directe cu utilizatorul operei pentru dreptul de comunicare publică chiar şi în cazul în care, potrivit legii, gestiunea colectivă este obligatorie, precum în speţă, decurge din interpretarea greşită a prevederilor art. 123¹ din Legea nr. 8/1996.

Contradicţia relevată de susţinerile menţionate rezidă în infirmarea posibilităţii gestionării individuale a drepturilor patrimoniale de autor în ipoteza gestiunii colective obligatorii, dar în acelaşi timp, în acceptarea unei opţiuni a titularului dreptului între gestiunea individuală şi cea colectivă, chiar atunci când aceasta din urmă este obligatorie, potrivit legii, caz în care intervenţia organismului de gestiune colectivă poate avea loc pentru obţinerea unei remuneraţii corespunzătoare a autorului.

În acest context, argumentele recurentei se exclud, deoarece pornesc de la premise contrare, anume ignorarea, după caz, luarea în considerare a contractelor de cesiune.

Întrucât prin ambele teze în susţinerea cărora au fost înfăţişate argumentele arătate anterior se denunţă încălcarea legii de către instanţa de apel, urmează a fi analizate toate argumentele expuse, ţinându-se cont de premisa şi de finalitatea fiecăruia.

În ceea ce priveşte raportul dintre gestiunea individuală şi cea colectivă a drepturilor patrimoniale de autor, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că încheierea de contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale între titularul drepturilor şi utilizator înlătură posibilitatea recurgerii la gestiunea colectivă, prin intermediul organismului de gestiune colectivă, chiar atunci când aceasta este reglementată de legiuitor ca fiind obligatorie (cum este cazul comunicării publice de opere muzicale, prevăzut de art. 123¹ alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996).

Se impune o primă precizare: din conţinutul contractelor de cesiune, se observă că, pentru 7 dintre cele 8 spectacole în discuţie, au fost încheiate cesiuni neexclusive privind dreptul de utilizare a operei muzicale (astfel cum enumerate în art. 13 din Legea nr. 8/1996), în timp ce, pentru un spectacol, dreptul de utilizare a operei a fost cedat cu caracter exclusiv (pentru piesa „Revizorul”, conform contractului aflat la fila 55, vol. I dosar apel).

În aprecierea raportului dintre gestiunea individuală şi cea colectivă a drepturilor patrimoniale de autor, instanţa de apel nu a făcut vreo distincţie din perspectiva caracterului exclusiv ori neexclusiv al cesiunii şi nu a analizat dacă, prin cesiunea exclusivă, cesionarul a devenit chiar titularul dreptului de a autoriza sau de a interzice actele de folosire a operei menţionate în art. 13 din lege sau a devenit doar titularul dreptului de utilizare, prevăzut expres în contract.

Distincţia relevată de dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 8/1996, care reglementează cesiunea exclusivă şi neexclusivă, prezintă importanţă în planul exercitării drepturilor patrimoniale de autor, deoarece cesiunea exclusivă a drepturilor patrimoniale excede unei simple gestiuni individuale a drepturilor patrimoniale, care constă în autorizarea unui terţ pentru utilizarea operei, fiind echivalentă unei vânzări a drepturilor, în condiţiile convenite.

În acest caz, cesionarul nu deţine doar dreptul de utilizare a operei, cu autorizarea titularului, ci dobândeşte el însuşi dreptul de a autoriza sau de a interzice actele de folosire a operei menţionate în art. 13 din Lege. Aşadar, atunci când cesionarul foloseşte el însuşi opera, nu este vorba despre utilizarea de către un terţ care are nevoie de o autorizare în acest sens, ci despre utilizarea de către titularul însuşi, care nu este compatibilă cu acte de gestiune, fie individuală, fie colectivă. Autorizarea actelor de utilizare, ce reprezintă esenţa gestiunii, respectiv a exercitării drepturilor patrimoniale, poate privi doar acte ale terţilor.

Din această perspectivă, se poate reţine o gestiune individuală doar în cazul în care autorul a autorizat folosirea de către un terţ şi a încasat remuneraţia aferentă, conservând dreptul de a autoriza sau de a interzice actele de folosire a aceleiaşi opere, conform art. 39 alin. (5) din Legea nr. 8/1996.

În speţă, instanţa de apel a considerat că, prin toate cele 8 contracte de cesiune, autorii au gestionat individual drepturile, iar reglementarea prin lege a gestiunii colective obligatorii nu conduce la pierderea dreptului autorilor de a autoriza utilizarea drepturilor lor prin contracte individuale. Aşadar, a apreciat că este incidentă ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (5) din Lege.

