Decizia nr. 2580/2015
Asupra cauzei civile de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3321 din 27 noiembrie 2013, Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A. şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B. Constanţa.
A respins, ca nefondată, acţiunea în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL și în contradictoriu cu pârâţii D. şi E.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a avut în vedere următoarele:
Reclamanta a înţeles să învestească instanţa de judecată cu o acţiune în revendicare a imobilului - spaţiu comercial F., situat în Constanţa, bazar sat Vacanţă, invocând un drept de proprietate asupra acestuia, proba dreptului de proprietate fiind reprezentată de autorizaţia de executare lucrări din 09 iunie 1979, eliberată de Consiliul popular al municipiului Constanţa, la cererea G. Constanţa, al cărei succesor se pretinde reclamanta.
Ca istoric, prin Încheierea nr. 13791 din 15 august 2003, pronunţată de Judecătoria Constanţa - Biroul de C.F., în Dosarul nr. x din 13 august 2003, s-a dispus, cu efect de opozabilitate faţă de terţi, intabularea dreptului de proprietate al pârâtei H. Constanţa, actualmente A., asupra construcţiei I. - Restaurant F., în temeiul aceleiaşi autorizaţii, respectiv autorizaţia de executare lucrări din 09 iunie 1979, a protocolului de predare - primire din 20 octombrie 1994, situaţiei clădirilor aflate în evidenţa cooperativei la 31 decembrie 2002 şi a adresei din 12 august 2003.
Ulterior, acest bun a fost executat silit în Dosarul de executare nr. x/671/2003, la cererea creditoarei SC J. SRL, redenumită SC C. SRL, potrivit actului de adjudecare din data de 20 ianuarie 2005.
Acest activ este înstrăinat către persoanele fizice D. şi E., potrivit contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 19 aprilie 2010. Or, în raport de acest istoric, acţiunea în revendicare nu are caracter fondat, atât timp cât s-a apreciat judiciar că autorizaţia de executare de lucrări din 09 iunie 1979 reprezintă actul în baza căruia dreptul de proprietate s-a constituit valabil în patrimoniul pârâtei A., justificând intabularea dreptului de proprietate.
La aceeaşi concluzie ajunge şi raportul de expertiză contabilă, raport care menţionează următoarele:
- faptul că imobilul litigios a fost înregistrat, de la data construirii sale, numai în evidenţele contabile ale H. Constanţa, devenită prin reorganizare A. Constanţa;
- faptul că acelaşi imobil nu a fost niciodată înregistrat în evidenţele contabile ale reclamantei, cu titlu exemplificativ, balanţe de verificare analitice sau inventare anuale;
- faptul că numai pârâta A. a calculat şi a imputat pe costuri amortismentele aferente.
Este de esenţă acest aspect pentru tranşarea polemicii judiciare, avându-se în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, care statuează că „ dispoziţiile codului civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă şi după intrarea în vigoare a C. civ.”
Or, potrivit art. 565 N.C.C., în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.
Pe cale de consecinţă, reclamanta nu mai poate invoca ca înscris constitutiv al dreptului său de proprietate asupra imobilului, autorizaţia de executare de lucrări din 1979, câtă vreme aceasta stă la baza intabulării, în cartea funciară.
Aşadar, se constată că ambele părţi, respectiv reclamanta B. Constanţa şi pârâta A. s-au prevalat de unul şi acelaşi înscris în dovedirea dreptului de proprietate, sens în care preferinţa nu poate fi acordată decât fundamentat pe evidenţa publică, opozabilă terţilor şi necontestată, de altfel, de către reclamantă.
De asemenea, suplimentar, se constată că reclamanta nu a înţeles să înfăţişeze vreun titlu constitutiv sau translativ de drepturi reale asupra bunului revendicat, or, atât subdobânditorii D. şi E., cât şi autoarea acestora, respectiv pârâta A., au fost în măsură să prezinte un titlu de proprietate asupra bunului litigios.
