Decizia nr. 2568/2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, Ia data de 23 noiembrie 2012, astfel cum a fost precizată Ia data de 13 martie 2013 şi prin concluziile scrise de la data de 25 martie 2013, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001, să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 175.161 euro (echivalent în lei la data plăţii), reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului al imobilului situat în Bucureşti, sector 2.
Prin încheierea de şedinţă din data de 23 aprilie 2013, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că dreptul reclamanţilor la acţiune s-a născut la momentul la care au fost evinşi.
Prin sentinţa civilă nr. 73 din 21 ianuarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis, în parte, acţiunea astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâtul la plata sumei de 84.166 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând preţul de piaţă al apartamentului al imobilului din Bucureşti, sector 2, precum şi la 800 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, din verificarea hotărârilor judecătoreşti depuse la dosar, rezultă că acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumparare prin care, în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, reclamanţii au dobândit proprietatea apartamentului nr. 3 bis al imobilului din, sector 2, a fost în mod irevocabil respinsă, reţinându-se, printre altele, că ambele părţi au fost de buna credinţă la încheierea actului.
Prin urmare, este îndeplinită prima condiţie impusă de art. 501 Legea nr. 10/2001 pentru a se restitui cumpărătorului preţul de piaţă al imobilului.
Şi cea de a doua condiţie, aceea a desfiinţării contractului de vânzare cumpărare, este îndeplinită, interpretarea noţiunii de desfiinţare fiind făcută chiar de legiuitor la art. 20 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a apreciat că valoarea de înlocuire nu poate fi decât aceea de la momentul soluţionării prezentei cauze şi nu aceea de la momentul la care a fost soluţionată irevocabil acţiunea în revendicare, întrucât acordarea unei sume care depăşeşte valoarea de piaţă de la acest moment, când preţurile imobilelor au scăzut faţă de cele din anul 2012, ar reprezenta o îmbogăţire Iară justa cauză.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâtul C., iar prin Decizia civilă nr. 347/A din 10 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca nefondate, ambele apeluri.
Cu privire la apelul pârâtului, instanţa de apel a reţinut că nu pot fi primite criticile referitoare la greşita respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, deoarece momentul de la care începe să curgă termenul general de prescripţie de trei ani nu este data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, ci data rămânerii irevocabile a Deciziei civile nr. 1523 din 02 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, prin care reclamanţii au fost evinşi.
Concluziile care se desprind din alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt în sensul că îegea specială, Legea nr. 10/2001, a înţeles să acorde calitate procesuală pasivă D. în toate pricinile privind fie restituirea preţului actualizat, fie a preţului de piaţă al imobilului către chiriaşii care au dobândit imobile prin cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 şi care au pierdut posesia acestora.
Cât timp legea specială în materia imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Legea nr. 10/2001, stabileşte în mod expres cui trebuie adresată cererea având ca obiect restituirea preţului imobilului, dispoziţiile sale se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, respectiv faţă de art. 337 şi următoarele C. civ., care reglementează materia evicţiunii şi conform căruia persona care are obligaţia de a restitui preţul plătit de cumpărătorul evins este vânzătorul.
Curtea de apel a constatat că şi ultimul motiv de apel privind obligarea apelantului -pârât la plata cheltuielilor de judecată este neîntemeiat deoarece, ca parte căzută în pretenţii, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul datorează intimaţilor -reclamanţi cheltuielile de judecată efectuate în cauză.
În ceea ce priveşte apelul formulat de către reclamanţi, instanţa de apel a apreciat că acesta este neîntemeiat, întrucât:
Legea nr. 10/2001 care stabileşte în mod expres cui trebuie adresată cererea având ca obiect restituirea preţului imobilului, cine efectuează plata şi în ce temei, se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, respectiv faţă de art. 1337 şi următoarele C. civ.
Din examinarea art. 501 din Legea nr. 10/2001, a art. 50.3 şi a art 50/A1.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, rezultă că C. este obligat să plătească valoarea de circulaţie a imobilului astfel cum aceasta este stabilită de către instanţa de judecată pe baza probelor administrate (expertize).