În aceste condiţii, nu se impune examinarea distinctă a efectelor cesiunii în privinţa contractului ce menţionează o cesiune exclusivă - cu atât mai mult cu cât nu s-au formulat susţineri separate pe acest aspect prin motivele de recurs -, observându-se că, prin prisma celor expuse anterior, o asemenea analiză ar fi, oricum, favorabilă pârâtului, din moment ce ar fi urmat să fie considerat mai mult decât un terţ utilizator, respectiv chiar titularul drepturilor patrimoniale de autor.

În ceea ce priveşte imposibilitatea exercitării gestiunii individuale în cazul în care gestiunea prin intermediul organismului de gestiune colectivă este obligatorie, legea dreptului de autor nu conţine vreun text de lege care să prevadă în mod expres un asemenea efect al gestiunii colective obligatorii (de altfel, nu există nici măcar o definiţie a gestiunii colective obligatorii), iar normele existente nu permit concluzia susţinută de către recurentă, care este rezultatul interpretării greşite a acestora.

Potrivit dispoziţiilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, „Titularii dreptului de autor şi ai drepturilor conexe îşi pot exercita drepturile recunoscute prin prezenta lege în mod individual sau, pe bază de mandat, prin organismele de gestiune colectivă, în condiţiile prezentei legi.”

Gestiunea colectivă obligatorie, reglementată pentru ipotezele prevăzute de art. 123¹ alin. (1) din lege (din care face parte şi dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, ce interesează în speţă), se realizează tot pe bază de mandat.

Diferenţa dintre această formă de gestiune şi gestiunea colectivă facultativă (în cazurile din art. 123² al Legii nr. 8/1996) rezidă în modul de acordare a mandatului, anume prin manifestarea de voinţă a titularului, în cazul gestiunii facultative, şi în baza legii, în cazul gestiunii obligatorii (potrivit art. 123¹ alin. (3), „organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat”). Nu este, astfel, fondată susţinerea recurentei în sensul că, în realitate, distincţia ar fi dată de exercitarea dreptului de opţiune al autorului, posibilă doar în cazul gestiunii facultative.

În niciunul dintre cazuri, nu este exclusă gestiunea individuală, deoarece art. 123 alin. (1) prevede posibilitatea efectuării acesteia ca o alternativă la gestiunea colectivă (introdusă prin conjuncţia „sau”), fără a distinge în privinţa diferitelor forme ale acesteia din urmă, gestiunea individuală fiind posibilă, ca opţiune a titularului, în toate cazurile.

Art. 123¹, ce reglementează cazurile în care gestiunea colectivă este obligatorie, nu conţine o derogare de la art. 123 alin. (1) sub aspectul restrângerii sau chiar al imposibilităţii exercitării drepturilor patrimoniale de către titularul însuşi, astfel cum susţine recurenta, ci doar explicitează condiţiile de acordare a mandatului, la fel ca şi art. 123² în cazul gestiunii colective facultative.

Dacă s-ar fi intenţionat o derogare de la regula dreptului de opţiune a titularului în cazul gestiunii colective obligatorii, acest lucru ar fi fost prevăzut în mod explicit, dat fiind că derogarea trebuie să fie expresă. Or, nu a fost inserată vreo prevedere contrară, menţionându-se doar natura de mandat legal (potrivit art. 123¹ alin. (3), „organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat”).

Raţiunea acestui tip de gestiune este aceea a înlesnirii exercitării drepturilor în cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către autor (sau de un alt titular al drepturilor). Este vorba, aşadar, despre o dispoziţie legală favorabilă titularilor de drepturi, care trebuie interpretată ca atare, în raport de finalitatea urmărită la edictarea sa.

Legiuitorul a prezumat (prin art. 123¹ alin. (1)) că anumite drepturi nu pot fi gestionate individual, în sensul că, date fiind natura operei şi modalităţile tehnice în care aceasta poate fi utilizată de către terţi, titularul nu ar fi în măsură să autorizeze pe fiecare utilizator în parte şi să colecteze remuneraţia cuvenită.

Imposibilitatea avută în vedere de către legiuitor este una de fapt, care nu poate fi asimilată cu o interdicţie legală de exercitare individuală a drepturilor, cu atât mai mult cu cât, după cum s-a arătat, nu există o normă conţinând o asemenea interdicţie. Titularul dreptului poate proba că a fost în măsură, în fapt, să exercite dreptul de a autoriza utilizarea operei de către un anume terţ, astfel încât să nu fie nevoie să se activeze mecanismul gestiunii colective, în cadrul căruia organismul de gestiune colectivă să acţioneze în baza mandatului legal.