Simpla invocare de către reclamantă a dispoziţiilor Legilor nr. 109/1996, respectiv nr. 1/2005 nu poate justifica demersul judiciar al reclamantei, dat fiind că esenţa acţiunii în revendicare o constituie proba dreptului de proprietate, unde prevalează preferinţa.
Subdobânditorii D. şi E. sunt apăraţi de principiul bunei - credinţe, principiu ce are ca izvor art. 563 alin. (3) N.C.C., articol care statuează că dreptul de proprietate dobândit cu bună - credinţă în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut.
În raport de această dispoziţie, se reţine fără putinţă de tăgadă că, în noua reglementare, buna credinţă capătă substanţă şi în materia revendicării, dispoziţie care urmează a fi coroborată şi cu textul art. 901 N.C.C., text care reglementează dobândirea cu bună - credinţă a unui drept tabular.
Reţinându-se şi de către instanţa de judecată buna credinţă a subdobânditorilor, urmează a se cerceta dacă reclamanta a răsturnat prezumţia de bună credinţă instituită de art. 14 alin. (2) N.C.C.
Materialul probator fundamentat pe înscrisuri nu a răsturnat această prezumţie, ba mai mult a consolidat-o. Astfel, subdobânditorii persoane fizice au dovedit cu prisosinţă faptul că la momentul achiziţionării imobilului au efectuat toate demersurile şi au depus toate diligenţele pentru cunoaşterea stării juridice a imobilului, dovadă în acest sens fiind extrasul de C.F. din 2012, extras de C.F. din 20 aprilie 2010, respectiv certificatul de atestare fiscală din 2010.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A., aceasta urmează a fi încuviinţată, atât timp cât este de esenţa acţiunii în revendicare ca posesia să se afle în patrimoniul subiectului pasiv. Or, probatoriul administrat în cauză a dovedit faptul că imobilul litigios se află în posesia subdobânditorilor pârâţilor D. şi E.
Nu în ultimul rând, se constată că excepţia lipsei calităţii procesuale active, aşa cum a fost invocată de pârâta A., nu are eficienţă juridică, dat fiind că acţiunea a fost precizată ca revendicare, şi nu cerere în evicţiune cum a fost introdusă.
În raport de pârâta SC C. SRL, acţiunea urmează a fi respinsă ca nefondată, atât timp cât aceasta nu mai capacitate de folosinţă, fiind radiată din circuitul civil.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul B. Constanţa, formulând următoarele critici:
- cu privire la expertiza care concluzionează că imobilul este proprietatea H. și care nu a fost luată în considerare și nu a fost coroborată cu art. 177 din Legea nr. 109/1996;
- cu privire la intabulare, prima instanţă a analizat greşit probele administrate în cauză, inclusiv înscrisurile false, stabilind greşit că A. are titlu de proprietate asupra imobilului, apreciind că reclamanta apelantă a dobândit bunul prin succesiune în ce priveşte autorul K., analizând greşit legislaţia formelor de organizare cooperatistă şi istoricul transformării K.;
- s-au dat eficienţă unor acte false, cu consecinţa dobândirii titlului de proprietate în mod fraudulos de către pârâta A.;
- prin fals în declaraţii, dobânditorul SC C. SRL, prin asociatul unic şi administratorul L., a garantat cumpărătorii;
- cu privire la pârâţii D. şi E., care au cumpărat imobilul litigios, cu un preţ neserios, iar contractul de vânzare - cumpărare nu îi este opozabil reclamantei;
Prin concluziile scrise, intimaţii - pârâţi D. şi E. au solicitat respingerea apelului declarat de reclamantă.
Prin Decizia nr. 371 din 11 septembrie 2014, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă B. Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 3321 din 27 nov. 2013, pronunţată de Tribunalul Constanţa, în Dosarul nr. x/118/2006, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi - A., D. şi E., şi SC C. SRL, ca nefondat.
A obligat apelanta la plata către intimata A. a sumei de 1.000 lei - cheltuieli de judecată şi către intimaţii D. şi E. a sumei de 1240 lei - cheltuieli de judecată.
