Decizia nr. 4546/2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 21 din 17 ianuarie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de A., în contradictoriu cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă, următoarele aspecte:
Reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr. 60 din 22 februarie 2012 emisă de pârât, obligarea pârâtului, în cazul anulării hotărârii menţionate, la publicarea hotărârii judecătoreşti într-un ziar de circulaţie naţională şi pe pagina proprie de internet, pentru prejudiciul moral creat.
Prin Hotărârea nr. 60 din 22 februarie 2012, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a soluţionat Dosarul nr. x/2012, format în urma autosesizării semnată de preşedintele Colegiului director cu privire la caracterul discriminatoriu al mesajului „Arbeit macht frei - asta să înţeleagă protestatarii” postat pe profilul personal al reclamantului înregistrat pe site-ul de socializare B.
S-a reţinut că, în speţă, reclamantul critică nota de autosesizare prin prisma faptului că nu cuprinde o motivare corespunzătoare, mărginindu-se să coreleze mesajul postat de petent pe pagina sa de socializare cu cel folosit de Germania nazistă ca semn de afiş la intrarea lagărele de concentrare fără ca să fie explicată corelaţia dintre mesaj şi concluzia la care ajunge autorul sesizării.
S-a apreciat că nici nu era necesară a fi explicată această corelaţie prin nota de autosesizare, explicitarea urmând a avea loc doar prin hotărâre, după analizarea întregii stări de fapt, cu luarea în considerare şi a apărărilor celui în cauză.
Referitor la critica ce vizează faptul că parcurgerea procedurii administrative cu caracter jurisdicţional prev. de O.G. nr. 137/2000 aruncă îndoiala asupra legitimităţii procedurii datorită faptului că „acuzatorul” are rol şi de „judecător”, s-a constatat că aceasta este neîntemeiată întrucât, pe de o parte, autosesizarea nu echivalează cu o „acuzaţie”, ci doar constată o faptă posibil discriminatorie, iar pe de altă parte, atât prin cuprinsul O.G. nr. 137/2000, cât şi cel al Procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, celor reclamaţi li se conferă toate garanţiile procesuale şi procedurale pentru a beneficia de o procedură administrativă legală şi echitabilă.
De asemenea, s-a constatat că nu prezintă relevanţă faptul că deşi nota de autosesizare face trimitere doar la articole de presă fără a exemplifica publicaţiile respective, acestea fiind anexate notei şi recunoscute, de altfel, de petent.
În ceea ce priveşte starea de fapt, s-a reţinut că la data de 19 ianuarie 2012 reclamantul, având calitatea de director al cancelariei Instituţiei Prefectului Mureş, a postat pe profilul său personal din reţeaua de socializare B. mesajul „Arbeit macht frei (Munca te face liber) - asta să înţeleagă protestatarii”, fiind respinse susţinerile acestuia cum că postarea nu a fost efectuată în calitatea sa de director al cancelariei Instituţiei Prefectului Mureş, ci în timpul său liber, în afara orelor de program.
S-a remarcat faptul că postarea mesajului a avut loc în contextul în care, în toată ţara, aveau loc proteste ale unor persoane nemulţumite de situaţia socială şi politică din România acelui moment, acestora fiindu-le, de altfel, şi destinat („...aşa să înţeleagă protestatarii”).
De asemenea, s-a constatat că nu se poate face abstracţie de calitatea reclamantului de director al cancelarie Instituţiei Prefectului, fiind o instituţie eminamente politică, Prefectul numit de Guvern fiind reprezentantul acestuia pe plan local.
În speţă, s-a apreciat că deşi directorul cancelariei nu exercită o funcţie publică, calitatea acestuia, dată de îndatoririle şi responsabilităţile lui publice care au efect şi asupra influenţei pe care aceştia o au în comunitate, actele pe care le întocmeşte, impune ca exercitarea libertăţii de exprimare să fie supusă anumitor restricţii, unei obligaţii de moderaţie şi de rezervă, chiar şi în situaţia în care persoana respectivă acţionează ca un simplu particular. Nu poate opera automat o disociere între calitatea de persoană privată şi de cea de deţinător a unei poziţii publice.