Se observă, din susţinerile referitoare la natura juridică a gestiunii colective (implicit, a celei obligatorii), astfel cum este reglementată în Legea nr. 8/1996, că recurenta infirmă caracterul de mandat şi nu exclude că drepturile patrimoniale de autor intră în patrimoniul organismului de gestiune colectivă, din moment ce legea îi permite acestuia exercitarea lor, întocmai ca titularul.

Contrar susţinerilor recurentei, gestiunea colectivă funcţionează pe baza reprezentării autorului în exercitarea drepturilor patrimoniale, ceea ce înseamnă că, în absenţa unor norme derogatorii, sunt incidente dispoziţiile C. civ. referitoare la contractul de mandat.

Astfel, în art. 123 alin. (1), citat anterior, legiuitorul face în mod expres referire la mandat, atunci când prevede exercitarea drepturilor prin organismele de gestiune colectivă, însemnând că reprezentarea titularilor este de esenţa gestiunii colective. Aceasta vizează efectuarea actelor de gestiune menţionate în art. 130 din lege, printre care acordarea de autorizaţii neexclusive utilizatorilor, colectarea sumelor datorate de utilizatori şi repartizarea lor între titularii de drepturi, potrivit prevederilor din statut.

Nicio dispoziţie din lege nu permite o apropiere de contractul de fiducie, în condiţiile în care, prin definiţie, fiducia presupune transferul unor drepturi patrimoniale către fiduciar (nu s-a susţinut că în dreptul elveţian, pretins a fi reprezentat sursa de inspiraţie a elaborării Legii nr. 8/1996, noţiunea ar avea o altă semnificaţie). Or, art. 123 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 interzice în mod expres cesionarea drepturilor patrimoniale ale titularilor de drepturi de autor sau de drepturi conexe către organismele de gestiune colectivă şi nici nu există vreun alt text din lege care să prevadă că, prin exercitarea gestiunii colective, drepturile patrimoniale de autor ar intra, indiferent cu ce titlu, în patrimoniul organismului de gestiune colectivă.

Faţă de considerentele expuse, urmează a fi înlăturate susţinerile vizând pretinsa încălcare a legii de către instanţa de apel, în legătură cu imposibilitatea exercitării gestiunii individuale de către titularii de drepturi patrimoniale de autor.

Se constată, de asemenea, că sunt nefondate criticile referitoare la aplicarea prevederilor art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora „în cazul unei disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei.”

După cum s-a arătat deja, prin aceste susţineri, recurenta acceptă valabilitatea autorizării individuale date terţului utilizator, prin încheierea contractelor de cesiune, şi chiar valabilitatea încasării de către autor a remuneraţiei convenite cu cesionarul (aşadar, nu s-a mai susţinut teza interdicţiei legale a gestiunii individuale), dar pretinde că este îndreptăţită, în baza mandatului legal şi în aplicarea art. 43 alin. (3) din lege, să colecteze de la utilizator eventuala diferenţă între preţul cesiunii şi remuneraţia cuvenită în baza legii, dacă disproporţia dintre acestea este evidentă.

După cum rezultă din prevederile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, citat anterior, gestiunea colectivă a drepturilor patrimoniale este o alternativă la gestionarea drepturilor de către titularul însuşi, ceea ce înseamnă că cele două modalităţi nu pot fi exercitate simultan ori succesiv. Astfel, din moment ce titularul drepturilor patrimoniale conservă dreptul de opţiune între gestiunea individuală şi cea colectivă în ipoteza din speţă, exercitarea primeia de către titularul însuşi împiedică intervenţia ulterioară a organismului de gestiune colectivă în scopul colectării remuneraţiei pentru aceeaşi utilizare a operei.

Pe de altă parte, art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 se aplică exclusiv în raportul juridic născut din contractul de cesiune între titular, în calitate de cedent, şi utilizator, ca cesionar, astfel încât doar titularul poate solicita „revizuirea contractului” sau „mărirea convenabilă” a remuneraţiei, în termenii normei. Într-un asemenea raport juridic, ce interesează exclusiv gestiunea individuală, nu operează reprezentarea, în baza legii, prin organismul de gestiune colectivă, deoarece normele din art. 123 şi următoarele din lege au în vedere mandatul pentru exercitarea gestiunii colective.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul reclamantei A. - B. ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

2. În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâtul C., se reţin următoarele:

Criticile formulate au vizat atât capătul principal de cerere din acţiunea introductivă, având ca obiect plata remuneraţiilor cuvenite autorilor de opere muzicale pentru comunicarea publică a acestor opere de către pârâtă în cadrul spectacolelor de teatru în perioada octombrie 2007 - decembrie 2010, cât şi cererea accesorie având ca obiect plata penalităţilor de întârziere aplicate remuneraţiilor restante.