Apelul a fost respins pentru următoarele considerente:
Aşa cum rezultă din declaraţia de apel şi cum s-a invocat de către intimaţii pârâţi D. şi E., în concluziile scrise depuse, apelantul B. Constanţa nu a făcut referire, în calea de atac promovată, la motive de nelegalitate sau netemeinicie a sentinţei apelate în ce priveşte respingerea acţiunii, pentru lipsa calităţii procesual pasive a pârâtei A. Constanţa, fostă H., aşa cum nu a criticat nici dispoziţia de respingere a acţiunii în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL, pentru lipsa calităţii de folosinţă, aspectele necriticate nefăcând obiectul verificării instanţei de apel, în condiţiile art. 295 C. proc. civ.
Prin cererea de apel, în esenţă, criticile apelantului se referă la modul în care prima instanţă a analizat titlul de proprietate al autorilor pârâţilor D. şi E., A. Constanţa, fost H. şi SC C. SRL, precum şi la modul de apreciere asupra bunei credinţe a pârâţilor dobânditori ai bunului imobil, soţii D.
În raport de aceste limite de verificare, ţinând seama de faptul că, potrivit art. 292 C. proc. civ., părţile nu pot folosi înaintea instanţei de apel alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului sau în întâmpinare, Curtea a apreciat sentinţa apelată ca legală şi temeinică.
Astfel, în mod corect, prima instanţă a reţinut că atât reclamanta B. Constanţa, cât şi pârâta A. Constanţa, în acţiunea în revendicare, au invocat ca titlu de proprietate autorizaţia de executare lucrări din 09 iunie 1979, eliberată de Consiliul Popular al Municipiului Constanţa, la cererea G. Constanţa, al cărui succesor se pretinde reclamanta, pârâta A. Constanţa susţinând că bunul imobil revendicat a trecut în patrimoniul său din cel al titularului autorizaţiei, în procedura de reorganizare a societăţilor cooperatiste - cooperative de consum.
De asemenea, s-a reţinut că, în raport de unicitatea titlului invocat, primează evidenţa publică, pârâta A. Constanţa înregistrând dreptul de proprietate asupra imobilului în cartea funciară.
Nefiind criticată partea din sentinţă ce priveşte pe pârâta A. Constanţa, analizând doar modul de dobândire şi titlul pârâţilor D. şi E., dispoziţiile din sentinţă şi considerentele pe care se întemeiază sunt legale şi temeinice.
Apelantul reclamant nu a răsturnat, nici la prima instanţă, nici în faţa instanţei de apel, prezumţia de bună credinţă de care aceştia se bucură, în calitate de cumpărători ai bunului revendicat, autorul nemijlocit al acestor pârâţi, SC C. SRL, dobândind bunul prin vânzare publică, într-o procedură de executare silită necontestată în mod eficient de către reclamantă, ulterior, la o perioadă substanţială, înstrăinându-l, prin vânzare, pârâţilor D.
Câtă vreme îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară au fost efectuate de către primul transmiţător al dreptului de proprietate, fără a fi în mod eficient contestat pe cale judiciară de către reclamant, în apărarea dreptului propriu pe care îl evocă, dobânditorii subsecvenţi ai bunului sunt apăraţi împotriva acţiunii în revendicare a terţului de prezumţia legală de bună credinţă.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta B. Constanţa, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii apelate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată. În subsidiar, s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susținut că hotărârea instanţei este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, expunându-se următoarele critici:
1. Au fost încălcate grav prevederile art. 161 şi 177 din Legea nr. 109/1996, aplicabilă la data retragerii H. (A.) din B. - 17 decembrie 2002, respectiv art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005.
Potrivit jurisprudenţei instanţei supreme, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate.
