Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Decizia penală nr. 167/A/2016

Deliberând asupra apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş împotriva Sentinţei penale nr. 16 din 12 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală, şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe inculpaţii A. şi B. constată următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 16 din 12 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/43/2014, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a dispus în baza art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. rap. la art. 21 alin. (1) C. pen. achitarea inculpaţilor A., studii superioare, avocat în cadrul Baroului Mureş şi B. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prev. de art. 207 alin. (1), (3) C. pen.

De asemenea, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea parchetului de desfiinţare a contractului de asistenţă juridică încheiat între inculpaţi.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de la fond a reţinut că prin rechizitoriul din data de 15 decembrie 2014 Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru comiterea infracţiunilor de şantaj şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, fapte prev. şi ped. de art. 207 alin. (1) şi 3 C. pen. şi art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., şi a inculpatei B. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, faptă prev. şi ped. de art. 207 alin. (1) şi 3 C. pen.

În motivarea acuzaţiei, se arată că inculpatul, avocat în Baroul Mureş, şi inculpata, pretinsa lui clientă, i-au cerut prin constrângere în data de 8 septembrie 2014 persoanei vătămate C., la locuinţa acesteia, suma de 500 de euro pe loc şi suma de 3300 de euro prin virament bancar, cu titlu de pensie de întreţinere pentru minora D., fiica inculpatei, trimiţându-i anterior persoanei vătămate şi o notificare scrisă în acelaşi sens. În plus, inculpatul, după demararea anchetei cu privire la această faptă, a încheiat contractul de asistenţă juridică cu inculpata, antedatat 1 august 2014, pentru a justifica întocmirea notificării din data de 7 august 2014 trimisă persoanei vătămate.

În faţa instanţei, inculpatul A. a declarat că demersurile efectuate, în scris şi oral, pentru clienta sa faţă de fiul persoanei vătămate, E., s-au circumscris drepturilor sale de avocat, de a încerca o înţelegere amiabilă cu acesta înaintea chemării lui în judecată şi nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj. Nu i-a adresat cuvinte de ameninţare persoanei vătămate C. În ce priveşte contractul de asistenţă juridică, a fost încheiat la data menţionată în cuprinsul său. În orice caz, antedatarea lui nu era de natură să producă vreo consecinţă juridică. Inculpata B. arată că a urmărit ca tatăl fetiţei ei, E., să îşi îndeplinească obligaţiile părinteşti. Nu i-a adresat nici ameninţări şi nici solicitări de bani persoanei vătămate C. Contractul a fost încheiat la data menţionată în cuprinsul său.

Analizând probele dosarului, instanţa de fond a reţinut următoarea stare de fapt:

Între inculpata C. şi numitul E., fiul persoanei vătămate C., a existat o relaţie de concubinaj. C. are o fetiţă, D. Pretinde că tatăl ei este E. Acesta nu şi-a recunoscut formal paternitatea, dar după naştere a avut intenţia să o facă şi apoi a trimis, sporadic, fetiţei prin mama ei sume de bani pentru întreţinere (potrivit declaraţiilor inculpatei, martorului F. şi martorului G., martorului F., şi persoanei vătămate).

În vara anului 2014, prin intermediul martorei H., inculpata l-a cunoscut pe inculpatul A., avocat în Baroul Mureş (potrivit declaraţiei martorei). Inculpatul i-a acordat consultaţii juridice inculpatei cu privire la cele două probleme ale ei: recunoaşterea paternităţii şi stabilirea unei pensii de întreţinere în sarcina numitului E. (potrivit declaraţiei aceleaşi martore).

În data de 7 august 2015, inculpatul, în calitate de avocat, a redactat în numele inculpatei, în calitate (subînţeleasă) de clientă, notificarea depusă în copie la dosarul de urmărire penală. Notificarea era în mod formal adresată lui E. şi spre ştiinţă persoanei vătămate C.

În realitate, a fost trimisă în mâinile celei din urmă. În ea, E. era somat să achite o sumă totală de 3.800 de euro cu titlu de pensie de întreţinere restantă pentru minora D. şi în continuare, cu acelaşi titlu, suma de 200 de euro lunar, sub sancţiunea chemării în judecată, a testului de paternitate şi, la nevoie, a apelării la sprijinul Interpolului pentru aducerea lui în ţară. Se concluziona, în notificare, că orice persoană care nu respectă legea nu scapă de răspundere fiindcă România este membră NATO şi UE. În finalul notificării, este exprimată speranţa rezolvării pe cale amiabilă a litigiului şi sunt indicate contul bancar şi numărul de telefon ale avocatului - inculpatul din cauza de faţă - spre folosul celui astfel somat. În data de 8 septembrie 2014, inculpata a venit în curtea comună a imobilelor din strada Călăraşilor, Târgu Mureş, în care locuiau ea şi persoana vătămată, însoţită de martora H. şi de doi avocaţi: inculpatul şi avocata stagiară I., al cărei avocat îndrumător era inculpatul.

Martora H. i-a spus persoanei vătămate să coboare în curte, fiindcă este aşteptată de inculpată cu avocaţii (potrivit declaraţiei martorului G.). Inculpaţii i-au prezentat persoanei vătămate somaţia pe care i-o trimiseseră anterior, şi au reiterat susţinerile din cuprinsul ei, dintre care persoana vătămată a remarcat-o cu deosebire pe cea referitoare la aducerea lui E. în ţară cu Interpolul, potrivit plângerii şi declaraţiilor depuse în dosarul de urmărire penală. Din suma cu titlu de pensie de întreţinere, inculpaţii au cerut un avans de 500 de euro. Discuţiile au degenerat rapid într-o polemică purtată între două grupuri: cel al inculpaţilor, însoţitorilor lor şi părinţilor inculpatei, şi cel al persoanei vătămate şi al nepoţilor ei, martorii J. şi G. În cursul discuţiilor, inculpatul a folosit un ton ridicat şi, potrivit unei mărturii, s-a adresat persoanei vătămate cu apelativul "femeie", iar cei doi nepoţi i-au replicat că este nesimţit şi porc, şi i-au adresat cuvinte obscene. După care, inculpatul s-a retras din curte. Martorul G. a chemat Poliţia. Poliţiştii i-au cerut inculpatului să se întoarcă în curtea comună, ca urmare între el şi cei doi nepoţi ai persoanei vătămate a reizbucnit un conflict verbal, în care, însă, persoana vătămată nu a fost implicată.

Instanţa de fond a apreciat că nu a identificat ca ameninţări distincte expresiile citate în rechizitoriu din declaraţia martorului G. - "va fi vai şi amar de voi" şi "ai înţeles, femeie?". Martorul aminteşte, în parte, folosirea acestor expresii, dar din declaraţia lui reiese că inculpaţii se refereau la eventualitatea aducerii în ţară a numitului E. cu ajutorul Interpol-ului.

Instanţa de fond a reţinut că deşi inculpaţii neagă invocarea Interpol-ului, este ilogic să fi folosit acest mijloc de presiune în notificarea scrisă, dar să îl fi uitat în cea orală. De asemenea, ei neagă solicitarea vreunei sume de bani, dar, la fel, în acest caz scopul deplasării lor la persoana vătămată lipseşte. În realitate, aşa cum rezultă din notificarea scrisă, scopul lor era obţinerea sumei de bani cu titlu de pensie de întreţinere. Martora H. confirmă că părţile au discutat pe marginea notificării. De asemenea, din transcrierea înregistrării apelului martorului G. la Serviciul de Urgenţă 112 rezultă că s-au purtat discuţii pe marginea unei sume de 500 de lei cu titlu de pensie de întreţinere.

Din înscrierea calităţii de avocat a inculpatului în cuprinsul notificării, respectiv a menţiunii că inculpata este reprezentată de avocat, din prezentarea inculpatului ca avocat al inculpatei în cursul discuţiilor cu persoana vătămată, împrejurări coroborate cu declaraţiile inculpaţilor şi ale martorilor H., I. şi K. rezultă că, anterior datei notificării, 7 august 2015, între cei doi inculpaţi s-a încheiat un acord verbal de asistenţă juridică având ca obiect asistarea şi reprezentarea inculpatei în acţiunile extrajudiciare de obţinere a pensiei de întreţinere de la numitul E. şi, în caz de insucces, în acţiunile judiciare privind stabilirea paternităţii şi obligarea acestuia la plata pensiei de întreţinere. Potrivit martorului K., cei doi inculpaţi au semnat şi un înscris, în data de 1 august 2014, care era asemănător contractului de asistenţă juridică depus la dosarul de urmărire penală. Totuşi, din probele dosarului rezultă că anume contractul de la dosar a fost semnat abia ulterior, şi în data de 20 octombrie 2014 sau în perioada imediat anterioară, în orice caz după începerea urmăririi penale împotriva inculpaţilor pentru şantaj, în baza ordonanţei din data de 16 octombrie 2014.