În ceea ce priveşte criticile vizând capătul principal de cerere, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că toate argumentele expuse în cadrul acestui motiv de recurs tind la excluderea din baza de calcul a remuneraţiei a subvenţiilor bugetare, faţă de încălcarea sau aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, decurgând din: aplicarea retroactivă a Metodologiei publicate în M. Of. prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010; interpretarea greşită a noţiunilor de „venituri obţinute din comunicare publică” şi de „venituri din subvenţii”; aplicarea greşită în cauză a Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. x/2009; încălcarea prevederilor Legii finanţelor publice.

Nu pot fi primite susţinerile recurentei referitoare la aplicarea Metodologiei privind remuneraţiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice - astfel cum a fost publicată în M. Of. nr. 314 din 13 mai 2010 prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010 - şi în soluţionarea pretenţiilor reclamantei formulate pentru perioada octombrie 2007 - aprilie 2010.

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a arătat în mod explicit că baza de calcul a remuneraţiilor datorate de teatre pentru utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică în cadrul spectacolelor de teatru era reglementată, la momentul eliberării autorizaţiei de licenţă neexclusivă (29 ianuarie 2008), de Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, iar aceasta este aplicabilă în prezenta cauză în privinţa pretenţiilor formulate până în luna mai 2010, deoarece, după această dată, se aplică Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010.

Pentru spectacolele de teatru reprezentate în luna mai 2010 s-a considerat că sunt aplicabile Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010, întrucât nu s-a putut determina exact, pe baza înscrisurilor de la dosar, data la care a avut loc fiecare spectacol, însă criticile din recurs nu au vizat acest aspect.

Împrejurarea că instanţa de apel a inclus în baza de calcul a remuneraţiei datorate de către pârâtă subvenţiile bugetare şi pentru perioada octombrie 2007 - aprilie 2010 nu este consecinţa aplicării retroactive a Metodologiei în discuţie, ci a modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în vigoare, considerate a avea incidenţă în cauză, în legătură cu care recurenta a formulat critici distincte, ce urmează a fi examinate în continuare.

Potrivit pct. 6 din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, „Baza de calcul a remuneraţiilor procentuale o reprezintă, după caz: a) veniturile obţinute din vânzarea de bilete, publicitate, programe, materiale promoţionale, consumaţii etc.; b) bugetul de cheltuieli în cazul în care nu se obţin venituri din vânzarea de bilete, materiale promoţionale, consumaţii etc.” La pct. 7 se prevede o bază de calcul minimă în cazul spectacolelor la care accesul publicului se face pe bază de bilete, organizate în incinte (printre care şi săli de spectacole, grădini, stadioane etc.).

După cum rezultă din normele citate, baza de calcul a remuneraţiei cuvenite pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop lucrativ poate fi reprezentată fie de veniturile menţionate la lit. a) fie de cheltuielile pentru realizarea activităţii ce utilizează opere muzicale (detaliate la pct. 8). Atunci când utilizatorul a realizat venituri din activitatea de comunicare publică a operelor muzicale, este incidentă ipoteza de la pct. 6 lit. a), situaţie în care este exclusă recurgerea la reperul de calcul menţionat la lit. b). În ambele cazuri, însă, remuneraţia datorată nu se poate raporta la o bază de calcul mai mică decât cea prevăzută la pct. 7.

În speţă, instanţa de apel a constatat că pârâtul a obţinut venituri din utilizarea, prin comunicare publică, de opere muzicale în spectacolele de teatru reprezentate, iar criticile formulate în cauză vizează includerea subvenţiilor bugetare în sfera veniturilor care trebuie luate în considerare în ipoteza de la pct. 6 lit. a) (nu numai în perioada de aplicare a Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, ci şi în cea ulterioară, în care a fost aplicată Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010).

În acest context, se observă că instanţa de apel s-a raportat la expertiza efectuată în faza apelului de către expert Popescu Raluca, reflectată în raportul iniţial şi completările succesive, în care subvenţiile bugetare încasate de către pârât - în întreaga perioadă pentru care reclamanta a formulat pretenţii în prezenta cauză - au fost evidenţiate ca fiind venituri, iar acestea au acoperit în totalitate cheltuielile pârâtului efectuate pentru desfăşurarea activităţii de teatru în perioada iulie 2007 - decembrie 2010.