Astfel, la dosarul de fond, cu adresa din 15 ianuarie 2007, reclamanta B. a depus adresa M. din 27 noiembrie 2006, în care se precizează situaţia juridică a imobilelor din fondul indivizibil din care face parte şi imobilul în litigiu, aflate în folosinţa (administrare, chirie) H. (pârâta A.) şi care a fost ignorată în totalitate de către instanţele de fond şi apel.
Potrivit Art. 161 din Legea nr. 109/1996: „Partea indivizibilă a proprietăţii organizaţiilor cooperaţiei de consum şi ale cooperaţiei de credit nu poate fi însuşită de către membrii cooperatori sau de organizaţiile cooperatiste asociate”.
Art. 177 din Legea nr. 109/1996 prevede că: „În caz de lichidare, de retragere ori de excludere a unei cooperative de consum din B., la care este asociată, activul şi pasivul rămase după plata părţii divizibile se redistribuie altor cooperative de consum asociate, desemnate de consiliul de administraţie al B., pe baza bilanţului contabil la zi. În situaţia în care cooperativele desemnate refuză preluarea integrală sau parţială a patrimoniului rămas, acesta va fi preluat de B. la care cooperativa respectivă este asociată”.
Art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005 statuează că: „partea indivizibilă - parte a patrimoniului societăţii cooperative, acumulat de aceasta în decursul activităţii, mai puţin partea divizibilă, care nu poate face obiectul distribuirii sau dobândiri între membrii cooperatori”.
Instanţele de fond şi de apel au nesocotit faptul că acest imobil a fost construit de K. Constanţa (actualul B. Constanţa), cu fonduri provenind de la toate cooperativele de consum din judeţul Constanţa, deţinut de H. (A.) în administrare, apoi cu chirie, conform contractului de închiriere din 2002. După retragerea H. din B. Constanţa, în data de 17 decembrie 2002, aceasta nu mai avea nici măcar drept de folosinţă, fiind deţinut abuziv la data adjudecării - 20 ianuarie 2005.
Atât Legea nr. 109/1996, cât şi Legea nr. 1/2005 au fost publicate în M. Of. al României şi erau cunoscute de reprezentanţii pârâtei A. şi de proprietarul SC C. SRL - L., care era membru în Consiliul de Administraţie al H. Constanţa (A.) şi chiriaş al imobilului litigios.
Astfel, au fost depuse la dosar autorizaţia de construire emisă pe numele G., decizia de transmitere a terenului către G., procesul verbal de recepţie finală, precum şi actele doveditoare de plată a lucrărilor de construire din fondul centralizat al K. a judeţului Constanţa, dar au fost ignorate, aşa cum au fost ignorate şi legile care reglementează activitatea cooperaţiei de consum şi a bunurilor sale, reglementare diferită de cea a societăţilor comerciale - Legea nr. 31/1990, precum şi de cea a asociaţiilor şi fundaţiilor - O.G. nr. 26/2000.
2. Au fost încălcate grav dispoziţiile art. 5 din N.C.C.:
„(1) Dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse sau săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.
(2) Dispoziţiile C. civ. sunt aplicabile şi efectelor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.”
Obiectul cauzei de faţă se referă la acte şi fapte încheiate şi săvârşite anterior intrării în vigoare a noului C. civ., întrucât adjudecarea a avut loc la data de 20 ianuarie 2005, iar vânzarea către pârâţii D. şi E. a avut loc la data de 19 aprilie 2010.
Faptul că procesul a început în anul 2005, cu 6 ani în urmă, şi durează şi în prezent, atrage incidenţa legii aplicabile la data încheierii ori săvârşirii situaţiilor juridice respective.
Alin. (2) întăreşte regula din alin. (1), în sensul că, dacă un act a fost fraudulos sub imperiul vechii legi, situaţia juridică generată de acel act fraudulos rămâne, şi sub imperiul noii legi, tot frauduloasă, şi nu se metamorfozează în situaţie legală.
3. A fost încălcat grav art. 480 C. civ. şi art. 1 al Primului Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului privind respectarea dreptului de proprietate.