Instanţa de fond a avut în vedere, în primul rând, convorbirea telefonică din data de 20 octombrie 2014 dintre inculpată şi martora H., în care cele două discută despre o întâlnire recentă dintre inculpaţi. Inculpata arată că, la acea întâlnire, inculpatul i-a dat o "hârtie". Din menţiunile inculpatei referitoare la conţinutul actului şi la suma înscrisă în cuprinsul său, 500 de lei, rezultă că este vorba despre exemplarul care revenea inculpatei, în calitate de clientă, de pe contractul de asistenţă juridică din cauză. Or, din cuprinsul contractului rezultă că un exemplar a fost înmânat clientei cu ocazia întocmirii lui. În acelaşi sens, din cuprinsul convorbirii telefonice reiese că actul era necesar pentru a justifica prezenţa inculpatului în curtea comună în procesul având ca obiect această faptă. Ca urmare, discuţia nu se putea referi doar la obţinerea de la inculpat a unui exemplar de pe contract, ci la încheierea contractului. Dacă inculpatul ar fi avut deja exemplarele contractului, semnate, asupra sa, discuţia ar fi fost fără sens. Din convorbire mai rezultă că această încheiere a contractului a avut în vedere urmărirea penală desfăşurată împotriva inculpaţilor pentru şantaj, ca urmare este ulterioară ordonanţei din data de 16 octombrie 2014.

În al doilea rând, instanţa de fond a avut în vedere numărul de înregistrare al contractului. Cu ocazia percheziţiei efectuate la cabinetul inculpatului în data de 6 noiembrie 2014, s-a constatat că acest contract purta cel mai mare număr (adică, era cel mai recent) dintre contractele de asistenţă juridică încheiate de inculpat. Procurorul care a văzut carnetul de contracte arată, în cuprinsul rechizitoriului, că mai multe contracte de asistenţă juridică având numere mai mici (adică, anterioare celui din cauză) sunt datate ulterior zilei de 1 august 2014, susţinere care nu a fost contrazisă de inculpat.

Ca urmare, instanţa de fond a reţinut că, la data de 1 august 2014, între părţi exista un acord verbal de asistenţă juridică, dar că înscrisul care materializează acest acord, depus la dosar, a fost întocmit în perioada imediat anterioară datei de 23 octombrie 2014 sau în acea dată, în orice caz nu înainte de data de 16 octombrie 2014. Ca urmare, înscrisul este antedatat, iar menţiunea din cuprinsul său că a fost încheiat în data de 1 august 2014 este nereală.

În drept, instanţa de fond a arătat următoarele:

Cu privire la infracţiunea de şantaj: Aparent, acuzaţia este aberantă. Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei din ţara noastră, ameninţarea unei persoane cu recurgerea la organele judiciare pentru realizarea unei pretenţii nu constituie fapta penală de ameninţare. Cu titlu de exemplu, a decis în acest sens Curtea de Apel Iaşi, într-o cauză în care inculpatul ameninţase persoana vătămată, poliţist, că îi va face plângere penală şi că va fi dată afară din serviciu (Decizia penală nr. 129/2012, rezumată, cu notă favorabilă, în F. V. Căşuneanu, C. Chiriţă, Probleme de drept penal rezolvate de Curtea de Apel Iaşi în semestrul I al anului 2012, în revista "Dreptul", nr. 2/2014, p. 213 - 214). În speţă, constrângerea persoanei vătămate s-ar fi realizat potrivit acuzaţiilor prin ameninţarea cu recurgerea la o acţiune în justiţie şi apelarea eventuală la Interpol pentru aducerea în ţară a fiului acestuia. Cum asemenea căi de constrângere sunt perfect legitime, în mod logic nu poate fi vorba despre o ameninţare, prin urmare despre şantaj.

Ca urmare, notificarea adresată persoanei vătămate nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, în accepţiunea pe care această infracţiune o are până în acest moment în dreptul român. Cum discuţiile din data de 8 septembrie 2014 au presupus reiterarea somaţiei de plată a unei sume de bani, sub sancţiunea arătată şi în cuprinsul notificării scrise, rezultă că nici cele spuse atunci de inculpaţi nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii - din nou, cu precizarea că aici instanţa are în vedere înţelesul dat în mod obişnuit acestei infracţiuni, în doctrină şi în practica judiciară. Totuşi, în sine doctrina şi practica judiciară nu constituie izvor de drept. Or, textual, art. 207 C. pen. se referă la constrângerea unei persoane, fără a limita modul, legal sau nu, în care ea se realizează. De fapt, persoana vătămată declară că, din punctul său de vedere, distincţia este puţin relevantă.

Persoana vătămată exprimă, în declaraţiile ei, o imagine anume a funcţionării statului de drept. Când inculpata o ameninţă că îi rezolvă pe toţi cu legea, persoana vătămată înţelege că prin relaţiile pe care inculpata le are cu avocatul A. şi cu alte persoane importante poate să facă ceea ce îşi doreşte (citare aproximativă din declaraţia persoanei vătămate de la dosarul de urmărire penală). În concepţia persoanei vătămate, aparent împărtăşită în cauză de parchet, legea nu este expresia voinţei tuturor, prin definiţie justă, ci încrengătura relaţiilor obscure şi forţa oarbă a instituţiilor de forţă sau percepute ca atare, în speţă instanţa de judecată şi Interpolul.

În afară de elementul constrângerii, art. 207 C. pen. se mai referă la scopul acestei constrângerii, şi anume scopul dobândirii în mod injust al unui folos patrimonial. Din punctul de vedere al pârâtului orice pretenţie a reclamantului pe care nu o recunoaşte poate fi considerată, desigur, injustă. Parchetul nu susţine, totuşi, că pe fond obligarea numitului E. la plata unei pensii de întreţinere este injustă.

Parchetul susţine altceva: că modul în care s-a urmărit obţinerea acestui folos patrimonial, şi anume solicitarea lui pe cale extrajudiciară, înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să sancţioneze obligaţia de întreţinere şi prin ameninţarea cu recurgerea la forţa organelor judiciare, este injust. Din nou, aceasta este o interpretare pe care textul art. 207 C. pen. o poate suferi. Nu pentru că nimeni nu ar putea solicita în ţara noastră o sumă de bani decât în instanţă - nici restul de la vânzătoarea din magazin, nici onorariul de la client, nici restanţele salariale de la angajator. Ci pentru că, în măsura în care aceste pretenţiile sunt injuste, obţinerea unei sume de bani în baza lor poate fi considerată un mod injust de îmbogăţire. Iar cât timp, prin ipoteză, organele judiciare nu sancţionează justeţea acestor pretenţii (din motivul că na se pot pronunţa înainte de a fi sesizate), partea adversă celei reclamante, şi în urma ei parchetul, le pot considera cu impunitate injuste.

Textul art. 207 C. pen., aşadar, nu împiedică prin niciun element din cuprinsul său interpretarea dată de parchet, că ameninţarea cu recurgerea la organele judiciare pentru obţinerea recunoaşterii paternităţii şi obligarea numitului E. la plata pensiei de întreţinere constituie o ameninţare de natură să o constrângă pe mama acestuia, C., să facă ceva în urma căruia inculpaţii ar fi obţinut de la fiul ei plata unei sume de bani. Cu alte cuvinte, constituie o constrângere în scopul de a dobândi în mod injust un folos. Iată că, astfel, acuzaţia de şantaj din cauză, aparent aberantă, se vădeşte acoperită de textul art. 207 C. pen. în baza acestui raţionament, ameninţarea unui pârât cu formularea unei acţiuni civile, a unui făptuitor cu depunerea unei plângeri penale, a unui inculpat cu întocmirea rechizitoriului, a unei părţi din proces cu recurgerea la asistenţa judiciară internaţională, toate aceste fapte pot fi considerate, în optica aparent îmbrăţişată de persoana vătămată şi de parchet, fapte de şantaj.