Independent toate acestea, s-a constatat însă că O.U.G. nr. 137/2000 sancţionează fapta indiferent dacă a fost săvârşită de o persoană publică sau de un simplu particular, iar referirile din cuprinsul hotărârii atacate la calitatea sa de director al cancelariei Instituţiei Prefectului Mureş nu afectează, faţă de cele de mai sus, legalitatea acesteia.
De asemenea, s-a apreciat că este nefondată şi critica recurentului potrivit căreia fapta reclamată nu intră sub incidenţa prevederilor art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000.
În analiza faptei, respectiv folosirea sintagmei „Arbeit macht frei” (Munca te eliberează), s-a apreciat că importanţă are, nu sensurile pe care aceasta le are de la originile sale sau filozofice care i-au fost date de-a lungul vremii, ci acel sens care s-a întipărit în conştiinţa largă, populară şi, nu lipsit de importanţă, contextul în care ea a fost folosită.
S-a arătat că sloganul „Arbeit macht frei” a fost plasat de nazişti la intrarea lagărelor de exterminare, ascunzând cea mai odioasă şi sinistră lozincă nazistă în spatele căruia se ascundeau acte criminale fără precedent - cei închişi în lagăre nu se eliberau „prin muncă”.
În ceea ce priveşte caracterul public al faptei, s-a apreciat ca fiind temeinice şi legale reţinerile Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării din hotărârea atacată, întrucât reţeaua de socializare B. nu poate echivala, sub aspectul controlului mesajelor difuzate, cu o căsuţă poştală electronică.
În fine, s-a constatat că utilizarea în sine a afirmaţiei „Arbeit macht frei” într-un cadru public sau accesibil publicului cu ocazia exprimării unei opinii referitoare la o anumită categorie de persoane (protestatarii), provoacă fără nici un dubiu asocierea acesteia cu sentimente de dispreţ, repudiere, intoleranţă, aşa încât reclamantul nu poate susţine că a acţionat fără vinovăţie.
Concluzionând, instanţa de fond a constatat că este nefondată critica reclamantului referitoare la ingerinţa în dreptul său la libera exprimare, întrucât necesitatea protejării demnităţii umane raportat la circumstanţele concrete ale faptei imputate a impus o măsură proporţionată din partea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, iar aplicarea sancţiunii contravenţionale nu a reprezentat o ingerinţă nepermisă de lege în dreptul său la liberă exprimare, raportat la valoarea care trebuie apărată, demnitatea umană, protejarea acesteia de orice intimidări, ostilităţi, degradări, umiliri şi ofensări, ingerinţa fiind proporţională.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul A. a solicitat, prin cererea de recurs, în principal admiterea căii extraordinare de atac, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă de fond, şi în subsidiar admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, iar în urma rejudecării cauzei admiterea acţiunii în contencios administrativ şi pe cale de consecinţă anularea Hotărârii nr. 60 din data de 22 februarie 2012 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, adoptată în Dosarul nr. x/2012, ca fiind nelegală şi netemeinică, obligarea pârâtei, în cazul anulării hotărârii menţionate, la publicarea hotărârii judecătoreşti într-un ziar de circulaţie naţională şi pe pagina proprie de internet, pentru prejudiciul moral creat reclamantului recurent prin adoptarea hotărârii atacate, şi obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea procesului.
S-a învederat, prin motivele recursului, în primul rând, că sentinţa atacată este nelegală sub aspectul incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din anul 1865, aceasta fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Instanţa de fond, s-a arătat, a interpretat în mod greşit prevederile art. 19 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi prevederile art. 13 din Procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor din 11 aprilie 2008 referitor la condiţiile de fond şi de formă ale autosesizării.
S-a susţinut că modalitatea concretă în care s-a autosesizat Consiliul cu privire la pretinsele fapte de discriminare nu respectă normele juridice incidente şi că membrul Colegiului Director al Consiliului C. nu a respectat prevederile legale cu privire întocmirea notei de autosesizare şi cu privire la motivarea acesteia, iar prin urmare, ţinând cont de faptul că procedura de „autosesizare” nu s-a desfăşurat cu respectarea strictă a normelor juridice imperative, a considerat recurentul-reclamant că întreaga procedură administrativ-jurisdicţională desfăşurată pe baza acestei autosesizări, este afectată.
