Decizia nr. 525/2015
Asupra cererii de recurs de faţă,
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 228 din 19 februarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A., a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 6.000 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat redus, către pârâta SC B. SRL şi a dispus darea în debit a reclamantei cu suma de 12.111 RON reprezentând taxă de timbru.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285 din 25 martie 2010 la Biroul Notarial C., pârâta SC B. SRL a vândut pârâtului D., căsătorit cu reclamanta, cota-parte indiviză de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului - spaţiu comercial situat în Bucureşti, sector 6, pentru preţul de 800.000 RON, preţ care includea T.V.A.
Părţile semnatare ale actului mai sus menţionat au prevăzut, la art. 2.1 din contract, faptul că întregul preţ al vânzării va fi achitat de către cumpărător, integral în RON, în termen de un an, calculat de la data autentificării contractului.
Întrucât niciunul dintre cumpărătorii menţionaţi în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285 din 25 martie 2010 la Biroul Notarial C. nu şi-au îndeplinit obligaţia contractuală de plată a preţului în termenul stabilit de comun acord cu vânzătoarea de un an de la data autentificării actului mai sus menţionat, la data de 06 iunie 2012, prin convenţia autentificată sub nr. 1437 la B.N.P. E. pârâtul D. şi pârâta SC B. SRL au hotărât, „prin consimţământ mutual şi în baza art. 1270 alin. (2) şi art. 1321 C. civ.” asupra desfiinţării totale şi retroactive a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285 din 25 martie 2010 de notarul public F.
Ca urmare a încheierii acestei convenţii, părţile contractante au fost repuse în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285 din 25 martie 2010, în sensul că pârâta societate a redevenit titulara cotei indivize de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 6, iar obligaţia asumată de pârâtul D. de plată a preţului cumpărării cotei indivize descrise mai sus, s-a stins în baza acestei convenţii, precizându-se că părţile semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285 din 25 martie 2010 nu mai au nici o pretenţie, de natură pecuniară sau de altă natură, una faţă de cealaltă.
Tot prin convenţia autentificată sub nr. 1437 din 06 iunie 2012 părţile semnatare ale acesteia au convenit ca societatea pârâtă să preia şi să suporte integral datoriile pârâtului D. aferente imobilului-spaţiu comercial pe care prima l-a redobândit în proprietate.
Faţă de situaţia de fapt reţinută mai sus, tribunalul a apreciat că cererea reclamantei de anulare a convenţiei autentificate sub nr. 1437 din 06 iunie 2012 este neîntemeiată.
Din acest punct de vedere, tribunalul a apreciat că părţile semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285 din 25 martie 2010 de notarul public F. au încercat să soluţioneze pe cale amiabilă imposibilitatea de executare a contractului ivită pe parcursul derulării acestuia, imposibilitate constând în neplata preţului convenit de 800.000 RON.
Tribunalul a reţinut, pe de o parte, faptul că reclamanta a recunoscut, prin chiar cererea de chemare în judecată, că a avut cunoştinţă de încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285 din 25 martie 2010 de notarul public F. astfel că putea, în perioada cuprinsă între 25 martie 2010-06 iunie 2012, să plătească preţul convenit de părţi, întrucât a devenit titulara unor drepturi şi obligaţii decurgând din încheierea acestui contract.
Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că actul încheiat de pârâţii D. şi SC B. SRL şi intitulat „convenţie” reprezintă o încercare de soluţionare amiabilă a imposibilităţii de executare a contractului de vânzare-cumpărare determinată de scăderea semnificativă a veniturilor pârâtului D. pe fondul crizei care a afectat economia naţională şi mondială, fiind, astfel, în imposibilitate de a mai susţine financiar plata preţului cumpărării cotei indivize a imobilului menţionat în contractul de vânzare-cumpărare, precum şi faptul că societatea pârâtă a aşteptat mai mult de un an de la scadenţă pentru ca pârâtul D. să-şi poată îndeplini obligaţia de plată a preţului imobilului cumpărat, ţinându-se totodată seama de necesitatea valorificării spaţiului comercial de către societatea pârâtă.
Faţă de motivele pentru care părţile au constatat imposibilitatea executării contractului de vânzare-cumpărare, tribunalul a apreciat că acestea au înţeles să pună capăt raporturilor contractuale prin revenirea la situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
De altfel, tribunalul a constatat că tocmai neexecutarea obligaţiei cumpărătorilor de plată a preţului la termenul convenit (inclusiv de către reclamantă) a condus la desfiinţarea retroactivă a contractului de vânzare-cumpărare încheiat şi la repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Actul a cărui anulare se solicită de către reclamantă nu reprezintă un act de înstrăinare în sensul prevederilor C. civ., ci o încercare de soluţionare amiabilă a unei situaţii ivite pe parcursul derulării raporturilor contractuale dintre părţile semnatare ale contractului prin repunerea părţilor în situaţia anterioară determinată de nerespectarea clauzelor asumate inclusiv de către reclamantă, care nu a depus vreo diligenţă pentru îndeplinirea propriilor obligaţii contractuale.
Tribunalul a constatat că reclamanta îşi invocă propria culpă în neexecutarea contractului de vânzare-cumpărare pentru a obţine anularea convenţiei prin care s-a dispus revenirea părţilor la situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce este de neconceput faţă de principiul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.
În consecinţă, faţă de cele mai sus expuse, tribunalul a apreciat că cererea reclamantei de anulare a convenţiei autentificate sub nr. 1437 din 06 iunie 2012 de pârâtul G. este neîntemeiată, motiv pentru care a respins-o.
De asemenea, tribunalul a constatat că nu se poate reţine în sarcina pârâtului G. încălcarea vreunei obligaţii legale faţă de calificarea dată de instanţă convenţiei încheiate de pârâţii SC B. SRL şi D., nefiind vorba de încheierea unui act de înstrăinare a unui imobil în lipsa consimţământului expres al celuilalt soţ coproprietar.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat reclamanta, care a căzut în pretenţii, la plata sumei de 6.000 RON cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat redus către pârâta SC B. SRL.
Pentru reducerea onorariului solicitat de pârâta SC B. SRL, tribunalul a avut în vedere volumul de muncă depus de apărătorul acestei părţi şi de complexitatea cauzei, precum şi de apărările formulate de avocat prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.