Potrivit expertului, în contabilitatea pârâtului nu s-a ţinut o evidenţă analitică a veniturilor pentru fiecare spectacol în parte, astfel încât repartizarea per spectacole a veniturilor s-a făcut în funcţie de numărul total de spectacole raportat fie la veniturile din bilete şi programe, sponsorizări, diverse (contul contabil), fie la totalitatea veniturilor pârâtului (cele din contul plus venituri pentru cheltuieli investiţii - cont  şi subvenţii - cont). Instanţa de apel a stabilit baza de calcul şi remuneraţia cuvenită pentru fiecare spectacol în parte prin raportare la totalitatea veniturilor pârâtului, din care a scăzut 6% din preţul biletelor (reprezentând timbru muzical şi taxa de cruce roşie), incluzând, aşadar, subvenţiile bugetare în baza de calcul a remuneraţiei.

Prin motivele de recurs, nu s-a criticat asimilarea subvenţiilor bugetare cu venituri, nici din punct de vedere fiscal şi nici contabil, ci doar includerea lor în baza de calcul a remuneraţiei datorate pentru comunicarea publică de opere muzicale, iar criticile astfel formulate sunt fondate, cu referire la întreaga perioadă pentru care s-au formulat pretenţiile din cauză.

În ceea ce priveşte perioada de timp în care se aplică Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, se constată că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că toate veniturile care conduc la realizarea spectacolului de teatru în care sunt utilizate opere muzicale trebuie incluse în baza de calcul a remuneraţiei cuvenite autorilor.

O asemenea concluzie nu poate fi formulată nici prin prisma termenilor în care este conceput textul de la pct. 6 lit. a) din Metodologie şi nici prin aplicarea altor dispoziţii legale în vigoare.

Astfel, pe lângă faptul că subvenţiile nu sunt expres menţionate, împrejurarea că enumerarea veniturilor de la pct. 6 lit. a) (citat mai sus) nu este una limitativă nu înseamnă că sfera acestora poate fi extinsă la orice venituri angajate în realizarea spectacolului în care se utilizează opere muzicale, deoarece o asemenea intenţie a legiuitorului ar fi trebuit prevăzută în mod explicit, ceea ce nu s-a întâmplat.

Pe de altă parte, trimiterea pe care instanţa de apel a făcut-o la prevederile art. 131¹ alin. (1) lit. f) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996 nu susţine concluzia arătată.

Este adevărat că, potrivit acestor norme, veniturile obţinute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul ce face obiectul negocierii (precum radiodifuzare, retransmitere prin cablu, comunicare publică) reprezintă un criteriu esenţial în negocierea metodologiilor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite titularilor de drepturi, dar se consacră în acest fel un principiu, a cărui transpunere în concret, în diferitele cazuri de utilizare de opere, este, însă, la latitudinea exclusivă a părţilor implicate în negociere, în ceea ce priveşte sfera veniturilor ce trebuie luate în considerare la stabilirea bazei de calcul a remuneraţiei.

Prin Legea nr. 8/1996 nu se explicitează noţiunea de „venituri obţinute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul”, iar această noţiune poate avea o semnificaţie restrânsă, cu referire strictă la activitatea ce reprezintă utilizarea propriu - zisă a operelor, sau mai amplă, în sensul includerii tuturor veniturilor utilizatorului din activitatea ce permite utilizarea operelor, atunci când aceasta din urmă nu epuizează întreaga activitate a utilizatorului sau nu reflectă specificul activităţii sale, ci doar are legătură cu aceasta ori atunci când se desfăşoară activităţi conexe celei prin care o operă este utilizată.

Date fiind multiplele semnificaţii, identificarea acestora în situaţii concrete se face de la caz la caz, în funcţie de termenii în care este reglementată în concret baza de calcul a remuneraţiei şi de finalitatea urmărită prin edictarea normei, cu atât mai mult cu cât nu este posibilă, în toate cazurile, determinarea veniturilor relevante, fără precizarea sferei de aplicare a normei din acest punct de vedere.

Astfel, de exemplu, în cazul utilizării prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de televiziune (conform Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 170/2007), nu numai că este enunţat principiul consacrat prin Legea nr. 8/1996, însă chiar se precizează că veniturile ce intră în baza de calcul sunt constituite „din totalitatea surselor financiare care susţin activitatea de radiodifuzare”, surse care sunt enumerate exemplificativ (printre care şi alocaţiile bugetare). De asemenea, în cazul utilizării prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune, în Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 432 din 07 decembrie 2006 se precizează că baza de calcul a remuneraţiei constă în „totalitatea veniturilor obţinute de utilizator din activitatea de radiodifuzare”, indicându-se asemenea venituri cu titlu exemplificativ.

În speţă, pct. a lit. a) din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 nu conţine o prevedere de principiu privind totalitatea veniturilor obţinute de utilizator din activitatea care utilizează repertoriul şi cu atât mai puţin una referitoare la totalitatea surselor financiare care susţin această activitate, pentru a include sumele de bani primite cu titlu de subvenţii bugetare.

