Decizia nr. 1035/2016
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul A. a solicitat constatarea nulităţii absolute a Contractului de donaţie autentificat la data de 4 ianuarie 1966, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Sentinţa civilă nr. 6.401 din 10 aprilie 2012, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 720 din 3 iunie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantul A., în sensul constatării nulităţii absolute a Contractului de donaţie autentificat la data de 4 ianuarie 1966 de Notariatul de Stat al Raionului 30 Decembrie, cu consecinţa obligării pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 512.3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că, la baza încheierii contractului de donaţie nu a stat intenţia de a gratifica, ci dorinţa donatorilor de a nu achita costurile reparaţiilor efectuate de stat la imobil, care depăşeau posibilităţile lor materiale, apreciindu-se totodată că donatorii nu ar fi avut niciun motiv să procedeze la micşorarea patrimoniului lor în aşa mare măsură, fără a obţine în schimb un folos patrimonial.
Prima instanţa a reţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 948, 966 teza I şi 967 C. civ., întrucât a lipsit intenţia de gratifica, care determină lipsa scopului imediat şi totodată a cauzei actului juridic civil cu titlu gratuit, motiv pentru care s-a apreciat că sancţiunea care intervine în acest caz este nulitatea absolută a contractului.
De asemenea, s-a mai reţinut şi transmiterea către reclamantul B., în cadrul devoluţiunii succesorale legale, a dreptului de a solicita anularea contractului de donaţie, în calitatea acestuia de succesor universal al defuncţilor C. şi B., conform Certificatului de moştenitor din 6 octombrie 1992, eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 4 Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea apelului său, apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a arătat că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, invocând totodată excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român.
În consecinţă, a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii Ministrului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român şi respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitatea de a reprezenta Statul Român, în raport cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954.
De asemenea, a contestat sentinţa tribunalului şi cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, susţinând că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 274 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 14/A din 20 ianuarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile ca nefondate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut în esenţă că, din examinarea Deciziei nr. 3.021/1965 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Oraşului Bucureşti, prin raportare la contextul legislativ existent la momentul încheierii contractului de donaţie, donatarul este, de fapt, entitatea statală, care şi-a exercitat prerogativele prin Sfatul Popular. În susţinerea acestei concluzii, Curtea a avut în vedere şi art. 2 şi 3 ale deciziei de acceptare, prin care s-a statuat că perfectarea contractului de donaţie se va realiza de către Sfatul Popular, precum şi că se acordă Sfatului Popular autorizarea de a constitui imobilul ca fond de bază al Întreprinderii de Administraţie Locativă, după perfectarea donaţiei.
S-a mai reţinut că, în vechiul regim comunist existau doi deţinători ai proprietăţii, respectiv statul şi organizaţiile cooperatiste, iar în prezent, proprietatea poate îmbrăca două forme: publică şi privată şi poate aparţine atât statului, cât şi unităţilor administrativ-teritoriale, aspecte în raport cu care s-a apreciat că apartenenţa imobilului în litigiu la domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale este de natură să confere acesteia legitimitate procesuală pasivă în cauză, unitatea administrativ-teritorială fiind, de fapt, actuala entitate juridică deţinătoare a dreptului de proprietate, care a succedat statului totalitar din vechea orânduire comunistă.
În privinţa capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti, instanţa de apel a constatat că intenţia părţii a fost aceea de a chema în judecată însăşi unitatea administrativ-teritorială, reprezentată prin Primar, iar prin raportare la contextul legislativ, cadrului procesual al cauzei, obiectul litigiului dedus judecăţii şi intenţia reală a reclamantului, s-a apreciat că se impune respingerea ca nefondată a acestei excepţii.
Pe fondul cauzei, Curtea de Apel Bucureşti a considerat că, pe baza probatoriului administrat şi a dispoziţiilor legale care au fost corect interpretate şi aplicate, Tribunalul a reţinut, în mod corect, că nu intenţia de a gratifica a stat la baza ofertei de donaţie, ci dorinţa autorilor reclamantului de a se degreva de obligaţia de a achita costurile foarte mari ale reparaţiilor realizate asupra imobilului. În consecinţă, s-a apreciat că lipsa intenţiei de a gratifica echivalează cu lipsa cauzei imediate, iar sancţiunea aplicabilă este cea a nulităţii absolute, care este imprescriptibilă.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, care au fost soluţionate prin Decizia nr. 1.354 din 14 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul admiterii acestora şi casării hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
În motivarea deciziei, s-a reţinut că pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General a invocat lipsa de legitimare procesuală, din două perspective, a lipsei capacităţii de folosinţă şi a lipsei calităţii procesuale pasive. Astfel, s-a constatat că instanţa de apel a analizat criticile pârâtei aduse pe fondul soluţiei primei instanţe, lăsând nesoluţionată excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti prin Primar, motiv pentru care s-a apreciat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare.
