Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Decizia nr. 2781/2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 19 aprilie 2006, sub nr. x/3/2006, reclamantele A. şi B. au solicitat instanței să dispună, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, anularea deciziei nr. 38 din 24 ianuarie 2006 emisă de SC C. SA în calitate de unitate deţinătoare şi obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilelor (teren şi construcţii) aparţinând fostei D., situată în Bucureşti.

În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că, după apariţia Legii nr. 10/2001 s-au adresat intimatei solicitând restituirea în natură a imobilelor menţionate prin notificarea nr. 392/2002, însoţită de toate documentele necesare soluţionării cererii, susţinând că imobilul în litigiu a aparţinut autorului E., conform procesului verbal din anul 1946 „partea I şi a II-a”, înscrisuri emise de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare, imobil care a fost preluat în mod abuziv, fără titlu, astfel cum rezultă din adresa emisă de P.M.B.

S-a mai arătat că decizia atacată, prin care se respinge notificarea prin care se solicitase restituirea în natură a imobilului, cu motivarea că restituirea în natură nu este posibilă, deoarece imobilul face parte integrantă din activitatea societăţii, fiecare clădire, spaţiu, având un rol bine-definit, ele fiind necesare procesului de fabricaţie, este nelegală, raportat la art. 9, 10 alin. (1) şi (2) şi 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece potrivit textelor legale evocate restituirea în natură este obligatorie ori de câte ori este posibilă, unitatea deţinătoare neavând drept de opţiune şi de acordare a restituirii în echivalent.

În drept, contestaţia a fost întemeiată pe disp. art. 9, 10 alin. (1) şi (2) şi 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 şi Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Pârâta SC C. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei, arătând, privitor la construcţii, că au fost modificate în proporţie de 100% din starea lor iniţială, fiind adăugate noi construcţii, omogenizate, iar, privitor la teren, că aceste construcţii, aşa cum au fost modificate şi completate de cădiri, ocupă aproape integral terenul revendicat, singurul teren rămas neocupat de edificii fiind căile de acces între multiplele obiective industriale care permit exploatarea, prin ieşirea la calea publică, a tuturor edificiilor aflate în incinta SC C. SA.

Prin sentinţa civilă nr. 1352 din 22 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamantele A. şi B., prin mandatar F., în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, prin administrator judiciar SC G. SRL.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prin notificarea înregistrată la BEJ - Q. sub nr. 392 din 08 februarie 2002 reclamantele A. şi B. au solicitat unităţii deţinătoare SC C. SA emiterea unei dispoziţii privind restituirea în natură sau despăgubiri băneşti privind imobilul situat în Bucureşti, str. Xxx şi str. yyy, fost D., actualmente SC C. SA. S-a menţionat în cuprinsul notificării că D., fostă proprietatea E., a fost naţionalizată prin Legea nr. 119/1948.

Prin dispoziţia nr. 38 din 24 ianuarie 2006, emisă de SC C. SA, a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului, teren şi construcţii situat în Bucureşti, constatându-se că revendicarea în natură nu este posibilă, întrucât imobilul face parte integrantă din activitatea societăţii, fiecare clădire, spaţiu, având un rol bine-definit, ele fiind necesare procesului de fabricaţie, iar, pe de altă parte, pe o parte din teren s-au construit hale de producţie, care se integrează în fluxul tehnologic. S-a stabilit dreptul la despăgubiri al notificatoarelor pentru imobilul menţionat.

Având în vedere solicitarea reclamantelor din prezenta acţiune, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, raportat la faptul că în speţă există o situaţie de excepţie de la primul principiu instituit de Legea nr. 10/2001, cel al prevalentei restituirii în natură, deoarece aceasta măsură este expres înlăturată de la aplicare de lege şi nu este posibilă.

Tribunalul a avut în vedere în primul rând dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că „măsurile se stabilesc doar în echivalent dacă persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi activelor la data preluării acestora în mod abuziv cu excepţia situaţiei în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membrii ai aceleiaşi familii”.

În prezenta cauză, reclamatele, în calitate de moştenitoare ale defunctului E., solicită restituirea în natură sau despăgubiri băneşti pentru imobilul, teren şi construcţie, care a aparţinut D., naţionalizată prin Legea nr. 119/1948, aspect care rezultă din chiar notificarea formulată. In condiţiile în care, conform adresei nr. x/a/2003 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti se comunică că nu se cunosc date cu privire la modalitatea de preluare în proprietatea statului a imobilelor ce fac obiectul notificării nu se poate aplica prezumţia instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, care stabileşte că, în condiţiile în care nu se cunoaşte existenţa dreptului de proprietate şi întinderea, acestea se prezumă a fi cele din actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.

Cu toate acestea, deşi nu există probe, nu se poate avea în vedere afirmaţia reclamantelor din notificare, în sensul că imobilul în litigiu ar fi trecut în proprietatea statului în urma Legii nr. 119/1948, prin care a fost naţionalizată D. De asemenea, conform Cap. l punctul 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 Norme Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 sarcina probei proprietăţii la momentul deposedării abuzive revine persoanei care pretinde dreptul.

Aşadar, tribunalul a constatat că reclamantele nu au făcut dovada faptului că autorul lor era proprietarul imobilului în litigiu la data preluării abuzive, înscrisurile emise de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare făcând dovada proprietăţii autorului E., ca persoană fizică doar la nivelul anului 1946 şi doar asupra unor clădiri identificate limitativ.

Tribunalul a reţinut că de la acel moment şi până la momentul naţionalizării, există probe în sensul că dreptul de proprietate ar fi fost transferat D.

Având în vedere, pe lângă afirmaţia chiar a reclamantelor din notificare şi actele din dosarul de notificare, respectiv bilanţul de profit şi pierderi al Fabricii de maşini şi turnătoria - E. şi procesul verbal al Adunării generale Extraordinare din 1946, precum şi destinaţia imobilelor a căror restituire se solicită-construcţiile având destinaţia de hală montaj, turnătorie, tâmplărie etc., s-a apreciat că imobilul nu poate fi constatat ca fiind proprietatea persoanei fizice E. la momentul preluării abuzive, prezumţia fiind în sensul că, o dată preluate cu ocazia naţionalizării D. prin Legea nr. 119/1948, reprezentau proprietatea acestei persoane juridice la momentul naţionalizării. In concluzie, întrucât aşa cum rezultă din procesul verbal al Adunării Extraordinare al D., E. nu era asociat unic şi nici toţi asociaţii nu erau membrii ai aceleiaşi familii, s-a constatat că art. 18 din Legea nr. 10/2001 înlătură expres de la aplicare principiul restituirii în natură.

Tribunalul a avut în vedere la respingerea contestaţiei și imposibilitatea restituirii în natura a terenului, întrucât, pe lângă incidenţa art. 18 din legea nr. 10/2001, sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care, dacă pe terenul pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat construcţii noi, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă.

Din schiţa anexă nr. 6 la raportul de expertiză specialitatea topografie rezultă în mod clar că nu există o porţiune de teren liberă, neafectată de construcţii noi, care să poată fi restituită în natură. S-a avut în vedere, în acest sens, şi amplasamentul construcţiilor noi identificate pe schiţă în culoarea portocaliu, precum şi al celorlalte dotări în strânsă legătură cu clădirile noi, precum şi posibilităţile de acces la aceste clădiri, strict necesare procesului de producţie.

Afirmaţia reclamantelor potrivit căreia ar fi posibilă restituirea în natură a întregului imobil, teren-delimitat cu culoarea albastru pe schiţa anexă nr. 6 şi construcţii nu a fost primită, deoarece construcţiile noi nu sunt autorizate.

Conform alin. (3) al art. 10 din Legea nr. 10/2001 „se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de l ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile”', or construcţiile edificate după anul 1948 nu sunt construcţii uşoare sau demontabile şi sunt anterioare anului 1990, aşa cum rezultă din raportul de expertiză. Alin. (3), subsecvent alin. (2) vine să precizeze exact alin. (2), stabilind că este posibilă restituirea în natură doar dacă construcţiile neautorizate sunt ulterioare anului 1990.

Având în vedere dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a respins contestaţia, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 1352/2007 au declarat apel contestatoarele A. şi B. formulând critici de nelegalitate și netemeinicie.

Judecarea apelului a fost suspendată în perioada 2 mai 2008-12 iunie 2009, prin acordul părţilor.

Judecarea apelul a fost suspendată în perioada 18 decembrie 2009-5 aprilie 2011, în baza art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. ca urmare a cererii apelantei-reclamante A. privind introducerea în proces a moştenitorilor apelantei-reclamante B., decedată pe parcursul judecării apelului, I. fiind introdusă în cauză în calitate de moştenitoare ai defunctei B., în baza certificatului de moştenitor nr. 90 din 24 septembrie 2009 emis de B.N.P. - H. (fila 189-193 din dosarul de apel, vol. I).

Prin încheierea din data de 9 septembrie 2011 instanţa a încuviinţat administrarea probelor necesare pentru soluţionarea cauzei şi ordinea de administrare a acestora.

La data de 18 ianuarie 2013 Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului – A.V.A.S. a depus la dosar cerere de intervenţie accesorie în interesul intimatei-pârâte SC C. SA, prin care a solicitat respingerea apelului declarat de contestatoare, cerere ce a fost încuviinţată în principiu prin încheierea din data de 22 februarie 2013.

Instanţa a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor apelantei-contestatoare A., decedată pe parcursul judecării apelului, respectiv J. şi K., conform certificatului de moştenitor nr. X/2013 emis de BNP - L. şi M.

Prin deciziei nr. 549/A din 18 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantele contestatoare I. (moştenitoarea defunctei B.), J. şi K. (moştenitorii defunctei A.), împotriva sentinţei civile nr. 1352 din 22 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata SC C. SA prin consorţiul de lichidatori SC N. SRL şi O. şi intervenienta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, cu sediul în Bucureşti.

A schimbat în tot sentinţa civilă nr. 1352 din 22 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul admiterii contestaţiei.

A anulat decizia nr. 38 din 24 ianuarie 2006 emisă de intimata-pârâtă SC C. SA şi a obligat intimata-pârâtă SC C. SA la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 17.860 m.p. şi din toate construcţiile situate pe teren, imobil identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert P. şi avizat de OCPI sub nr. 215 din 14 martie 2014, sub condiţia despăgubirii prealabile a SC C. SA de către apelanţii-contestatori cu suma de 5.177.914 lei, reprezentând valoarea de piaţă a construcţiilor noi autorizate.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie accesorie formulată de A.V.A.S. şi a obligat intimata-pârâtă SC C. SA la plata către apelanţii-contestatori I., J. şi K. a sumei de 23.880 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin notificarea înregistrată la BEJ - Q. din 08 februarie 2002, A. şi B. au solicitat SC C. SA restituirea în natură sau despăgubiri băneşti privind imobilul situat în str. XXX şi str. XXX, fost D. actualmente SC C. SA, fostă proprietatea E.

Pentru dovedirea calităţii de proprietar al autorului E., notificatoarele au ataşat Procesul-verbal din 9 decembrie 1946 de înscriere în cartea funciară nr. X/1940, Anexă la procesul-verbal Partea I-a Date referitoare la imobil şi Partea a II-a Date privitoare la proprietate; iar pentru dovedirea calităţii de moştenitoare ale autorului de pe urma căruia au solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 au ataşat la notificare certificatele de moştenitor din 8 iulie 1996, din 27 mai 1997 şi din 4 octombrie 1999.

În data de 7 decembrie 2005 notificatoarele au completat dosarul administrativ format la SC C. SA ca urmare a înregistrării notificării nr. 392/2002, cu Planul Cadastral scara 1/500 emis de Comisia pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti privind imobilul din str. xxx şi str. yyy eliberat şi legalizat de Arhivele Naţionale din 24 august 2005.

Conform „Procesului-verbal încheiat în data de 11 august 2005 la sediul SC C. SA Bucureşti privind revendicarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 de moştenitorii legali ai numitului E.”, SC C. SA a propus moştenitorilor lui E. acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul notificat, în sumă de 9.380 mil. lei (266.477 euro), în baza Raportului de evaluare efectuat de SC C. SA în luna iulie 2005.

De asemenea, la solicitarea SC C. SA a fost întocmită, în luna septembrie 2005, Documentaţia Tehnică – Plan de situaţie a terenului aflat în incinta societăţii, din str. xxx. Prin Referatul întocmit de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 instituită în baza deciziei nr. 242 din 23 iunie 2005 în cadrul SC C. SA s-a stabilit că din actele depuse de notificatoare „se prezumă că imobilul revendicat situat în str. xxx, clădiri şi teren, se găsea la data de 11 iunie 1948 în proprietatea lui E.”.

Prin Decizia nr. 38 din 24 ianuarie 2006, intimata-pârâtă SC C. SA a stabilit faptul că nu a putut fi clarificat fără echivoc obiectul notificării întrucât moştenitorii nu au putut depune titlul sau procesul-verbal prin care s-a făcut predarea-primirea bunurilor imobile la 11 iunie 1948 şi că din actele depuse se prezumă că imobilul revendicat, teren + clădiri, se găsea la 11 iunie 1948 în proprietatea lui E.

În temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin art. 1 al deciziei nr. 38/2006 SC C. SA a respins cererea de restituire în natură a imobilului (teren + construcţii) situat în str. xxx, cu motivarea că „restituirea în natura nu este posibilă întrucât imobilul face parte integrantă din activitatea societăţii, fiecare clădire, spaţiu având un rol bine definit, ele fiind necesare procesului de fabricaţie, iar pe de altă parte, pe o porţiune de teren s-au edificat hale de producţie, care se integrează în fluxul tehnologic”.

De asemenea, prin art. 2 din decizie, SC C. SA a dispus acordarea de despăgubiri persoanei îndreptăţite, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Prin urmare, intimata-pârâtă SC C. SA a constatat că este legal investită conform Legii nr. 10/2001, prin înregistrarea notificării nr. 392/2002 de către notificatoarele A. şi B., iar prin Decizia nr. 38/2006 a stabilit faptul că: E. a avut calitatea de proprietar la momentul 11 iunie 1948 al imobilului notificat, compus din teren şi clădiri; prin urmare, a stabilit faptul că E. are calitatea de persoană îndreptăţită conform Legii nr. 10/2001; notificatoarele au calitatea de moştenitoare legale ale persoanei îndreptăţite, în baza certificatelor de moştenitor ataşate notificării; SC C. SA are calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, având în vedere că a reţinut drept temei juridic al acestei Decizii dispoziţiile art. 20 alin. (1) din lege conform cărora are calitatea de a se pronunţa asupra notificării societatea comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar; preluarea de către stat a imobilului notificat a fost abuzivă, în sensul Legii nr. 10/2001.

Prin contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 38/24 ianuarie 2006, contestatoarele A. şi B. (decedate pe parcursul judecăţii, ai căror moştenitori au fost introduşi în cauză) au dedus judecăţii instanţei legalitatea şi temeinicia felului măsurilor reparatorii acordate de unitatea deţinătoare prin decizia contestată, solicitând obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilelor (teren şi construcţii) ce au aparţinut autorului E., situate în Bucureşti, str. xxx şi str. yyy.

Întrucât aspectele referitoare la - calitatea de persoană îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, calitatea de moştenitori legali de pe urma persoanei îndreptăţite ale persoanelor care au formulat notificarea nr. 392/2002, calitatea de unitate deţinătoare a emitentului deciziei, precum şi caracterul abuziv al preluării - au fost stabilite în procedura administrativă de către entitatea investită cu soluţionarea notificării, respectiv de intimata-pârâtă SC C. SA, instanța de apel a constatat că aceste aspecte nu mai puteau fi repuse în discuţie în cadrul contestaţiei formulate de notificatoare, deoarece se opunea principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac. Or, pentru a respinge contestaţia prin care notificatoarele solicitau verificarea legalităţii şi temeiniciei tipului de măsuri reparatorii acordate prin decizia contestată, tribunalul a reţinut că reclamantele nu au făcut dovada faptului că autorul lor era proprietarul imobilului în litigiu la data preluării abuzive, în acest fel, agravând contestatoarelor situaţia în propria cale de atac şi depăşind limitele investirii instanţei, astfel cum au fost stabilite de contestatoare prin formularea cererii de chemare în judecată de faţă.

Relativ la critica prin care apelantele-contestatoare au susţinut greşita aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, reținută ca impediment legal la restituirea în natură a imobilului notificat, instanța de apel a constat critica ca fiind întemeiată deoarece nu este întrunită premisa pentru a putea fi reţinută incidenţa textului de lege evocat, în sensul că imobilul notificat nu era proprietatea unei persoane juridice, la momentul preluării abuzive.

Pentru a stabili momentul preluării abuzive, Curtea de Apel a avut în vedere dispoziţiile art. 1.3. lit. a) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora incidenţa preluării abuzive nu este prezumată, ci, în funcţie de fiecare situaţie, entitatea obligată prin lege să soluţioneze notificarea trebuie să aprecieze situaţia respectivă ca încadrându-se în prevederile legii potrivit art. 2 alin. (1) din lege. Or, prin decizia nr. 38/2006, intimata-pârâtă a stabilit acest moment ca fiind data de 11 iunie 1948, respectiv data intrării în vigoare a Legii nr. 119/1948 privind naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, constatare ce nu a fost contestată de reclamante în cadrul contestaţiei.

Având în vedere dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 119/1948 potrivit cărora „La predarea întreprinderii se va încheia un proces-verbal, în triplu exemplar, la care se vor alătura copii de pe inventar şi bilanţ. Un exemplar al procesului-verbal se va înmâna vechiului proprietar, un altul se va păstra de întreprindere, iar ultimul se va înainta Ministerului de resort”, coroborate cu relaţiile referitoare la situaţia juridică a imobilului notificat, instanța de apel a constat că imobilul notificat a fost preluat în fapt de către stat. Curtea de Apel a avut în vedere adresa din 13 octombrie 2011 prin care P.M.B. - Serviciul Evidenţă Domeniu Public şi Privat a comunicat situaţia juridică a imobilului notificat, în sensul că imobilul, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit de expert P., reprezintă imobilul înscris în Cartea funciară din anul 1940 cu Procesul-verbal nr. x/1940, la adresa str. xxx şi str. yyy, în privinţa căruia nu se deţin date cu privire la actul normativ de preluare în proprietatea statului.

La momentul reţinut de intimata-pârâtă ca fiind momentul preluării abuzive, 11 iunie 1948, calitatea de proprietar al imobilului notificat aparţinea persoanei fizice E., aşa cum a reţinut însăşi unitatea deţinătoare prin decizia contestată, iar nu unei persoane juridice, cum în mod greşit a reţinut tribunalul, instanța de apel apreciind ca temeinic fundamentat în fapt şi în drept istoricul proprietăţii notificate, aşa cum a fost redat în cadrul motivelor de apel.

Prin actul autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, sub nr. X/1906 - R. a vândut lui S., Ş. şi R. precum şi autorului contestatoarelor, E., imobilul situat în Bucureşti, Câmpu Moşilor, compus din teren şi clădiri. Prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. X/1915 moştenitorii lui R. (T., Ţ., U. şi V.) au vândut întreaga avere succesorală, mobilă şi imobilă, rămasă de pe urma defunctului R., inclusiv imobilul situat în str. Câmpul Moşilor, lui Ş. şi lui E.

Prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. X/1915 un alt moştenitor al defunctului R. - W. - a vândut lui Ş. şi lui E. partea sa din averea succesorala, avere succesorală ce includea şi imobilul situat în Str. Câmpul Moşilor.

Prin contractul autentificat sub nr. X/1915 S., în calitate de moştenitor al defunctului R., a vândut lui Ş. şi E. partea sa din averea succesorala moştenită de la acesta, avere ce includea şi terenul din Câmpul Moşilor. Prin contractul autentificat sub nr. X/1915 Ş. şi E. au înfiinţat societatea în nume colectiv „T. şi fiii” cu sediul în Bucureşti, str. Câmpul Moşilor, societate care s-a dizolvat în anul 1918, patrimoniul acesteia, inclusiv terenul din str. Câmpul Moşilor revenind lui E., aşa cum rezulta din documentul intitulat „Darea de seamă a Consiliului de Administraţie către Adunarea Generală Ordinară a Acţionarilor” (fila 41 din dosarul de apel, vol. I). Prin contractul autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, din 5 mai 1923, X., Y., Z. şi A.A. au vândut lui E. părţile lor indivize din imobilul situat în Bucureşti, str. Câmpul Moşilor, pe cale le aveau moştenire de la tatăl acestora, B.B., ce reprezenta averea moştenită de la bunicul C.C., imobil în suprafaţă totală de 1416 m.p., din care suprafaţa vândută reprezintă 236 m.p.

Prin contractul autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, din 8 decembrie 1925, D.D. şi E.E. au vândut lui E. părţile lor indivize din imobilul situat în Bucureşti, str. Câmpul Moşilor, pe cale le aveau moştenire de la tatăl acestora, B.B., ce reprezenta averea moştenită de la bunicul C.C.. În cuprinsul contractului se face menţiunea că toate celelalte părţi din imobil au fost cumpărate de E. mai înainte, prin actele autentice de Trib. Not. Ilfov la nr. X/1922 şi X/1923, la momentul încheierii contractului autentificat sub nr. X/1925 făcând obiectul vânzării ultimele cote-părţi din acest imobil, moment de la care E. devine proprietar exclusiv asupra întregului imobil situat în str. Câmpul Moşilor, în suprafaţă totală de 1416 m.p.

Prin contractul autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, din 12 aprilie 1926, F.F. a vândut lui E. terenul situat în Bucureşti, Aleea Principesa Maria, în suprafaţă totală de 13392,37 m.p. Pe acest teren E. a edificat o serie de construcţii, în baza autorizaţiilor din 20 octombrie 1919, emise de Primăria Oraşului Bucureşti. Conform Procesului-verbal din 9 decembrie 1946 emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, a fost înscris în cartea funciară dreptul de proprietate în favoarea lui E. asupra imobilului situat în Bucureşti, str. xxx şi yyy, în componenţa arătată în cuprinsul acestui înscris, în baza actelor de proprietate şi a planului anexat.

Din coroborarea acestor înscrisuri - respectiv procesul-verbal din 9 decembrie 1946 emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti şi actele de vânzare-cumpărare autentice relatate – instanța de apel a reţinut că apelantele-contestatoare au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat.

Au fost înlăturate apărările formulate de intimata-pârâtă SC C. SA potrivit cărora procesul-verbal din 9 decembrie 1946 emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti nu face dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, intimata-pârâtă susţinând în acest sens că înscrierile în cartea funciară existente în regat la anul publicităţii aveau drept efect opozabilitatea faţă de terţi, fără a garanta şi existenţa sau valabilitatea dreptului de proprietate, deoarece apelanţii au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului notificat din coroborarea tuturor înscrisurilor administrate în cauză, respectiv în baza actelor autentice privind transmiterea proprietăţii, precum şi în baza autorizaţiilor de construire coroborate cu menţiunile din procesul-verbal nr. x/1946 al Comisiunii pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti.

Prin sentinţa de fond tribunalul a reţinut că, de la momentul dobândirii dreptului de proprietate de către E. asupra imobilului situat în Bucureşti, str. xxx şi yyy şi până la momentul preluării de către stat, există probe că dreptul de proprietate a fost transferat către D., probe constând în: afirmaţia reclamantelor din notificare, bilanţul de profit şi pierderi al Fabricii de Maşini şi Turnatoria - E. şi procesul verbal al Adunării Generale din 1946.

Instanța de apel a apreciat a fi întemeiate criticile apelanţilor potrivit cărora instanţa de fond a făcut o greşită apreciere a probelor, deoarece în cuprinsul notificării nr. 392/2002 notificatoarele nu au arătat că imobilul notificat a fost proprietatea D., ci că a fost utilizat în desfăşurarea activităţii acestei societăţi, menţionând în mod expres că imobilul notificat a fost proprietatea autorului lor, E.

Nici înscrisul intitulat „Bilanțul de profit şi de pierderi al Fabricii de Maşini şi Turnatoria - E.” încheiat la 31 decembrie 1947 nu a fost interpretat în mod corect de către tribunal, acest înscris nefăcând dovada că imobilul în litigiu se afla în patrimoniul Fabricii de Maşini şi Turnătoria - E., ci, dimpotrivă, relevă faptul că activul acestei societăţi nu cuprindea niciun bun imobil, fiind compus din debitori-bănci, investiţii şi garanţii. S-a apreciat că nici înscrisul intitulat „Procesul verbal al Adunării Generale din 1946” nu probează faptul că imobilul notificat ar fi fost transferat în patrimoniul D., aşa cum în mod greşit a reţinut tribunalul, deoarece nu cuprinde nicio menţiune în sensul reţinut de tribunal. Dimpotrivă, din înscrisul intitulat „Studiu monografic” întocmit în data de 16 aprilie 1948 de Fabrica de Maşini şi Turnătoria - E. se reţine că inventarul întreprinderii nu cuprinde imobile.

Instanța de apel a reținut a fi întemeiată și critica apelanţilor potrivit căreia instanţa de fond a aplicat în mod greşit prezumţia conform căreia - D. fiind preluată cu ocazia naţionalizării prin Legea nr. 119/1948, reprezenta proprietatea acestei persoane juridice - deoarece Fabrica de Maşini şi Turnătoria - E. nu figurează în anexa Legii nr. 119/1948, iar probele administrate în cauză au relevat că nu există un act de preluare în baza Legii nr. 119/1948 a Fabricii E., motiv pentru care instanţa a reţinut în cadrul situaţiei juridice că imobilul notificat a fost preluat în fapt de către stat.

La pct. II.2 din cadrul concluziilor scrise intimata-pârâtă SC C. SA a analizat fiecare dintre înscrisurile depuse de apelanţi în dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită conform legii a persoanei fizice E. şi a solicitat instanţei de apel să constate că dreptul de proprietate asupra imobilului notificat nu aparţine persoanei fizice E., ci s-a aflat, la nivelul anului 1918, în patrimoniul societăţii „T. şi fiii, fabrica de maşini şi turnătorie proprietari Ş. şi E.”, iar la nivelul anului 1939, în patrimoniul persoanei juridice D.

Curtea de Apel nu a reţinut aceste apărările intimatei-pârâte, deoarece probele administrate în cauză dovedesc o altă situaţie juridică a întreprinderii „Fabrica de maşini şi turnătoria - E.”.