În apel, instanţa a refuzat să dispună, la cererea reclamantei, efectuarea unei expertize, pentru a se stabili cu certitudine care entitate (reclamanta B. Constanţa ori pârâta H. Constanţa (A.) a edificat construcţia restaurantului, respectiv a suportat cheltuielile cu materialele şi lucrul.
Astfel, B. ar fi avut posibilitatea să demonstreze că acest imobil, parte componentă a Bazarului Sat Vacanţă, a fost edificat din fondul centralizat al tuturor cooperativelor din judeţul Constanţa şi a intrat de drept în fondul indivizibil al K. Constanţa, devenită, în baza art. 190 din Legea nr. 109/1996 B., fond indivizibil care, în virtutea art. 161 din Legea nr. 109/1996, nu putea fi însuşit de o singură cooperativă, respectiv pârâta H. (A. ), astfel încât transferul de proprietate către chiriaşa pârâtă SC C. SRL a fost fraudulos.
4. A fost încălcat art. 1898 C. civ., care prevede că „Buna - credinţă este credinţa posesorului că cel de la care a fost dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea. Este destul ca buna - credinţă să fi existat în momentul câştigării imobilului”.
Potrivit definiţiei, buna credinţă, în esenţă, presupune o eroare din partea unui participant la încheierea unui act juridic. Referitor la intensitatea erorii din care decurge buna - credinţă, trebuie reţinut că dobânditorul trebuie considerat de rea - credinţă, dacă a putut avea cel mai mic dubiu asupra drepturilor autorului său, iar acest dubiu, care exclude buna - credinţă, există dacă posesorul avea cunoştinţă că un terţ este sau pretinde a fi fost proprietarul imobilului pe care îl preia în posesie.
Buna - credinţă a terţului cumpărător, ca rezultatul unei erori asupra calităţii de proprietar al transmițătorului în momentul încheierii actului, trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau chiar îndoială, neavând relevanţă faptul că proprietarul aparent este de bună credinţă sau de rea credinţă.
În speţă, nu poate fi reţinută buna - credinţă a pârâţilor cumpărători, D. şi E., care au avut suficiente elemente care să-i determine să verifice situaţia proprietăţii imobilului, astfel: - imobilul nu era în stare de funcţionare, fiind închis de mai mult timp, fapt recunoscut prin răspunsul la interogatoriu şi care se putea datora existenţei unui litigiu aflat pe rol, chiar dacă vânzătorul a declarat (mincinos), în faţa notarului, inexistenţa unui litigiu. Simpla afirmaţie că imobilul nu funcţionează, întrucât proprietarul se ocupă cu agricultura, era de natură să întărească îndoiala cumpărătorului;
- vânzarea nu a fost publicată în niciun ziar ori o altă modalitate de publicitate, având un preţ de numai 75 euro/mp construcţie, în Satul de Vacanţă, unde preţul pentru un metru pătrat variază între 500 - 1.000 euro, şi, în cazul unei publicităţi, se putea uşor ajunge la un asemenea preţ, datorită zonei comerciale în care se află. Or, pârâţii au declarat la interogatoriu că au aflat de această vânzare directă de la vânzător, într-o cârciumă;
- cumpărătorii nu au consultat C.F. veche, din conversia căreia a provenit C.F. - C2, în care erau înscrise următoarele litigii iniţiate de B.: Decizia civilă nr. 291 din 15 aprilie 2004, pronunţată de Tribunalul Constanţa, în Dosarul civil nr. x/2003, prin care s-a respins intabularea dreptului de proprietate în partea a III-a a C.F, înscrisă iniţial în favoarea H. Constanţa, reclamant fiind B. Constanţa; Dosarul nr. x/2006 al Judecătoriei Constanţa, având ca obiect rectificare C.F., reclamant fiind B., iar pârât H. Constanţa (pârâta A.), pentru imobilul Restaurant F.
- B. a executat lucrările de cadastru, respectiv plan de amplasament şi delimitare a corpului de proprietate, privind numărul cadastral al corpului de proprietate nr. 9747, acest registru putea să fie consultat oricând de pârâţii cumpărători D. şi E.