Întrucât reclamanta a beneficiat de amânarea plăţii taxei judiciare de timbru până la soluţionarea, pe fond, a cauzei, tribunalul a dispus darea în debit a reclamantei cu suma de 12.111 RON reprezentând taxă de timbru.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A., solicitând anularea hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia nr. 394/A din 02 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul, ca nefondat.
Preliminar, în ceea ce priveşte normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea a reţinut că, în raport de data sesizării cu acţiunea introductivă a Tribunalului Bucureşti - 19 iunie 2012 - prezenta acţiune este supusă normelor înscrise în C. proc. civ. de la 1865, conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Critica vizând omisiunea instanţei de apel de a analiza toate motivele ce au stat la baza cererii de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată, având în vedere că, din verificarea considerentelor sentinţei apelate, s-a constatat că instanţa de fond a răspuns argumentat tuturor susţinerilor din acţiunea introductivă, făcând trimitere expresă la probatoriul administrat în cauză şi care a condus la formarea convingerii sale, în raport de situaţia de fapt astfel stabilită. Instanţa de fond şi-a expus concluziile, în mod argumentat, precizând care au fost raţiunile pentru care a apreciat că actul a cărui nulitate se invocă nu este un act de înstrăinare şi de ce a fost considerată ca fiind nefondată susţinerea referitoare la caracterul ilicit al cauzei acestei convenţii ca şi cea referitoare la angajarea răspunderii pârâtului notar public, motivarea sentinţei apelate corespunzând exigenţelor înscrise în art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Curtea a apreciat, totodată, că instanţele nu sunt obligate să răspundă în mod explicit, fiecărui argument în parte. Or, în cauză, tribunalul a expus argumentele pentru care a apreciat că susţinerile apelantei nu pot fi validate, cu trimitere concretă la probele administrate în cauză şi prin menţionarea argumentelor pentru care anumite probe au fost apreciate ca nerelevante.
Curtea a reţinut că, deşi instanţa de fond nu a indicat în cuprinsul hotărârii apelate, normele de drept pe care le-a apreciat incidente cauzei, o atare omisiune nu este de natură a conduce la nulitatea hotărârii, în condiţiile stabilite de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel, devoluând fondul, având posibilitatea de a suplini o atare carenţă, cu atât mai mult cu cât, în motivarea sentinţei tribunalul a făcut trimitere la instituţiile juridice şi la principiile de drept pe care le-a apreciat ca fiind de natură a susţine concluzia netemeiniciei acţiunii reclamantei.
Susţinerile din apel referitoare la lipsa de obiectivitate a judecătorului fondului nu au fost primite, Curtea reţinând că deşi reclamanta a invocat motive prin care practic pune la îndoială legitimitatea instanţei care a soluţionat cauza în primă instanţa, nu se poate face abstracţie de împrejurarea că acesta în măsura în care a avut o atare suspiciune, având în vedere şi faptul că a beneficiat de asistenţa juridică calificată a unui avocat, avea posibilitatea de a formula fie o cerere motivată de recuzare fie, chiar o cerere de strămutare.
Or, omisiunea părţii de a acţiona în condiţiile legii, nu poate fi de natură a conduce instanţa la concluzia că imparţialitatea judecătorului care a pronunţat sentinţa apelată ar putea fi pusă la îndoială, ea nefiind, de altfel, justificată prin trimitere la minime indicii, în acest sens.
Criticile vizând modul de soluţionare a fondului cauzei au fost reţinute ca nefondate, Curtea complinind considerentele instanţei de fond după cum urmează:
Astfel, apelanta a susţinut că în mod eronat s-a apreciat că încheierea convenţiei autentificată sub nr. 1437 din 06 iunie 2012, reprezintă o încercare de soluţionare amiabilă a imposibilităţii de executare a contractului.
Sub acest aspect, Curtea a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285 din 25 martie 2010 de B.N.P. F., încheiat între pârâtul D. şi pârâta SC B. SRL, s-a convenit vânzarea-cumpărarea cotei indivize de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului - spaţiu comercial situat în Bucureşti, sector 6.
A mai reţinut Curtea că, la data încheierii acestei convenţii reclamanta şi pârâtul D. erau căsătoriţi, astfel că regimul juridic al bunului dobândit de către un soţ, în timpul căsătoriei a fost, anterior intrării în vigoare a noului Codul civil, cel prevăzut de art. 30 C. fam.
Curtea a avut în vedere, în acest sens prevederile înscrise în art. 6 alin. (6) din noul C. civ., potrivit cu care: „Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”, precum şi prevederile art. 34 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care: „Dispoziţiile art. 345 - 350 din Codul civil sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit după această dată”.
S-a mai reţinut că, aşa cum a susţinut şi apelanta, potrivit prevederii înscrise în art. 102 din Legea nr. 76/2011: „contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat, în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea efectele şi executarea acestuia”.
Or, în cauză, actul juridic a cărui nulitate s-a invocat în prezenta pricină a fost încheiat la data de 06 iunie 2012, aşadar ulterior intrării în vigoare a C. civ. reprezentat de Legea nr. 287/2009, prin urmare, în ceea ce priveşte valabila sa încheiere, această convenţie este supusă dispoziţiilor înscrise în noul C. civ.
Pe de altă parte, deşi a fost găsită fondată susţinerea apelantei în sensul că textele de lege invocate în cuprinsul convenţiei nr. 1437 din 06 iunie 2012, respectiv art. 1270 alin. (2) şi art. 1321 din noul C. civ. nu erau aplicabile în situaţia unui contract care a fost încheiat sub imperiul legii vechi, o atare împrejurare nu prezintă relevanţă în cauză, câtă vreme, pe de o parte, aşa cum arată chiar apelanta, acesta nu a înţeles să se prevaleze de un atare motiv de nulitate al convenţiei, iar pe de altă parte, normele de drept invocate în cuprinsul contractului nu fac altceva decât să reglementeze posibilitatea încetării contractului prin acordul părţilor, posibilitate prevăzută şi de C. civ. de la 1864, astfel că nici din această perspectivă nu s-ar putea reţine că s-ar fi încălcat o dispoziţie legală de ordine publică de natură să susţină ineficacitatea convenţiei în litigiu.