Prin urmare, valoarea de înlocuire nu poate fi decât aceea de îa momentul soluţionării cauzei şi nu aceea de Ia momentul la care acţiunea în revendicare a fost soluţionată irevocabil.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâtul C.
Prin Decizia civilă nr. 496 din 19 februarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate împotriva Deciziei civile nr. 347/A din 10 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, având în vedere următoarele considerente:
Instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia adoptată în privinţa momentului la care urmează a fi evaluat apartamentul în litigiu pe prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, art. 50.3 şi art. 50/A1.1 din H.G. nr. 250/2007 prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Aceste prevederi legale stipulează că preţul de piaţă al imobilelor urmează a fi stabilit prin expertiză, conform standardelor internaţionale de evaluare, şi că această expertiză va fi dispusă de instanţa de judecată.
Niciuna dintre părţi nu a contestat că evaluarea apartamentului se face pe baza unei expertize dispusă de instanţă şi care urmează a avea în vedere standardele internaţionale, de evaluare. Chestiunea de drept asupra căreia părţiîe au puncte de vedere diferite este aceea a datei la care urmează să se raporteze expertiza; data întocmirii raportului de expertiză sau data la care foştii proprietari ai. imobilelor dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995 au pierdut dreptul de proprietate asupra apartamentelor.
Or, nicăieri în cuprinsul dispoziţiilor legale citate de instanţa de apel nu este prevăzută această dată. De aceea, nu se poate deduce, aşa cum a procedat instanţa de apel, ca prevederile legale pe care le-a menţionat în cuprinsul deciziei recurate susţin concluzia ca data la care urmează a fi evaluat apartamentul în litigiu este data efectuării raportului de expertiză.
Cât timp, interpretarea textelor legale indicate în cuprinsul hotărârii recurate nu conduce la soluţia adoptată de curtea de apel, în măsura în care aprecia că valoarea apartamentului la a cărei restituire sunt îndreptăţiţi reclamanţii este cea de la data întocmirii raportului de expertiză, instanţa de apel avea obligaţia de a justifica dezlegarea la care s-a oprit în privinţa momentului la care urmează a fi făcută evaluarea apartamentului.
Înalta Curte nu a analizat recursul declarat de pârât, ci l-a admis formal, urmând ca aspectele invocate de această parte să fie avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei.
Cauza s-a reînregisţrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 01 aprilie 2015.
Prin Decizia nr. 345/A din data de 24 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului C. şis în complet de divergenţă, a admis apelul formulat de reclamanţi şi a schimbat, în parte, sentinţa, în sensufca a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 100.665 euro, în echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua plăţii.
La adoptarea acestei soluţii, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente;
Prima critică invocată de pârât vizând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, prin raportare la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, nu este întemeiată întrucât în cauză sunt incidente dispoziţiile dreptului comun, respectiv Decretul nr. 167/1958.
La soluţionarea motivelor de apel ce privesc fondul cauzei, curtea a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit că, prin contract desfiinţat se înţelege atât situaţia în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât şi situaţia în care, deşi contractul nu a fost anulat, s-a admis acţiunea în revendicare introdusă de,fostul proprietar al imobilului.
Termenul de desfiinţare a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă şi „ ineficacitatea" actului juridic ca şi titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat.
Faţă de situaţia premisă avută în vedere de legiuitor - desfiinţarea contractului - instanţa a analizat condiţia respectării Legii nr. 112/1995, prin corelare cu celelalte dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, care conferă foştilor chiriaşi ale căror contracte au fost desfiinţate dreptul la o despăgubire.
Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată, obligă instanţa să distingă între „desfiinţarea" contractului urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995 şi „desfiinţarea" contractului, deşi acesta a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale.
Pe de altă parte, analiza întrunirii cerinţelor de valabilitate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare trebuie realizată exclusiv prin raportare Ia aspectele de fapt şi de drept reţinute prin hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care contractul a fost desfiinţat, hotărâre de desfiinţare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirilor solicitate.