Dar tot Codul penal oferă şi ieşirea din această situaţie absurdă. Potrivit art. 21 alin. (1) C. pen., este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta. Or, constituie un drept al persoanei care are o pretenţie invocarea recurgerii la organele judiciare în notificarea adresată pârâtului anterior formulării unei acţiuni civile, sau în discuţiile cu făptuitorul înaintea formulării unei plângeri prealabile. Dreptul rezultă, spre exemplu, din sensul dispoziţiilor art. 1522 C. civ. Acestea prevăd textual calea notificării scrise fără a reglementa detaliat conţinutul acesteia, dar faptul că ea implică prezentarea alternativei de a recurge la organele judiciare reiese din titlul capitolului în care este inserat acest text, Executarea silită a obligaţiilor. Acelaşi drept, de a prezenta părţii adverse propunerea de înţelegere sub sancţiunea recurgerii la forţa publică, reiese şi din art. 296 alin. (1) C. proc. pen., care prevede un termen de 3 luni pentru introducerea plângerii prealabile. Una din raţiunile acestui text legal este aceea de a permite persoanei care se consideră vătămată o înţelegere extrajudiciară cu făptuitorul, sub sancţiunea depunerii plângerii înainte de împlinirea termenului limită. În acelaşi spirit este formulat art. 30 alin. (1) C proc. civ. Acesta prevede că oricine are o pretenţie împotriva unei persoane are dreptul să facă o cerere în faţa instanţei. Rezultă că are alternativa de a încerca o înţelegere amiabilă cu debitorul pretinsei obligaţii, care poate accepta înţelegerea sub sancţiunea, în caz de refuz, de a se vedea chemat în judecată.

În esenţă, în această paradigmă au acţionat inculpaţii: au solicitat satisfacerea unei pretenţii, e drept încă nerecunoscută de o instanţă, pe cale amiabilă şi au prezentat persoanei vătămate alternativa apelării la organele judiciare. Nici în scris, nici în discuţiile verbale nu au depăşit această paradigmă. Tonul ridicat cu care au vorbit nu a avut, e drept, nimic amiabil în el. Dar, în înţelesul juridic al noţiunii, ei au acţionat în fapt pentru satisfacerea pe o cale permisă de lege, cea a unei înţelegeri extrajudiciare, a pretenţiilor inculpatei asistată de inculpat. Ca urmare, pentru infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 207 alin. (1), (3) C. pen. se impune achitarea lor în baza art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. rap. la art. 21 alin. (1) C. pen.

Cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată: Potrivit art. 322 alin. (1) C. pen., falsificarea unui înscris sub semnătură privată constituie infracţiune dacă făptuitorul foloseşte sau încredinţează spre folosire înscrisul, în vederea producerii unei consecinţe juridice.

În speţă, inculpaţii nu au folosit înscrisul. S-ar putea, totuşi, susţine că inculpatul l-a încredinţat inculpatei spre folosire. În acest caz, potrivit acuzaţiilor, consecinţa juridică pe care a urmărit-o încredinţarea de către inculpat a înscrisului a fost apărarea sa în faţa infracţiunii de şantaj. Cum anume urmărea să se apere, rezultă implicit din rechizitoriu: contractul de asistenţă judiciară justifica notificarea scrisă trimisă persoanei vătămate şi somaţiile verbale din data de 8 septembrie 2014. Dar, în primul rând, notificarea scrisă şi somaţiile verbale au reprezentat acte legitime, care nu aveau nevoie de justificare. S-ar putea susţine, totuşi, că de vreme ce parchetul se arăta dispus să le considere astfel numai în cazul existenţei unui contract de asistenţă juridică încheiat între inculpaţi, folosirea lui ar fi produs consecinţe juridice asupra cursului urmăririi penale. Aici, instanţa observă mai întâi că producerea unei consecinţe juridice nu trebuie să depindă de opţiunea arbitrară a unui organ judiciar, ci de dreptul obiectiv. Or, de drept, soluţia dată urmăririi penale pentru infracţiunea de şantaj trebuia să fie aceeaşi, indiferent de existenţa sau nu a contractului de asistenţă juridică, şi ea derivă din caracterul justificat al constrângerii exercitate asupra persoanei vătămate constând în indicarea recurgerii la organele judiciare pentru satisfacerea pretenţiilor.

În cazul în care acest argument ar fi considerat insuficient, instanţa observă că soluţionarea cauzei ar depinde de natura juridică a formei scrise cerută pentru contractul de asistenţă juridică - ad probationem sau ad validitatem. În speţă, contractul, ca acord de voinţă sau negotium, a existat în mod evident la momentul notificării şi la data somaţiilor verbale adresate persoanei vătămate. Din niciun element al dosarului nu rezultă altceva decât că inculpatul a acţionat în calitate de avocat al inculpatei, că a făcut-o în baza înţelegeri reale dintre cei doi şi că s-a prezentat astfel în mod public. La datele notificării scrise şi somării verbale a persoanei vătămate lipsea, totuşi, înscrisul care consemna acordul de voinţă, contractul ca instrumentum.

Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 prevede că avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă. Aparent, aceasta ar însemna că forma scrisă a contractului este cerută pentru validitatea lui. Totuşi, în art. 26 alin. (2) din aceeaşi lege se arată că actele specifice profesiei de avocat, efectuate în mod public de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile prezentei legi, sunt nule dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi remediată în alt mod, în afară de cazul în care modul de îndeplinire a acestora a fost de natură să producă o eroare comună cu privire la calitatea celui care le-a săvârşit. De aici rezultă principiul că, chiar în lipsa formalităţilor legale, actele avocatului pot fi valide. În condiţiile în care în cuprinsul notificării adresate persoanei vătămate cei doi inculpaţi asumă calitatea de avocat a inculpatului, în care în aceeaşi calitate s-a prezentat şi cu ocazia discuţiilor verbale avute cu persoana vătămată, şi în care actul îndeplinit, notificarea prealabilă recurgerii la organele judiciare, nu era de natură să producă vreo vătămare persoanei vătămate, instanţa reţine că notificarea este validă indiferent de inexistenţa, la momentul ei, a contractului scris de asistenţă juridică. De aceeaşi validitate se bucură somaţiile verbale adresate persoanei vătămate, în măsura în care asemenea acte, ţinând de o dispută având ca obiect înţelegerea extrajudiciară dintre părţi, au nevoie de validare. De altfel, la punctul 4.2 din contractul din cauză este inserată clauza potrivit căreia forma sa scrisă este cerută pentru probarea lui, cu alte cuvinte nu ad validitatem. În concluzie, contractul de asistenţă juridică, privit ca negotium, era valid în data de 1 august 2008 şi, în condiţiile din prezenta cauză, antedatarea înscrisului care îl consemna nu a fost de natură să producă vreo consecinţă juridică.

II. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Ministerul Public şi a criticat-o sub aspectul temeiniciei şi legalităţii, în esenţă argumentele fiind următoarele:

Cu privire la infracţiunea de şantaj procurorul susţine că, de fapt, s-a dat o cu totul altă interpretare celor reţinute în actul de sesizare. Astfel, deşi instanţa a arătat că ameninţarea unei persoane cu recurgea la organele judiciare pentru realizarea unei pretenţii nu constituie faptă penală, totuşi nicăieri în rechizitoriul nu s-a reţinut că acţiunea celor doi inculpaţi ar fi fost prin ameninţarea cu recurgerea la o acţiune în justiţie.

Astfel, procurorul a reţinut că notificarea nu reprezintă prin ea însăşi un şantaj, ci este un element mijloc la acţiunea de şantaj care a avut loc la locuinţa persoanei vătămate în data de 08 septembrie 2014. De aceea se susţine că instanţa de fond, fără a face o analiză atentă şi amănunţită a tuturor probelor administrate la urmărire penală, ba mai mult, renunţarea la administrarea celor mai importante probe, respectiv audierea persoanei vătămate şi a martorilor prezenţi la eveniment a ajuns la o concluzie greşită, deoarece instanţa, nu avea cum să identifice aceste expresii, respectiv acele constrângeri, în condiţiile în care nu a procedat la audierea persoanei vătămate şi a tuturor martorilor prezenţi la acel conflict.

Se mai arată că la termenul din 8 mai 2015 (primul termen cu procedura legală îndeplinită) deşi inculpata B. a învederat instanţei că persoana vătămată este plecată din localitate (posibil în Suedia, unde locuieşte de mai mulţi ani - conform procesului-verbal aflat la dosar), instanţa de fond s-a mulţumit să constate că la urmărire penală persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă şi a dispus citirea actului de sesizare .