Recurentul a susţinut, pe de altă parte, că prima instanţă a interpretat în mod greşit prevederile art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000, atunci când a constatat că faptele reclamantului se circumscriu ipotezei avute în vedere de aceste norme, întrucât fapta reclamantului nu a fost săvârşită în calitate de persoană publică (director al Cancelariei Prefectului judeţului Mureş), presupusele afirmaţii discriminatorii nu au fost emise într-un mediu public, iar în cauză nu sunt întrunite condiţiile pentru antrenarea răspunderii contravenţionale a reclamantului.
Reclamantul a considerat că faptele menţionate nu întrunesc elementele constitutive ale faptei de discriminare prevăzut de textele legale menţionate, deoarece fapta nu constituie discriminare în condiţiile stabilite de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi nu sunt întrunite elementele constitutive ale faptei contravenţionale prevăzută de art. 15 din O.G. nr. 137/2000.
S-a subliniat că pentru ca o conduită să constituie faptă de discriminare ce a avut ca scop sau a vizat încălcarea demnităţii umane trebuie dovedit - dincolo de orice dubiu - că sunt îndeplinite toate elementele de tipicitate prevăzute de lege: (1) fapta să fie săvârşită cu vinovăţie; (2) să aibă ca scop sau să vizeze atingerea demnităţii umane sau să vizeze „crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată”.
Or, nici unul din elementele anterior enunţate nu sunt întrunite în litigiu, întrucât: - lipseşte condiţia vinovăţiei referitor la pretinsele fapte de discriminare; - prin postarea mesajului încriminat reclamantul nu a urmărit încălcarea demnităţii umane; - aplicarea unei sancţiuni contravenţionale, raportat la situaţia concretă din cauză, reprezintă o ingerinţă nejustificată în dreptul reclamantului la liberă exprimare, protejat de Constituţia României şi de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A relevat reclamantul că aplicarea unei sancţiuni contravenţionale ca urmare a publicării unui mesaj de către recurent pe pagina personală pe un profil de socializare constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la liberă exprimare, şi, privitor la necesitatea restrângerii decise, în condiţiile unei societăţi democratice, că raportat la condiţiile concrete ale cauzei, restrângerea dreptului nu era o măsură necesară.
În litigiu, a considerat recurentul că nu este îndeplinită nici cerinţa proporţionalităţii eventualei sancţiuni contravenţionale cu scopul declarat ca fiind urmărit - adică cu necesitatea protejării demnităţii umane - întrucât raportat la circumstanţele concrete ale faptelor imputate o asemenea măsură ar fi disproporţionată.
În cauză a depus întâmpinare Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 21/2013 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a hotărârii atacate.
S-a învederat, de către intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în primul rând, că este corectă interpretarea pe care instanţa de fond a dat-o dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, respectiv prevederilor art. 13 din „Procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor”, în cauză autosesizarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării fiind motivată în fapt şi în drept, cu respectarea dispoziţiilor legale incidente.
S-a arătat, în al doilea rând, că este neîntemeiată critica recurentului privitoare la reţinerea greşită a stării de fapt, întrucât chiar dacă în conţinutul hotărârii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării face referire la „calitatea publică” a reclamantului rezultă în mod explicit din întreg corpul hotărârii deduse judecăţii că măsura sancţionatorie a fost luată faţă de „persoana privată” A., nu pentru o faptă săvârşită eminamente în exercitarea vreunei atribuţii publice, ci pentru fapta constând în comportamentul manifestat prin postarea mesajului în discuţie (pe pagina - publică sau cu acces public - de socializare), care a vizat sau a dus la lezarea demnităţii sau crearea unei atmosfere ostile, degradante, ofensatoare la adresa categoriei protestatarilor, în raport cu convingerile acestora.
Dincolo de aprecierea „calităţii publice” a reclamantului, a considerat intimatul că se impune a se reţine că însuşirea contravenţională a faptei ce constă în (generic) - postarea mesajului vătămător şi prejudiciant - nu este supusă unei „clauze condiţionale extrinseci”, materializată în speţă prin cadrul oficial în care se execută şi se consumă fapta (în exercitarea atribuţiilor de serviciu), întrucât fapta în cauză, independent de calitatea reclamantului şi cadrul contextual de executare, se încadrează per se în ipoteza normativă a art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000.
