Decizia nr. 235/2016
Asupra conflictului de competenţă de faţa, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată Ia data de 28 ianuarie 2014, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIIl-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu SC B. SRL, anularea Deciziei nr. 86 din 28 octombrie 2014 emisă de către conducerea intimatei, de încetare a raporturilor de muncă, pe motive disciplinare, reintegrarea pe postul deţinut anterior concedierii, obligarea pârâtei la plata sumei de 804,07 lei, reprezentând drepturi salariale aferente lunii octombrie, obligarea pârâtei la plata tuturor drepturilor salariate ce se cuvin de la data emiterii deciziei până la reintegrarea în postul deţinut, la plata despăgubirilor pentru daunele morale suferite în cuantum de 10.000 lei, precum şi a tuturor sumelor cu titlu de bonus pentru camerele contractate prin mijlocirea activităţii sale, în cuantum de 1 euro/camera.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 39, art. 55-64, art. 78-80, art. 253 şi art. 266-269 C. muncii.
Prin sentinţa civilă nr. 6779 din 23 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetentei teritoriale invocată de reclamant, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.
Tribunalul a reţinut că litigiul de faţă izvorăşte din existenţa şi derularea între părţi a unor raporturi de muncă, motiv pentru care în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 269 C. muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 ce reglementează două criterii alternative de stabilire a competenţei teritoriale, reclamantul persoană fizică având dreptul să aleagă între instanţa de la domiciliul sau de la locul de muncă său de muncă.
Totodată, sub aspectul competenţei materiale, aparţine tribunalelor competenţa soluţionării cauzelor având ca obiect litigii de muncă, potrivit prevederilor art. 95 pct. 1) C. proc. civ., ca instanţe cu plenitudine de competenţă a tuturor cererilor ce nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe.
Faţă prevederile legale mai sus-enunţate, ce instituie o competenţă teritorială exclusivă, de la care nici părţile şi nici instanţa nu ar putea deroga, instanţa a reţinut că revine Tribunalului Constanţa competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei, ca instanţă de la domiciliul reclamantului, situat în municipiul Constanţa.
Prin sentinţa civilă nr. 3052 din 16 noiembrie 2015, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Constatând ivit conflict negativ de competenţă, instanţa a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre competentă soluţionare, precum şi suspendarea cauzei până la soluţionarea definitivă a conflictului de competenţă.
Tribunalul Constanţa a reţinut că, din interpretarea art. 269 C. muncii, coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este una alternativă, iar în temeiul art. 116 C. proc. civ., reclamantul este cel care face alegerea între instanţa de la locul de muncă al reclamantului şi instanţa de la locul domiciliului.
În cauza de faţă, domiciliul reclamantului este în Constanţa, iar locul de derulare a raporturilor de muncă este în Bucureşti, conform înscrisurilor depuse la. dosar de către pârâtă, aspect necontestat de către reclamant, motiv pentru care atât Tribunalul Constanţa cât şi Tribunalul Bucureşti, sunt deopotrivă competente în soluţionarea cauzei, reclamantul având alegerea între aceste două instanţe deopotrivă competente.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că, în cauză, instanţele au fost sesizate cu soluţionarea unui conflict individual de muncă.
În temeiul dispoziţiilor art. 1 lit. p) pct. 3) teza a II-a din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, sunt considerate conflicte individuale de muncă (...) „conflictele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale acestora".
În speţă, prin cererea formulată la data de 28 ianuarie 2014, reclamantul a solicitat anularea Deciziei nr. 86 din 28 octombrie 2014, emisă de către conducerea intimatei, de încetare a raporturilor de muncă pe motive disciplinare şi reintegrarea pe postui deţinut anterior concedierii, precum şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale ce i se cuvin de la data emiterii deciziei, până la reintegrarea în postul deţinut.
Deoarece reclamantul a solicitat, în principal, anularea unei decizii de concediere, rezultă că în cauză sunt incidente dispoziţiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă, inclusiv în ceea ce priveşte determinarea instanţei competente material şi teritorial să soluţioneze cererea de faţă.
Se reţine că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei teritoriale, dispoziţiile art. 269 C. muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.
Potrivit dispoziţiilor art. 269 din C. muncii (anterior art. 284 C.muncii). în forma în vigoare începând cu data de 1 martie 2003.
„(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform C. proc. civ.
(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".
De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de C. muncii, publicat în M. Of. nr. 322 din 1 mai 2011.
„Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".
Se constată că prin dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.
Înalta Curte mai reţine că art. 216 din Legea nr. 62/2001 prevede că:
„Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ."
Or, potrivit art. 116 C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".
Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, reclamantul are dreptul la alegere între instanţa de la locul unde îşi are domiciliul şi cea de la locul său de muncă, opţiunea reclamantului exercitându-se la momentul sesizării instanţei.
În cauza de faţă, domiciliul reclamantului este în Constanţa, conform menţiunilor din cererea de chemare în judecată, iar locul de derulare a raporturilor de muncă se afla în Bucureşti aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă, la filele 71-75, în Dosarul nr. xxx/3/2014 al Tribunalului Bucureşti, motiv pentru care atât Tribunalul Constanţa, cât şi Tribunalul Bucureşti, erau deopotrivă competente în soluţionarea cauzei.
Or, prin depunerea cererii de chemare în judecată îa Tribunalul Bucureşti, reclamantul şi-a exercitat dreptui de a alege între cele două instanţe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competenţa teritorială în favoarea instanţei de la locul său de muncă.
Pentru acest motiv faţă de prevederile art. 130 alin, (3) şi (4) C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti, ca primă instanţă sesizată de reclamant, nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului sau a oricărei alte părţi, declinarea competenţei în favoarea instanţei de la domiciliul reclamantului.
Faţă de cele anterior arătate revine Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2016.