Curtea a reţinut că, potrivit art. 345 alin. (2) şi (4) din noul C. civ., fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune. În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.
Totodată, în conformitate cu prevederile art. 346 alin. (1) C. civ., actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi.
Aşadar, în reglementarea actuală, pentru majoritatea actelor juridice care au ca obiect bunuri comune ale soţilor, legiuitorul a consacrat sistemul gestiunii paralele, în locul prezumţiei de mandat tacit reciproc. În consecinţă, un soţ, poate încheia singur acte de conservare, de folosinţă sau de administrare asupra bunurilor comune, dacă nu schimbă destinaţia acestora, actele de înstrăinare a bunurilor imobile comune, impunând însă consimţământul expres al ambilor soţi.
Pe de altă parte, Curtea a apreciat că sfera actelor de administrare, vizează nu numai actele de administrare prin natura lor ci şi actele de administrare, prin scopul lor, privite din punctul de vedere al patrimoniului în ansamblul său, respectiv acelea care tind la exploatarea normală a patrimoniului. Enunţul are în vedere scopul şi rezultatul actului juridic în raport cu patrimoniul în întregul sau, natura juridică a actului în sine fiind mai puţin relevantă. Aşa se explică, în opinia Curţii, de ce un act de dispoziţie a unui bun sau a unor bunuri, privit din perspectiva patrimoniului din care face parte, poate avea semnificaţia unui act de administrare.
Deşi apelanta a criticat sentinţa apelată, invocând faptul că în mod eronat nu s-a reţinut faptul că aceasta nu a semnat convenţia autentificată sub nr. 1437 din 06 iunie 2012, Curtea a apreciat că o atare susţinere, deşi corespunde realităţii şi este justificată prin raportare la conţinutul concret al convenţiei anterior menţionate, putea prezenta relevanţă numai în măsura în care în raport de starea de fapt a cauzei, s-ar fi constatat că actul menţionat face parte din sfera celor expres şi limitativ prevăzute de art. 346 alin. (1) C. civ.
În ceea ce priveşte calificarea acestui ultim act juridic - convenţia autentificată sub nr. 1437 din 06 iunie 2012 - Curtea a apreciat că stabilirea naturii acestuia trebuie raportată pe de o parte la succesiunea în timp a actelor încheiate de pârâtul D., iar pe de altă parte la consecinţele produse şi scopul urmărit la momentul încheierii lui.
Astfel, Curtea a avut în vedere faptul că, aşa cum rezultă din chiar convenţia ce se solicită a fi anulată, părţile contractante au convenit în sensul desfiinţării totale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285/2010 şi repunerii părţilor în situaţia anterioară.
S-a reţinut, totodată, că părţile contractante au menţionat în cuprinsul acestei convenţii faptul că, pe de o parte, preţul stabilit în contractul de vânzare-cumpărare nu a fost achitat iar, pe de altă parte, au expus motivat considerentele care au justificat încheierea convenţiei, respectiv scăderea semnificativă a veniturilor pârâtului D., pe fondul crizei economice naţionale şi mondiale şi imposibilitatea de a susţine financiar plata preţului cumpărării bunului imobil.
Aşadar, încheierea acestei convenţii nu reprezintă altceva decât o aplicare a principiului consacrat în vechiul din C. civ. - art. 969 - potrivit cu care convenţiile se pot revoca prin înţelegerea părţilor, principiu consacrat şi în art. 1270 alin. (2) şi art. 1321 din noul C. civ.
Astfel, Curtea nu a putut valida teza susţinută de apelantă în sensul că o atare convenţie nu ar fi fost legal încheiată dat fiind faptul că în contractul de vânzare-cumpărare nu s-a prevăzut un pact comisoriu expres, astfel că singura situaţie în care contractul ar fi putut înceta era cea a formulării unei acţiuni în justiţie în rezoluţiunea vânzării.
Curtea a avut în vedere în acest sens faptul că în materie civilă operează principiul libertăţii de voinţă, astfel că omisiunea părţilor de a stabili în contract, posibilitatea rezoluţiunii vânzării, în cadrul unui pact comisoriu, în temeiul căruia unul dintre contractanţi să poată denunţa convenţia fără notificare, fără altă formalitate şi fără intervenţia instanţei în cazurile de încălcare gravă a convenţiei, nu putea avea drept consecinţă, îngrădirea dreptului acestora de a stabili, consensual, printr-un act ulterior, încetarea contractului.
Pe de altă parte, nu poate fi ignorat nici contextul social în care s-a încheiat convenţia - afectarea economiei naţionale de criza economică fiind de notorietate, dar nici faptul că, în cauză reclamanta nu a probat că situaţia de fapt descrisă în cadrul convenţiei din 2012, nu ar fi corespuns realităţii.
Astfel, apelanta reclamanta nu a administrat dovezi din care să rezulte fie plata preţului imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare, fie deţinerea, la acel moment, de către oricare dintre soţi, a unor mijloace financiare suficiente pentru executarea obligaţiei asumate contractual de plată a preţului imobilului cumpărat sau realizarea unor minime demersuri în acest scop.
Instanţa a reţinut că apărările reclamantei referitoare la împrejurarea că a avut convingerea că preţul va fi plătit din chiria încasată ca efect al închirierii imobilului cumpărat, în temeiul contractelor de închiriere cedate de vânzător, modificate prin actele adiţionale anexate la dosar, nu au putut valida susţinerea acesteia în sensul că în mod eronat prima instanţă a reţinut că acesta nu se poate prevala de propria culpă.
Astfel, deşi apelanta a susţinut că împrejurarea că acesta a cunoscut existenţa contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285 din 25 martie 2010 de notarul public F. şi că ar fi putut achita preţul vânzării reprezintă o motivare care nu are legătură cu obiectul cauzei întrucât instanţa de judecată nu a fost învestită cu o cerere de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare, Curtea nu a putut primi o atare susţinere.
Curtea s-a raportat la dispoziţiile înscrise în art. 32 C. fam., normă în raport de care obligaţia de plată a preţului era comună, ea fiind contractată în legătură cu dobândirea unui bun comun.