La termenul de judecată din 12 iunie 2015, contrar prev. art. 383 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora "procurorul, persoana vătămată şi părţile pot renunţa la probele pe care le-au propus", instanţa a constatat că aspectele esenţiale au fost punctate prin probatoriul administrat, "toate faţetele acestei stări de fapt, relativ complexă " şi a pus în discuţia părţilor, care, nu au opinat pentru aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, renunţarea la probele neadministrate, apreciind că s-au administrat suficiente probe pentru soluţionarea cauzei, noul C. proc. pen. dă posibilitatea expresă doar, procurorului, persoanei vătămate şi părţilor de a renunţa la probele pe care le-au propus . Instanţa are posibilitatea doar după ce ascultă părţile şi procurorul să dispună ca unele probe să nu fie administrate considerându-le inutile cauzei. în cazul de fată, în situaţia unei infracţiuni, cum este cea de şantaj, procurorul a considerat că este greu a se considera cum administrarea unor astfel de probe, precum audierea persoanei vătămate şi martorilor prezenţi la eveniment, pot fi înlăturate ca inutile.

Contrar opiniei instanţei de fond, procurorul consideră că aşa cum se arată şi în literatura de specialitate, infracţiunea de şantaj există în condiţiile în care actul de constrângere îi creează persoanei vătămate o stare de temere, chiar şi dacă aceasta nu a remis banii solicitaţi de către inculpaţi. În cursul urmăririi penale, inculpatul A. a declarat ferm faptul că scopul său, anterior deplasării la locuinţa persoanei vătămate, a fost acela de a-i crea o stare de temere, care are drept scop obţinerea unei sume de bani "acea notificare poate cuprinde unele expresii mai incisive, însă am făcut-o pentru clienta mea B., gândindu-mă că poate aşa E. se va speria şi îi va da nişte bani pentru minora D." şi că " (...) i-am spus lui B. că i-am trimis acea notificare lui C., însă nu am primit niciun răspuns, nici măcar un telefon ".

Tot în cursul urmăririi penale, inculpatul A. a declarat că a întocmit notificarea la îndemnul coinculpatei B., că "(...) niciodată nu am crezut că E. o să dea curs acestei notificări" şi că "nu trebuia să cedez insistenţelor clientei mele B. (...) am fost indus în eroare de clienta mea B., când am înţeles să fac această notificare, deoarece mi-a spus că C. este o femeie sensibilă, cu credinţă în Dumnezeu, şi cu siguranţă dacă va primi această notificare din partea unui avocat, o să-l convingă pe fiul său E. să-i trimită nişte bani minorei D., care urma să înceapă şcoala."

Anterior deplasării la locuinţa persoanei vătămate, inculpatul A. a recunoscut că a avut o întâlnire cu inculpata B. de faţă fiind şi martorele I. şi H., întâlnire la care i-ar fi spus coinculpatei că nu a primit niciun răspuns la notificare şi că (...) "aceasta deşi era credincioasă nu s-a speriat confirmându-se că demersul meu nu a avut niciun efect". În faţa instanţei de fond, inculpatul A. şi-a nuanţat poziţia, declarând că a trimis notificarea prin poştă şi că nu a cerut nimic persoanei vătămate C. şi fiului ei, E. Cu privire la vizita efectuată la locuinţa persoanei vătămate, în faţa instanţei inculpatul a declarat că i-ar fi spus persoanei vătămate că dacă nu rezolvă totul pe cale amiabilă "(...) atunci îl aducem în ţară, într-o Europă unită, nu are unde să fugă de răspundere civilă sau penală şi îl chem în judecată, să dea socoteală în faţa instanţei". În cele din urmă, inculpatul a negat categoric că ar fi cerut bani persoanei vătămate C., arătând de această dată că este o femeie săracă.

A mai arătat procurorul că martora H., prietena inculpatei B. şi clienta inculpatului A. a declarat în faza de urmărire penală că în data de 08 septembrie 2014, după ce a chemat-o în curte pe persoana vătămată avocatul i s-a prezentat şi i-a spus că a venit "să se înţeleagă asupra unei sume de bani". În faţa instanţei, cu privire la acest aspect, martora a revenit în parte asupra declaraţiei, declarând că fie nu mai ştie limba română, fie că este amnezică, pentru ca în final să arate că "inculpatul aproape că nu a apucat să se prezinte". Chiar dacă la urmărire penală, inculpata B. a negat că împreună cu coinculpatul A. i-ar fi cerut persoanei vătămate C. suma de 500 de euro, cu aceeaşi ocazie a confirmat cele arătate de martorul J., cum că acesta le-ar fi reproşat celor doi inculpaţi "(...) vreţi bani cu japca?". De asemenea, inculpata B. a mai declarat că "(...) nu vreau să-l dau în judecată pe E., pentru că ştiam că nu are acte să vină în ţară şi vroiam să fac rău (...) eram convinsă că nu o să obţin niciun ban de la E., dar cu toate acestea am insistat pe lângă d-l avocat să-mi facă acea scrisoare pe care să o trimită lui C.". Astfel, deşi inculpata B. ştia că nu era îndreptăţită să obţină acea sumă de bani, deşi nu intenţiona să-l acţioneze în judecată pe prezumtivul tată E., totuşi a hotărât împreună cu avocatul A. să ceară o sumă de bani de la persoana vătămată C., sens în care s-au deplasat la locuinţa acesteia la data de 08 septembrie 2014.

Cu privire la şantaj, procurorul a arătat că practica judiciară a stabilit că prin constrângerea victimei trebuie să i se prilejuiască acesteia o stare de alarmare, ceea ce ar determina-o să acţioneze în alt mod decât acela pe care şi-l doreşte. În acest sens, literatura de specialitate a statuat că nu este necesar ca victima să se alarmeze efectiv, fiind suficient ca ţinând seama de elemente precum vârsta persoanei vătămate, capacitatea sa intelectuală, starea precară de sănătate, în speţa de faţă, se poate vorbi despre o persoană cu o educaţie precară care în general îi asimilează pe avocaţi cu autorităţile publice, deşi persoana vătămată nu avea de unde să ştie că avocatul - inculpat nu avea competenţa să declanşeze procedurile privind aducerea în ţară cu Interpol-ul a fiului său, astfel că poziţia inculpaţilor i-au creat acesteia starea de temere ce trebuie apreciată în acest context. Inculpatul A., în acest sens, a şi sperat că victima "să se sperie" şi să le dea suma pretinsă.

Cu privire la aplicarea art. 21 alin. (1) C. pen. procurorul a apreciat că s-a dat o interpretare total eronată dispoziţiilor legale sus menţionate. Astfel, potrivit legii "este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta". Nu se poate admite ca justificată acţiunea celor doi inculpaţi constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege câtă vreme persoana vătămată C. sau fiul său E. nu au fost obligaţi printr-o hotărâre judecătorească la plata unei pensii de întreţinere, iar în inculpata B. nu avea intenţia de a-l acţiona în judecată pe presupusul tată.

În timp, practica judiciară a mai statuat că în situaţia în care, deşi inculpatul ar fi îndreptăţit la un folos, dar că în activitatea sa se foloseşte de constrângerea victimei, într-o manieră injustă, suntem în prezenţa infracţiunii de şantaj. În speţa de faţă chiar dacă ar fi existat o hotărârea judecătorească de stabilire a paternităţii sau de obligare a numitului E. şi nicidecum a persoanei vătămate C., la o pensie alimentară în favoarea minorei - fiica inculpatei B., modul în care au acţionat cei doi inculpaţi în scopul obţinerii sumei de 3.800 de euro de la victimă, este unul injust.

Faptul că cei doi inculpaţi au urmărit obţinerea în mod injust a unei sume de bani de la persoana vătămată C. reiese şi din discuţia telefonică purtată între cei doi la data de 27 octombrie 2014, dată la care inculpatul A. i-a relatat coinculpatei că se bucură, întrucât are martori buni, în cadrul aceleiaşi discuţii sugerându-i acesteia să o abordeze pe persoana vătămată şi să o determine să facă o revenire asupra declaraţiei "(...) şi ea ar putea să facă o revenire (...) bătrâna, (...) să se arate (...) ar putea să arate (...) adică, chiar să vă împăcaţi. Să se arate că (...) la nervi o făcut reclamaţia". La data de 28 octombrie 2014, inculpata B. l-a contactat pe inculpatul A. şi i-a adus la cunoştinţă că şi părinţii săi au fost chemaţi pentru a fi audiaţi în calitate de martori. În cadrul aceleiaşi discuţii, inculpatul A. i-a sugerat coinculpatei ce anume să declare cei doi martori "(...) păi, să meargă (...) să spună că eu (...) practic nici nu am apucat să vorbesc (...) eu am fost om de treabă şi am vrut să vorbesc şi au sărit ăia pe capul meu (...) nici nu am reuşit să vorbesc mare lucru. Nu? " Faptul că inculpatul A. a încercat să o influenţeze pe martora I. reiese din discuţia telefonică purtată de cei doi în data de 28 octombrie 2014, când inculpatul i-a comunicat că "(...) când am încercat să zic ceva, au sărit ţiganii pe mine ".