În legătură cu argumentaţia recurentului reclamant privitoare la lipsa caracterului public al faptei s-a relevat de către intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării că aceasta nu poate fi primită, în condiţiile în care comportamentul discriminatoriu a fost săvârşit pe pagina on-line (cu acces public) de socializare. Or, este indiscutabil că fapta constând în sloganul postat pe pagina reţelei de socializare îndeplineşte exigenţa juridică privind „caracterul public” întrucât mesajul a fost postat pe o reţea de socializare care prin natura sa este destinată accesului public/oricărui utilizator, în faţa unui anumit număr de persoane, şi, pe de altă parte, mesajul a fost postat cu intenţia parvenirii la cunoştinţa utilizatorilor publici ai paginii şi inclusiv a categoriei protestatarilor (fapt ce rezultă din adresarea mesajului „asta să înţeleagă protestatarii”).
Intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a susţinut că sunt nefondate şi criticile reclamantului recurent referitoare la neîntrunirea elementelor constitutive ale faptei de discriminare, adecvat prevederilor art. 1 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000, fiind evident că prin postarea într-un cadru public a mesajului încriminat recurentul a săvârşit o faptă de discriminare, constând în lezarea demnităţii şi crearea unei atmosfere sau a unui cadru de ostilitate, degradare sau ofensare la adresa protestatarilor în cauză, în raport de convingerile lor socio-politice.
Prin comportamentul împricinat, reclamantul, desconsiderând drepturile legale, cosntituţionale şi convenţionale ale persoanelor la libertatea conştiinţei exteriorizată material (sub garanţia spiritului tolerant şi nediscriminatoriu) prin exprimarea convingerilor personale şi intime de factură socio-politică, circumstanţiat fructificării dreptului la manifestare şi protestare, vatămă violent demnitatea şi prestigiul uman al persoanelor în cauză.
În opinia intimatului, toate caracteristicile particulare răspunderii contravenţionale sunt îndeplinite în cauză, întrucât fapta este indicată şi descrisă expres prin lege (art. 15 din O.G. nr. 137/2000), fapta este sancţionată prin lege (art. 26 din acelaşi act normativ), respectiv este îndeplinită condiţia laturii subiective.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei vinovăţiei, s-a arătat că nu contează formele acesteia, astfel că în litigiu se poate reţine neechivoc cel puţin culpa simplă, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 definesc juridic discriminarea generală ca fiind orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, având la bază unul din criteriile de discriminare exemplificate „care are ca scop sau efect” restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării unuia dintre drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Astfel, fie şi acceptând teza potrivit căreia autorul mesajului urmăreşte exprimarea părerii personale, intime cu privire la demersul protestatarilor, în contextul exercitării dreptului la exprimare, felul în care înţelege să-şi exteriorizeze aceste sentimente, în esenţă opoziţioniste, prin utilizarea unui slogan nazist (asociat în conştiinţa populară cu o emblemă a nazismului), dovedeşte intoleranţă faţă de drepturile civile ale protestatarilor, sub consecinţa vătămării demnităţii acestora şi în plus a comunităţilor victime ale Holocaustului.
Au fost apreciat ca neîntemeiate, de către intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, şi criticile reclamantului referitoare la faptul că răspunderea contravenţională stabilită în cauză ar constitui o ingerinţă nejustificată în dreptul reclamantului la informare şi exprimare, fiind evident că măsura constatării, respectiv sancţionării postării publice a sloganului cu simbolistică nazistă nu reprezintă o ingerinţă ilegitimă şi nejustificată îndreptul la exprimare şi informare al reclamntului recurent.
S-a învederat, de asemenea, caracterul proporţional al sancţiunii de tip administrativ-contravenţional aplicate în cauză, circumsris criteriilor obiective ale instituţiei individualizării răspunderii juridice, precum gradul de pericol social concret degajat de ilicitul contravenţional constatat, în sensul în care s-a reţinut caracterul discriminatoriu general al fapei publice a recurentului (publicarea unui slogan pe reţeau publică sau cu acces public de socializare), conduita recurentului după săvârşirea contravenţiei şi în cadrul dezlegării litigiului pe cale administrativ-jurisdicţională, care nu şi-a asumat responsabilitatea şi nu a dat semne că poate conştientiza actul reprehensibil juridico-social la care s-a pretat, şi persoana contravenientului, neputându-se disocia în mod absolut calitatea de persoană privată a recurentului de cea de exponent public/deţinător al unei poziţii de factură publică - director al Cancelariei Instituţiei Prefectului, sub autoritatea prerogativelor legale.