Astfel, se reţine că în M. Of. nr. 247 din 29 octombrie 1945 a fost publicat Actul constitutiv şi Statutul „Fabricii de maşini şi turnătoria - E.”, ce a fost înfiinţată de E., G.G., H.H., I.I., J.J., K.K. şi L.L., ca societate anonimă pe acţiuni, pe timp nelimitat, având ca obiect de activitate fabricarea şi comercializarea de locomotive, vagoane, vehicule, maşini de tot felul, turnătorie, ateliere de construcţii de lemn, precum şi orice obiect în legătură cu cele de mai sus (art. 3 din Actul constitutiv). Potrivit art. 6 din Actul constitutiv, capitalul social subscris a constat numai în bani, fiecare dintre fondatori subscriind o anumită sumă în lei.

Conform certificatului emis de Camera de Comerţ şi Industrie „Fabrica de maşini şi turnătoria - E.” a fost înmatriculată la Oficiul Registrului Comerţului din 30 octombrie 1945. Potrivit Bilanţului încheiat la data de 31 decembrie 1946 activul societăţii era constituit din creanţe, investiţii, materiale şi mărfuri, diverse conturi, imobilul în litigiu nefăcând parte din activul „Fabricii de maşini şi turnătoria - E.”, iar potrivit Studiului Monografic întocmit în data de 16 aprilie 1948 de „Fabricii de maşini şi turnătoria - E.”, în inventarul acestei societăţi nu figurau imobile.

Instanța de apel a constat că nicio probă administrată în cauză nu relevă faptul că la momentul preluării abuzive imobilul notificat se afla în patrimoniul vreunei persoane juridice și a reținut că probele analizate dovedesc existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, la momentul preluării abuzive, în patrimoniul persoanei fizice E., autorul notificatoarelor B. şi A., autoarele apelanţilor.

Curtea de Apel a constatat că este întemeiat și motivul de apel prin care s-a susținut greşita aplicare şi interpretare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, precum şi netemeinicia soluţiei de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului notificat.

Ca impedimente la restituirea în natură s-a reținut: amplasamentul construcţiilor noi identificate pe schiţă în culoarea portocaliu, precum şi al celorlalte dotări în strânsă legătură cu clădirile noi, posibilităţile de acces la aceste clădiri, strict necesare procesului de producţie, faptul că nu există autorizaţie pentru construcţiile noi şi faptul că art. 10 alin. (2) şi (3) din lege permite restituirea în natură doar în situaţia în care construcţiile neautorizate au fost edificate ulterior anului 1990.

Constatând că tribunalul a interpretat greşit aceste dispoziţii legale, s-a reținut întemeiată critica apelantelor, potrivit căreia o asemenea interpretare a dispoziţiilor art. 10 din lege este de natură a conferi protecţie juridică celui care a edificat în mod ilegal construcţii pe terenul preluat în mod abuziv.

Având în vedere că imobilul notificat a fost preluat în fapt, neexistând un act de preluare astfel cum rezultă din situaţia juridică comunicată la dosar de instituţiile competente, rezultă astfel că regimul juridic al imobilului este reglementat de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Prin raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit de expert P. s-a procedat la identificarea imobilului notificat, în baza actelor vechi de proprietate (act de vânzare autentificat sub nr. X/1906 şi schiţa anexă, act de vânzare autentificat sub nr. X/1923, act de vânzare autentificat sub nr. X/1925 şi act de vânzare autentificat sub nr. X/1926), identificarea imobilului fiind expusă în Planul de situaţie ce reprezintă Anexa 15 la raportul de expertiză.

De aceea, având în vedere faptul că probele administrate în cauză, raportul de expertiză specialitatea topografie a identificat imobilul ce a făcut obiectul notificării nr. X/2002 prin raportare la actele vechi de proprietate, enumerate în cuprinsul raportului, la certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC C. SA, raport ce a avut în vedere documentaţiile cadastrale având ca obiect imobilul notificat, extrasele de carte funciară, avizul emis de OCPI, Curtea de Apel a constat că este nefondată apărarea intimatei-pârâte conform căreia autoarele apelanţilor nu ar fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

De asemenea, expertul specialitatea topografie a precizat că acest imobil este inclus în suprafaţa menţionată în certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 din 26 noiembrie 1997 emis în baza H.G. nr. 834/1991 în favoarea intimatei-pârâte SC C. SA.

Prin raportul de expertiză specialitatea construcţii întocmit de expert M.M. şi depus la dosar la data de 13 septembrie 2013, astfel cum a fost completat prin Completarea depusă la dosar în data de 14 noiembrie 2013, expertul desemnat de instanţă a identificat toate construcţiile ce se află pe terenul revendicat, starea actuală a acestor construcţii, respectiv existente pe teren sau demolate, a identificat construcţiile noi, edificate pe teren după anul 1948, a precizat care dintre construcţiile noi au fost realizate în baza unei autorizaţii de construire - la acest punct s-a realizat Completarea la raportul de expertiză, depusă la dosar la data de 14 noiembrie 2013, în cuprinsul căruia expertul construcţii a avut în vedere toate autorizaţiile de construire obţinute pe parcursul procesului de către intimata-pârâtă SC C. SA. La pct. 3.3 din Completarea la raportul de expertiză expertul a stabilit valoarea de piaţă a construcţiilor noi edificate pe terenul notificat în baza unei autorizaţii de construire, la suma de 5.177.914 RON.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, reiese că alin. (2) instituie o excepţie de la principiul restituirii în natură reglementat de art. 7 alin. (1) din lege, în ipoteza în care pe teren se află construcţii noi, ce au fost edificate în baza unor autorizaţii de construire; iar alin. (3) reglementează un caz particular al principiului restituirii în natură, în ipoteza în care pe teren se află construcţii neautorizate, edificate chiar şi după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile.

Principiul restituirii în natură operează în ipoteza reglementată la alin. (3) al art. 10 din lege, indiferent dacă construcţiile au fost ridicate, fără autorizaţie legală, înainte sau după 1 ianuarie 1990.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) potrivit cărora pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent cu cele ale art. 10 alin. (5) din lege, potrivit cărora, se revine la principiul restituirii în natură, şi în ipoteza în care, pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat, ulterior preluării abuzive, construcţii autorizate, cu condiţia ca: aceste construcţii să nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare şi, ca, persoana îndreptăţită să achite acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.

Instanța de apel a reținut că prima condiţie stipulată de această normă juridică este întrunită, deoarece din probele administrate în cauză de intimata-pârâtă SC C. SA cu privire la stadiul procedurii de insolvenţă reiese că, încă din data de 14 noiembrie 2012 (Buletinul Procedurilor de Insolvenţă din 14 noiembrie 2012), judecătorul sindic a aprobat metoda de vânzare a bunurilor debitoarei SC C. SA prin vânzarea în bloc a tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitoarei, în vederea continuării activităţii de către un eventual cumpărător. De asemenea, Curtea mai reţine, din extrasul de carte funciară nr. CF XXX că asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 94762 m.p. şi construcţii în suprafaţă utilă de 53362 m.p. este notată promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare conform actului notarial din 25 septembrie 2013, cu termen de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică în termen de 90 de zile de la soluţionarea litigiilor în mod definitiv şi irevocabil.

Nu a fost reţinută apărarea formulată de intimata-pârâtă SC C. SA conform căreia aprecierea asupra necesităţii în activitatea comercială a imobilelor notificate este o chestiune de oportunitate lăsată de legiuitor la latitudinea exclusivă a entităţii investite, deoarece condiţia prevăzută de art. 10 alin. (5) din lege este o chestiune de apreciere a probelor asupra căreia instanţa are plenitudine de competenţă şi de aplicare a legii, neputând fi lăsată la aprecierea arbitrară a entităţii investite cu soluţionarea notificării. Dimpotrivă, dacă s-ar accepta punctul de vedere al intimatei-pârâte, ar însemna respingerea contestaţiei persoanei nemulţumite de refuzul unităţii deţinătoare de a restitui în natură imobilul notificat, fără a fi analizată pe fond.

Curtea de Apel nu reţine nici apărarea formulată de intimata-pârâtă SC C. SA conform căreia aprecierea îndeplinirii acestei condiţii se poate face doar prin raportare la momentul emiterii deciziei contestate, deoarece instanţa analizează întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 10 din lege la momentul pronunţării hotărârii, în caz contrar s-ar nega chiar rolul unei contestaţii formulate de partea interesată cu privire la felul măsurilor reparatorii ce pot fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia instanţa este obligată să aibă în vedere situaţia juridică şi în fapt, la zi, adică până la momentul pronunţării hotărârii, a imobilului notificat în litigiu.

Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. s-a admis apelul declarat de apelantele contestatoare I. (moştenitoarea defunctei B.), J. şi K. (moştenitorii defunctei A.) împotriva sentinţei civile nr. 1352 din 22 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata SC C. SA prin administrator judiciar SC N. SRL şi N.N. prin reprezentant permanent O.O. şi intervenienta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, sentinţa civilă nr. 1352 din 22 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fiind schimbată în tot, în sensul admiterii contestaţiei şi anulării deciziei nr. 38 din 24 ianuarie 2006 emisă de intimata-pârâtă SC C. SA.

În temeiul dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care instituie principiul restituirii în natură coroborat cu art. 10 din Legea nr. 10/2001 rep., instanța de apel a obligat intimata-pârâtă SC C. SA la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. Xxx, compus din teren în suprafaţă de 17.860 m.p. şi din toate construcţiile situate pe teren, imobil identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert P. şi avizat de OCPI din 14 martie 2014, sub condiţia despăgubirii prealabile a SC C. SA de către apelanţii-contestatori cu suma de 5.177.914 lei, reprezentând valoarea de piaţă a construcţiilor noi autorizate. În temeiul dispoziţiilor art. 49 şi art. 51 C. proc. civ. s-a respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie accesorie formulată de A.V.A.S.

Constatând că intimata-pârâtă SC C. SA a căzut în pretenţii prin admiterea apelului declarat de apelanţii-contestatori, aceasta a fost obligată, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., la plata sumei de 23.880 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanţii-contestatori I., J. şi K., reprezentând 14.880 lei onorariu de avocat dovedit cu chitanţa din 17 decembrie 2013 și 9.000 lei onorarii de expertiză potrivit chitanțelor depuse la dosar.

Pârâta SC C. SA a declarat recurs împotriva deciziei nr. 549A din 18 decembrie 2014 şi a încheierilor de şedinţă din 17 iunie 2011, 22 ianuarie 2012 şi 26 noiembrie 2014, iar intervenienta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) a formulat recurs împotriva aceleiaşi decizii, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2006 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

I. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta SC C. SA a formulat următoarele critici:

Printr-un prim motiv de recurs, s-a invocat nelegalitatea hotărârii atacate și a încheirii de ședință din 17 iunie 2011 din perspectiva modului de soluționare a excepției perimării apelului, fiind invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenta a invocat aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 249 C. proc. civ. potrivit cărora „perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui aci de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes”, întrucât nu erau îndeplinite condiţiile pentru întreruperea perimării.

Arată că, motivarea instanţei de apel potrivit căreia termenul de perimare ar fi fost întrerupt prin demersurile efectuate de către apelante la instituţiile statului în vederea soluţionării notificării nr. 390/2001 care formează obiectul prezentului dosar este străină de natura pricinii şi contrară dispoziţiilor legale incidente. Notificarea nr. 390/2001 nu face obiectul prezentului dosar, acesta fiind reprezentat de contestarea deciziei nr. 38/2006 ce a fost emisă în soluţionarea notificării nr. 392/2001, astfel încât nu s-a făcut dovada că apelanţii au stăruit în judecata pricinii, ci, mai mult, aceștia s-au desistat de soluționarea cauzei atât timp cât au adresat, la data de 10 iunie 2010, o precizare la notificarea existentă pe rolul Primăriei Municipiului Bucureşti prin care au arătat că solicită numai despăgubiri, în contrast cu obiectul contestaţiei din prezenta cauză unde au solicitat restituirea în natură. Astfel, actul reţinut de instanţă drept act întreruptiv de perimare nu este un act de procedura efectuat în prezenta cauză ci, este o simplă precizare adresată Primăriei, depusă în cadrul unei proceduri administrative.

Recurenta apreciază că argumentarea instanței potrivit căreia depunerea unor înscrisuri în faţa unei autorităţi, ar putea echivala cu efectuarea unui act de procedură care să conducă la întreruperea perimării în prezentul dosar nu îşi găseşte niciun fundament legal. Actul de procedură în sensul dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ. poate avea doar înţelesul de act efectuat în cadrul acţiunii civile aflate pe rolul instanţei de judecată. Astfel, analizând condiţiile pentru a opera întreruperea suspendării, instanţa de apel omite să aibă în vedere condiţia esenţială care vizeză ca actul de procedură să fi fost efectuat în cauza de faţă. Apreciază că, doar un act efectuat în prezentul proces, în interiorul termenului de perimare, care să fi atestat intenţia apelanţilor de a continua judecata, ar fi fost apt să conducă la întreruperea perimării. Întrucât succesiunea privind pe defuncta B. s-a dezbătut anterior suspendării judecăţii cauzei și în lipsa îndeplinirii unui act de procedură în sensul legii, singura soluţie legală era aceea de a constata intervenită perimarea, prin împlinirea termenului de 1 an, între momentul suspendării cauzei, 18 decembrie 2009 şi până la data formulării primului act de procedură efectuat de apelanţi în scopul reactivării judecății, respectiv cererea de repunere pe rol din 11 martie 2011.