Enumerarea conţinută în text are în vedere o anumită categorie de venituri, astfel încât includerea altora (ce este permisă, dat fiind că enumerarea nu este limitativă) nu poate viza decât venituri din aceeaşi categorie cu cele expres menţionate. După cum, în mod corect, s-a relevat prin motivele de recurs, este vorba despre venituri obţinute din „vânzarea” spectacolelor de teatru în care se utilizează opere muzicale, deoarece norma se referă la încasările din vânzarea de bilete, programe, vânzarea de publicitate a spectacolului.

Argumentul instanţei de apel în sensul că, prin excluderea subvenţiilor bugetare şi limitarea sferei veniturilor doar la încasările expres menţionate în text, s-ar ajunge ca baza de calcul a remuneraţiei să fie mai mică în cazul în care teatrul vinde bilete decât atunci când nu vinde bilete, prin aplicarea ipotezei de la pct. 6 lit. b) din Titlul II al Metodologiei, porneşte de la premisa greşită că bugetul de cheltuieli definit la pct. 8 - şi care reprezintă baza de calcul în situaţia în care utilizatorul nu realizează veniturile de la pct. 6 lit. a) - ar viza toate cheltuielile efectuate de teatru pentru realizarea spectacolului în care se comunică public opere muzicale. În realitate, după cum rezultă chiar din explicitarea noţiunii de „buget de cheltuieli”, sunt avute în vedere exclusiv cheltuielile ocazionate de utilizarea operei.

De asemenea, este greşit argumentul că s-ar crea o discriminare între teatrele care beneficiază de subvenţii bugetare şi cele nu beneficiază de acestea, prin prisma legăturii dintre subvenţii şi fixarea preţului biletelor.

În această din urmă situaţie se află doar companiile de spectacole ce reprezintă persoane juridice de drept privat, în sensul art. 3 lit. c) din O.G. nr. 21/2007 privind instituţiile şi companiile de spectacole sau concerte, precum şi desfăşurarea activităţii de impresariat artistic, deoarece instituţiile de spectacole, din categoria cărora face parte şi pârâtul C. Bucureşti, sunt persoane juridice de drept public, conform art. 3 lit. b) din ordonanţă şi care, toate, sunt finanţate din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale, astfel cum prevede art. 20 din ordonanţă (respectiv art. 10 din Legea nr. 504/2004, ce reprezenta reglementarea similară, în vigoare la data publicării Metodologiei).

Or, nefiind vorba despre situaţii comparabile din punctul de vedere al finanţării, nu se poate reţine existenţa unei discriminări în care s-ar afla persoanele juridice de drept privat faţă de cele subvenţionate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.

Această apreciere s-a bazat, de altfel, pe o premisă speculativă, aceea că teatrele care beneficiază de subvenţii stabilesc un preţ modic al biletelor, în timp ce companiile private sunt obligate să fixeze, în absenţa subvenţiilor, un preţ mai mare, pentru acoperirea cheltuielilor. Constatarea privind nivelul diferit al preţului biletelor nu a fost justificată şi, chiar dacă s-ar reţine că faptul reţinut este real, nu înseamnă că demonstrează, prin el însuşi, existenţa unei discriminări, cât timp un preţ mai mare al biletelor nu conduce în mod necesar la încasări mai mari şi, implicit, la o bază de calcul a remuneraţiei mai consistentă în cazul companiilor private, iar, pe de altă parte, nu se poate prezuma că, întotdeauna, cheltuielile unei companii private pentru realizarea spectacolelor se acoperă exclusiv din încasări, veniturile sale proprii putând avea mai multe surse, al căror nivel este imposibil de comparat cu cel al subvenţiilor bugetare primite de instituţiile publice.

Se observă, din decizia recurată, că subvenţiile încasate de pârât de la bugetul local, respectiv al Municipiului Bucureşti, au fost incluse în baza de calcul a remuneraţiei nu numai pentru argumentul că interesează toate veniturile care conduc la realizarea spectacolului de teatru în care sunt utilizate opere muzicale, ci şi pentru motivul că aceste subvenţii bugetare ar fi destinate subvenţionării preţului biletelor.

Este adevărat că, potrivit art. 5 pct. A lit. e) din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010, „alocaţiile sau alte finanţări bugetare destinate subvenţionării preţului biletelor spectacolului, concertului ori manifestării artistice” intră în mod expres în baza de calcul a remuneraţiei, astfel încât acestea ar putea fi luate în considerare pentru spectacolele de teatru în care s-au utilizat opere muzicale în perioada mai - decembrie 2010 (în care se aplică Metodologia menţionată), dacă sunt îndeplinite toate cerinţele de aplicare a normei.