S-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1523 din 2 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 183/A din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia nr. 7038 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admisă acţiunea în revendicare promovată de fostul proprietar, iar reclamanţii din prezenta cauză au fost obligaţi să restituie imobilul în litigiu.
Pe de altă parte, prin sentinţa civilă nr. 9005/2000 a judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă a fost respinsă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995, reţinându-se, printre altele, că ambele părţi au fost de bună credinţă Ia încheierea actului.
Prin urmare, în condiţiile în care, în litigiul anterior, reclamanţii au pierdut proprietatea asupra imobilului în urma admiterii acţiunii în revendicare, iar titlul lor reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat, curtea nu a putut decât să constate că au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acest beneficiu fiind dat de aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat.
De asemenea, s-a reţinut că nu este întemeiată nici critica vizând greşita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată întrucât, conform art. 274 C. proc. civ., C. este instituţia căzută în pretenţii.
În opinia majoritară, s-a statuat că apelul formulat de reclamanţi, vizând exclusiv data Ja care urmează să se raporteze expertiza efectuata în cauză, este fondat.
Sub acest aspect, s-a statuat că dispoziţiile legale incidente în cauză, Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, instituie, în mod explicit dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligaţia concretă de restituire a preţului de piaţă, al contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, contract „desfiinţat" prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Tot astfel, prin derogare de la dreptul comun, Legea nr. 10/2001 reglementează modalitatea'şi condiţiile de despăgubire a persoanelor ce au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte au fost desfiinţate. Totodată, dispoziţiile legale determină întinderea despăgubirii la nivelul preţului de piaţă al imobilului, fara a arăta însă în concret la ce moment urmează a se stabili preţul de piaţă.
Curtea a reţinut că, ;în condiţiile în care legea specială nu determină momentul la care expertiza va stabili preţul de piaţă, trebuie avute în vedere, prin analogie, dispoziţiile dreptului comun, mal exact prevederile art. 1344 C. civ., care au în vedere valoarea imobilului „la epoca evicţiunii".
Ca atare, expertiza trebuie să aibă în vedere valoarea bunului de la momentul pierderii dreptului de proprietate de către reclamanţi şi nu un moment stabilit aleatoriu în funcţie de data efectuării sale.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul C., prin E. Bucureşti, prevalându-se 4e dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi formulând următoarele critici:
1. Hotărârea recurată este nelegala, întrucât, instanţa de apel a soluţionat, în mod eronat, critica privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor.
Sub acest aspect, recurentul apreciază că dreptul cumpărătorilor evinşi de a cere restituirea valorii de circulaţie pentru imobilul în litigiu s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, respectiv 06 februarie 2009, moment de la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune. Acest drept este supus termenului generai de prescripţie de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958 ( act normativ aplicabil în prezentul litigiu).
2. Hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi în ceea ce priveşte obligarea C. Ia plata preţului de piaţa al Imobilului.
Pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi pentru ca C. să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţa plătit de exchiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare, având ca temeî Legea nr. 112/1995 este necesar ca: (a) încheierea contractelor de vânzare cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi (b) ca aceste-contracte de vânzare cumpărare să fi fost desfiinţate prinir-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabila.
Nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanţi, rezida In faptul că, urmărind sa încheie un contract de vânzare cumpărare aveau obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca îmcalitate de cumpărătoare al unui bun important, cum este un apartament, sa nu efectueze un minim de diligente pentru a afla situaţia juridica a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligente ar fi aflat ca trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil şi prin urmare nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.
Faptul că reclamanţii nu au depus minime diligente, cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare, pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
3. Hotărârea atacată este criticabilă şi în ceea ce priveşte momentul şi modul de stabilire a valorii imobilului, suma stabilită fiind nejustificat de mare şi reprezentând o îmbogăţire iară justă cauză.
Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod eronat că, în condiţiile în care legea specială nu determină momentul Ia care expertiza va stabili preţul de piaţa, se va face aplicarea, prin analogie, a dispoziţiilor dreptului comun, respectiv, prevederile art 1344 C. civ., care au în vedere valoarea imobilului la epoca evicţiunii.