Recurenta a criticat hotărârea atacată întrucât instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut - extra petita și a realizat o insuficientă cercetare a pretenţiilor apelanţilor reclamanţi, fiind invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 raportat la art. 312 alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ.

Se arată că prin notificarea nr. 392 din 08 februarie 2002, apelantele-contestatoare au solicitat „restituirea în natură sau despăgubiri băneşti privind imobilul situat în str. xxx şi yyy”, iar prin contestaţia formulată au solicitat obligarea SC C. SA la restituirea în natură a imobilelor (teren-construcţii) aparţinând fostei D. situată în Bucureşti, strada xxx, şi strada yyy. Ulterior, în cursul apelului, apelantele au depus contractul de vânzare-cumpărare autentificat de către Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat din 12 aprilie 1926, potrivit căruia, la nivelul anului 1926, E. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, Aleea Principesa Maria. Pentru terenul situat în fosta adresă str. Principesa Maria nu s-a îndeplinit procedura prevăzută de Legea nr. 10/2010 (terenul notificat fiind localizat în yyy), şi nici nu s-a formulat un petit expres cu privire la acesta, nici în faţa instanţei de fond, nici în faţa instanţei de apel.

Prin decizia atactă, instanţa a dispus restituirea în natură către apelanţi a terenului situat în Bucureşti, str. Ziduri Moşi, (actuala adresă), însă pentru a dispune astfel a avut în vedere inclusiv terenul amplasat în Principesa Maria în suprafaţă de 13.392,37 mp, intimaţii dobândind în natură şi imobilul situat la adresa Principesa Maria, bun care nu a făcut obiectul notificării, contestaţiei şi nici a cererii de apel. Astfel, în speţă instanţa de apel a acordat apelantelor extra petita un bun care nu a fost niciodată solicitat, cu nesocotirea cerinţelor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Printr-un alt motiv de recurs s-a criticat hotărârea atacată din perspectiva necesității administrării unor probe noi raportat la art. 312 alin. (3) ultima teză C. proc. civ., fiind invocată și nelegalitatea încheierilor de şedinţă din 22 ianuarie 2012 şi 26 noiembrie 2014.

Relativ la încheierea de şedinţă din data de 22 ianuarie 2012, recurenta arată că prin expertiza topografică administrată în cauză, expertul a identificat global imobilul ce a aparţinut fostei D. și nu doar imobilele ce fac obiectul notificării, cu individualizarea distinctă a terenului situat la numărul T şi a celui situat la numărul T.

Respingerea obiecţiunilor formulate la termenul din 22 ianuarie 2012 cu privire la identificarea terenului solicitat prin notificare, este greșită și contrazice propriile constatări ale instanţei de apel, deoarece instanţa a considerat că imobilul ce s-a identificat prin expertiză a aparţinut fostei D. însă, pe de altă parte, atunci când a soluţionat fondul cauzei instanţa a considerat că imobilele au aparţinut persoanei fizice E. Deşi au fost respinse obiecţiunile privind identificarea distinctă a terenului amplasat în Principesa Maria, chiar prin încheierea de şedinţă din data de 22 ianuarie 2012 instanța a dispus efectuarea demersurilor către Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţă Patrimoniu pentru a se afla dacă Aleea Principesa Maria a purtat anterior denumirea de Aleea yyy. Cu toate acestea, deşi s-a primit răspuns în sensul inexistenţei unei identităţi între cele două numere poştale - adresa nr. X/2195 din 23 februarie 2012 - cu ocazia pronunţării deciziei, instanţa a ales să ignore informaţiile astfel obţinute.

Observând că cele două imobile aflate la numerele Y şi X sunt diferite şi că, obiectul notificării l-a vizat doar pe cel de la numărul T se impunea ca expertul să identifice în principal imobilele notificate, precum şi delimitarea faţă de cel situat la Aleea Principesa Maria nr. T., fiind necesară administrarea de probei noi, respectiv a unei expertize topografie cadastru pentru identificarea imobilelor ce au făcut obiectul notificării şi delimitarea acestuia de terenul de la nr. poştal Y de pe str. Aleea Principesa Maria.

Relativ la încheierea de şedinţă din data de 26 noiembrie 2014, recurenta arată că, fără temei legal, instanța a dispus respingerea solicitării privind încuviinţarea unui obiectiv suplimentar la expertiză cu privire la delimitarea imobilului situat în str. Principesa Maria nr. T. cu motivarea că „este formulat peste termenul de judecată, respectiv termenul la care s-au dezbătut probatoriile”. Apreciază că soluția instanței nu beneficiază de un suport legal, deoarece nu a solicitat încuviinţarea unui mijloc de probă nou, ci suplimentarea unui mijloc de probă deja încuviinţat, utilitatea suplimentării probatoriului pentru lămurirea situației de fapt se impunea din dezbateri ca urmare a răspunsului P.M.B. care viza lipsa unei identităţi între cele două numere poştale.

Arată că, și obiecțiunile formulate la raportul de expertiză datorită lipsei avizului A.N.C.P.I., au fost respinse nelegal deoarece scopul acestui aviz este atestarea rapoartelor de expertiză topografică sub aspectul corectitudinii datelor topografice din punct de vedere tehnic. Cu toate acestea, deși instanţa a respins această obiecţiune cu motivarea că avizul A.N.C.P.I. este necesar doar în ipoteza restituirii în natură, pe de altă parte, prin decizia recurată, s-a dispus chiar restituirea în natură a imobilului identificat prin raportul de expertiză şi avizat O.C.P.I. la o dată anterioară demarării expertizei şi care nu vizeaza forma finală a raportului care a suportat numeroase modificări și completări.

Recurenta a invocat nelegalitatea hotărârii întrucât a fost dată cu încălcarea principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii şi oralităţii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Se arată că instanța de apel nu a pus în discuția părților incidența în cauză a principiului non reformatio în pejus, deși Curtea de Apel a apreciat că, instanţa de fond nu era îndreptăţită să repună în discuţie calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 întrucât aceasta a fost stabilită de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării.

Or, atât timp cât acest principiu nu a fost reţinut prin raportare la soluţia primei instanţe, conform dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., ci instanţa de apel a considerat că acesta a fost nesocotit chiar de către instanţa de fond raportat la dispoziţia contestată în cauză, deci l-a considerat un motiv suplimentar de apel reţinut din oficiu, acest considerent nu putea fi analizat fără a permite intimatei să îşi formuleze apărările faţă de acesta în conformitate cu principiul contradictorialității și oralității dezbaterilor.

Se apreciază că, nesocotirea flagrantă a principiilor disponibilităţii, contradictorialității şi oralităţii, cu consecinţa vătămării sale prin împiedicarea exercitării dreptului la apărare cu privire la aspecte considerate de instanţă esenţiale, atrage nelegalitatea hotărârii atacate în raport de prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., singura soluţie pentru stabilirea legalităţii fiind cea a casării hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

S-a criticat hotărârea recurată întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanţa nu a analizat fondul cauzei prin prisma criticilor formulate și a lăsat complet necercetată critica privind lipsa notificării cu privire la imobilul din str. Aleea Principesa Maria nr. T. Motivarea instanței lipseşte cu desăvârşire în raport de împrejurarea că decizia emisă de unitate deţinătoare nu a făcut referire la bunul situat în str. Aleea Principesa Maria nr. T., întrucât prin notificarea nr. 392/2001 nu s-a solicitat restituirea şi a acestui imobil.

Arată că deși a susținut modificarea cauzei juridice a acţiunii în faza procesuală a apelului, hotărârea nu cuprinde niciun considerent care să fundamenteze înlăturarea susţinerilor formulate. Argumenteză, astfel, că în apel s-a solicitat pentru prima oară restituirea în natură a imobilului, nu prin raportare la calitatea de asociat a lui E. la societatea care a deţinut acest imobil, ci la cea de pretins proprietar exclusiv. Or, atunci când se pretinde calitatea de fost proprietar, sunt incidente dispoziţiile art. 3, în timp ce, aceeaşi pretenţie, întemeiată pe calitatea de fost asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor se analizează prin raportare la dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001. Diferenţele de regim juridic între cele două ipoteze sunt vădite şi esenţiale în analiza pretenţiilor deduse judecăţii, în condiţiile în care, atunci când se invocă drepturi derivate din calitatea de fost asociat, regula este reparaţia prin despăgubiri, iar nu restituirea în natură.

Lecturarea cererii de chemare în judecată relevă faptul că reclamantele au pretins „imobilul aparţinând fostei D., situate în Bucureşti, str. xxx şi str. yyy”. În apel, are loc o modificare a cauzei, apelantele lăsând a se înţelege ca solicită restituirea în natură a bunurilor lui E., nu în calitate de acţionar, ci de proprietar exclusiv, prin transmitere de la societate la persoana fizică. Această modificare nu putea fi primită prin raportare la prevederile art. 132 raportat la art. 292 C. proc. civ., dar şi în considerarea pretenţiilor apelantelor, astfel cum au fost formulate prin notificare şi contestaţie şi care stabilesc cadrul procesual şi limitele investirii instanţei.

Printr-o altă critică formulată în cauză, pârâta invocă nelegalitatea hotărârii recurate întrucât conţine motive străine de natura pricinii deoarece reținând aplicarea principiului non reformation in pejus, instanța de apel asimilează nelegal dispoziţia emisă de unitatea deținătoare, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu o hotărâre judecătorească. Apreciază că această concluzie constituie o motivare total străină de natura prezentei pricini deoarece decizia emisă de entitatea învestită cu soluţionarea notificării în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 reprezintă un act de natură civilă, iar nu un act jurisdicţional sau cel puţin act administrativ-jurisdicţional. Analiza realizată de autoritatea învestită cu o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu asigură garanţiile procesuale specifice unui „judecăţi” pentru a se putea considera că dispoziţia emisă ar putea constitui echivalentul unei hotărâri judecătoreşti.

Recurata a invocat și motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia atacată este lipsită de temei legal.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a invocat interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 26 și art. 3 din Legea nr. 10/2001, arătând că în mod nelegal instanța a asimilat cererea de chemare în judecată intitulată contestaţie cu o cale de atac, în sensul legii. Apreciază că, în ipoteza în care instanţa învestită cu o contestaţie nu ar putea verifica şi cenzura opinia unei entităţi care reţine că notificatorul deţine calitatea de persoană îndreptăţită fără a exista probe în acest sens, ar însemna să se încalce dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 10/2001 care impun în mod imperativ ca persoana care se consideră îndreptăţită să facă dovada deţinerii unui titlu de proprietate anterior. Or, dovada calităţii de persoana îndreptăţită, potrivit dispoziţiilor legale mai sus evocate, se face exclusiv cu acte care valorau titlu de proprietate, la momentul naţionalizării, iar, în speţă, apelanții nu au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea în natură a bunului în discuţie.

Încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001 rezultă şi din existenţa altor beneficiari ai succesiunilor autorilor apelanţilor, ceea ce înlătură posibilitatea acestora de a pretinde că au calitatea de persoane îndreptăţite asupra unor drepturi ce nu le-au fost transmise.

O altă critică formulată de recurenta SC C. SA se referă la modul greşit de interpretare a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) și (5) din Legea nr. 10/2001.

În argumentarea acestui punct de vedere, arată că instanţa de apel porneşte de la o premisă greşită și anume că pe terenul obiect al notificării ar fi fost edificate construcții în mod ilegal. Apreciază că reținerea instanţei de apel este eronată și nu are la bază nicio probă administrată în cauză.

Chiar dacă s-ar aprecia că nu au fost prezentate autorizaţiile de construire pentru toate construcţiile edificate pe terenul obiect al pretenţiilor apelanţilor, ulterior preluării, aceasta împrejurare vizează numai o parte dintre construcţiile amplasate pe aceste teren, însă majoritatea construcţiilor edificate ulterior preluării sunt autorizate. Expertul în construcţii a stabilit că valoarea construcţiilor noi, ce au fost edificate anterior anului 1990, este semnificativ mai mare raportat la cea a construcţiilor vechi (existente la momentul preluării şi care există şi în prezent pe terenul în litigiu) fiind de 5.177.914 lei plus TVA (construcţii autorizate).

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, formularea art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu este în sensul redat în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, formularea legiuitorului fiind în sensul restituirii în natură a acelor terenuri pe care, ulterior datei de 1 ianuarie 1990, s-au ridicat construcţii neautorizate (numai acestea fiind astfel calificate de legiuitor ca fiind edificate în mod ilegal), precum şi construcţii uşoare sau demontabile. Apreciază, astfel, nelegală concluzia instanţei de apel, în sensul că principiul restituirii în natură operează în ipoteza reglementată la alin. (3) al art. 10 din lege, indiferent dacă construcţiile au fost ridicate, fără autorizaţie legală, înainte sau după 1 ianuarie 1990.

Sunt formulate critici și din perspectiva modului greșit în care instanţa de apel a dispus restituirea în natură a terenului ocupat de construcții autorizate, măsura dispusă fiind rezultatul unei interpretări eronate a dispoziţiilor art. 10 alin. (5) Legea nr. 10/2001.