Conclusiv, sub aspectul elementelor subiective, corelativ celor constitutive discriminării, a opinat intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării că în cauză efectul degradant, ostil, intimidant şi ofensator se conturează ex re, fiind de natura evidenţei că sloganul împricinat, asociat cu imaginea Holocaustului, utilizat într-un context opoziţionist şi dezaprobator, duce de plano la vătămarea dreptului la demnitate şi a prestigiului socio-uman al adresanţilor, atât din perspectiva „propriilor ochi”, cât şi a percepţiei publice (a se reţine percepţia reflectată în mass-media asupra „manifestului” reclamantului).
Recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 21 din data de 17 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, va fi respins ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prin Hotărârea nr. 60 din data de 22 februarie 2012 Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat că fapta reclamantului A., director de cabinet al Prefecturii judeţului Mureş, de a posta în data de 19 ianuarie 2012, pe pagina sa de pe o reţea de socializare, mesajul „Arbeit macht frei - asta să înţeleagă protestatarii”, intră sub incidenţa prevederilor art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, şi a dispus sancţionarea recurentului reclamat cu amendă contravenţională în valoare de 1.000 RON, potrivit art. 2 alin. (11) şi art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată sub nr. 144/43/2012 din data de 04 aprilie 2012, reclamantul A. a solicitat anularea Hotărârii nr. 60 din data de 22 februarie 2012 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării ca fiind nelegală şi neîntemeiată, obligarea pârâtului, în cazul anulării hotărârii menţionate, la publicarea hotărârii judecătoreşti într-un ziar de circulaţie naţională şi pe pagina proprie de internet, pentru prejudiciul moral creat reclamantului prin adoptarea hotărârii menţionate, şi obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată.
A apreciat reclamantul că hotărârea atacată este nelegală, deoarece a fost adoptată ca urmare a unui demers care nu a respectat procedura de autosesizare stabilită de O.G. nr. 137/2000 şi de Procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor din 11 aprilie 2006 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 06 mai 2006, deoarece Consiliul în mod greşit şi subiectiv a reţinut starea de fapt şi întrucât faptele reclamate nu intră sub incidenţa prevederilor art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 nefiind întrunite elementele constitutive ale respectivelor fapte (lipseşte condiţia vinovăţiei referitor la pretinsele fapte de discriminare, prin postarea mesajului încriminat reclamantul nu a urmărit încălcarea demnităţii umane, mesajul pretins discriminatoriu nu a fost săvârşit în public).
A mai considerat reclamantul că atragerea răspunderii sale contravenţionale, prin hotărârea atacată, cosntituie o ingerinţă în dreptul acestuia la liberă exprimare, ingerinţă care nu respectă exigenţele art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului, fiind evident că: - aplicarea unei sancţiuni contravenţionale ca urmare a publicării unui mesaj de către reclamant pe pagina personală pe un profil de socializare constituie o ingerinţă în dreptul acestuia la liberă exprimare; - ingerinţa pare a fi prevăzută de lege, dar nu este întrunită cerinţa necesităţii restrângerii descrise, în condiţiile unei societăţi democratice; - măsura sancţiunii contravenţionale este disproporţionată, raportat la circumstanţele concrete ale faptelor, în raport de scopul declarat ca fiind urmărit adică cu necesitatea protejării demnităţii umane.
Se reţine, în primul rând, că nu este întemeiată susţinerea recurentului în sensul că acţiunea a fost soluţionată fără ca instanţa de judecată să administreze probele imperios necesare dezlegării tuturor aspectelor de fapt ale cauzei, şi că nu se impune astfel casarea hotărârii atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă de fond, respingerea de către instanţa de fond a cererii reclamantului de administrare a probei cu un martor pentru dovedirea pretinsului prejudiciu moral suferit de reclamant prin emiterea de către Consiliul Naţionale pentru Combaterea Discriminării a actului administrativ fiind justificată prin raportare la circumstanţele de fapt şi de drept ale litigiului.