Aşa fiind, Curtea a apreciat că, în mod corect, instanţa de fond s-a raportat la conduita ambilor soţi, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare anterior menţionat, câtă vreme nu se poate nega că soluţionarea acţiunii presupunea analiza naturii convenţiei a cărei anulare se solicită, ceea ce impunea verificarea în concret a scopului urmărit - aspecte cu privire la care părţile litigante au adoptat poziţii procesuale divergente.
Or, nu se poate nega că din această perspectivă prezintă relevanţă conduita ambilor soţi, titulari ai dreptului dobândit prin cumpărare, în raport cu obligaţiile contractuale asumate, neputându-se face abstracţie de împrejurarea că, neplata preţului vânzării era de natură a genera, în condiţiile în care cumpărătorii intraseră deja în posesia bunului, fie o acţiune în justiţie în rezoluţiunea vânzării, ceea ce implica nu doar suportarea costurilor unui litigiu dar şi posibilitatea obligării cumpărătorului la plata unor daune interese fie, executarea silită a preţului vânzării, care presupunea asumarea riscului celui executat silit de a-i fi vândut imobilul în condiţiile stabilite de C. proc. civ. pentru vânzarea la licitaţie publică, aşadar, chiar cu un preţ mai mic decât cel prevăzut în contract, cu consecinţa implicită a diminuării patrimoniului comun.
Tot astfel, deşi nu s-a putut aprecia asupra soluţiei care ar fi putut fi adoptată în eventualul litigiu, la care a făcut referire apelanta, nu se putea face abstracţie de împrejurarea că până la data încheierii convenţiei a cărui nulitate se invocă, cumpărătorii nu achitaseră nici măcar parţial preţul imobilului şi nici de faptul că s-a menţionat că se află în imposibilitate financiară de a suporta o atare plată. În aceste condiţii, a fost reţinută ca fiind corectă aserţiunea instanţei de fond în sensul că reclamanta, cunoscând încheierea contractului de vânzare-cumpărare avea obligaţia de a se preocupa, la rândul său de plata preţului vânzării or, în cauză nu au fost administrate dovezi nici în acest sens şi nici în referire la posibilele demersuri, la care acesta a făcut referire în apel, pentru a putea suporta preţul imobilului cumpărat.
Au fost astfel înlăturate şi susţinerile din apel în sensul că dată fiind importanţa imobilului ce a făcut obiectul convenţiei încheiate de pârâţi şi veniturile obţinute din chirie, intenţia de păstrare a acestui imobil în patrimoniul soţilor era justificată, putându-se recurge inclusiv la vânzarea unor alte imobile deţinute în coproprietate. De altfel, în cauză, nu s-au administrat dovezi referitoare la deţinerea unor asemenea bunuri şi nici la valoarea acestora, pentru a se putea aprecia în sensul caracterului fondat al acestei susţineri.
Pe de altă parte, aşa cum rezultă din actele adiţionale la contractul de închiriere având ca obiect imobilul cumpărat, chiria lunară, stabilită pentru întreg imobilul, era de 14.000 euro, astfel că, raportat la cota de ½ din imobil, ce a făcut obiectul vânzării, ca şi la termenul de 1 an, stabilit în contractul de vânzare-cumpărare pentru plata preţului, este evident că suma percepută cu acest titlu de 7.000 euro lunar (84.000 euro anual), care oricum se impunea a fi diminuată cu contravaloarea taxelor şi impozitelor datorate către stat, nu putea acoperi integral preţul vânzării (stabilit convenţional la suma de 800.000 RON - echivalentul a cca. 180.000 euro).
În plus, reclamanta nu a probat că respectiva chirie reprezenta în mod cert un venit alocat exclusiv plăţii preţului imobilului iar nu şi celorlalte cheltuieli impuse de căsătorie, mai ales că aşa cum rezultă din actele anexate cererii de ajutor public judiciar formulată de aceeaşi apelantă în faza procedurală a apelului, veniturile acesteia în perioada 2010-2012 s-au situat la cca. 800 RON lunar, iar în perioada 01.2013-2014, au fost de 494 RON net, lunar, iar potrivit cererii de ajutor public judiciar formulată de reclamantă în faţa primei instanţe, aceasta afirmă că nu a încasat salariu în perioada august 2012-ianuarie 2013.
Tot astfel, s-a avut în vedere că în raporturile dintre părţi, prestaţiile reciproce se află într-o relaţie de echivalenţă, într-un echilibru just, deoarece numai îndeplinirea de către cocontractanţi întocmai, în condiţiile stabilite prin contract, a obligaţiilor asumate, este de natură să le asigure acestora realizarea scopului urmărit la momentul încheierii contractului.
În aceste condiţii, dat fiind scopul şi raţiunile pe care le-au avut în vedere părţile la momentul încheierii convenţiei autentificată sub nr. 1437 din 06 iunie 2012 - soluţionarea amiabilă a imposibilităţii de executare a obligaţiei de plată a preţului stabilit în contractul de vânzare-cumpărare, de către cumpărători, în mod judicios s-a reţinut de către prima instanţă că acţiunea reclamantei nu este întemeiată, actul încheiat de pârâtul D. deşi se refera la un bun imobil, izolat, având a fi analizat prin prisma scopului urmărit din perspectiva patrimoniului comun, în întregul său.
Astfel, în contextul drepturilor soţilor asupra bunurilor comune, Curtea a apreciat că în acest caz, în mod judicios instanţa de fond s-a raportat, în stabilirea naturii acestei convenţii, la sensul larg al noţiunii actului de administrare, apreciind că în acest caz, convenţia încheiată de pârâtul D. nu este lovită de nulitate relativă, nefiind incidente prevederile art. 347 alin. (1) C. civ.
Împrejurarea că ulterior semnării convenţiei a cărei anulare a fost cerută în prezenta cauză, imobilul a fost înstrăinat de RO B. SRL (societate în cadrul căreia pârâtul D. are calitatea de asociat) nu este de natură să conducă la o altă concluzie, câtă vreme, starea de fapt a cauzei nu a relevat intenţia părţilor contractante de a frauda interesele reclamantei, neputând fi apreciată ca fiind contrară legii încheierea unei convenţii prin care se tinde la soluţionarea amiabilă a unei situaţii generate de culpa dobânditorilor în executarea obligaţiilor asumate prin contract.