Relativ la dreptul de apreciere asupra opotunităţii restituirii în natură, recurenta semnalează inconsecvența instanței de apel în procesul decizional. Astfel, în ceea ce priveşte caracterul necesar, consideră, pe de o parte, că instanţa are plenitudine de competenţă şi de aplicare a legii, neputând fi lăsată la aprecierea arbitrară a entităţii investite cu soluţionarea notificării, iar pe de altă parte, apreciază că nu se mai poate interveni pe cale judecătorească asupra celor stabilite prin decizia de soluţionare a notificării, drept pentru care critică hotărârea instanței de fond pentru cercetarea efectuată cu privire la proba dreptului de proprietate. Consideră că, în soluţionarea cauzei nu pot fi aplicate raţionamente diametral opuse în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicare legii cu privire la acelaşi act.

Relativ la sintagma „imobil necesar unităţii deţinătoare”, apreciază că aceasta trebuie interpretată în sensul ca respectiva unitate să îşi desfășoare efectiv activitatea în imobil. Subliniază faptul că societatea îşi desfășoară în fapt activitatea de producţie în imobil, susținând că dispoziţiile pct. 10.5 din Normele de aplicare unitară a Legii 10/2001 sunt neechivoce în sensul că oportunitatea aplicării măsurii reglementată de art. 10 alin. (5) Legea nr. 10/2001, revine exclusiv unităţii deţinătoare.

Încălcarea prevederile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 de către instanța de apel a fost evidențiată și prin aceea că obligaţia de plată impusă în sarcina apelantelor a fost stabilită la suma reprezentând c/val construcţiilor noi, autorizate, astfel cum a fost stabilită de expertul în construcţii desemnat, fără TVA. Deşi valoarea construcţiilor autorizate, edificate ulterior preluării care sunt proprietatea SC C. SA a fost stabilită de expert la suma de 5.177.914 lei, plus TVA în cuantum de 1.243.071 lei, instanţa de apel nu a dispus în sarcina apelantelor și obligaţia de plată a TVA. Cu toate că societatea este plătitoare de TVA, iar prevederile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 instituie un regim similar oricărei înstrăinări făcute de societate, instanța nu a prezentat vreun argument cu privire la înlăturarea sumei reprezentând TVA,

Printr-o altă critică s-a invocat greşita interpretare a actelor deduse judecăţii din perspectiva incidenței motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 8 şi pct. 9 raportat la 312 alin. (5) C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs s-a arat că instanţa a omis să analizeze anumite probe, însă și-a fundamentat hotărârea în ceea ce priveşte proba proprietăţii pe câteva înscrisuri selectate cărora le-a dat o interpretare vădit nereală şi în contradicţie cu înţelesul acestora.

Se face astfel trimitere la prezentarea evoluţiei istorice a fabricii în cuprinsul căreia instanța de apel arată că înfiinţarea firmei individuale „Fabricile de Maşini E.” a avut loc în anul 1919, simultan fiind deschisă şi o sucursala la Braşov, fiind menţionat transferul fabricii și nu a bunului imobil teren din Câmpul Moşilor nr. T. Or, prin analiza realizată, instața de apel a denaturat sensul actelor administrate, cu consecinţa admiterii apelului ca urmare a unei analize precare şi superficiale asupra fondului, care în opinia recurentei reprezintă o necercetare a fondului cauzei deduse judecății

Solicită admiterea recursului și casarea ori, după caz, modificarea în tot a hotărârii atacate, în funcție de motivele de recurs care își vor găsi aplicare.

II. Prin recursul declarat, intervenienta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) a solicitat casarea deciziei civilă recurate nr. 549/A din 18 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în vederea soluţionării legale apelului şi a cererii de intervenţie, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate, respingerea apelului reclamanţilor ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală, invocând următoarele motive de nelegalitate:

Decizia instanţei de fond este nemotivată sub aspectul neanalizării motivelor și apărărilor invocate de intervenientă (art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.). Se argumentează că, în raport de natura juridică a intervenţiei accesorii, instanţa de apel avea obligaţia de a analiza şi de a se pronunţa şi asupra motivelor pe care le-a invocat în calitate de intervenientă, nu doar asupra apărărilor intimatei pârâte SC C. SA, apreciind astfel că, a suferit o vătămare de natura celor prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și care atrage nulitatea deciziei recurate.

Susține că, în calitate de acţionar majoritar la SC C. SA, justifică un interes legitim, născut şi actual, personal şi direct în conservarea patrimoniului societății intimate, iar cererea de intervenţie formulată în cauză apără un drept legitim al acesteia în scopul prevenirii unor consecinţe păgubitoare asupra activităţii intimatei care, deși se află în procedura falimentului, activitatea este desfășurată în continuare.

Printr-o altă critică invocă încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. şi nepronunțarea instanței de apel asupra excepţiei de inadmisibilitate invocată de intervenientă și pârâta SC C. SA (art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.).

Se argumentează că, din examinarea motivelor de apel, reiese faptul că intimații au schimbat obiectul cererii de chemare în judecată. Astfel, prin cererea de chemare în judecară, contestatoarele A. şi B. au „solicitat anularea deciziei nr. 38 din 24 ianuarie 2006 emisă de SC C. SA (în calitate de unitate deţinătoare) cu privire la notificarea nr. x/2002 şi obligarea intimatei la restituirea în natură a imobilelor (teren şi construcţii) aparținând fostei D. situate în Bucureşti, str. xxx, şi yyy”. În cuprinsul contestaţiei, contestatoarele au susținut că terenul aparţine fostei D. situată în Bucureşti, str. xxx şi str. yyy.

Însă, prin motivele de apel, apelanţii au solicitat restituirea în natura a terenului aparţinând persoanei fizice E., în raport de cele 5 contracte de vânzare - cumpărare enumerare în motivele de apel. Or, aceasta cerere, formulată direct în apel, reprezintă o veritabilă schimbare a obiectului cererii de chemare în judecata, aspect ce contravine art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Cum, prin notificare şi prin contestaţia formulată în fața instanței de fond, reclamanţii au solicitat restituirea terenului aparţinând fostei D., este inadmisibil ca în apel să solicite restituirea terenurilor care au aparţinut persoanei fizice E.

Intervenienta pretinde că, nelegalitatea deciziei atacată este atrasă și de încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (forma iniţiala, de la data formulării notificării) care impun ca notificare prin care se solicită restituirea unui imobil să cuprindă individualizarea imobilului a cărui restituire se solicită (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Se susține că, prin cererea din apel se solicită restituirea terenurilor aparţinând persoanei fizice E., însă în legătură cu această solicitare nu există formulată o notificare conform Legii nr. 10/2001. Nefiind îndeplinita procedura prealabilă obligatorie prevăzută de legea specială în privința terenurilor aparţinând persoanei fizice E., apelanţii nu sunt îndreptăţiţi nici la despăgubiri şi nici la restituirea în natură, întrucât nu au formulat notificare privind restituirea terenurilor ce au aparţinut defunctului E., deoarece prin notificarea dedusă judecăţii, aceștia au solicitat restituirea terenurilor aparţinând fostei D.

Printr-un alt motiv de recurs, se invocă nelegalitatea deciziei instanţei de apel întrucât este lipsită de temei legal în ceea ce priveşte admiterea apelului sub condiţia prealabilă a îndeplinirii de către apelanţi a obligaţiei de plată, precum și sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În argumentarea acestui motiv de recurs, se arată că apelanţii au declarat pentru prima dată în apel că vor plăti suma de 5.177.914 Iei reprezentând contravaloarea construcţiilor noi. Sub acest aspect, se pretinde că decizia instanţei de apel nici nu poate fi pusă în aplicare, deoarece a obligat apelanţii la plata acestei sume, fără a stabili un termen până la care să se facă dovada plaţii Apreciază că a fost instituită o condiţie pur formală, fără nicio obligație de constrângere a apelanţilor pentru achitarea sumei de bani şi fără a se preciza eventuala sancţiune în caz de neexecutare.

Susține și interpretarea grșită a prevederilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 deoarece, pe de o parte, condiţia achitării de către persoana îndreptăţită a unei despăgubiri reprezentând preţul de piaţă a construcţiei este o condiţie prealabilă restituirii, iar apelanţii nu au îndeplinit această obligaţie anterior pronunţării hotărârii, iar, pe de altă parte, condiţia achitării despăgubirilor este cumulativă cu îndeplinirea condiţiei privind lipsa de necesitate a construcţiilor pentru unitatea deţinătoare.

Or, în adoptarea soluției și aprecierea caracterului necesar al construcțiilor, instanţa de apel nu a indicat în motivare care sunt dovezile din care rezultă scoaterea din uz a construcţiilor, în condiţiile în care intimata pârâtă a susţinut permanent că își desfăşoară activitatea tehnologica în incinta construcţiilor respective. Deschiderea procedurii de insolvență nu conduce, de drept, la încetarea activităţii societăţii aflate în această stare, iar prin încheierea de deschidere a procedurii de insolvenţă, judecătorul sindic nu a dispus încetarea activităţii intimatei şi indisponibilizarea construcţiilor, iar starea de insolvenţă a societăţii intimate nu constituie o dovada a lipsei de folosinţa a acestor clădiri. De altfel, vânzarea în bloc a bunurilor deţinute de pârâtă, autorizată de judecătorul sindic, aşa cum a reţinut chiar instanţa de apel, este condiţionată de continuarea activităţii de către eventualul cumpărător.

În circumstanţele expuse, arată că noul cumpărător nu poate continua activitatea în lipsa construcţiilor care deservesc fluxul tehnologic, iar prin decizia pronunţată, instanţa de apel a anulat practic, deşi nu a fost investită cu o astfel de cerere, antecontractul de vânzare-cumpărare din 25 septembrie 2013, făcând imposibilă perfectarea contractului cu acel cumpărător dispus să continue activitatea debitoarei. În plus, în septembrie 2013, bunurile societății SC C. SA au fost cumpărate de către P.P. - redenumită R.R. (parte din grupul de companii S.S.) şi partenerul Ș.Ș. (parte a grupului R.T.), iar producţia, oprită din luna iulie 2013, a fost reporniră pe 23 septembrie 2013. Totodată, la data de 16 octombrie 2013 a fost semnat un Protocol de Cercetare şi Dezvoltare cu Universitatea Ț.Ț. pentru ca SC C. SA să-şi îmbunătăţească tehnologia utilizată în producţia pompelor, iar R.R. a început să exporte, după ce pârâta a investit în echipament pentru fabrică şi în mediul de lucru, calculatoare noi, imprimante, mobilă şi echipamente de birou pentru a creşte productivitatea. Toate aceste aspecte dovedesc că exista activitate, iar bunurile restituite de instanţa de apel se află în procesul de desfăşurare a fluxului tehnologic, astfel că apelanţii nu erau îndreptăţiţi la restituirea în natură a terenului, ci doar la echivalent bănesc.

S-a invocat de recurentă nelegalitatea deciziei recurate întrucât instanţa de apel a încălcat dispozițiile art. 20 alin. (1) teza finală din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Susține că o parte din terenul restituit apelanţilor prin decizia instanței de apel a fost vândut de intimata pârâtă în perioada 1999 - 2000, context în care, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) teza finală din Legea nr. 10/2001 dispoziția de restituire a terenului de către SC C. SA este inadmisibilă, deoarece pârâta nu mai deţine proprietatea şi nici nu mai este în posesia terenului înstrăinat, astfel ca decizia instanţei de apel nu poate fi pusă în executare. În plus, se arată că, în cadrul cercetării judecătoreşti, nici nu a fost efectuată o expertiză care să identifice bunurile înstrăinate către U.U. prin contractele de vânzare - cumpărare din 28 decembrie 1999 (filele 690 - 696 vol. II dosar apel) şi din 13 aprilie 2000 (filele 687 - 688 vol. II dosar apel).

O altă critică vizeză încălcarea de către instanţa de apel a dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 1/2009 incidentă în cauză, prin analogie, în conformitate cu principiul aplicării imediate a legii noi situaţiilor juridice în curs de derulare şi neepuizate la momentul intrării în vigoare a legii noi.

Legea nr. 1/2009 nu prevede nicio excepţie de la acest principiu pentru cauzele aflate în curs de judecata la data intrării în vigoare a legii, întrucât nu face menţiune despre procedura care se va aplica cauzelor pendinte la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, astfel încât, nu există nicio raţiune pentru care să nu se facă aplicarea Legii nr. 1/2009 în prezenta cauza. Ca urmare, în lipsa acestor prevederi, normele de drept substanţial din conţinutul Legii nr. 1/2009 se aplică şi litigiilor pendinte în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi situaţiilor juridice în curs de derulare şi neepuizare la momentul intrării în vigoare a legii noi.

Fiind vorbă despre norme de drept material ale legii speciale de reparaţie în domeniul imobilelor preluare abuziv de stat, dispoziţiile modificatoare ale art. 7 alin. (5) din Legea nr, 1/2009 sunt incidente şi cauzei de fără, fiind de imediată aplicare.

Or, în aprecierea temeiniciei notificării formulată de către apelanţii reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere şi dispoziţiile legale în vigoare la data parcurgerii fazei judiciare a procedurii speciale reglementate de acest act normativ, o soluţie contrară determinând lipsirea de eficienţă a dispoziţiilor legii noi şi înlăturarea scopului pentru care ele au fost edictate.