Cu privire la infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, procurorul a apreciat că nu este clară opinia instanţei de fond, în sensul că fie contractul de asistenţă juridică era valid la data de 01 august 2014, fie acesta a fost antedatat fără să producă vreo consecinţă juridică, totuşi probele administrate dovedesc existenţa acestei infracţiuni.

A apreciat că infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată a fost dovedită, inculpatul A. a încheiat contractul de asistenţă juridică cu inculpata B. ulterior declanşării anchetei în scopul de a i-l înmâna inculpatei B. pentru ca aceasta la rândul său să-l depună la parchet şi în scopul de a-şi justifica prezenţa sa în calitate de avocat la data de 08 septembrie 2014 în curtea persoanei vătămate C., întocmind, deci, acest contract pentru a da o aparenţă de legalitate, fapt dovedit de discuţia telefonică purtată între inculpata B. şi martora H. la data de 20 octombrie 2014 "(...) numai aşa formal mi-a dat săracul hârtie, ca să vadă procurorii şi ăia de la tribunal că l-am angajat (...) că dacă nu-mi dădea hârtia asta, atunci el n-ar fi avut dreptul să vină la mine în curte."

III. În faza apelului, în faţa Înaltei Curţi, cauza a avut următoarele termene:

1. 30 septembrie 2015, când s-au admis cererile de amânare a cauzei formulate de inculpaţi în vederea angajării apărătorilor aleşi şi pentru pregătirea apărării;

2. 28 octombrie 2015, când s-au admis probele solicitate de către Ministerul Public şi probele cu înscrisuri solicitate de inculpat, care a arătat că nu doreşte să dea declaraţii în faţa instanţei de control judiciar;

3. 11 noiembrie 2015, când s-a amânat cauza în vederea efectuării de verificări prin intermediul IPJ Mureş pentru audierea părţii vătămate şi s-a luat act de poziţia exprimată în scris de către inculpată, că nu doreşte să dea declaraţii în faţa instanţei de control judiciar;

4. 25 noiembrie 2015, când au fost audiaţi martorii J., G.;

5. 27 ianuarie 2016, când a fost audiată partea vătămată C. şi martora I.;

6. 9 martie 2016, a fost citită declaraţia martorei H., potrivit art. 381 alin. (7) C. proc. pen.;

7. 6 aprilie 2016, când s-a dezbătut apelul.

Înalta Curte reiterează faptul că în faza apelului au fost readministrate probele testimoniale solicitate de către procuror şi a fost audiată partea vătămată, au fost administrate probele cu înscrisuri solicitate de inculpa ni, care au depus la dosar concluzii scrise.

Cu privire la cauza pendinte, prealabil, Înalta Curte reaminteşte că în vechea reglementare infracţiunea de şantaj - art. 194 C. pen. anterior - era definită ca fiind constrângerea unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul.

Prin noua reglementare şantajul - art. 207 C. pen. - este definit ca fiind constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul.

Se poate observa aşadar că legiuitorul a exclus referirile redundante şi de altfel inutile din cuprinsul definiţiei acestei infracţiuni, respectiv cele ce se raportau la violenţă sau ameninţare, aspecte ce sunt nimic altceva decât elementele definitorii ale constrângerii, care poate fi fizică ori morală.

Prin raportarea acestor chestiuni de drept la acuzaţiile formulate împotriva inculpatului A., Înalta Curte constată că deşi a reţinut în principiu o corectă stare de fapt, reconfirmată urmare a probatoriului readministrat, instanţa de fond a ignorat caracterul ilicit penal şi practica judiciară în materia şantajului şi astfel a dispus în mod greşit o soluţiei de achitare în ceea ce-l priveşte pe acest inculpat.

Cu privire la situaţia de fapt, martorul G. a arătat, printre altele: "La data incidentului (nu îmi aduc aminte cu exactitate care) la adresa din mun. Târgu Mureş (o casă cu curte comună) şi la care locuiam atunci împreună cu mama, bunicul şi 2 surori, numitul J. (acesta locuind fără forme legale), nefiind prezenţi decât bunicul nedeplasabil şi ultimul J., numita C., mătuşa mea, venită în vizită în România din Suedia, unde locuieşte, s-au prezentat un bărbat şi două femei pe care nu i-am cunoscut anterior, bărbatul recunoscându-l în persoana avocatului, inculpatul numit A., care şi-a prezentat legitimaţia de apărător, fără ca să-şi decline calităţile şi celelalte două femei.

Totodată, avocatul A. era însoţit şi de o a treia femeie, care locuia cu noi la aceeaşi adresă, numita B., mamă a doi copii, dintre care o fată în vârstă de circa 12 ani.

Sus-numitul avocat a chestionat cine este persoana numită C., aceasta răspunzând ca atare, eu deducând că numita B. îi arătase mai înainte de ajungerea la casa noastră că acolo este prezentă şi prima deja numită C. În acel moment avocatul A., care a arătat că a venit pentru o înţelege amiabilă, a scos o hârtie pe care eu nu am putut să o citesc, întrucât nu ştiu carte, arătându-i aceleiaşi numite C. să-i facă plata, pe loc, a sumei de 500 euro, iar ulterior să transfere la un cont cu numărul indicat în acea hârtie a diferenţei în sumă de 3.300 euro; ambele sume cu titlu de plată pensie de întreţinere pentru minora în vârstă de 12 ani a cărei mamă era B. La cererea aceluiaşi avocat C. i-a replicat că nu îi dă niciun ban (de altfel, ştiam că ea nu poseda la acel moment suma cerută, de 500 de euro), iar eu am intervenit întrebându-l pe avocat dacă hârtia în discuţie emană de la vreo instanţă judecătorească, fără a primi însă vreun răspuns.

În momentul următor avocatul i-a spus numitei C. că dacă nu va plăti sumele cerute îl va aduce pe feciorul ei, E. cu Interpolul (despre care cunoşteam că locuieşte împreună cu mama sa şi cu un alt frate, în aceeaşi casă din oraşul Helsingor, din Suedia). Atunci C. s-a speriat, iar eu am intervenit din nou, cerându-i avocatului să iasă afară din curte (fără să-l injuriez, să-l insult şi fără să ne îmbrâncim cu acesta). Într-adevăr a existat o ceartă în care au intervenit şi celelalte două femei (numita B. şi cealaltă femeie, care am aflat că era tot avocat), solicitându-ne mie şi numitului J. să nu ne băgăm în acel conflict, fiind amplificată cearta între mine şi J. şi B., precum şi tatăl ei (care a fost prezent pe toată durata evenimentelor descrise, întrucât locuieşte şi el la aceeaşi adresă cu persoanele pe care deja le-am numit ca locuind la aceeaşi adresă).

Doar cu B. şi cu tatăl acesteia, ne-am înjurat reciproc, eu şi numitul J., fără să ne îmbrâncim, după care eu am apelat organele de poliţie locale, care s-au deplasat la faţa locului, iar până la momentul ajungerii lucrătorilor de poliţie, avocatul A., însoţit de femeia care era avocat, au părăsit acel loc.

Î: Credeţi că avocatul A. a venit însoţit de cealaltă avocată pentru a o speria pe C. ca să dea sumele de bani pe care aţi arătat că le-a cerut acesteia, sau au venit spre a discuta civilizat despre cererea aceloraşi sume?

R: Cred că cei doi avocaţi au venit îndemnaţi de B., care a informat că este prezentă în ţară C., şi pentru a o speria pe aceasta să facă plata sumelor pe care deja le-am menţionat, în condiţiile în care precizez că şi C. este analfabetă şi uşor de impresionat.

Întrebări formulate de apărarea inculpatului A.:

Î: Când a primit C. hârtia de la avocat şi dacă mai primise anterior vreun alt document pe cale poştală de la acelaşi avocat?