În plus, înstrăinarea de către cocontractant a bunului ce a făcut obiect al vânzării, către un terţ, nu poate susţine o atare prezumţie, fiind cert că încă de la momentul încheierii convenţiei de vânzare cu pârâtul D., vânzătoarea, care de altminteri este o societate comercială, al cărei scop este obţinerea de profit, a apreciat că bunul respectiv se impune a fi înstrăinat.
Curtea a avut în vedere, totodată, că art. 1239 alin. (2) C. civ. instituie o prezumţie de existenţă a cauzei şi de valabilitate a ei, or, starea de fapt anterior reliefată nu poate conduce în speţă la concluzia că motivul determinant ce le-a făcut pe părţi să contracteze ar fi fost ilicit.
Tot astfel, împrejurarea că ulterior acestei înstrăinări, vânzătoarea imobilului a dobândit calitatea de asociat al dobânditorului imobilului, nu a putut susţine teza reclamantei, în lipsa unor probe care să ateste complicitatea la fraudarea intereselor reclamantei între toţi aceşti cocontractanţi.
Având în vedere aspectele anterior reliefate, câtă vreme în susţinerea nulităţii actelor adiţionale nr. 1509 din 11 iunie 2012 şi nr. 1616 din 18 iunie 2012 autentificate de notar public G. s-a invocat exclusiv incidenţa principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, Curtea a apreciat că şi aceste susţineri sunt nefondate. Astfel, nefiind incidentă situaţia premisă a desfiinţării actului principal, nu s-a putut reţine incidenţa în cauza a prevederii înscrise în art. 1254 alin. (2) C. civ.
Tot astfel, au fost înlăturate ca nefondate criticile referitoare la greşita nereţinere a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale ale notarului public instrumentator, câtă vreme nu s-a probat săvârşirea de către acest pârât a unei fapte ilicite.
Curtea a constatat că, în raport de considerentele care preced, nu s-a putut reţine că în cauză, sunt îndeplinite condiţiile stabilite de art. 1357 coroborat cu art. 1258 C. civ., câtă vreme nu s-a probat că acest pârât ar fi încălcat obligaţiile care îi revin în calitate de agent instrumentator, prin autentificarea actului a cărui nulitate se invocă, respectiv că pentru actul pe care acesta l-a încheiat era incidentă o cauză de nulitate, aşa cum s-a susţinut prin acţiunea introductivă.
Împotriva deciziei nr. 394/A din 02 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs recurenta-reclamantă A., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii cererii de apel şi a anulării sentinţei instanţei de fond iar pe fond admiterea acţiunii.
Recurenta susţine că hotărârea cuprinde o motivare străină de cauză şi de considerentele avute în vedere de cererea de chemare în judecată şi cererea de apel, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., arătând că este nelegală aprecierea instanţei de apel potrivit căreia încheierea convenţiei de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare ar reprezenta o încercare de soluţionare pe cale amiabilă a imposibilităţii de executare a contractului.
Recurentă mai arată că împrejurarea că aceasta cunoştea existenţa contractului de vânzare cumpărare şi că astfel ar fi putut achita preţul convenţiei reprezintă o motivare care nu are legătură cu însăşi obiectul cauzei şi aceasta întrucât instanţa de judecată nu a fost învestită cu o cerere de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare astfel încât să constate dacă existau motivele de fapt şi de drept care să conducă la aplicarea unei astfel de sancţiuni, ci obiectul dosarului a fost reprezentat de anularea contractului de rezoluţiune pentru care instanţa era obligată să verifice îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă pentru încheierea acestuia din urmă, lucru pe care însă nu l-a făcut, ci s-a mulţumit doar să acorde o motivare superficială, nejuridică şi lipsită de fundament legal.
Deşi instanţa de apel a constatat că recurenta-reclamantă nu a semnat convenţia autentificată, aceasta apreciază în mod nelegal faptul că acest aspect este lipsit de relevanţă având în vedere faptul că actul menţionat nu face parte din sfera actelor juridice menţionate expres şi limitativ în art. 346 alin. (1) C. civ. limitându-se să aprecieze în mod nelegal că recurenta oricum nu ar fi plătit preţul vânzării.
În mod străin de obiectul cererii, instanţa de judecată a reţinut faptul că recurenta a înţeles să îşi invoce propria culpă în neexecutarea contractului pentru a obţine anularea convenţiei prin care s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară. Ignorând în realitate cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel a analizat consecinţele determinate de neplata preţului, reţinând că părţile oricum ar fi ajuns într-un litigiu ce ar fi determinat diminuarea patrimoniului. Raportat la obiectul cererii şi la cauza juridică, nu poate fi reţinut ca argument de drept în respingerea cererii, existenţa unei pretinse culpe, instanţa de fond nefiind investită cu o cerere în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, în cadrul căreia judecătorul este obligat să analizeze întrunirea condiţiilor răspunderii civile contractuale şi a unor eventuale cauze de exonerarea răspunderii şi a lipsei culpei.
Printr-o altă critică se susţine că hotărârea pronunţată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii respectiv a prevederilor art. 30 şi art. 35 alin. (2) C. fam. şi art. 346 alin. (1), art. 347 alin. (1) noul C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Calificarea dată de către instanţă convenţiei de rezoluţiune că aceasta nu este un act de înstrăinare a unui imobil, în lipsa consimţământului expres al celuilalt soţ coproprietar, este nelegală. Convenţia de rezoluţiune a cărei anulare s-a solicitat nu poate avea caracterului unui act de administrare pe care în virtutea art. 345 alin. (2) şi (4) C. civ. poate încheia fiecare soţ singur, fără a avea nevoie de consimţământul celuilalt soţ, în lipsa acestuia actul fiind anulabil, conform art. 347 alin. (1) C. civ. Pentru a se putea distinge între actele de administrare şi cele de dispoziţie, trebuie să se aibă în vedere scopul urmărit de părţi. Astfel, prin încheierea convenţiei a cărei anulare se cere, cota de ½ deţinută împreună cu intimatul pârât din bunul imobil în cauză a ieşit din patrimoniul recurentei şi a intrat în patrimoniul SC B. SRL, acţiune ce corespunde indubitabil unui act de dispoziţie, pentru care în mod evident era necesară exprimarea consimţământului la înstrăinare al recurentei reclamante. Întrucât imobilul a fost dobândit în timpul căsătoriei, în conformitate cu art. 30 C. fam., acesta reprezintă un bun comun deţinut în devălmăşie. Art. 35 alin. (2) C. fam., preluat de noul C. civ. - art. 346 alin. (1), tranşând în mod expres limitele mandatului tacit reciproc al soţilor, prevede că pentru încheierea actelor de înstrăinare sau de grevare a bunurilor imobile ce alcătuiesc comunitatea de bunuri este necesară existenţa consimţământului expres al celuilalt soţ, prin urmare actul încheiat fără acest consimţământ este anulabil.