În ceea ce priveşte solicitarea recurentului de admitere a recursului şi de modificare în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii în contencios administrativ astfel cum a fost formulată, se constată că şi aceasta este nefondată, argumentele invocate prin calea extraordinară de atac, practic identice cu motivele evocate prin cererea de chemare în judecată, şi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (pronunţarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii) nefiind de natură să conducă la concluzia nelegalităţii şi netemeiniciei hotărârii date de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Înalta Curte apreciază, astfel, că în mod întemeiat, prin sentinţa nr. 21 din data de 17 ianuarie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a procedat, cu o motivare pertinentă şi convingătoare şi urmare a interpretării şi aplicării corecte a normelor de drept incidente la starea de fapt din litigiu pe deplin stabilită, la respingerea ca neîntemeiată a acţiunii reclamantului A. formulată în contradictoriu cu intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Referitor la prima critică a recurentului, vizând nerespectarea condiţiilor de fond şi de formă ale autosesizării, se observă că instanţa de fond a interpretat în mod corect prevederile art. 19 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, care stabilesc că „Consiliul îşi exercită competenţele la sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu.”, precum şi prevederile art. 13 din procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor din 11 aprilie 2008, care stipulează că „autosesizarea cu privire la orice situaţie, anunţ sau eveniment, în privinţa cărora există indicii cu privire la existenţa unor fapte care presupun săvârşirea unei fapte de discriminare, poate fi iniţiată de oricare membru al Colegiului director, prin întocmirea unei note de autosesizare, motivată”.
Rezultă, din analizarea notei de autosesizare în discuţie, întocmită de un membru al colegiului director şi înregistrată la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării sub nr. 301 din 20 ianuarie 2012, că este îndeplinită condiţia motivării în fapt şi în drept, aceasta cuprinzând elementele de descriere a faptei pretins considerate ca fiind discriminatorie, precum şi cele de încadrare a acesteia din punct de vedere normativ, respectiv art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000.
Nu sunt întemeiate nici susţinerile recurentului în sensul interpretării eronate de către judecătorul fondului a prevederilor art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, atunci când a constatat că faptele reclamantului se circumscriu ipotezei avute în vedere de aceste norme, neputând fi primite argumentele reclamantului referitoare la reţinerea greşită a stării de fapt şi a faptului că afirmaţia incriminată a fost emisă într-un mediu public, la considerarea greşită a întrunirii elementelor constitutive ale faptei de discriminare, precum şi la împrejurarea că răspunderea contravenţională stabilită în cauză ar constitui o ingerinţă nejustificată în dreptul reclamantului la exprimare, protejat de Constituţia României şi de către Convenţia europeană a drepturilor omului.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, „(…) prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.”
De asemenea, conform prevederilor art. 15 din Secţiunea a V-a Dreptul la demnitate personală din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, „constituie contravenţie, prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.”
În fine, art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare stabileşte că „Contravenţiile prevăzute la art. 2 alin. (5) şi (7), art. 5-8, art. 10, art. 11 alin. (1), (3) şi (6), art. 12, art. 13 alin. (1), art. 14 şi 15 se sancţionează cu amendă de la 400 RON la 4.000 RON, dacă discriminarea vizează o persoană fizică, respectiv cu amendă de la 600 RON la 8.000 RON, dacă discriminarea vizează un grup de persoane sau o comunitate.”
Judecătorul fondului a reţinut în mod corect starea de fapt din litigiu (postarea de către reclamant, la data de 19 ianuarie 2012, pe profilul său personal din reţeaua de socializare B. a mesajului „Arbeit macht frei - asta să înţeleagă protestatarii”, în contextul în care în ţară, inclusiv în localitatea Târgu Mureş, aveau loc proteste ale unor persoane nemulţumite de situaţia politică şi socială din România acelui moment), şi a statuat judicios că deşi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 sancţionează fapta la care face referire independent de împrejurarea dacă a fost săvârşită de o persoană publică sau de o persoană privată, prezintă relevanţă - chiar dacă în mod evident recurentul nu a postat mesajul în calitatea publică deţinută, ci într-un context extra profesional - calitatea recurentului la momentul postării mesajului, aceea de director al Cancelariei Instituţiei Prefectului judeţului Mureş, astfel că nu se poate opera o disociere automată între poziţia de persoană privată şi cea de deţinător al unei însărcinări publice.