R: Într-adevăr C. a primit documentul de la avocatul A., pe care a reţinut-o şi pe care ulterior am prezentat-o la unitatea de parchet, fără a-i spune că nu ştie să citească şi menţionez că anterior datei incidentului nu a primit niciun înscris de la vreunul dintre avocaţi.

Î: Cunoşteaţi că minora în vârstă de 12 ani este rezultată din convieţuirea lui B. cu numitul E., fiul lui C.?

R: Da, cunoşteam acest aspect, întrucât E. este verişorul meu.

I: Cunoaşteţi că E. i-ar mai fi trimis din Suedia sume de bani şi cadouri copilului?

R: Da, E. a trimis chiar prin intermediul subsemnatului, care plecam în vizită, o dată pe an, la familia E. în Suedia (în ultimii 5 - 6 ani), sume de circa 1.000 - 2.000 coroane suedeze, şi îi mai trimitea pachete cu dulciuri. La ultima mea sosire, în urmă cu circa 2 ani, a trimis pachet, prin intermediul mamei mele, un laptop şi un telefon mobil.

I: Cunoaşteţi dacă E. aprecia că trebuie să mai facă şi alte plăţi subsumat obligaţiei de întreţinere în calitatea sa de tată natural al minorei?

R: Din discuţiile cu ocazia vizitelor mele în Suedia cu numitul E. ştiu că acesta aprecia ca fiind suficiente sumele de bani trimise minorei prin intermediul subsemnatului, şi respectiv contravaloarea darurilor trimise la pachet, însă în cazul în care legea română stabilea obligaţia de întreţinere ca fiind mai mare decât acele sume, susţin că E. era în imposibilitate de a şi le achita, întrucât el nu era angajat în muncă în Suedia.

I: Ce termeni a folosit avocatul A. pentru a o timora pe numita C. în cursul incidentului descris?

R: Reiau cele relatate anterior în depoziţia de faţă în sensul că primul a speriat-o pe secunda susţinând că-i va aduce feciorul acasă cu Interpolul din Suedia, iar eu am sesizat că numita C., în vârstă de 54 de ani, şi care suferă de osteoporoză şi în consecinţă este sperioasă ca fire, a fost timorată de susţinerea domnului avocat A.

Î: Aveţi ştiinţă ca numitul E. să aibă în antecedenţă o condamnare penală şi pentru acest motiv susţinerea avocatului A. că îl va aduce cu Interpolul din Suedia să o fi speriat şi mai mult pe mama sa, C.?

R: Da, cunosc că E. a fost condamnat în urmă cu circa 10 ani, în minorat, pentru săvârşirea unei tâlhării la o pedeapsă privativă şi a executat o durată de 6 luni în detenţie în România (eu personal am însoţit-o pe mama sa, numita C., la o vizită la unitatea de poliţie cu referire la acea faptă imputată) şi, într-adevăr, pentru acest motiv cred că mama sa a fost cu atât mai mult speriată de ceea ce a susţinut avocatul A.

Întrebări formulate de apărătorul intimatei B.:

Î: A ameninţat-o în vreun fel inculpata B. pe C. la data şi locul incidentului descris?

R: Eu am sesizat că numai a înjurat-o şi a aruncat o brichetă spre aceasta, fără să o ameninţe verbal în vreun fel.

Î: Pentru care motive aţi dedus şi aţi susţinut în cuprinsul depoziţiei de faţă că avocatul A. însoţit de o altă avocată s-a deplasat la acea adresă ca să o sperie pe C. şi să facă plata sumelor cerute?

R: Am arătat că la originea incidentului, când s-a prezentat şi legitimat avocatul A., acesta a spus că a venit amiabil, iar deducţia mea în sensul întrebării de faţă a rezultat din aspectul că ulterior consumării aceluiaşi incident şi părăsirii locului de către cei doi avocaţi, din lectura documentului reţinut de C., făcută de sora mea, care ştie carte şi este absolventă a 12 clase, am reţinut că documentul în discuţie fusese redactat personal de către avocatul A. şi că prin el erau invitaţi E. şi C. să facă plata sumei totale de 3.800 de euro, cu titlu de pensie alimentară pentru minoră, fiind inclus şi aspectul că în situaţia contrară neplăţii acelei sume va fi adus din Suedia, cu sprijinul Interpolului, numitul E.

I: La data şi locul incidentului inculpata B. a pretins plata vreunei sume de bani de către C.?

R: Nu. O atare pretindere, aşa cum am arătat în detaliu mai înainte, a fost solicitată exclusiv de către avocatul A.

Martorul J. a relatat: Avocatul A. a venit uşor băut, cu nişte acte în mână fluturând un document şi i-a cerut verbal sumele de 500 de euro şi 3800 de euro ca pensie de întreţinere datorată pentru minora a cărei mamă era B., iar tatăl minorei era E., care locuieşte în Suedia. Tonul şi limbajul au fost mai dure şi avocatul A. a zbierat la pe C.: "Nu vezi că copila asta seamănă cu tine?". La zbieratul avocatului, C., care are şi nişte probleme medicale s-a speriat şi la acel moment am intervenit împreună cu G. şi i-am cerut avocatului să plece. Acesta ne-a numit "ţigani", iar noi în replică i-am spus "Porcule!", fără a-l înjura. Apoi au fost alertate organele de ordine, iar până la sosirea lucrătorilor de poliţie avocatul A. însoţit de o femeie, despre care am auzit atunci că este şi ea avocat, au părăsit locul. Menţionez că la momentul la care au venit lucrătorii de poliţie mama mea m-a îndemnat să intru în casă, indicând că este mai util pentru mine (precizez că eu nu am cazier judiciar şi nu am fost condamnat anterior).

Î: Aţi fost prezent şi l-aţi auzit pe avocatul A. spunându-i lui C. că dacă nu va plăti sumele de bani cerute îl va aduce în ţară cu Interpolul pe fiul său E.?

R: Da, am asistat personal la această susţinere făcută de avocatul A.

Întrebări formulate de apărarea inculpatei B.:

Din durata de timp cât aţi fost prezent personal la locul incidentului aţi asistat ca B. să ceară lui C. vreo sumă de bani şi dacă da, cu ce titlu, iar pe de altă parte dacă a ameninţat-o în vreun fel pe aceasta?

R: În niciun moment B. nu a cerut vreo sumă de bani lui C., însă a înjurat-o şi a aruncat cu o brichetă mare înspre aceasta, fără a o lovi.

Martora I. a relatat: Arăt că la data faptelor imputate, cu începere de la 3 ianuarie 2013 funcţionam ca avocat stagiar la cabinetul av. A., iar în luna decembrie 2014 am promovat examenul de definitivat pentru exercitarea profesiei de avocat.

Susţin cu fermitate că nici avocatul A. şi nici numita B., mama unei fetiţe în vârstă de 11 ani, nu au şantajat, ameninţat sau violentat nici verbal nici fizic pe numita C. sau vreo altă persoană în incidentul consumat la data de 8 septembrie 2014, la o adresă a unei case, unde am fost prezentă personal, însoţindu-l pe primul nominalizat, avocatul A. În cursul zilei de 8 septembrie 2014, la o cafenea din centru oraşului, l-am întâlnit pe avocatul A., însoţit de 2 femei (inculpata B. şi H.) pe care mi le-a prezentat ca fiind clientele sale şi a precizat că urmează să facem (eu semnificând că vom redacta şi introduce pe rolul instanţei competente) o acţiune judiciară cu obiect stabilirea paternităţii fiicei minore a primei (nu îmi aduc aminte dacă a indicat şi numelui tatălui pârât).

Deşi activităţile planificare în cursul acelei zile erau altele, la insistenţele coinculpatei B. şi motivat de aspectul că strada era pe traseul pentru deplasarea la sediul profesional al cabinetului avocaţial, avocatul A. a acceptat să ne deplasăm toţi şi să ne oprim la adresa unde domicilia B. împreună cu părinţii ei, pentru a ridica de la aceasta înscrisurile necesare pentru redactarea acelei acţiuni, respectiv certificatul de naştere al minorei şi orice alte acte utile. Precizez că acesta a fost scopul principal al deplasării noastre la acea adresă, iar nu altul, era acela de a putea afla alte informaţii relevante despre adresa unde putea fi citat în viitoare acţiune judiciară tatăl minorei. Menţionez că ne-am deplasat cu 2 autoturisme conduse de avocatul A. şi de mine, iar sus-numitele au fost în vehiculul condus de mine.