Instanţa de apel, în mod greşit a stabilit faptul că actul juridic a cărei anulare se solicită nu se încadrează în sfera actelor juridice la care face trimitere art. 346 alin. (1) C. civ. Acest act reprezintă un act de înstrăinare lato sensu, în accepţiunea art. 35 alin. (2) C. fam., care nu putea fi încheiat în mod valabil, fără consimţământul ambilor proprietari.
Deşi s-a pronunţat în sensul că actul juridic a cărui anulare este solicitată nu este un act de dispoziţie, instanţa nu a înţeles să invoce vreun text din C. civ., care să susţină calificarea dată de către acesta şi nici nu a înţeles să combată cu temeiuri de drept şi argumente pertinente, textele legale invocate de către recurentă, inclusiv în ceea ce priveşte absenţa mandatului către intimat ori a consimţământului anticipat al recurentei prin însăşi absenţa unui pact comisoriu de gradul IV în contractul de vânzare-cumpărare, care ar constitui singurul temei de drept pentru rezoluţiunea contractului fără acordul reclamantei.
Recurenta susţine că hotărârea pronunţată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii respectiv a dispoziţiilor art. 347 alin. (2) C. civ., art. 1237-1239 C. civ., motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens se arată că instanţa a refuzat să pătrundă în substanţa litigiului şi a concluzionat că actul nu este unul fraudulos. Scopul fraudulos s-a relevat imediat întrucât după semnarea convenţiei de rezoluţiune imobilul a fost înstrăinat de B. off-shore-ului G. Limited prin voinţa intimatului care conduce această firmă. Din analiza rezultatului urmărit şi realizat de intimat cu ajutorul notarului public rezultă cauza ilicită care a stat la baza încheierii acestei convenţii, motiv pe care instanţa nu l-a analizat, limitându-se la a analiza însă aspecte străine pricinii.
Deşi art. 347 alin. (2) C. civ. oferă protecţie juridică terţului dobânditor care a depus diligenţa necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului, în speţă fiind vorba de societatea B. SRL, aceasta nu poate fi apărată de efectele nulităţii câtă vreme bunul a fost cumpărat împreună cu soţul reclamantei tocmai de la această societate şi cu atât mai mult cu cât unicul asociat al său şi reprezentant legal este chiar intimatul, prin urmare nu există niciun dubiu cu privire la cunoaşterea de către terţul dobânditor a naturii juridice a bunului dobândit prin convenţie. Astfel, părţile implicate în această operaţiune juridică se aflau în legături de afiliere urmărind scoaterea imobilului din comunitatea de bunuri şi de sub jurisdicţia fiscală a statului român prin înstrăinarea subsecventă a acestuia pentru a se face şi mai anevoioasă o readucere a bunului în patrimoniul comun.
Printr-o altă critică se susţine că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii respectiv a prevederilor art. 970 din vechiul C. civ., art. 1270 alin. (2) şi art. 1321 C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens se arată că în mod nelegal, instanţa de apel a apreciat faptul că încheierea convenţei nu reprezintă altceva decât o aplicare a art. 969 vechiul C. civ. potrivit cu care convenţiile se pot revoca prin înţelegerea părţilor, principiu consacrat şi de art. 1270 şi art. 1321 noul C. civ. Recurenta arată că aceste articole nu sunt însă aplicabile determinat de faptul că bunul era deţinut în devălmăşie cu intimatul, motiv pentru care era necesar şi acordul recurentei.
Instanţa a ignorat cu desăvârşire susţinerea recurentei cu privire la absenţa din contract a unui pact comisoriu de gradul IV în favoarea vânzătoarei care să autorizeze notarul public să constate intervenită rezoluţiunea convenţională a acestuia, fără să mai fie necesar consimţământul reclamantei. Rezoluţiunea unui act juridic reprezintă sancţiunea care intervine în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate de părţile actului respectiv, vânzătoarea având la dispoziţie mai multe mijloace juridice şi anume: executarea silită a obligaţiei de plată, excepţia de neexecutare, acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare. Acţiunea în rezoluţiunea convenţiei de vânzare pentru neplata preţului este judiciară, numai în cazul în care ar fi fost stipulat un pact comisoriu expres de gradul IV, prin care, în caz de neexecutare de obligaţii să intervină rezoluţiunea convenţională a vânzării, părţile ar fi putut rezoluţiona convenţional vânzarea.
Pentru neplata preţului vânzătoarea putea, fie să ceară instanţei să constate rezoluţiunea vânzării, fie putea opta pentru executarea silită a preţului. Dată fiind importanţa bunului şi veniturile considerabile obţinute din chirie, intenţia de păstrare a acestuia era justificată. Este nelegală reţinerea instanţei în sensul că recurenta nu a probat că respectiva chirie reprezenta în mod cert un venit alocat exclusiv plăţii preţului imobilului şi nu celorlalte cheltuieli impuse de căsătorie, deşi la dosar se află înscrisuri din care rezultă că de plata preţului se ocupa exclusiv intimatul. Instanţa în mod nelegal a sancţionat recurenta prin soluţia pronunţată, aceasta pierzând dreptul de proprietate prin acţiunile frauduloase ale intimaţilor, când în realitate singura sancţiune aplicată în prezenta cauză trebuia să fie aceea a anulării convenţiei de rezoluţiune. Instanţa, în mod nelegal, a sancţionat recurenta pentru faptul că nu a probat deţinerea altor bunuri în coproprietate cu intimatul care ar fi putut fi valorificate pentru achitarea preţului contractului, când, în realitate, această probă nu era utilă, pertinentă şi concludentă întrucât nu prezenta importanţă dacă şi câte bunuri deţinea în proprietate recurenta şi nici dacă se ajungea la executare pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a preţului.