Recurentul consideră că data la care trebuia calculată valoarea de piaţa a imobilului ce a făcut obiectul raportului de expertiză este aceea a încheierii contractului de vânzare cumpărare.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune în niciun caz valoarea de piaţa a imobilului cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
O aplicare corectă a dispoziţiilor privind obligarea la garanţia pentru evicţiune şi respectiv a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (şi nu a preţului derizoriu plătit de reclamanţi): stabilirea valorii de piaţă la momentul evicţiunii; diferenţa între valoarea de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea de piaţă la momentul evicţiunii, această diferenţă constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune.
Cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piaţa a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).
4. În mod eronat instanţa a menţinut plata cheltuielilor de judecata în sarcina C., atâta timp cât în cauza nu se poate reţine o culpă procesuală a acestei instituţii care nu a dat dovada de rea-credlnţa sau neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului.
Analizând decizia recurată in limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
1. Critica vizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor este nefondată.
Astfel, potrivit art 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituire preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Legea nu stabileşte reguli speciale în materie de prescripţie, devenind incidente, prin urmare, dispoziţiile dreptului comun, şi anume Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
În cauza, dreptul reclamanţilor la acţiune s-a născut la momentul la care au fost evinşi, acesta fiind cel al pronunţării Deciziei civile nr. 7038 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a soluţionat irevocabil acţiupea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului.
Fiind vorba despre p acţiune având ca obiect plata unei sume de bani, termenul de prescripţie este de trei ani şi începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv de la data când reclamanţii au fost evinşi.
Prin urmare, contrar susţinerii recurentului pârât, intrarea in vigoare a Legii 1/2009 nu poate reprezenta momentul de început al curgerii termenului de prescripţie.
Momentul de început al termenului de prescipţie este reprezentat de data la care reclamanţii ai| fost evinşi în urma admiterii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar.
În consecinţă, termenul de prescripţie de 3 ani. prevăzut de Decretul nr. 167/1958 a început sa curgă la data de 15 noiembrie 2012, la pronunţarea deciziei irevocabile prin care s-a produs evicţiunea, acţiunea fiind introdusă la data de 23 noiembrie 2012.
2. Cu privire la cea de-a doua critică, referitoare ia greşita obligare a C. la plata preţului de piaţa al imobilului, întrucât acesta nu are calitate procesuală pasivă, Înalta Curte constată că este nefondată.
Aşa cum rezultă în cuprinsul art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr, 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile jpot solicita în justiţie restituirea preţului actualizat plătit.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, restituirea preţului prevăzut la alin. (2)1 se face de către D. din fondul extrabugetar constituit m temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin urmare, printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina C. obligaţia de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumparare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1095, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Prin formularea cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înţeles să atribuie calitate procesual pasivă C. în litigiile având ca obiect restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2)1 ale aceluiaşi articol. Câtă vreme norma legală stabileşte în sarcina C. obligaţia de plata a preţului menţionat, acesta devine subiectul de drept obligat în raportul juridic având un astfel de obiect şi dobândeşte. în pian procesual, calitate procesuala pasivă.
Or, reglementarea acestei norme speciale înlătură aplicarea normelor generale şi a principiului relativităţii efectelor contractului, făcând totodată inutilă analiza condiţiilor evicţiunii.
Prin urmare, constatând că, în cauză, situaţia de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, s-a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiaşi articol, stabilindu-se în sarcina recurentului obligaţia de plată a preţului de piaţă al imobilului în litigiu.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria municipiului Bucureşti, reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3 bis al imobilului situat în Bucureşti, sector 2.
Prin sentinţa civilă nr. 1523 din 2 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 183/A din 21 februarie 2011 a Curţn de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia nr. 7038 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admisă acţiunea în revendicare promovată de fostul proprietar, F., iar reclamanţii din prezenta cauză au fost obligaţi să restituie imobilul în litigiu.