Este real că în hotărârea adoptată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării se face referire la „calitatea publică” a reclamantului, dar se observă, din conţinutul acesteia, că în mod esenţial măsura sancţionatorie a fost luată faţă de „persoana privată” A. pentru fapta constând în comportamentul manifestat prin postarea mesajului pe pagina - publică sau cu acces public - de facebook, care a vizat sau a dus la lezarea demnităţii sau crearea unei atmosfere ostile, degradante, ofensatoare la adresa categoriei protestatarilor, în raport de convingerile acestora. Prin urmare, referirile din cuprinsul hotărârii contestate pe calea contenciosului administrativ la calitatea recurentului de director al Cancelariei Instituţiei Prefectului judeţului Mureş nu sunt de natură, în raport de cele mai sus arătate, să afecteze legalitatea şi temeinicia actului administrativ emis de intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Prima instanţă a reţinut, în mod just, că este corectă statuarea din actul administrativ contestat în sensul săvârşirii în public a faptei imputate reclamantului, întrucât în general o faptă antisocială, indiferent de natura sa juridică (inclusiv fapta contravenţională) se consideră a fi săvârşită „în public” atunci când locul săvârşirii faptei aparţine unei colectivităţi umane sau provine de la o asemenea colectivitate, la care participă respectiva colectivitate prin acţiuni adresate participanţilor.
Or, este indubitabil că în litigiu comportamentul pretins discriminatoriu a reclamantului recurent s-a manifestat pe pagina on-line (cu acces public). Vastitatea unei reţele de socializare presupune, raportat la natura, particularităţile şi scopul acesteia, că utilizatorii nu deţin proprietatea spaţiului efectiv de publicare, neputând estima şi cu atât mai puţin controla întinderea acestui spaţiu, care, astfel, capătă caracter public şi accesibilitate potenţială.
Prin urmare, nu se poate reţine că reţeaua de socializare B. ar fi un spaţiu privat comparabil cu o cutie poştală electronică, întrucât cutia poştală electronică este controlabilă de către proprietar, sub aspectul comţinutului informaţional transmis, respectiv depozitat, în timp ce B. este o reţea de socializare (informaţională) publică, receptivă perpetuu în web (internet), bazată pe un site web la care utilizatorii se pot înscrie şi interacţiona liber cu alţi utilizatori, deja înscrişi.
Aşadar, fapta constând în sloganul postat pe pagina reţelei de socializare îndeplineşte exigenţa juridică privind „caracterul public” întrucât, pe de o parte, mesajul a fost postat pe o reţea de socializare care prin natura sa este destinată accesului public/oricărui utilizator (utilizator existent - eventual „prieten”; utilizator nou - potenţial „prieten” sau utilizator „intermediat”), în faţa unui anumit număr de persoane, şi, pe de altă parte, mesajul a fost postat cu intenţia parvenirii la cunoştinţa utilizatorilor publici ai paginii (în mod direct a „prietenilor” şi indirect a celor care ar avea acces mijlocit) şi, pe cale de deducţie logică, categoriei protestatarilor (fapt de rezultă neîndoielnic din adresarea mesajului „asta să înţeleagă protestatarii”).
Caracterul public al faptei imputate reclamantului rezultă şi din consecinţele efective şi directe ale postării în discuţie, în măsura în care, urmare a accesării paginii de socializare a recurentului de către anumiţi utilizatori (asociaţi publicului), mesajul a devenit accesibil publicului larg, neutilizator al reţelei de socializare în cauză, prin diseminarea acestuia în mass-media.