- B. a transcris Decizia nr. 28 din 14 februarie 1976 a Consiliului Popular al judeţului Constanţa la nr. 7941 din 04 iunie 1998 în Registrul de transcripţiuni al judeţului Constanţa, care nu a fost consultat de către pârâţii D. şi E. şi nici de executorul judecătoresc ori de către notarul public M., pentru a menţiona exact situaţia juridică a imobilului.
- Cumpărătorii au intrat în posesia încheierii de intabulare din din 15 august 2003, în care se menţionează expres „Autorizaţia pentru executare lucrări din 1979, în care beneficiar este G.” (B.), şi nu H. Constanţa, aspect de natură să solicite o simplă relaţie de la titularul acestei autorizaţii.
Terenul în suprafaţă de 455,03 mp, proprietatea Municipiului Constanţa, se afla în indiviziune cu B., fiind acordat prin Decizia nr. 28/1979, în suprafaţă totală de 10.800 mp, în folosinţă, fără termen şi fără plată, către G. (B.), Decizie transcrisă de B. la nr. 7941 din 04 iunie 1998 în Registrul de transcripţiuni al judeţului Constanţa.
Acesta era un indiciu puternic al faptului că terenul nu se afla în administrarea pârâtelor H. (A.) şi SC C. SRL, ci în administrarea B. (fost G.) Constanţa, iar clădirea parte integrantă din fondul indivizibil.
Astfel, problema bunei credinţe nu se limitează la explicaţia oferită de vânzător, întrucât cumpărătorii aveau suficiente indicii care să pună la îndoială explicaţia vânzătorului, aşa cum s-a arătat cu o diligenţă minimă. În consecinţă, ambele instanţe au încălcat flagrant textul art. 1898 C. civ.
Mai mult, instanţa de apel a respins suplimentul de interogatoriu pentru pârâţii D. şi E., solicitat pentru a se lămuri aceste aspecte rezultate din dezbateri şi din actele depuse de pârâţi.
5. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Astfel, în speţă, s-a dispus o expertiză tehnică, efectuată de expertul Ionescu Traian, care a concluzionat că imobilul în litigiu este proprietatea N., prin reprezentanta sa, respectiv reclamanta B. Prin urmare, acest bun imobil face parte din fondul indivizibil şi nu putea fi însuşit de cooperativa asociată H. (pârâta A.), pentru a fi apt de a fi înstrăinat.
Instanţele de fond şi de apel au venit în contradicţie cu propriile constatări, proclamând faptul că autorizaţia de executare lucrări din 1979 nu mai poate fi invocată de reclamantă ca înscris constitutiv al dreptului său de proprietate, venind în contradicţie şi cu prevederile art. 161 şi 177 din Legea nr. 109/1996 şi art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005.
Reclamanta a solicitat să constate că instanţa de apel a refuzat să admită cererea sa privind înscrierea în fals a actului din 26 ianuarie 1993, cât şi efectuarea unei noi expertize contabile în care să se facă abstracţie de acest act falsificat, şi să se aplice reglementările legale speciale în vigoare, cât şi pe cele ale dreptului comun în completare.
Intimații D. şi E. și intimata A. Constanța - nu au formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar au formulat concluzii scrise prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.
Analizând criticile formulate în cauză, prin raportare la dispozițiile legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.
Instanța de recurs, evaluând prioritar critica privind nemotivarea hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de apel, o găsește întemeiată, pentru următoarele considerente:
În conformitate cu articolul 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, „Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, (…).”
Această dispoziție convențională consacră nu numai dreptul efectiv de acces la o instanță de judecată, ci și ansamblul garanțiilor procesuale privind desfășurarea procesului civil și obținerea unei soluții asupra pretenției deduse judecății, inclusiv motivarea hotărârii judecătorești pronunțate, aspecte care semnifică conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil (a se vedea în acest sens cauza Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005).