Decizia recurată este criticată și sub aspectul încălcării de către instanţa de apel a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 10/2001, incidente în cauză.

Recurenta intervenientă arată că Legea nr. 10/2001 consacră restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, iar în situaţia în care aceasta nu este posibilă, persoanei îndreptăţite i se pot acorda celelalte măsuri reparatorii prevăzute de acest actul normativ.

În speţă, însă, autorul apelanţilor nu a fost proprietarul imobilului în litigiu, ci acţionar majoritar la societatea comerciala care avea în patrimoniul său imobilul în litigiu, situaţie în care regimul juridic al imobilului cade sub incidenţa art. 18 din Legea nr. 10/2001, care reglementează exprescazurile în care măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.

Autorul apelanţilor nu a fost unic asociat la persoana juridică proprietară a imobilului – D., ci era acţionar împreună cu alte persoane, aşa cum rezultă din Procesul verbal al A.G.A. din data de 20 februarie 1946 - filele 40-41 vol. 1 dosar Tribunalul Bucureşti. Apelanţii nu au susţinut şi nu au dovedit că au calitatea de persoane îndreptăţite, ca moştenitori ai tuturor asociaţilor şi nici că ceilalţi asociaţi erau membrii ai aceleiaşi familii.

Ca motiv de nelegalitate a deciziei atacate, recurenta intervenientă a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. susținând că instanţa de apel, în mod vădit părtinitor faţă de apelanţi, a interpretat greşit actele deduse judecaţii. Recurenta face trimitere la notificarea nr. X/2002, prin care numitele A. şi B. au solicitat „restituirea în natură sau despăgubiri băneşti privind imobilul situat în Bucureşti, str. xxx şi str. yyy, fost D., actualmente SC C. SA”.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că în cuprinsul notificării se menţionează „fosta proprietatea E.”, fiind astfel realizată o interpretare eronată a actului dedus judecăţii, fiind astfel greşit soluţionată cauza întrucât s-a bazat pe o premisă eronată.

În privința contractelor de vânzare-cumpărare analizate în cauză, recurenta arată că terenul ce face obiectul prezentei notificări nu a aparţinut niciodată persoanei fizice E., fiind întotdeauna în patrimoniul fostei D. situată în Bucureşti, str. xxx şi str. yyy. Faptul ca E. a cumpărat fondul de industrie şi comerţ de la socrul şi cumnaţii săi, îi conferă calitatea de acţionar, nu de proprietar al bunurilor ce formează fondul de comerţ al unei societăţi.

Astfel, prin contractul de vânzare din 18 octombrie 1906 (vol. I, filele 21 - 23 dosar apel, Anexa 1 la motivele de apel), vânzătorul R. a cedat fondul său de industrie şi comerţ către fiii săi şi către ginerele sau, E. - autorul apelanţilor. Or, printr-o interpretare vădit eronată a înscrisului, instanţa de apel a reţinui că R. a vândut „imobilul situat în Bucureşti, Câmpu Moşilor, ceea ce schimbă în totalitate înţelesul şi natura actului dedus judecăţii. Din preambulul contractului a fost indicat obiectul contractului ca fiind fondul de industrie şi comerţ, la alin. (3) din contract, s-a mai precizat încă o dată obiectul contractului ca fiind „tot activul şi pasivul”, iar la alin. (2) din acest contract, este individualizat ca şi fond de industrie şi comerţ, terenul situat în Bucureşti, str. Câmpu Moşilor compus din teren şi clădiri. Tot prin acest contract, la alin. (3), se precizează că din fondul de industrie şi comerţ înstrăinat, alături de teren, mai fac parte maşini, unelte, materiale în fabricaţie, materii prime, precum şi creanţele, în genere tot activul şi pasivul. Prin urmare, la data de 18 octombrie 1906, terenul ce face obiectul prezentei cauze, era inclus în fondul de industrie şi comerţ al industriaşului R., iar prin contractul de vânzare - cumpărare s-a vândut fondul de comerţ și nu bunuri individuale, proprietatea unei persoane fizice. Astfel, fondul de comerţ aparţine unei societăţi comerciale, unei entităţi comerciale, nu unei persoane fizice, astfel ca şi terenul din Câmpu Moşilor, inclus în acest fond de comerţ, aparţine unei societăţi comerciale.

Celelalte contracte de vânzare-cumpărare, ulterioare acestui contract, vizează averea succesorală care constă în fondul de industrie și comerț înstrăinat de R..

Prin contractul din 22 martie 1908 (vol. 1, filele 36 - 38 dosar apel), se face precizarea ca autorul apelanţilor E. este asociat la firma în nume colectiv „T. fiii” şi, în această calitate, preia de la S., activul imobiliar ce îi aparţinea acestuia în temeiul contractului din 18 octombrie 1096, activ imobiliar în care este inclus şi terenul din Câmpu Moşilor. Totodată, prin contractele din 08 iulie 1915 (vol. I, filele 26 - 30 dosar apel Anexa 3 la motivele de apel) şi din 26 septembrie 1915 (vol. I, filele 31 - 32 dosar apel Anexa 4 la motivele de apel), se face precizarea că autorul apelanţilor - E. preia de la moştenitorii lui R., averea succesorala compusă din fondul comercial şi industrial dobândit prin contractul din 18 octombrie 1906, fond industrial şi comercial din care face parte şi terenul din Câmpu Moşilor.

Prin contractul de societate din 02 decembrie 1915 (vol. V, filele 2403 - 2405 dosar apel), între E. şi Ş. se înfiinţează o nouă societate comercială care avea ca scop „exploatarea fabricei de maşini şi turnătorie cumpărată în comun de la dl. H. cu actul autentificat de Tribunalul Notarial Ilfov la nr. X/906 şi cu actele autentificate de acelaşi Tribunal la nr. X/915 şi X/915 de la moştenitorii fostului asociat R.”.

Capitalul social al acestei societăţi este format, printre altele, şi din partea indiviză din imobilul situat în Bucureşti strada Câmpu Moşilor deținută de cei doi asociaţi E. şi Ş. Prin urmare, după ce a achiziţionat mare parte din terenul situat în București, str. Câmpu Moşilor ca fond de industrie şi comerţ de la socrul şi cumnaţii săi, autorul apelanţilor a înfiinţat o nouă societate cu un alt cumnat al său, iar în capitalul social al societăţii „R. fiii, fabrica de maşini şi turnătorie proprietari Ş. şi E.” era inclus şi terenul situat în Bucureşti, str. Câmpu Moşilor.

Prin urmare, terenul situat în Bucureşti, str. Câmpu Moşilor, care face obiectul prezentei cauze, a fost întotdeauna proprietatea unei persoane juridice, în speţă, a unor societăţi comerciale. După acest moment, apelanţii nu au făcut dovada că terenul situat în Bucureşti, str. Câmpu Moşilor ar fi trecut în proprietatea personala a persoanei fizice E., iar contractele de vânzare - cumpărare enumerate în motivele de apel şi preluate de instanţa de apel ca dovadă a dreptului de proprietate pentru persoana fizică E., în realitate dovedesc că terenul a fost întotdeauna în proprietatea unor persoane juridice şi niciodată în proprietatea persoanei fizice E. Or, dacă interpretarea dacă de instanţă de apel acestor acte ar fi fost corectă, instanţa de apel nu ar fi omis să motiveze îndepărtarea apărărilor fprmulate de intervenientă.

Apreciază că instanţa de fond a fost cea care a aplicat legal dispozițiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 în forma avută la dată introducerii cererii de chemare în judecată, susțințnd că terenul nu poate fi restituit în natură, ci doar prin echivalent, întrucât art. 18 din Legea nr. 10/2001 înlătura expres de la aplicare principiul restituirii în natură.

Relativ la înscrisul privind Bilanţul de profit şi pierderi al Fabricii de maşini şi turnătoria – E., recurenta susține, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că acesta nu face dovada că dreptul de proprietate asupra terenului a aparţinut persoanei fizice E., în sensul stabilirii dreptului de proprietate fiind depuse contractele de tranzacţionare a Fondului de Industrie şi Comerţ. În ceea ce privește referatul întocmit de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu reprezintă dovada dreptului de proprietate, chiar dacă intimata pârâtă a consemnat că „se prezumă că imobilul se găsea în proprietatea lui E.”, pentru că proprietatea nu se prezuma, ci se dovedeşte în mod cert şi indubitabil. În privința rapoartele de expertiză administrate în cauză, recurenta susține că aceste expertize nu au stabilit dacă în imobil mai există spaţii nevândute care pot fi restituite în natură și nici nu a fost stabilită cu certitudine care este suprafaţa liberă de construcţii afectată servituții de trecere, motiv pentru care, sub acest aspect, recurenta apreciază că se impune completarea probatoriului administrat pentru lămurirea situației de fapt.

Printr-un motiv de recurs suplimentar, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.V.A.S., intervenient accesoriu în sprijinul intimatei SC C. SA, a invocat excepţia necompetentei generale a instanţei în aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.5 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 sub aspectul posibilității restituirii în natură a terenului notificat pe care se află edificate construcţii în situația în care nu ar mai fi necesare unităţii deţinătoare, opinând că în privința caracterului „necesar” al construcțiilor prerogativa aparține doar unității deținătoare.

Intimații-contestatori I., J. și K. au formulat întâmpinare la recursurile declarate de pârâta SC C. SA și intervenienta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând respingerea ambelor recursuri, ca nefondate, și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

În ce priveşte motivul de recurs care vizează modul de soluționare a excepţiei perimării apelului, intimații au susținut că instanţa de apel a procedat corect atunci când a respins excepţia perimării apelului ca nefondată. Evocând practica și doctrina în materie, intimații au arătat că în ipoteza în care reclamantul a decedat, termenul de perimare curge de la data introducerii în cauză a moştenitorilor. Or, introducerea în proces a moștenitorilor a intervenit la termenul din 15 aprilie 2011, când instanța de apel a repus cauza pe rol și a dispus menționarea moștenitorilor defunctei B.

Arată că, încheierea din 18 decembrie 2009 nu a fost comunicată părţilor, situație în care apelanta-contestatoare A. nu a luat cunoştinţă de măsura dispusă de către instanţă, iar sancţiunea perimării apelului nu se poate aplica. În cauză, instanţa de apel a reţinut corect faptul că, în cursul anului 2010, apelanții au efectuat demersuri în vederea continuării judecăţii. Arată că, A. şi B. au depus, în temeiul Legii nr. 10/2001, două notificări, cu un conţinut identic, prin care au solicitat restituirea în natură sau despăgubiri băneşti privind imobilul situat în strada xxx şi str. yyy, fost D., actualmente SC C. SA. Una dintre notificări (nr. x din 08 februarie 2002) a fost depusă la SC C. SA, iar cealaltă (nr. y din 08 februarie 2002) a fost depusă la Primăria Municipiului Bucureşti.

Ca urmare a demersurilor întreprinse la Primăria Municipiului Bucureşti în luna iunie 2010, această instituţie a înaintat către A.V.A.S. notificarea din 08 februarie 2002, împreună cu toate actele depuse în cadrul Dosarului nr. 22919. De asemenea, prin adresa înregistrată din 28 iulie 2010 la A.V.A.S. (care avea şi are calitatea de acţionar al pârâtei SC C. SA, aflată în procedura falimentului), I., K. şi A. au solicitat să li se comunice ce acte mai sunt necesare în vederea soluţionării notificării adresate, acest lucru fiind de natură a influenţa mersul procesului aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti. Prin urmare, aceste demersuri au fost făcute, în mod evident, în vederea continuării judecăţii.

La data de 17 decembrie 2010, A.V.A.S. - prin Comisia de analiză numită în baza Ordinului Preşedintelui nr. 1513 din 13 iulie 2010 - a întocmit un Raport, care a stat la baza deciziei nr. 6/20 ianuarie 2011 de declinare a competenţei către SC C. SA. Ulterior acestei măsuri, apelanţii au solicitat repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii, deciziile A.V.A.S. şi actele care au stat la baza lor fiind folosite ca probe în cadrul procesului aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Rezultă faptul că apelanţii au efectuat acte de procedură în vederea judecării procesului aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, că actele efectuate au întrerupt perimarea şi că nu se poate pune problema că apelanţii ar fi avut o atitudine pasivă care să justifice admiterea excepţiei perimării.

Consideră intimații că prin „acte de procedură” se înţelege orice manifestare de voinţă şi orice operaţiune juridică făcută în cursul şi în cadrul procesului civil de către instanţa de judecată, părţi sau ceilalţi participanţi la proces, în legătură cu exercitarea drepturilor sau îndeplinirea obligaţiilor lor procesuale, respectiv în vederea producerii unor efecte juridice în plan procesual. Demersurile efectuate la Primăria Municipiului Bucureşti şi la A.V.A.S. scot în evidenţă atitudinea lor activă în vederea producerii unor efecte în cadrul procesului aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

În legătură cu motivul de recurs potrivit cu care instanţa ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut - extra petita, pentru că ar fi acordat şi imobilul situat la adresa str. Principesa Măria, deşi acest bun nu a fost niciodată solicitat, intimații arată că, în cuprinsul notificării s-a precizat că se solicită „restituirea în natură sau despăgubiri băneşti privind imobilul situat în strada xxx şi yyy, fost D., actualmente SC C. SA Notificatorii au folosit informaţiile de care dispuneau în acel moment, fără să cunoască în amănunt care este situaţia actuală în privinţa străzilor şi a numerelor poştale. Cu ocazia soluţionării notificării, fie entitatea administrativă, fie instanţa de judecată stabileşte cu certitudine care este terenul ce a aparţinut celui de la care a fost preluat, prin indicarea dimensiunilor, a amplasamentului, a vecinătăţilor, a adresei poştale etc.