Înalta Curte constată, de asemenea, că nu sunt întemeiate nici argumentele recurentului invocate în sprijinul afirmaţiei că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale faptei contravenţionale prevăzute şi sancţionate de art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, fapta apreciată prin hotărârea contestată, emisă de către intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca discriminare în lumina art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, constând în comportamentul manifestat prin postarea mesajului încriminat pe pagina de socializare, care a vizat sau a dus la lezarea demnităţii sau crearea unei atmosfere ostile, degradante, ofensatoare la adresa categoriei protestatarilor, în raport de convingerile acestora, fiind încadrată corect juridic de către intimat ca faptă contravenţională în temeiul art. 15 din actul normativ mai sus menţionat.
Se reţine, pe de o parte, că elementul material al faptei contravenţionale reţinute, constând în postarea unei afirmaţii pe contul public de pe reţeaua de socializare B., al cărui conţinut a vizat sau a dus la lezarea demnităţii sau la crearea unei atmosfere sau a unui cadru de ostilitate, degradare, ofensare la adresa categoriei protestatarilor, în raport de convingerile acestora, se circumscrie cu claritate laturii obiective a contravenţiei reglementate de art. 15 din O.G. nr. 137/2000.
„Arbeit macht frei” (Munca eliberează) reprezintă o lozincă afişată în Germania nazistă la intrările lagărelor de concentrare şi exterminare germane, inclusiv a celui de la Auschwitz, iar utilizarea acestei afirmaţii, indiferent de context, stabileşte de plano o relaţie cu simbolistica sloganului nazist condamnabil. De aceea, folosirea acestui mesaj într-un cadru public sau accesibil publicului, direct sau prin intermediere, mai ales cu ocazia exprimării unor sentimente opoziţioniste, de intoleranţă la adresa unor categorii de persoane, cu atât mai mult provoacă asocierea cu semnificaţia autentică a sloganului respectiv.
Pe de altă parte, sunt întrunite în cauză şi elementele de natură juridică ce definesc actul de discriminare, în lumina art. 2 alin. (1) - textul de lege ce reglementează discriminarea generală - şi raportat la art. 15 din O.G. nr. 137/2000, acest din urmă text legal fiind cel care atribuie caracter contravenţional discriminării care prejudiciază demnitatea personală şi, simultan, generează angajarea răspunderii juridice contravenţionale.
Condiţia de protestatari a adresanţilor, în raport de convingerile lor socio-politice, se constituie în criteriul de discriminare care a generat săvârşirea faptei, deoarece dacă această condiţie nu s-ar fi îndeplinit - cu alte cuvinte, dacă persoanele în cauză nu s-ar fi constituit într-o categorie a protestatarilor - comportamentul discriminatoriu constând în postarea mesajului lezatoriu - nu ar fi avut loc.
Se constată, de asemenea, că este îndeplinită în litigiu şi condiţia laturii subiective a contravenţiei (a vinovăţiei contravenientului), fiind evident că reclamantul a acţionat cel puţin cu forma de vinovăţie a culpei simple, în sensul că nu a prevăzut rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă, aceasta cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 definesc discriminarea generală ca fiind orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, având la bază unul din criteriile de discriminare exemplificate „care are ca scop sau efect” restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării unuia dintre drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În fine, se reţine că nu pot fi primite nici susţinerile recurentului potrivit cărora răspunderea contravenţională stabilită în cauză ar constitui o ingerinţă nejustificată în dreptul reclamantului la informare şi exprimare, în condiţiile în care libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, astfel că măsura constatării, respectiv sancţionării postării publice a sloganului cu simbolistica nazistă nu reprezintă o ingerinţă ilegitimă şi nejustificată în dreptul la exprimare al reclamantului.
Este îndeplinită, în litigiu, şi cerinţa caracterului proporţional al sancţiunii de tip administrativ contravenţional aplicată recurentului de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, raportat la particularităţile cauzei, respectiv la elementele de individualizare a răspunderii juridice, în condiţiile în care cuantumul sancţiunii aplicate (1.000 RON) se situează la un nivel apropiat de minimul amenzii contravenţionale (600 RON, maximul fiind de 8.000 RON) stabilit prin art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, în vigoare la data sancţionării, pentru fapta de discriminare care vizează un grup de persoane sau o comunitate.
În raport de cele mai sus arătate, constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate în cauză şi că este temeinică şi legală hotărârea recurată, se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din anul 1865, cu modificările şi completările ulterioare, respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 21 din data de 17 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 21 din 17 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II- a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 noiembrie 2014.