Garanția procesuală a motivării hotărârii judecătorești este consacrată expres și în dispozițiile de drept intern, respectiv art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care statuează cu valoare de principiu că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”, iar art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sancționează ca fiind nelegală o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau pe cea care cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Motivarea hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituie, printre altele, o garanţie împotriva arbitrarului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.
În cazul în care motivarea lipseşte, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile şi mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecăţii au fost înlăturate, hotărârea este nulă şi se impune casarea sa, cu consecința reluării judecăţii.
Este de menţionat că, în principiu, în sistemul procedural național, este permis ca a doua instanţă, cercetând cauza şi constatând că toate chestiunile de fapt şi toate problemele de drept care i-au fost supuse sunt aceleaşi ca şi cele discutate în primă instanţă, să se refere la argumentele acesteia din urmă, adoptându-le în mod explicit. Deci, pentru a satisface cerinţa referitoare la motivarea unei hotărâri, prevăzută de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., adoptarea motivelor hotărârii primei instanţe presupune arătarea, într-o manieră clară şi explicită, a acestui fapt.
Totodată, această modalitate de motivare poate fi adoptată atunci când chestiunile de fapt şi problemele de drept care au fost supuse judecăţii prin motivele de apel sunt identice cu cele discutate la judecata în primă instanţă, iar, prin hotărârea pronunţată, prima instanţă le-a analizat în mod efectiv, nu şi în cazul în care apelul se sprijină pe apărări noi sau cuprinde critici privind omisiunea primei instanţe de a analiza, în cuprinsul hotărârii pronunţate, apărările invocate la judecata în primă instanţă.
În același sens, în procesul de elaborare a unei hotărâri judecătoreşti, ca act final al oricărei judecăţi, instanţa trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea logico-juridică de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept invocate de părţi sau identificate ca fiind aplicabile raportului juridic litigios, după punerea acestora în dezbaterea contradictorie a părților.
În cauza dedusă judecăţii, prin apelul declarat, reclamanta B. Constanța a criticat hotărârea pentru omisiunea primei instanţe de a fi analizat apărările invocate şi pentru greşita apreciere a probelor administrate în dovedirea pretenţiilor deduse judecăţii, cu consecinţa săvârşirii unei greşeli în stabilirea situaţiei de fapt, formulând, totodată, cerere de completare a probatoriilor și cerere de înscriere în fals împotriva înscrisului din 26 ianuarie 1993, care a fost respinsă neargumentat.
În aceste condiţii, instanţa de apel avea obligația procesuală de a analiza şi a răspunde motivat criticilor formulate de reclamantă, care nu îşi găseau răspuns în hotărârea primei instanţe, şi, totodată, de a argumenta motivele pentru care îşi însuşeşte, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reţinute de prima instanţă, precum și cele pentru care respinge probele propuse de reclamantă în apel.
Cât timp instanţa de apel s-a rezumat să enunțe și să reitereze practic, în considerentele hotărârii recurate, doar ceea ce a reținut prima instanţă cu privire la titlul de proprietate al reclamantei și al pârâtei A. Constanța și la celelalte aspecte ale cauzei privind buna-credință a intimaților cumpărători, nerăspunzând, prin considerente proprii, motivelor de apel invocate de către reclamantă, motivarea hotărârii judecătorești, ce formează obiect de critică în recurs, nu este de natură să furnizeze acesteia dovada că cererile şi mijloacele de apărare formulate prin apel au fost serios examinate, iar instanţa de recurs este în imposibilitate de a exercita controlul judiciar specific acestei căi extraordinare de atac.
De altfel, se poate observa că în decizia instanței de apel nu s-a făcut nicio referire la elementele de fapt invocate de apelanta reclamantă privind atitudinea subiectivă a intimaților D. şi E. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 19 aprilie 2010 la B.N.P., M. și O., și la probatoriul administrat în cauză cu privire la imobilul în litigiu, astfel încât nu rezultă examinarea critică a acestor aspecte esențiale de către instanța de apel și dacă acest probatoriu a fost sau nu valorificat în stabilirea situaţiei de fapt, lipsind, în consecință, orice evaluare proprie a instanței de apel asupra situaţiei juridice a imobilului în litigiu.