În continuare, Înalta Curte a analizat legalitatea deciziei recurate din perspectiva criticilor formulate de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reţinându-se că argumentele instanţei în ceea ce priveşte excepţia privind lipsa calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice sunt în contradicţie cu soluţia pronunţată în ceea ce priveşte menţinerea în cauză a ambelor pârâte. În consecinţă, s-a apreciat că raţionamentul instanţei de apel este greşit întrucât acordă calitatea de succesor al Sfatului Popular ambelor pârâte, respectiv atât Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi unităţii administrativ-teritoriale.
De asemenea, în rejudecare s-a pus în vederea instanţei de apel şi celelalte critici formulate de pârâte, respectiv incidenţa sau nu în cauză a unui motiv de nulitate relativă a contractului de donaţie şi cel privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a pronunţat Decizia nr. 423 A din 24 septembrie 2015 prin care a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a admis apelul formulat de pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti.
Totodată, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii formulate împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
În considerentele deciziei, instanţa de apel în rejudecare a apreciat că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti prin Primar General reţinându-se că imobilul din litigiu a fost donat Statului Român, fiind lipsit de relevanţă faptul că la momentul încheierii contractului de donaţie Statul Român nu era reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice. S-a mai apreciat că la momentul promovării cererii de chemare în judecată partea din contractul de donaţie putea fi reprezentată în proces conform legii doar de Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 25 din Decretul nr. 32/1954.
Instanţa de apel a apreciat că este neîntemeiată critica referitoare la excepţia de ordine publică a prescripţiei dreptului material la acţiune întrucât reclamantul a pretins prin acţiune constatarea nulităţii absolute, prima instanţă pronunţându-se cu respectarea cadrului procesual fixat prin cererea de chemare în judecată al nulităţii absolute pentru lipsa intenţiei de a gratifica.
Totodată, s-a reţinut că este neîntemeiată şi critica referitoare la nelegalitatea probei testimoniale administrată la prima instanţă, declaraţia de martor neîndreptându-se împotriva conţinutului actului juridic, ci aceasta viza lipsa intenţiei de a gratifica la momentul semnării contractului de donaţie a cărui încheiere a fost cauzată de pretinsa datorie a donatorilor pentru contravaloarea reparaţiilor imobilului.
Astfel, s-a reţinut ca fiind neîntemeiată şi critica referitoare la irelevanţa probei testimoniale după o perioada îndelungată de la semnarea ofertei de donaţie, după cum este irelevant şi faptul că oferta de donaţie a fost semnată de donatori. S-a considerat că existenţa semnăturii donatorilor poate atesta existenţa consimţământului acestora la încheierea contractului de donaţie, consimţământ care în speţă nu a fost contestat sub aspectul lipsei lui sau a vicierii prin eroare, dol sau violenţă, prin cererea de chemare în judecată susţinându-se lipsa intenţiei de a gratifica, care reprezintă o cauză de nulitate absolută a contractului de donaţie.
În ceea ce priveşte motivul de apel privind la acordarea cheltuielilor de judecată, s-a apreciat că Statul Român reprezentant prin Ministerul Finanţelor Publice este singurul căzut în pretenţiile întemeiate ale reclamantului din cererea de chemare în judecată vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie pentru lipsa cauzei juridice, reţinându-se totodată că unitatea administrativ-teritorială nu are calitate procesuală pasivă prin Primărie.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.R.F.P. prin care a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea căii extraordinare de atac, în sensul modificării deciziei atacate, cu consecinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român şi respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitatea de a reprezenta Statul Român, iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, a arătat că succesorul în drepturi al Sfatului Popular al Raionului 30 Decembrie este în prezent unitatea administrativ-teritorială, şi nu Ministrul Finanţelor Publice, astfel că, în opinia sa Ministerul Finanţelor Publice nu are calitatea de a reprezenta Statul Român în prezenta cauză.