S~a statuat cu putere de lucru judecat asupra faptului că titlul reclamantului F. este preferabil în raport cu titlu pârâţilor B. şi A.
Prin sentinţa civilă nr. 9008/2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă a fost respinsă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995.
În considerentele hotărârii instanţa a reţinut că ambele părţi au fost de bună credinţă Ia încheierea actului, vânzătorul considerându-se proprietar al bunului vândut, iar cumpărătorii apreciind că încheie contractul cu adevăratul proprietar, în condiţiile în care ia data încheierii actului nu se stabilise dacă imobilul trecuse sau nu, cu titlu în proprietatea statului.
Pornind de la situaţia de fapt astfel reţinută, instanţa de apel a iacut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză.
Constatarea făcută de instanţele anterioare prin hotărârile judecătoreşti menţionate în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut în mod valahii şi cu buna-credinţă a cumpărătorilor nu mai poate fi cenzurata. Valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre sub aspectele menţionate se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, în caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătoreşti definitive ce cuprinde o dezlegare sub aceste aspecte.
Concluziile instanţelor anterioare cu privire la respectarea de către reclamanţi a prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, unite; cu împrejurarea că, deşi in litigiile anterioare contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu nu a fost desfiinţat, aceştia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligaţi a ceda, în favoarea fostului proprietar, deplina proprietate şî liniştita posesie a apartamentului, atrag incidenţa în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, vocaţie la obţinerea preţului de piaţă au doar proprietarii care au cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995 şi ale căror contracte au fost desfiinţate ca efect al admiterii acţiunii în revendicare formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv de stat, precedată fie de respingerea cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie de neatacarea lui injustiţie.
Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (2)1, din interpretarea căruia reiese că prin „desfiinţare" nu se înţelege doar situaţia când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1998 a fost anulat, ci şi cea a admiterii unei acţiuni în revendicare.
Ca urmare, prin art. 20 alin. (2)3 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de „contract de vânzare-cumpărare desfiinţat", în sensul că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acţiuni în revendicare, prin hotărârijudecătoreşti definitive şi irevocabile.
3. În ceea ce priveşte criticîle referitoare la momentul şî modul de stabilire a valorii imobilului, Înalta Curte constată că sunt netbndate.
Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, instituie dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligaţia concretă de restituire a preţului de piaţă, în cazul de faţă al contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, contract „desfiinţat" prin hotărâre judecătoreasca definitivaşi irevocabilă.
De asemenea, prin derogare de la dreptul comun, Legea nr. 10/2001 reglementează modalitatea şi condiţiile de despăgubire a persoanelor ce au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte au fost desfiinţate, determinând întinderea despăgubirii la nivelul preţului de piaţă al imobilului.
Faţă de împrejurarea ca actul normativ nu determină momentul la care expertiza va stabili preţul de piaţă, devin aplicabile dispoziţiile dreptului comun, şi anume prevederile art. 1344 C. civ., care au în vedere valoarea imobilului „ la epoca evicţiumi".
În speţă, stabilirea valorii despăgubirii trebuie raportată la data producerii evicţiunii, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, întrucât această dată este legată de pierderea dreptului de proprietate.
Drept urmare, corect s-a stabilit că expertiza trebuie să aibă în vedere valoarea bunului de la momentul pierderii dreptului de proprietate de către reclamanţi şi nu un moment stabilit aleatoriu în funcţie de data efectuării sale, cum pretinde recurentul pârât.
Totodată, Înalta Curte constată că recurentul C. prin E. Bucureşti nu invocă neconcordanţa legislaţiei aplicabile prezentului litigiu cu norme ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ci face referiri la decizii ale instanţei europene pronunţate în soluţionarea unor situaţii juridice diferite celei de faţă.
4. Nu poate fi primită nici ultima critică privind cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul C.
Dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
În speţă, reclamanţii au avut calitatea de parte câştigătoare în proces, aşa încât, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., soluţia de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este legală.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C. prin E. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 345/A din data de 24 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civila şi pentru cauze cu minori şi de familie,
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2015.