Relativ la terenul care s-a aflat în anul 1926 pe str. Principesa Maria nr. T., se arată că prin actul de vânzare autentificat din 12 aprilie 1926 de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat, E. a cumpărat de la F.F. un teren în suprafaţă de 12.892.57 mp situat în Bucureşti, Aleea Principesa Maria nr. T., iar în cuprinsul actului de vânzare se menţionează că „terenul se învecineşte.la sud-vest cu fabrica proprietatea d-lui cumpărător E.”. De asemenea, actul de vânzare este însoţit de Planul proprietăţii vânzătorului F.F., în cadrul căruia se indică în mod clar situarea, conturul, vecinii (unul dintre aceştia fiind E.”). Terenurile fiind vecine şi aparţinându-i aceluiaşi proprietar, în mod firesc întreg terenul rezultat a format un singur corp de proprietate şi a primit un singur număr poştal, respectiv str. xxx. Terenul în suprafaţă de 12.892,57 mp era situat în partea din spate a noului corp de proprietate şi, de aceea, nu şi-a păstrat adresa şi numărul poştal anterioare.

În apel a fost efectuată o expertiză topografică cu privire la suprafaţă terenului de 17.860 mp, la amplasamentul acestuia, adresă, nr. poştal. Prin urmare, terenul de 17.860 mp îl include şi pe cel de 12.892,57 mp, iar în anul 1948 era situat la adresa str. xxx., fiind reţinut corect de instanța de apel că terenul în suprafaţă de 12.892,57 mp face parte din terenul care a aparţinut lui E. şi că are o suprafaţă totală de 17.860 mp.

Relativ la motivul de recurs referitor la necesitatea administrării de probe noi şi la nelegalitatea încheierilor de şedinţă din 22 ianuarie 2012 şi 26 noiembrie 2014, intimații arată că, în justificarea acestui motiv recurenta a susţinut, în esenţă, că prin expertiza topografică în cauză nu ar fi fost identificate imobilele care fac obiectul notificării şi că ar fi trebuit identificate distinct imobilele situate la nr. X, respectiv, nr. T. de pe Aleea Principesa Maria. Consideră că argumentația prezentată nu se încadrează în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Susțin, totodată, că imobilul a cărui restituire în natură s-a solicitat a fost identificat prin expertizele întocmite de expert P., care a întocmit şi Planul de amplasament şi delimitare a imobilului. S-a stabilit astfel, că atât suprafaţa din acte, cât şi cea din măsurători este de 17.860 mp şi aceasta coincide cu cea care a fost avută în vedere la întocmirea Procesului-verbal din 9 decembrie 1946. De asemenea, au fost identificate toate construcţiile existente pe teren (cele vechi şi cele noi) şi au fost oferite detalii cu privire la funcţionalitatea fiecărei construcţii.

În legătură cu motivul de recurs care vizează încălcarea principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii şi oralităţii din perspectiva faptului că instanţa de apel nu ar fi pus în discuţia părţilor incidenţa în cauză a principiului non reformatio in pejus, intimații arată că, prin motivele de apel, au criticat faptul că imobilul a cărui restituire s-a solicitat nu ar fi aparţinut autorului notificatorilor, deşi SC C. SA reţinuse contrariul. Cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei această chestiune a fost discutată în contradictoriu de părţi.

Intimații consideră că hotărârea atacată nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină, apreciind eronată susținerea recurentei SC C. SA conform căreia în apel s-ar fi solicitat pentru prima oară restituirea în natură a imobilului nu prin raportare la calitatea de asociat a lui E., ci la cea de pretins proprietar exclusiv. S-a susținut permanent că imobilul (teren şi construcţii) a fost preluat de stat de la fostul proprietar, E., aspect recunoscut chiar de către recurenta SC C. SA prin decizia nr. 38 din 24 ianuarie 2006. Imobilul a fost folosit, cu îngăduinţa proprietarului, de D., dar această societate nu a avut niciodată calitatea de proprietar. Cererea de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost făcută de persoanele fizice îndreptăţite potrivit legii, în calitatea acestora de moştenitori ai lui E., proprietarul imobilului. Instanţa de apel a analizat toate probele administrate și apărările formulate în cauză, reținând motivat că imobilul a aparţinut lui E., că a fost preluat în fapt concomitent cu societatea comercială şi că apelanţii-contestatori sunt persoane îndreptăţite la restituirea în natură a imobilului, potrivit Legii nr. 10/2001, hotărârea fiind astfel temeinic motivată pe baza probelor administrate, în conformitate cu dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fără a cuprinde motive străine de natura pricinii. În ceea ce privește modul de interpretare a probelor, intimații arată că susținerea nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În privința contestaţiei formulata în baza în temeiul art. 26 Legii nr. 10/2001, intimații apreciază că aceasta are natura juridică a unei veritabile căi de atac ce este guvernată de principiul „non reformatio in pejus”, acestă calificare fiind realizată și de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul Deciziei nr. XX din 19 martie 2007.

În privința art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, intimații apreciază că instanţa de apel a realizat o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, deoarece, potrivit textului evocat, restituirea în natură operează indiferent dacă construcţiile au fost ridicate, fără autorizaţie legală, înainte sau după 1 ianuarie 1990. Rezultă fără dubiu că nu se restituie în natură terenurile ocupate de construcţii noi, edificate cu autorizaţie de construire, indiferent de momentul edificării lor, respectiv anterior sau ulterior datei de 1 ianuarie 1990, deoarece legea, atunci când se referă la „construcţii noi autorizate” nu face referire la un anumit moment sau perioadă a edificării construcţiilor. Legiuitorul nu a făcut nicio diferență în privința formei de restituire, în natură sau în echivalent, în funcţie de un asemenea element temporal.

Intimații consideră corectă și interpretarea dată de instanța de apel dispoziţiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Întrucât SC C. SA este o societate aflată în procedura falimentului, din mențiunile cuprinse în planul de reorganizare rezultă că bunurile imobile nu mai sunt necesare intimatei-pârâte în desfăşurarea activităţii sale, nici măcar în ipoteza reorganizării activității sale, deoarece bunurile imobile urmează a fi vândute. Astfel, din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare notată în cartea funciară rezultă că bunurile urmează a fi vândute unei firme care activează în domeniul imobiliar de îndată ce se va finaliza litigiul care formează obiectul prezentului dosar, promitentul-cumpărător neavând nicio obligaţie de a continua activitatea societăţii. Prin urmare, soluţia firească este restituirea în natură a terenului şi a construcţiilor situate pe teren, cu condiţia ca apelaţii-contestatori să plătească SC C. SA suma de 5.177.914 lei, fără plata TVA, întrucât acele construcţii se restituie în natură, ca măsură reparatorie și nu se înstrăinează.

În legătură cu motivul de recurs potrivit cu care instanţa de apel ar fi interpretat greşit actele deduse judecăţii, intimații opinează că aceste critici vizează aspecte de netemeinicie a hotărțrii atacate deoarece se referă la modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Totodată, susțin că din analiza înscrisurilor depuse la dosar şi a raportului de expertiză topografică întocmit de expertul P. rezultă faptul că imobilul (teren şi construcţii vechi) a aparţinut autorului lpr, E., calitatea acestuia de proprietar fiind recunoscută și de recurenta SC C. SA, în cuprinsul deciziei nr. 38 din 24 ianuarie 2006.

În legătură cu recursul formulat de A.V.A.S., prin întâmpinare intimații contestatori au arătat că instanţa de apel a argumentat, pe larg, în cuprinsul deciziei, care sunt considerentele pentru care sentinţa instanţei de fond este greşită și a concluzionat corect în privința netemeiniciei cererii de intervenţie accesorie a A.V.A.S., indicând şi textele de lege aplicabile. În această circumstanță, nu se poate identifica vreo apărare invocată prin cererea de intervenţie accesorie la care instanţa de apel să nu fi răspuns. Problemele care ţin de justificarea interesului au fost luate în considerare de instanţa de apel atunci când, prin încheiere, a admis cererea accesorie, neimpunându-se reluarea acestora prin decizie.

Intimații mențin apărările deja expuse (relativ la recursul SC C. SA) cu referire la critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi schimbat cauza juridică a acţiunii. Relativ la critica potrivit căreia hotărârea nu cuprinde un termen de plată a sumei stabilite prin dispozitiv, intimații arată că nicio dispoziție legală nu stipulează vreun termen şi nici obligaţia instanţei de a stabili un atare termen de plată. Faptul că instanţa de apel a reținut incidența prevederilor art. 7 şi 10 din Legea nr. 10/2001, nu se poate susţine că hotărârea este lipsită de temei legal.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, intimații fac trimitere la apărările formulate cu privire la recursul declarat de SC C. SA, iar în privința dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 10/2001, arată că instanța de apel a prezentat pe larg considerentele care scot în evidenţă faptul că imobilul în litigiu a aparţinut persoanei fizice E., iar nu vreunei persoane juridice. Relativ la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se invocă faptul că susținerile prezentate nu pot fi verificate în recurs, întrucât vizează aspecte de netemeinicie deoarece vizează modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate și a stabilit situația de fapt sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

La termenul de judecată din 26 noiembrie 2015, R.R. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul recurentei SC C. SA, solicitând instanţei admiterea în principiu a cererii şi introducerea sa, ca parte în cauză, iar în ceea ce priveşte recursul pârâtei, solicită admiterea acestuia. În justificarea interesului în formularea cererii de intervenție accesorie a arătat faptul că dreptul de proprietate asupra terenului a cărui restituire se solicită în baza Legii nr. 10/2001 în prezenta cauză, urmează a-i fi transferat. Arată că, R.R. (fostă P.P.) urmăreşte apărarea intereselor recurentei, tinzând ca, prin apărările pe care le face, soluţia să fie în în favoarea pârâtei, aspect ce ocroteşte dreptul asupra imobilului în divergență, dar şi un folos material, constând în faptul că dacă imobilul ar fi restituit intimaţilor, preţul de cumpărare nu va fi diminuat, deşi suprafaţa ce va fi dobândită va fi micșorată cu suprafaţa de teren care, eventual, va fi restituită. Invocă și prevederile art. 4.8. din Procesul Verbal din 11 septembrie 2013, art. 6.1., lit. e) din Antecontract și art. 3.2. din Protocol în temeiul cărora sunt îndreptăţiţi a aborda strategia optimă pentru soluţionarea dosarului de față. Pe fondul cererii de intervenție accesorie, solicită admiterea acesteia, reiterând motivele și argumentele prezentate în memoriul de recurs de către recurenta-pârâtă SC C. SA.

Faţă de dispoziţiile art. 49 alin. (1) şi (3) şi art. 51 C. proc. civ., cererea de intervenție accesorie formulată de R.R. în interesul pârâtei-recurente fost admisă în principiu, Înalta Curte reţinând că aceasta justifică un interes legitim potrivit înscrisurilor evocate care vizează imobilul în litigiu.

Examinând recursurile declarate, prin prisma criticilor invederate, precum și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta R.R., Înalta Curte constată următoarele:

Analizând cu prioritate critica susceptibilă de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care vizează greșita soluționare a excepției perimării apelului declarat de către contestatoarele A. şi B. ( continuat de moștenitării I., J. şi K.) împotriva sentinței civilă nr. 1352 din 22 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Înalta Curte constată că este fondată pentru considerentele ce succed:

În temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, prin notificarea înregistrată la BEJ - Q. din 8 februarie 2002, petentele A. şi B., în calitate de moştenitoare ale defunctului E., au solicitat SC C. SA (fostele D.) să emită, în calitate de unitate deținătoare, o dispoziţie prin care să dispună restituirea în natură sau despăgubiri băneşti pentru imobilele situate în Bucureşti, str. xxx şi str. Principesa Măria nr. X ce s-au aflat în proprietatea autorului acestora, fiind naţionalizate prin Legea nr. 119/1948.

Notificarea nr. 392/2002 a fost soluționată prin Decizia nr. 38 din 24 ianuarie 2006 emisă de SC C. SA prin care s-a respins cererea petentelor privind restituirea în natură a imobilului solicitat şi a formulat o ofertă privind acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, reținând că imobilul notificat face parte din activitatea societăţii, fiecare clădire/spaţiu având un rol bine definit, fiind necesare proceselor de fabricaţie. Totodată, s-a avut în vedere și faptul că, pe o parte din teren s-au construit hale de producţie, care se integrează în fluxul tehnologic.

Prin contestația înregistrată la data de 19 aprilie 2006, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, contestatoarele A. şi B. au solicitat anularea Deciziei nr. 38 din 24 ianuarie 2006 emisă de SC C. SA în calitate de unitate deţinătoare şi obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilelor (teren şi construcţii) aparţinând fostei D., situată în Bucureşti, str. xxx şi str. yyy.