Recurenta susţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 şi din perspectiva art. 1254 alin. (2) C. civ., art. 1258 şi 1357 C. civ. În acest sens se arată că în mod nelegal instanţa a înlăturat aplicabilitatea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis apreciind că nu sunt aplicabile prevederile art. 1254 C. civ, atâta timp cât actele adiţionale sunt anulabile, fiind accesorii unui act anulabil.
În prezenta cauză sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 1258 C. civ. conform cărora în cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, deşi instanţa în mod nelegal consideră că nu sunt aplicabile speţei, apreciind ca fiind neprobat că s-ar fi încălcat obligaţiile care îi revin în calitate de agent instrumentator, prin autentificarea actului a cărui nulitate se invocă. În cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale a notarului public şi anume existenţa prejudiciului constând în atingerea dreptului de proprietate prin nelegala autentificare a actului a cărui anulare se cere, existenţa faptei ilicite săvârşită prin încălcarea obligaţiilor legale ce le avea ca agent instrumentator, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia în comiterea faptei ilicite constând în atitudinea notarului public de a încălca cu bună ştiinţă prevederile legale şi de a autentifica un act nul, a cărei cauză de nulitate este evidentă.
Înalta Curte, analizând recursul prin prisma motivelor invocate, constată că acesta este nefondat potrivit considerentelor ce succed.
Recurenta reclamantă a învestit instanţa cu o cerere privind constatarea nulităţii unei convenţii de rezoluţiune a unui contract de vânzare-cumpărare susţinând că lipseşte consimţământul său în calitate de soţie, convenţia de rezoluţiune fiind, în opinia acesteia, un act de dispoziţie care impunea această condiţie.
Prealabil analizei motivelor de recurs, instanţa reţine că două sunt problemele de drept care se pun în cauză, respectiv, dacă sub imperiul noului cod civil convenţiile pot fi rezoluţionate pe cale convenţională şi dacă actul de revocare convenţional este un act de dispoziţie sau de administrare, cu consecinţa necesităţii exprimării consimţământului expres de către celălalt soţ coproprietar.
Înalta Curte, reţine că, actul juridic a cărei anulare se solicită, a fost încheiat la data de 06 iunie 2012, deci, după întrarea în vigoare a noului C. civ., astfel că acesta este incident în cauză.
Prin noul C. civ. legiuitorul a adus modificări importante regimului rezoluţiunii contractelor.
Astfel, prin art. 1550 C. civ. nu se mai instituie obligativitatea solicitării rezoluţiunii pe cale judiciară, rezoluţiunea convenţională devenind regula. În acest sens, se constată că, în conformitate cu acest articol, rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită, iar în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel, rezoluţiunea poate opera de deplin drept.
Din modul de redactare al acestui text de lege rezultă că legiuitorul a înţeles să reglementeze rezoluţiunea prin norme dispozitive, de la care părţile pot deroga, contrar reglementării anterioare când rezoluţiunea judiciară era obligatorie în lipsa existenţei în contracte a pactelor comisorii de gradul IV.
Un alt argument în favoarea caracterului dispozitiv al normelor care reglementează rezoluţiunea judiciară este acela că în conformitate cu dispoziţiile art. 1550 C. civ. raportat la art. 1552 C. civ. rezoluţiunea poate fi declarată unilateral, în condiţiile prevăzute de aceste texte, respectiv prin notificare scrisă a debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.
Pentru a da relevanţă practică noului regim al rezoluţiunii convenţionale, prin art. 1548 C. civ. a fost instituită prezumţia de culpă a debitorului unei obligaţii contractuale, dedusă din simplul fapt al neexecutării, acesta constituind fundamentul invocării denunţării unilaterale.
Faptul că legiuitorul a prevăzut posibilitatea declarării unilaterale a rezoluţiunii contractului, independent de existenţa în contract a pactelor comisorii, susţine în drept, cu atât mai mult, posibilitatea declarării rezoluţiunii prin acordul părţilor.
Din textele de lege menţionate mai sus rezultă cu prisosinţă că, în noua reglementare, se dă eficienţă maximă principiului disponibilităţii în materia rezoluţiunii, părţile putând constata rezoluţiunea, prin simplul acord de voinţă, fără intervenţia instanţei, chiar şi în condiţiile în care nu au stipulat un pact comisoriu în acest sens. În atare situaţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 1270 alin. (2) raportat la art. 1321 C. civ. contractul va înceta prin acordul părţilor.
Referitor la susţinerea recurentei în conformitate cu care convenţia de rezoluţiune ar fi un act de dispoziţie care ar impune şi consimţământul său în calitate de soţie, trebuie avut în vedere de asemenea dispoziţiile noului C. civ. care intrase în vigoare la momentul încheierii acestei convenţii.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (2) C. civ., fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune. Conform art. 345 alin. (4) C. civ. în măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună credinţă.
Convenţia a cărei anulare s-a solicitat prin prezenta cauză nu este un act de dispoziţie care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 346 C. civ. întrucât nu vizează ipoteza acestui text de lege, şi anume aceea ca actul să fie unul de înstrăinare.
Prin încheierea convenţiei, astfel cum în mod corect au reţinut instanţele, părţile au constatat neexecutarea obligaţiei de plată a preţului şi au convenit desfiinţarea contractului, devenind pe deplin aplicabile inclusiv dispoziţiile art. 351 din noul C. civ. referitoare la datoriile comune ale soţilor.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii
Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia adoptată.
