Decizia nr. 232/2016
Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei la data de 19 noiembrie 2014, sub nr. 28383, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., preşedinte al Sindicatului C., a solicitat obligarea acestuia la plata unor despăgubiri în cuantum de 1 leu, precum, şi la prezentarea de scuze publice faţă de reclamant şi reprezentanţii săi, atât la avizierele celor două sindicate, cât şi într-un cotidian central, având în vedere faptul că este împiedicat de pârât să îşi desfăşoare activitatea, prin acţiuni abuzive, injuste şi defăimătoare.
În drept, a invocat art. 1.349, 1357, 1527-1528 C. civ. şi art. 194 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 4102 din 31 martie 2015, pronunţată de Judecătoria Buzău, secţia civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.
Instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (1.) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă iegea nu prevede altfel, motiv pentru care, în raport de sediul pârâtului, respectiv mim. Roman.
În baza dispoziţiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman, jud. Neamţ.
Prin sentinţa civilă nr. 2578 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Judecătoria Roman, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu de instanţă, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, Judecătoria Roman a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie spre competentă soluţionare şi a suspendat judecata acţiunii până la soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
S-a reţinut că reclamanta a investit instanţa de judecată cu o acţiune personală, având ca obiect pretenţii, iar ca temei juridic răspunderea civilă delictuală. Fiind o acţiune personaiă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei este de ordine privată, ce se determină potrivit art. 107 C. proc. civ., în temeiul cărora competenţa aparţine instanţei în circumscripţia căreia domiciliază pârâtul, precum şi potrivit art. 113 alin. (6) C. proc. civ., în temeiul cărora este competentă sa judece cauza şi instanţa de la locui săvârşirii faptei ilicite sau de la locui unde s-a produs prejudiciul.
S-a mai constatat că pârâtul nu a formulat întâmpinare în Dosarul cu nr. xxx/200/2014, aflat pe rolul Judecătoriei Buzău, nu a depus alte precizări, prin intermediul cărora să invoce excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Buzău, nici nu s-a prezentat la primul termen de judecată în faţa instanţei, în vederea invocării acestei excepţii. Pârâtul nu a fost prezent la termenul din 17 martie 2015, în respectiva încheiere consemnându-se că acesta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, dar şi faptul că acesta a fost lipsa, fund prezent doar reprezentantul reclamantei.
Instanţa a reţinut că dreptul de a contesta alegerea reclamantului revenea exclusiv pârâtului în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., astfel încât invocarea excepţiei necompetenţei teritoriale de către Judecătoria Buzău nu poate determina schimbarea competenţei în favoarea Judecătoriei Roman, Judecătoria Buzău rămânând singura instanţă investită legal şi competentă teritorial în soluţionarea prezentei acţiuni.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine armatoarele:
Se constată, că, în cauza de faţă, instanţa a fost investită cu soluţionarea unei acţiuni personale, prin care reclamantul tinde la valorificarea unui drept personal, drept de creanţă corelativ obligaţiilor de a da, respectiv de a face, urmare a faptei ilicite a pârâtului.
Astfel, la data de 19 noiembrie 2014, reclamantul a sesizat Judecătoria Buzău cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 C. civ., prin care a solicitat instanţei să fie obligat pârâtul la plata unor despăgubiri în cuantum de 1 leu, precum şi la prezentarea de scuze publice, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de pârât.
Înalta Curte constată că în speţă este incidenţă norma înscrisă în art. 107 C. proc. civ., potrivit căreia" Cererea de chemare în judecata se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul dacă legea nu prevede altfel", precum şi cea cuprinsă în dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora „ în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente (...), instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.
Faţă de prevederile art. 129 alin. (1) şi alin. (2) pct. (3) C. proc. civ. rezultă că numai în cazurile prevăzute la art. 117-121 C. proc. civ., competenţa teritorială este exclusivă, per a contrario, în alte cazuri competenţa teritorială având caracter relativ, de ordine privată.
Cum, în speţă, este vorba despre o acţiune personală, ce nu se circumscrie cazurilor expres prevăzute de dispoziţiile art. 137-121 C. proc. civ., ci dispoziţiilor art. 107 şi 113 C. proc. civ., norma de competenţa teritorială aplicabila litigiului de faţă are caracter de ordine privată.
Totodată, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 107 şi art. 113 C. proc. civ., rezultă că, în materia răspunderii civile delictuale, competenţa este alternativă, revenind reclamantului dreptul de a alege între instanţe deopotrivă competente, de la domiciliul pârâtului, locul săvârşirii faptei, respectiv locul producerii prejudiciului.
Fiind vorba despre o normă de competenţă teritorială relativă, de ordine privată, nesocotirea ei putea fi invocată pe calea excepţiei de necompetenţă numai de către pârât, în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. respectiv doar prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
Înalta Curte reţine că, în cauză, a fost invocată excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Buzău de instanţa de judecată, din oficiu, la primul termen de judecată acordat în cauză, din 17 martie 2015, iar nu de pârât în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel, deşi instanţa a menţionat, în încheierea din 17 martie 2015, pronunţată de Judecătoria Buzău, faptul că pârâtul a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, în realitate, conform celor menţionate în practicaua încheierii, pârâtul nu a fost prezent ia prima zi de înfăţişare. De asemenea, din lucrările dosarului se constată că acesta nu a depus întâmpinare sau vreun alt înscris în care sa invoce excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei.
Prin urmare, cum pârâtul nu a depus întâmpinare, iar la prima zi de înfăţişare la care a fost legal citat, acesta nu s-a prezentat, invocarea excepţiei necompetenţei teritoriale de către Judecătoria Buzău nu poate avea drept consecinţă schimbarea competenţei în favoarea Judecătoriei Roman.
Pe cale de consecinţă, competenţa teritorială de judecare a cauzei în primă instanţă aparţine Judecătoriei Buzău, ca instanţă iniţial sesizată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGIl
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2016.