Menţionez că mai trecusem anterior pe acea stradă dar nu am intrat în curtea casei unde domicilia B. Reţin că acea curte era lungă, pe o parte cu zidul din spate al casei învecinate, iar pe cealaltă parte imobilul în discuţie tot de formă lungă, împărţit în mai multe locuinţe fiecare cu intrare separată (B. locuia la locuinţa din fundul acelei curţi comune).

Am intrat în curte unde se aflau părinţii numitei B. pe care i-am salutat, asistând la discuţie, iar B. s-a dus în locuinţa sa pentru a aduce documentele utile şi pentru a o aduce pe minoră pentru a o prezenta nouă avocaţilor. Nu îmi aduc aminte cu precizie în care moment al discuţiei dintre B. şi avocatul A. a rezultat că tatăl minorei nu locuieşte în România ci în Suedia.

Mai menţionez că atunci când am preluat discuţia avocatului A. cu B., fără a-mi aduce aminte cu exactitate momentul dacă la cafenea sau ulterior, mi s-a spus de către avocatul A. că, dacă la locul unde ne vom deplasa se află C., mama lui E., s-o întrebăm cum am putea să îl contactăm, întrucât urma să îl cităm şi să îl chemăm în judecată ca pârât. Arăt că în prezenţa mea nu s-a discutat de către avocatul A. şi numita B. ca C. să fie interpelată şi cu privire la sume de bani, având ca obiect asigurarea întreţinerii acelei minore; de altfel, numitei C. neavând nicio legătură, nici nu urma să i se ceară plata vreunei sume de bani pentru întreţinerea minorei.

Reluând expunerea din momentul indicat mai înainte, eu şi avocatul A. rămânând în aşteptarea numitei B. să revină din locuinţa sa cu certificatul de naştere al minorei şi cu minora pe care vroia sa ne-o prezinte, a apărut fără să îmi aduc aminte cu exactitate în ce mod sau ce persoană a chemat-o, şi numita C. Atât eu cât şi avocatul A. am salutat-o pe C. şi ne-am declinat calitatea de avocaţi.

Ulterior, avocatul A. i-a spus numitei C. că este avocatul angajat de B. pentru a se stabili filiaţia minorei faţă de tatăl E. şi în acest sens a întrebat-o "cum am putea să îl contactăm şi dacă ştie unde locuieşte", indicându-i că noi ştim de la B. că tatăl minorei este fiul ei, numitul E.; chestiune ce nu a fost negată de C. care a precizat că acesta este plecat în Suedia, dar nu a indicat o adresă completă pentru locuinţa sa.

Între timp s-a apropiat cu minora şi numita B., care ne-a făcut cunoscut într-o discuţie cu debut liniştit celor prezenţi numele minorei, D., vârsta acesteia, 11 ani, şi aspectul că seamănă cu bunica ei, C. Totodată, B. a făcut cunoscut că trebuie rezolvată problema paternităţii minorei şi întrucât se apropie şcoala ar trebui ca tatăl fetiţei să contribuie la cheltuieli de întreţinere şi şcolarizare, întrucât de ceva vreme nu a mai făcut-o. Ultima chestiune a iritat-o pe C., care a replicat că o fi tatăl fetiţei, dar în acte nu este trecut şi în consecinţă să nu mai aibă pretenţii la întreţinerea sa. B. a replicat că tocmai pentru acest motiv l-a angajat pe avocatul A. pentru a promova o acţiune prin care E. să fie trecut în acte ca tatăl minorei. În acel moment avocatul A. a intervenit şi a arătat că nu se doreşte neapărat o judecată, ci rezolvarea amiabilă a problemei.

Eu susţin cu fermitate, în condiţiile în care am asistat în integralitate la discuţia din acea curte dintre persoanele pe care le-am numit deja, că niciun moment avocatul A. nu i-a cerut lui C. ca în acel loc şi timp sa plătească suma de 500 euro iar ulterior să facă plata într-un cont bancar a sumei de 3300 euro, ca reprezentând prestaţii pentru întreţinerea minorei sau cu vreun alt titlu. Într-adevăr, în momentul în care avocatul A. a cerut adresa de contact a numitului E., nu neapărat chiar textual (nu îmi aduc aminte dacă C. a refuzat să dea curs cererii avocatului sau a susţinut că nu cunoaşte acea adresat fiului său E:), avocatul A. i-a spus acesteia că există şi alte mijloace pentru a afla acea adresă, chiar dacă nu ne-o oferă C., inclusiv prin Interpol. Precizez ca în prezenţa mea C. nu a susţinut că mai înainte de acel incident ar fi primit vreo notificare, scrisoare, "carte" de la avocatul A. cu ceea ce ar fi trebuit să facă fiul său E. şi mai arăt că niciun moment C. nu a arătat că ar fi speriată de cele ce i s-ar putea întâmpla în viitor fiului său, urmare a discuţiei cu avocatul A. Mai arăt că mai înainte de deplasarea noastră la acel loc nu mi-a făcut cunoscut că a trimis o notificare la acea adresă şi nici cu privire la obiectul acesteia. Eu am aflat atunci când mi-a fost prezentată de procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş.

Întrebări adresate de reprezentantul Ministerului Public:

Î: Avocatul A. a folosit cuvintele "rezolvare amiabilă"? În caz afirmativ care a fost răspunsul lui C.?

R: Da, dl. avocat foloseşte de obicei această expresie şi sigur a folosit-o în acea zi iar C. nu a dat un răspuns pentru că lucrurile au început să se precipite.

Î: Cunoşteaţi că C. nu ştia carte ?

R: Nu îmi aduc aminte dacă în prezenţa mea B. a făcut cunoscut acest aspect şi nici când am luat eu cunoştinţă despre această situaţie.

Î: Ce însemna "rezolvare amiabilă" în accepţiunea dvs. de la acel moment?

R: Niciun moment avocatul A. nu mi-a făcut cunoscut cum înţelege să rezolve amiabil situaţia juridică a minorei D., şi reiau aspectul că mi-a prezentat-o la cafenea pe B. ca fiind clienta sa, deşi eu nu am văzut contractul de asistenţă avocaţială pentru ultima (nici nu era cazul); am presupus că există un astfel de contract.

Î: Cabinetul de avocatură a promovat vreo acţiune pentru B. şi care era obiectul acesteia?

R: A fost promovată o primă acţiune în cursul lunii septembrie 2014 după incidentul descris, având ca obiect stabilirea filiaţiei minorei faţa de tatăl E., ce a fost respinsă de instanţă ca insuficient timbrată şi mai cunosc că a fost promovată o secundă acţiune cu obiect identic, însă deoarece între timp am devenit avocat definitiv nu am cunoştinţă despre soluţia acesteia.

La interpelarea instanţei, reiterez afirmaţia mea de la începutul declaraţiei, potrivit cărei nu ne-am deplasat la acea locuinţă pentru a avea o rezolvare cu C., întrucât aceasta nu avea nicio calitate, intenţia era de a afla adresa lui E. şi cu acesta se intenţiona rezolvarea amiabilă. Tot la interpelarea instanţei, arăt că folosirea posibilităţii apelului la Interpol în vederea aflării adresei lui E. a fost făcută în contextul informativ, eu nu am perceput-o ca fiind făcută în sens ferm că se va apela la această instituţie, ci mai degrabă cu titlu exemplificativ. În momentul în care avocatul A. a făcut cunoscut că se poate face apel inclusiv la Interpol ca mijloc de cunoaştere a datelor de contact ale lui E. şi nu pentru aducerea lui în România. Este posibil ca C. să fi replicat şi să fi oferit un răspuns, însă eu personal nu îmi aduc aminte despre acesta.

Partea vătămată C. a relatat următoarele: "În după amiaza zilei de 8 septembrie 2014, la adresă (la acea dată avea domiciliul la acea adresă sora mea) unde eu mă aflam în vizită şi mă odihneam în pat, mi s-a solicitat de către o femeie (nu o cunoşteam, nu s-a prezentat ca fiind avocat), prietena numitei B., mama unei minore în vârstă de 12 ani rezultată din convieţuirea acesteia cu fiul meu E., să ies în curtea acelei case cu un etaj, întrucât sunt aşteptată de doi avocaţi. În consecinţă, după ce am ieşit în curtea imobilului, un bărbat (pe care îl recunosc în persoana inculpatului A.) şi o femeie (pe care o recunosc în persoana martorei I.) şi-au declarat ambii calitatea de avocat.