Observând considerentele deciziei criticate din perspectiva acestui motiv de recurs se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că instanţa a răspuns criticilor formulate de reclamantă în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat pe calea apelului, hotărârea atacată respectând exigenţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, cu privire la obiectul convenţiei de rezoluţiune, instanţa a reţinut că aceasta reprezintă în fapt, nu un act de dispoziţie, cum a susţinut recurenta, care să necesite consimţământul acesteia în calitate de soţie, ci un act de soluţionare pe cale amiabilă a imposibilităţii de executare a contractului, deci un act administrare care nu necesita acordul recurentei raportat la dispoziţiile art. 345 alin. (2) C. civ. Instanţa a analizat şi calificat obiectul acţiunii prin prisma normelor legale incidente cauzei iar faptul că nu şi-a însuşit apărările recurentei nu echivalează nu nemotivarea hotărârii în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa a avut în vedere şi a răspuns criticilor legate de îndeplinirea condiţiilor de formă şi de fond ale convenţiei de rezoluţiune şi a constatat că prin încheierea acesteia nu au fost încălcate dispoziţiile legale.
Calificarea dată naturii juridice a actului de rezoluţiune este corectă având în vedere circumstanţele de fapt ale cauzei, instanţa reţinând în mod just că reclamanta nu-şi poate invoca propria culpă în neexecutarea contractului pentru a solicita anularea convenţiei prin care s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Ca urmare, criticile formulate în baza acestui motiv de recurs nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta a reluat criticile privind calificarea naturii juridice a actului de rezoluţiune de către instanţă, susţinând că acest act se încadrează în sfera actelor juridice reglementate de art. 346 alin. (1) C.civ şi a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 30 şi art. 35 alin. (2) C. fam. şi art. 346 alin. (1), art. 347 alin. (1).
Referitor la invocarea încălcării dispoziţiilor din C. fam., Înalta Curte, constată că este nefondată având în vedere dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care dispoziţiile art. 345-350 C. civ. sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a C. civ., dacă actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit după această dată. De asemenea, potrivit prevederii înscrise în art. 102 din Legea nr. 76/2011, contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat, în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea efectele şi executarea acestuia.
Actul juridic a cărui nulitate s-a invocat în prezenta pricină a fost încheiat la data de 06 iunie 2012, aşadar ulterior intrării în vigoare a C. civ. reprezentat de Legea nr. 287/2009, prin care a fost abrogat Codul familiei, prin urmare, în ceea ce priveşte valabila sa încheiere, convenţia este supusă dispoziţiilor înscrise în noul C. civ.
Având în vedere considerentele expuse anterior nu vor mai fi reluate aspectele care privesc calificarea naturii juridice a actului.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei că instanţa nu a înţeles să invoce vreun text de lege care să susţină calificarea naturii juridice a actului de rezoluţiune dar nici să argumenteze validitatea convenţiei în lipsa existenţei în contractul de vânzare-cumpărare a unui pact comisoriu care să permită rezoluţiunea convenţională, acestea nu vor fi primite având în vedere că instanţa a argumentat în drept soluţia reţinând că actul dedus judecăţii este un act de administrare motiv pentru care, în conformitate cu art. 345 alin. (2) C. civ., nu este necesar consimţământul celuilalt soţ. Cu privire la faptul că în contractul de vânzare-cumpărare nu este prevăzut un pact comisoriu, instanţa reţine faptul că, faţă de caracterul dispozitiv al normelor care guvernează rezoluţiunea prevăzute de noul C. civ., exprimarea acordului părţilor cu privire la rezoluţiune lasă fără relevanţă acest aspect. Astfel cum prevede art. 1270 alin. (2) C. civ. contractul se modifică sau încetează prin acordul părţilor, prin urmare, nicio lege nu îngrădeşte posibilitatea părţilor de a conveni asupra încetării contractului potrivit principiului mutus consensus mutus disensus.
Ipoteza art. 347 C. civ. în conformitate cu care, actul încheiat fără consimţământul expres al celuilalt soţ, atunci când el este necesar potrivit legii, este anulabil, nu subzistă în cauză atâta timp cât prin actul dedus judecăţii, părţile contractante au decis desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 285 din 25 martie 2010, pentru neplata preţului stipulat şi câtă vreme recunoaşterii imposibilităţii de executare a obligaţiei asumată de către soţul cumpărător (necontestată de către reclamantă) nu i se poate da o altă interpretare în dezacord cu manifestarea expresă de voinţă a acestuia.
Nu sunt fondate criticile care privesc art. 1237-1239 C. civ. deoarece astfel cum s-a reţinut, recurenta nu a administrat probe prin care să dovedească susţinerile privind caracterul fraudulos al actului dedus judecăţii. În plus, după cum s-a precizat anterior, atâta timp cât nu a fost plătit preţul, recurenta nu se poate considera prejudiciată prin desfiinţarea actului.
Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel a reţinut că actul de rezoluţiune s-a făcut în temeiul acordului părţilor, iar cosimţământul recurentei nu era obligatoriu dat fiind conţinutul concret al convenţiei de rezoluţiune.
Nu sunt întemeiate criticile recurentei privind modul de operare al rezoluţiunii pentru considerentele expuse anterior analizei motivelor de recurs, desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare prin acordul părţilor fiind în concordanţă cu noile dispoziţii din C. civ. cu privire la rezoluţiune. Posibilităţile recunoscute de lege creditorului de a acţiona într-o atare situaţie nu sunt obligaţii legale impuse acestuia, ci doar modalităţi adecvate de acţiune pe care creditorul le poate urma în funcţie de interesele sale.
Nu au relevanţă şi nu sunt de natură să susţină temeinicia demersului judiciar, aserţiunile recurentei privind intenţia de păstrare a bunului sau faptul că a considerat că sumele provenite din închirierea imobilului vor fi direcţionate către plata preţului imobilului, acestea fiind circumstanţe de fapt nedovedite care astfel, nu au putut fi reţinute de instanţă.
În mod corect nu a fost reţinută în cauză incidenţa principiului resolute iure dantis resolvitur ius accipientis atâta timp cât instanţa nu a considerat nul actul dedus judecăţii.
Pentru aceeaşi raţiune nu vor fi reţinute ca întemeiate nici criticile grefate pe dispoziţiile art. 1258 C. civ. cu referire la obligarea notarului la repararea prejudiciilor suferite.
Având în vedere aceste considerente, constatându-se că nu sunt fondate motivele de recurs invocate în cauză, hotărârea atacată fiind legală, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va dispune respingerea recursului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 394/A din 02 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2015.