Pentru perioada anterioară, însă, nu s-ar putea accepta o constatare asemănătoare, deoarece acest tip de subvenţii nu este prevăzut explicit în enumerarea de la pct. 6 lit. a) din Metodologia publicată în Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 şi nici s-ar putea considera că sunt venituri din aceeaşi categorie cu cele expres enumerate, asimilabile veniturilor obţinute din vânzarea biletelor.

În ceea ce priveşte perioada mai - decembrie 2010, în care se aplică Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010, se constată că nu este îndeplinită în cauză condiţia, expres prevăzută, ca finanţarea bugetară să aibă destinaţia de subvenţionare a preţului biletelor spectacolului.

Potrivit art. 21 din O.G. nr. 21/2007 privind instituţiile şi companiile de spectacole sau concerte, precum şi desfăşurarea activităţii de impresariat artistic, subvenţiile acordate de la bugetele locale sunt destinate finanţării cheltuielilor necesare funcţionării instituţiilor de spectacole sau concerte, respectiv pentru cheltuielile necesare realizării programului minimal anual prevăzut în contractul de management (lit. a)), cheltuielile necesare realizării proiectelor, altele decât cele din programul minimal (lit. b)), cheltuieli de personal (lit. c)), cheltuielile necesare pentru întreţinerea, reabilitarea şi dezvoltarea bazei materiale (lit. d).

Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale este aplicabilă şi bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele locale (conform art. 1 alin. (2) lit. b), precum pârâtul din cauză, iar în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (2) şi (4) din lege, „cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată” şi „nicio cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată, potrivit legii, şi dacă nu are prevederi bugetare şi surse de finanţare.”

Aşadar, este obligatorie respectarea destinaţiei cheltuielilor, astfel cum a fost prevăzută în buget, după cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs (chiar dacă s-a făcut referire la dispoziţii echivalente din Legea finanţelor publice nr. 500/2002, şi nu din cea a finanţelor publice locale, relevantă în raport de sursa de finanţare a pârâtului). Această regulă este, de altfel, expres prevăzută în art. 23 din Legea nr. 273/2006, potrivit căruia „Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate (…)”.

În cauză, rezultă că subvenţiile bugetare au avut destinaţia acoperirii cheltuielilor necesare funcţionării teatrului, conform art. 21 din O.G. nr. 21/2007, şi nu aceea de acoperire a eventualei diferenţe între costul real al biletelor spectacolelor şi preţul fixat, destinaţie care nu se regăseşte în bugetul instituţiei publice.

De altfel, o asemenea destinaţie bugetară nu este caracteristică bugetului instituţiilor publice de natura celor în care se încadrează pârâtul.

Din acest punct de vedere, instanţa de apel a făcut referire, în mod greşit, la Ordinul nr. 3055 din 29 octombrie 2009 emis de Ministerul Finanţelor Publice, ca reglementând veniturile din subvenţii de exploatare, destinate acoperirii diferenţelor de preţ. Acest act normativ, prin care s-au aprobat Reglementările contabile conforme cu directivele europene, a prevăzut expres că acestea se aplică de categoriile de persoane prevăzute la pct. 1 alin. (3) din reglementări, respectiv societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperative şi celelalte persoane juridice care, în baza legilor speciale de organizare, funcţionează pe principiile societăţilor comerciale şi subunităţi ale acestora, fără personalitate juridică. Pârâtul, ca instituţie publică, nu se regăseşte, în mod evident, printre aceste entităţi.

Bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele locale se supun, după cum s-a arătat deja, regulilor prevăzute de Legea finanţelor publice locale nr. 273/2006, iar potrivit art. 7, veniturile (printre care şi subvenţiile, conform art. 5 alin. (1) lit. c)) se includ în buget în totalitate, în sume brute, neputând fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume (cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte). Aşadar, nu ar putea fi acordate subvenţii, potrivit legii, pentru acoperirea unei diferenţe de preţ a biletelor, ci doar pentru acoperirea cheltuielilor necesare funcţionării instituţiei publice, în mod generic, în condiţiile O.G. nr. 21/2007.

Referirea din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010 la destinaţia subvenţiei bugetare nu poate avea în vedere decât destinaţia legală a facilităţii fiscale acordate, iar aceasta este, potrivit legii, aceea a finanţării cheltuielilor necesare funcţionării instituţiilor de spectacole sau concerte, motiv pentru care nu poate fi acceptat argumentul subvenţionării de fapt a preţului biletelor prin acordarea subvenţiilor bugetare.