În susţinerea acestui argument, a precizat că la încheierea contractului de donaţie, Statul Român a fost reprezentat de Sfatul Popular al Raionului 30 Decembrie, în conformitate cu legislaţia în vigoare la acel moment, respectiv art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954 privitor la donaţiile făcute statului, care constituie o excepţie de la regula prevăzută la art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Un alt motiv invocat de recurent vizează respingerea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului, susţinând că, în opinia sa, viciile de consimţământ reprezintă cauze de nulitate relativă prescriptibile în termen de 3 ani, care în speţă curge de la data încetării constrângerii morale, adică din decembrie 1989. În consecinţă, solicită admiterea excepţiei invocate şi respingerea acţiunii ca fiind prescrisă.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentul susţine că în speţă nu s-a făcut dovada lipsei consimţământului sau dovada violenţei morale, ca viciu de consimţământ, astfel că, în opinia sa, au fost respectate condiţiile prevăzute de art. 948 C. civ. cu privire la încheierea donaţiilor făcute statului, motiv pentru care apreciază că titlul statului este unul valabil, oferta de donaţie fiind semnată şi acceptată în forma autentică, prin însăşi oferta de donaţie.
O ultimă critică inserată cu cuprinsul motivelor de recurs vizează menţinerea obligaţiei stabilite în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, susţinând că recurentul-pârât nu s-a aflat în culpă procesuală, conform art. 274 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Prealabil analizării criticilor formulate, se impune a fi făcută precizarea că, potrivit dispoziţiilor legale ce reglementează calea de atac extraordinară a recursului, nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, criticile referitoare la stabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probatoriului, acestea reprezentând aspecte legate de temeinicia hotărârii şi nu de nelegalitatea acesteia.
Recurentul-pârât şi-a întemeiat recursul pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport cu care Înalta Curte reţine acesta poate fi invocat atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii şi înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport de fapte, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite de judecătorii fondului.
Primul motiv de recurs, care vizează excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român, este neîntemeiat, având în vedere că potrivit art. 25 din Decretul nr. 32/1954 "statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participa în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop".
Astfel, Înalta Curte apreciază că, în speţă, Statul Român a avut calitatea de parte în contractul de donaţie, iar potrivit dispoziţiilor legale evocate, la momentul promovării cererii de chemare în judecată, respectiv 22 februarie 2011, partea din contractul de donaţie putea fi reprezentată în proces doar de Ministerul Finanţelor Publice, aspecte în raport cu care constată că această critică este nefondată, urmând a fi înlăturată.
Critica recurentului referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este, de asemenea, neîntemeiată, întrucât din examinarea cererii de chemare în judecată, se constată că reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a Contractului de donaţie autentificat din 4 ianuarie 1966 de Notariatul de Stat al Raionului 30 Decembrie, iar potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958 "nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie".
În consecinţă, având în vedere solicitarea reclamantului din cererea de chemare în judecată, prin care a invocat nulitatea pentru lipsa cauzei, respectiv lipsa intenţiei de a gratifica, Înalta Curte apreciază că în speţă este vorba de o nulitate absolută, care potrivit textului de lege evocat este imprescriptibilă, astfel că susţinerea recurentului-pârât cu privire la incidenţa în cauză a nulităţii relative prescriptibilă în termen de 3 ani este neîntemeiată, urmând a fi de asemenea, înlăturată.
Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-pârât formulează critici şi pe fondul cauzei, încălcând astfel principiul tantum devolutum quantum appellatum, având în vedere că, din examinarea cererii de apel, se constată că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a formulat critici pe fondul cauzei, ci doar cu privire la excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român şi cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată astfel că, în speţă, criticile din al doilea ciclu procesual pe fondul cauzei sunt formulate omisso medio.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că aceste critici formulate în recurs pe fondul cauzei nu pot fi analizate de instanţă în condiţiile în care ele nu au fost invocate în cuprinsul cererii de apel.
Ultima critică din cuprinsul motivelor de recurs vizează cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, critică ce va fi înlăturată având în vedere că această parte este singura căzută în pretenţii întrucât faţă de Primăria Municipiului Bucureşti a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
În consecinţă, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.R.F.P.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.R.F.P. împotriva Deciziei civile nr. 423 A din 24 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2016.
Procesat de GGC - N