Prin Sentinţa civilă nr. 1352 din 22 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins contestaţia formulată în contradictoriu cu pâtâta SC C. SA, împotriva căreia cele două contestatoare au formulat apel prin care au criticat hotărârea judecătorească atacată pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Judecarea apelului a fost suspendată prin încheierea de şedinţă din data de 02 mai 2008, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ca urmare a acordului părților. Ulterior, ca urmare a cererii din 28 aprilie 2009 formulată de apelantele contestatoare A. şi B., instanţa a dispus prin încheierea de şedinţă din 12 iunie 2009 repunerea pe rol a cauzei în baza art. 245 alin. (1) C. proc. civ.

În cursul soluționării apelului a intervenit decesul apelantei-contestatoare B., astfel încât, la solicitarea celeilalte apelante, A., prin încheierea de ședință din 18 decembrie 2009, instanţa de apel a dispus suspendarea judecării apelului, în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în vederea introducerii în cauză a moştenitorilor defunctei B.

Prin cererea formulată la data de de 11 martie 2011, apelantele-contestatoare A. şi I., în calitate de moştenitoare de pe urma defunctei, au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, depunând certificatul de moştenitor din 24 septembrie 2009, instanţa de apel dispunând la termenul de judecată din data de 15 aprilie 2011 repunerea cauzei pe rol, în conformitate cu dispoziţiile art. 245 C. proc. civ.

La termenul din data de 13 mai 2011, instanţa, din oficiu, a ridicat excepţia perimării apelului.

Prin încheierea de şedinţă din data de 17 iunie 2011, instanţa de apel s-a pronunțat în sensul respingerii, ca nefondată, a excepţiei perimării apelului, fiind acordat termen de judecată la data de 09 septembrie 2011 pentru continuarea judecății. În soluţionarea excepţiei, instanţa a reţinut că părţile, respectiv I., A. şi K. au efectuat demersuri la instituţiile statului în vederea soluţionării notificării nr. 390/2001, despre care a reţinut că formează obiectul respectivului dosar. Astfel, instanţa de apel a reţinut că adresele din 10 iunie 2010, prin care a fost precizată Notificarea din 10 iunie 2010 către Primăria municipiului Bucureşti (filele 240-243) reprezintă acte procedurale în sens larg, efectuate înlăuntrul termenului de perimare, de natură a întrerupe cursul perimării, fiind efectuate în mod evident în scopul continuării judecăţii şi a soluţionării prezentei cauze. De asemenea, instanţa a reţinut că la data de 15 aprilie 2011 apelanţii au formulat o cerere de repunere pe rol a cauzei, în cuprinsul căreia au indicat moştenitorii şi au solicitat continuarea judecăţii.

Statuând în acest sens, instanța de apel a realizat o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 248 alin. (1) și art. 249 C. proc. civ., invocate ca temei în soluţionarea excepţiei perimării apelului.

Excepţia de perimare este o excepţie peremtorie, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află şi este o excepţie absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor, dar şi în interesul unei bune administrări a actului de justiţie.

Astfel, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an.”

Legiuitorul a reglementat perimarea în cuprinsul art. 248-254 C. proc. civ., conferindu-i natura juridică a unei sancţiuni procedurale pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, fiind totodată şi o „prezumţie de desistare”, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată.

Din conţinutul textului procedural sus evocat, rezultă că pentru a opera perimarea trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: instanţa să fi fost învestită cu o cerere care se judecă în primă instanţă sau într-o cale de atac; pricina să fi rămas în nelucrare timp de un an; lăsarea pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părţilor.

Dispoziţiile art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. ce au constituit temeiul juridic al suspendării judecăţii cauzei reglementează unul din cazurile de suspendare de drept ale judecăţii, care se va relua prin cererea de redeschidere făcută cu arătarea persoanelor ce urmează a fi introduse în cauză. În speță, având in vedere că instanța de apel, prin încheierea de ședință din 18 decembrie 2009, a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul dispozițiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., rezultă că reluarea judecatii era condiționată, potrivit art. 245 pct. 2 C. proc. civ., de arătarea moștenitorilor celui decedat în cursul procedurii, legitimare care presupunea finalizarea procedurii succesorale a defunctei B.

Succesiunea defuctei apelante B. s-a dezbătut la data de 24 septembrie 2009, anterior datei suspendării cauzei (18 decembrie 2009), astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 90/24 septembrie 2009 emis de H., context în care inițiativa părții în privința ieșirii sale din pasivitate trebuia să intervină în intervalul dintre data suspendării, 18 decembrie 2009 și data ultimei zile a termenului de perimare, calculat conform art. 101 alin. (3) și (5) C. proc. civ., întrucât, în caz contrar, termenul legal al perimării se implinea la 18 decembrie 2010, iar excepția perimării opera în puterea legii.

Or, în speță, după suspendarea judecății apelului în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., dispusă la termenul din 18 decembrie 2009, părțile au lăsat să treacă un interval de timp mai mare de un an fără să fi săvârșit vreun act de procedură care să aibă drept consecință indicarea moștenitorilor defunctei contestatoare și repunerea cauzei pe rol în vederea reluării judecății apelului.

Apărarea intimaților inserată în cuprinsul întâmpinării potrivit căreia încheierea din 18 decembrie 2009 nu ar fi fost comunicată părților și că, în aceste condiții, apelanta-contestatoare A. nu ar fi luat la cunoștință de măsura dispusă de instanță, astfel încât măsura perimării nu poate fi aplicată față de aceasta, nu este întemeiată. Contrar susținerilor formulate, încheierea de ședință din 18 decembrie 2009 prin care instanța de apel a luat măsura suspendării judecării apelului în conformitate cu dispozițiile art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a fost comunicată apelatei-contestatoare A. la adresa de domiciliu indicată, respectiv str. Braziliei, Bucureşti, astfel cum o atestă dovada de primire a comunicării respectivului act procedural, aflată la fila 166 (vol. 1) din dosarul de apel. Mai mult, cererea de suspendare a judecării apelului a fost formulată chiar de A., iar în conformitate cu disp. art. 129 alin. (1) C. proc. civ., aceasta avea obligaţia de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului, astfel încât apelanta nu își poate invoca propria culpă, fiind ținută să cunoască și să respecte măsurile dispuse de instanță.

În acest context, este neîntemeiată și susținerea intimaților potrivit căreia termenul de perimare curge de la termenul din 15 aprilie 2011, când instanța de apel a dispus repunerea cauzei pe rol și introducerea în cauză a moștenitorilor defunctei B. Contrar apărărilor formulate, termenul de perimare curge de data la care s-a dispus suspendarea judecăţii, acesta fiind ultimul act de procedură făcut în cauză și care nu a mai fost urmat timp de un an, din vina părţii, de alte acte de procedură necesare pentru judecarea pricinii, devreme ce, problema calității de moștenitor de pe urma defunctei apelante B. fusese rezolvată anterior acestui moment, respectiv la data de 24 septembrie 2009, prin emiterea certificatului de moștenitor.

Nelegalitate soluției de respingere a excepției primării apelului rezidă și din aplicare și interpretarea eronată a dispozițiilor art. 249 C. proc. civ.

Reținerea instanței de apel în cuprinsul încheierii de ședință din 17 iunie 2011 a împrejurării că, termenul de perimare a fost întrerupt prin demersurile efectuate de apelanți la instituțiile statului în vederea soluționării notificării nr. X/2011 este contrară textului legal sus menționat, atât timp cât nu erau îndeplinite condițiile pentru întreruperea cursului perimării.

In cuprinsul întâmpinării, intimații au invocat faptul că în cursul lunii iunie și iulie 2010 au efectuat demersuri la Primăria municipiului București și la fosta A.V.A.S. (actuala Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, acționar majoritar la SC C. SA) în scopul soluționării notificării din 08 februarie 2002, având un conținut identic cu cel al notificării din 08 februarie 2002, demersuri realizate în scop de a produce efecte în cadrul judecării apelului aflat pe rolul Curții de Apel București. În opinia intimaților, precum și a instanței de apel, aceste demersuri au constituit acte de procedură care au întrerupt perimarea, astfel încât nu se poate pune problema că apelanții ar fi avut o atitudine pasivă care să justifice admiterea excepției perimării.

Contrar susținerilor intimaților, în speță cursul perimării nu a fost întrerupt în condițiile art. 249 C. proc. civ., cum eronat a reținut instanța de apel, deoarece textul de lege nu este incident în raport de circumstanțele legate de obținerea certificatului de moștenitor de pe urma defunctei apelante B., care a determinat suspendarea cauzei în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Astfel cum deja s-a evocat mai sus, apelanta-contestatoare B. a decedat la data de 10 august 2009, iar cerfificatul de moștenitor din 24 septembrie 2009 de pe urma acesteia a fost eliberat anterior suspendării cauzei dispusă la termenul din 18 decembrie 2009. Ca atare, este culpa părților că nu au efectuat vreun act de procedură care să urmărească încetarea temeiului suspendării și repunerea cauzei pe rol în vederea continuării judecății, în sensul indicării moștenitorilor apelatei decedate înlăuntrul termenului de perimare, deși aveau posibilitatea de a formula cerere de repunere a cauzei pe rol, în termenul de 1 an de la suspendare pentru a solicita introducerea în cauza a moştenitorilor, deoarece identitatea acestora era cunoscută.

În acest context, termenul de perimare nu este întrerupt atât timp cât demerdurile extrajudiciare ale apelanților adresate altor instituții decât instanței pe rolul căreia se află cauza dedusă judecății nu erau susceptibile de a determina încetarea motivului care a atras suspendarea apelului și repunerea cauzei pe rol, neputând fi considerate acte de procedură care să conducă la întreruperea termenului de perimare în sensul art. 249 C. proc. civ., întrucât reluarea judecății era condiționată, potrivit art. 245 pct. 2 C. proc. civ., doar de indicarea, în conformitate cu certificatul de moștenitor din 24 septembrie 2009, a moștenitorilor celui decedat în cursul procedurii.

În speță, însă, apelatele A. și I. (în calitate de moștenitoare de pe urma defunctei și care a preluat drepturile și obligațiile procesuale ale autorului său) s-au manifestat procesual abia la data de 11 martie 2011, solicitând repunerea pe rol a cauzei ce fusese suspendată la data de 18 decembrie 2009, depunând certificatul de moștenitor nr. X/2009, emis anterior suspendării, astfel încât, în condițiile date, instanța de apel investită cu soluționarea excepției perimării apelului ar fi trebuit să rețină întrunirea în cauză a condițiilor perimării, prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. și să constate perimată cererea de apel.

Drept consecință, reținând ca fiind întemeiat acest motiv de recurs, Înalta Curte nu va mai analiza celelelte critici inserate în ambele cereri de recurs, precum și în cererea de de intervenţie accesorie formulată de intervenienta R.R. referitoare la soluția pronunțată de instanța de apel pe fondul cauzei (inclusiv motivul referitor la excepţia necompetentei generale a instanţei de a se pronunța asupa restituirii terenului aferent construcțiilor conform art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.5 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001), atât timp cât apelul formulat de contestatoarele B. (în prezent decedată, litigiul fiind continuat de moştenitoarea I.) şi A. (în prezent decedată, litigiul fiind continuat de moştenitorii J. şi K.) este perimat.

Totodată, Înalta Curte constată că, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) și R.R. au formulat cerere de intervenție accesorie, intervenind în proces, în stadii procesuale diferite, pentru apărarea drepturilor pârâtei SC C. SA, în temeiul art. 52 alin. (1) C. proc. civ. Având o poziție procesuală subsidiară, intervenienții nu pot critica hotărârea atacată ori formula alte motive decât partea în favoarea căreia au intervenit.

Prin urmare, în condițiile în care recursul declarat de pârâta SC C. SA, prin lichidatorii N. şi O., în sprijinul căreia s-a intervenit, va fi admis, cu consecința constatării perimării apelului declarat de contestatori împotriva Sentinţei nr. 1352 din 22 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, urmează a fi admis în cauză și recursul intervenientei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului), precum și cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta R.R., fiind avute în vedere aceleași considerente pentru care va fi admis recursul părții în interesul căreia au intervenit în proces, respectiv SC C. SA.

În concluzie, pentru considerentele sus menționate, constatând că instanța de apel a apreciat, în mod greșit, ca fiind neîntemeiată excepția de perimare a apelului, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., urmează să admită recursurile formulate de pârâta SC C. SA, prin lichidatorii N. şi O. şi de intervenienta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) împotriva deciziei nr. 549/A din 18 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2006, precum și cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta R.R.. Drept urmare, decizia atacată va fi modificată în tot, urmând să constate, în baza dispozițiilor art. 248 și 252 C. proc. civ., perimat apelul formulat de contestatoarele B. (în prezent decedată, litigiul continuat de moştenitoarea I.) şi A. (în prezent decedată, litigiul continuat de moştenitorii J. şi K.) împotriva Sentinţei nr. 1352 din 22 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de pârâta SC C. SA prin lichidatorii N. şi O. şi de intervenienta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) împotriva Deciziei nr. 549/ A din 18 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2006.

Admite cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta R.R.

Modifică decizia atacată în sensul că:

Constată perimat apelul formulat de contestatoarele B. (în prezent decedată, litigiul fiind continuat de moştenitoarea I.) şi A. (în prezent decedată, litigiul fiind continuat de moştenitorii J. şi K.) împotriva Sentinţei nr. 1352 din 22 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2015.