În aceste condiţii, faţă de toate considerentele expuse, se constată că, în mod greşit, instanţa de apel a inclus subvenţiile bugetare în baza de calcul a remuneraţiei cuvenite autorilor operelor muzicale comunicate, pentru întreaga perioadă pentru care au fost formulate pretenţiile reclamantei din cauză, astfel încât recursul pârâtului C. Bucureşti este fondat şi va fi admis ca atare.

Înalta Curte nu va proceda, însă, la modificarea deciziei, astfel cum se preconizează prin motivele de recurs, deoarece nu pot fi valorificate calculele din raportul de expertiză la care face referire recurentul, în condiţiile în care acestea au fost efectuate şi pentru spectacole pentru care această instanţă de recurs a confirmat că pretenţiile reclamantei nu sunt întemeiate.

Astfel, se impune administrarea unei noi expertize contabile (ori chiar a unui supliment la expertiza efectuată în faza apelului, în măsura în care şi părţile vor agrea această modalitate de administrare a probei), pentru determinarea remuneraţiei cuvenite autorilor de opere muzicale comunicate de către pârât în spectacolele de teatru reprezentate în perioada iulie 2007 - decembrie 2010, pornindu-se de la o bază de calcul conformă cu Metodologia aplicabilă în diferitele perioade de timp, după cum s-a confirmat prin prezenta decizie, în limitele în care pârâtul a criticat decizia de apel prin recursul declarat şi ţinându-se cont de sumele de bani achitate cu titlu de remuneraţie de către pârât.

Expertiza urmează a avea în vedere toate spectacolele de teatru la care s-a raportat instanţa de apel, aspect ce a fost confirmat prin decizia de faţă, fiind exceptate, aşadar, doar cele 8 spectacole vizate de recursul reclamantei A. - B., dat fiind că, în privinţa celorlalte, pârâtul nu a formulat critici sub aspectul existenţei unei obligaţii de plată a remuneraţiei, ci doar din perspectiva bazei de calcul a acesteia.

Se va exclude, de asemenea, un procent de 6% din preţul biletelor (reprezentând timbru muzical şi taxa de cruce roşie), dat fiind că reclamanta nu a formulat recurs pe acest aspect.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat.

Rejudecând cererea accesorie având ca obiect plata penalităţilor de întârziere aplicate remuneraţiilor restante, instanţa de apel a stabilit că pârâtul ar datora asemenea penalităţi într-un cuantum de 2% pe zi de întârziere, cu toate că, după cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea C. Bucureşti la plata penalităţilor în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere. Prima instanţă a dispus obligarea pârâtului la penalităţi în cuantumul solicitat, fără ca reclamanta să declare apel pe acest aspect.

Mai mult, instanţa de apel a constatat că ambele Metodologii, aplicabile în diferitele perioade de timp pentru care s-au formulat pretenţii în cauză, prevăd un procent al penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere şi, cu toate că a făcut aplicarea acestora în privinţa momentului de la care penalităţile încep să curgă, a constatat, în mod greşit, obligaţia de plată în sarcina pârâtului într-un cuantum de 2%.

În aceste condiţii, se constată că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut atunci când a acordat penalităţi aferente remuneraţiilor datorate în cuantum de 2%, încălcând principiul disponibilităţii, ce guvernează procesul civil.

Întrucât dispoziţia de plată a penalităţilor a fost însoţită de menţionarea sumelor de bani ca fiind datorate de către pârât cu titlu de remuneraţie, la care s-ar aplica procentul de 2% pentru un anumit interval de timp, dar aceste sume de bani urmează, potrivit considerentelor expuse anterior, să fie recalculate pe baza unei expertize, se constată că nu este posibilă modificarea deciziei sub aspectul cuantumului penalităţilor de întârziere datorate, modul de soluţionare a cererii accesorii depinzând de soluţionarea cererii principale.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul pârâtului C. Bucureşti, va dispune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecare, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., fiind necesară administrarea probei cu expertiză contabilă, urmând a se ţine cont, cu ocazia rejudecării, de aspectele dezlegate prin prezenta decizie.

Rejudecarea va viza şi apelul declarat de reclamanta A. - B., chiar dacă recursul acesteia a fost respins ca nefondat, iar o parte dintre motivele de apel a făcut obiectul dezlegărilor din prezenta decizie, cu ocazia examinării recursului pârâtului, întrucât prin ambele apeluri s-au formulat critici împotriva aceleiaşi dispoziţii din hotărârea primei instanţe, astfel încât se impune soluţionarea concomitentă a apelurilor, nefiind posibilă casarea parţială a deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A - B., împotriva Deciziei nr. 146/A din 13 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâtul C. Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii, casează decizia recurată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea ambelor apeluri.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2015.