Întrucât controlul judiciar de legalitate a deciziei nu poate fi exercitat, din cauza nemotivării hotărârii recurate, nu se va determina, prin prezenta decizie, dacă probatoriul administrat este sau nu suficient și apt pentru conturarea unei situaţii de fapt certe, care să permită aplicarea corespunzătoare a legii incidente. Această apreciere revine instanţei de rejudecare, care este chemată să analizeze motivele de apel ale reclamantei, urmând a avea în vedere şi susţinerile din motivarea recursului, în măsura în care concordă cu cele din apel și în limitele cererii de apel, care fixează limitele devoluțiunii în cauză, conform art. 295 C. proc. civ.
În același sens, trebuie reținut că, în cauza dedusă judecății, s-au invocat de către reclamantă dispoziţii ale Legii nr. 109/1996 și ale Legii nr. 1/2009, precum și dispoziții ale C. civ. care se raportează la principiul aplicării legii în timp, cu consecințe asupra evaluării bunei-credințe a intimaților cumpărători, instanța de apel nefăcând nicio referire la aceste dispoziții legale. Astfel, chiar dacă ar fi considerat că soluția nu poate fi determinată de legislația specială privind cooperațiile de consum, invocată de apelanta - reclamantă, instanța de apel avea obligația să analizeze apărările esențiale ale acesteia formulate prin intermediul motivelor de apel și să le respingă argumentat.
În consecință, instanţa de trimitere va îndeplini această obligaţie de stabilire a legii civile aplicabile litigiului dedus judecății și de valorificare sau înlăturare a probatoriului, nu numai prin încuviinţarea si administrarea probelor considerate pertinente si concludente cauzei, ci şi prin operaţiunea de apreciere a acestora, în condiţiile prevăzute de lege, operaţiune care presupune şi trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt și de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului ce va fi cuprinsă în dispozitiv și asupra căreia, la acest moment procesual, instanța de recurs nu poate specula.
Este nevoie, aşadar, de o preocupare reală din partea instanţei de trimitere de a pune de acord, prin motivare, datele care rezultă din cuprinsul înscrisurilor, interogatoriului și expertizei existente la dosar sau a probelor noi care vor fi administrate în rejudecare, cu susţinerile părţilor, care prezintă punctual si persuasiv elemente de fapt și de drept concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanţă, în mod argumentat.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va analiza și toate celelalte critici de nelegalitate formulate prin recurs, care nu se impun a fi analizate în acest cadru procesual, în raport de aprecierea ca fondat a motivului de recurs relativ la nemotivarea hotărârii recurate și care determină în mod necesar casarea hotărârii și rejudecarea cauzei, cu respectarea ansamblului garanțiilor procesuale ce conturează dreptul la un proces echitabil al părților.
În aplicarea art. 304 pct. 5 cu referire la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat şi îl va admite ca atare, constatând că insuficienţa argumentării deciziei de apel echivalează cu nemotivarea hotărârii, ceea ce împiedică exercitarea controlului de legalitate de către această instanţă și determină nulitatea hotărârii pentru nerespectarea dispoziţiilor procedurale în materia motivării unei hotărâri judecătoreşti, cu consecința afectării dreptului la un proces echitabil al reclamantei B. Constanța.
Pentru considerentele expuse, apreciind că sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., reţinând şi că vătămarea procesuală cauzată reclamantei nu poate fi înlăturată altfel, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta B. Constanţa împotriva Deciziei nr. 371 din 11 septembrie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; va casa decizia recurată și va trimite cauza pentru rejudecarea apelului declarat de reclamantă aceleiași curți de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta B. Constanţa împotriva Deciziei nr. 371 din 11 septembrie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează decizia recurată şi trimite cauza pentru rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2015.