În primul moment când eu am rămas pe una din treptele scărilor acelei case, am fost trasă de bluză de martora I. care m-a întrebat: "Ce ai, ţi-e frică să cobori? Ia uite cât de bine seamănă fetiţa în vârstă de 12 ani cu tatăl acesteia, adică cu fiul meu E.!". Eu am coborât acele scări, m-am uitat la copilă şi poate că într-adevăr semăna la trăsături cu fiul meu. Am fost interpelată în continuare de aceeaşi martoră I. care mi-a adresat "nu vă este ruşine, nu ştiţi că această fată trebui crescută bine?". Şi în continuare mi-a spus "o să vedem noi ce o să mai fie", pentru că îl va aduce pe fiul meu E. cu Interpolul din Suedia.

Mai arăt că în momentul imediat următor a intervenit celălalt avocat, inculpatul A., care mi-a prezentat nişte hârtii (necunoscând aspectul că eu nu cunosc carte şi nu le pot citi), şi mi-a cerut ca în acelaşi moment să dau suma de 500 euro (fără să îmi indice cu ce titlu), iar ulterior, a solicitat să fie consemnat într-un cont bancar, la dispoziţia sa şi nu a mamei minorei în vârstă de 12 ani, suma de 3300 euro (din nou nu a indicat cu ce titlu), precum şi acesta a susţinut ca şi cealaltă d-nă avocat că îl va aduce pe fiul meu E. cu Interpolul din Suedia.

Eu nu am răspuns în niciun fel la cererile prin care s-au pretins sumele indicate în euro, întrucât eram foarte speriată de prezenţa lor în curte şi, de altfel, eram şi bolnavă de osteoporoză (sens în care veneam la prescripţie şi tratamente de specialitate la un spital în Târgu Mureş la circa 6 luni, în condiţiile în care şi eu la data menţionată locuiam cu fii mei în acea casă în Suedia).

Mai arăt că, cu 2 zile înainte de data incidentului descris, am recepţionat la cutia poştală o scrisoare de 2 file, la plic închis, trimisă de avocatul A., al cărei conţinut mi-a fost citit de sora mea (care ştie carte), scrisoarea în original o prezint spre examinare în şedinţa publică de azi, pentru comparaţie cu copia xerox a aceluiaşi document aflată la dosarul de urmărire penală. Nu pot să îmi aduc însă aminte de ce conţinutul scrisorii când mi-a fost reprodus de sora mea m-a speriat."

Întrebări formulate de Ministerul Public:

Î: Poate să reproducă scrisoarea?

R: Nu, dar în scrisoare scria acelaşi lucru, cererea de bani şi aducerea în ţară cu Interpolul, aspecte care mi-au fost puse şi în cadrul discuţiei din curtea imobilului.

Î: Ce făcea B. când a avut loc incidentul din curte?

R: precizez că în toate momentele pe care le-am descris mai înainte cu referire la cererile de plată a sumelor de 500 şi 3300 euro, de către avocatul A., B. a făcut şi nu a intervenit în niciun fel în acele discuţii, şi doar ulterior, când avocaţii au părăsit locul cu auto cu care veniseră, ea şi părinţii acesteia, au făcut scandal şi a încercat să mă lovească cu o brichetă pe mine, fiind salvată de cumnata mea şi în continuare tatăl său (aşa cum a m relatat deja) l-a lovit cu o coadă de lopată pe J. Mai arăt că ultimul indicat a solicitat telefonic prezenţa poliţiei în acel loc.

Întrebări adresate de apărătorul intimatului A.:

Î: Cui îi era adresată scrisoarea primită cu 2 zile anterior incidentului relatat?

R: Precizez că scrisoare despre care am făcut precizare a fost adresată pe numele meu, C., iar din conţinutul ce mi-a fost citit de sora mea, rezulta că era adresată fiului meu E., pentru a trimite suma de 3300 euro, cred că pentru fetiţă.

Î: La întâlnirea din 8 august, de ce s-a speriat?

R: Încă o dată susţin că ceea ce m-a speriat în susţinerile făcute la data şi locul indicate, de avocatul A., era faptul că am suferit foarte mult pentru creşterea fiului meu E. şi nu vroiam să se dea curs aşa cum susţinea avocatul, aducerii sale în România cu Interpolul. De altfel, pe durata minoratului său B. de mai multe ori l-a băgat în puşcărie pentru că îl instiga să meargă la furat (fiind condamnat după împlinirea vârstei de 16 ani pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, la pedeapsa închisorii de 3 ani cu suspendare, fiind arestat preventiv pe o perioadă de 6 luni).

Înalta Curte reţine că declaraţiile martorilor audiaţi în faţă sa, coroborate cu celelalte declaraţii date în cadrul cercetării judecătoreşti de la instanţa de fond şi în raport de probele administrate în cursul urmăririi penale - probe necontestate de către inculpatul A. - confirmă următoarea stare de fapt:

Între inculpata B. şi numitul E., fiul persoanei vătămate C., a existat o relaţie de concubinaj. B. are o fetiţă, născută la data de 11 mai 2003 şi pretinde că tatăl ei este E., care nu şi-a recunoscut legal paternitatea, dar după plecarea sa în Suedia a trimis, sporadic, diferite sume de bani pentru întreţinere.

În vara anului 2014, prin intermediul martorei H., inculpata l-a cunoscut pe inculpatul A., avocat în Baroul Mureş, care a consiliat-o şi cu privire la minora a cărui tată ar fi E., însă nu a fost iniţiată nicio procedură legală de recunoaştere a paternităţii ori de stabilire a unei pensii de întreţinere.

Cu toate acestea, în data de 7 august 2015 când inculpatul A. a aflat de la inculpata B. că partea vătămată C. a revenit în România din Suedia, unde locuieşte împreună cu fiul său E., profitând de calitatea sa de avocat, a conceput şi transmis la locuinţa părţii vătămate un înscris pe care la intitulat "notificare".

Notificarea era adresată în aparenţă fiului părţii vătămate C., însă şi acesteia spre ştiinţă, deşi problematica juridică a conţinutului înscrisului conceput de inculpat nu avea nicio legătură cu partea vătămată, deoarece se solicita achitarea unei sume totală de 3.800 de euro cu titlu de pensie de întreţinere restantă pentru minora D. şi în continuare, cu acelaşi titlu, suma de 200 de euro lunar, sub sancţiunea chemării în judecată şi a testului de paternitate.

Acest înscris, ce a fost comunicat în mod voit părţii vătămate, menţiona că, la nevoie, se va apela la sprijinul Interpolului pentru aducerea în ţară a fiului acesteia şi se preciza că orice persoană care nu respectă legea nu scapă de răspundere fiindcă România este membră Nato şi UE, utilizarea organizaţiilor internaţionale fiind aleasă, întrucât inculpatul avea evaluată împrejurarea că partea vătămată se va teme de producerea unor urmări negative asupra fiului său.

În data de 8 septembrie 2014, la două zile după ce partea vătămată C. a luat la cunoştinţă de conţinutul notificării, sub pretextul unei rezolvări amiabile a pretenţiilor pecuniare, inculpatul A., însoţit de martorele H. şi I., precum şi de inculpata B., s-a deplasat la locuinţa părţii vătămate, pe care a chemat-o în curtea imobilului.

Deşi era de domeniul evidenţei juridice că partea vătămată nu putea avea vreo calitate procesuală chiar şi în cazul existenţei unui litigiu civil de stabilire a paternităţii - aspect de altfel cunoscut de către inculpat încă de la momentul redactării înscrisului, totuşi, profitând de calitatea sa de avocat, inculpatul A. a reiterat pretenţiile pecuniare, solicitând ritos părţii vătămate să-i remită pe loc suma de 500 euro concomitent cu susţinerea că în caz contrar fiul său va fi adus în România cu ajutorul Interpolului.

Acestea au fost momentele în care observând manifestarea de îngrijorare a părţii vătămate martorii J. şi G. - nepoţii acesteia - au intervenit în discuţii şi au replicat - "(...) vreţi bani cu japca?" şi astfel polemica iscată a degenerat într-un scurt scandal, la care ulterior au fost solicitaţi şi lucrătorii de poliţie.

Înalta Curte, reţine că în raport de momentul în care a luat rezoluţia infracţională - atunci când a aflat că partea vătămată a sosit din Suedia în România - în modalitatea prin care a dus-o la îndeplinire, demonstrează fără vreun echivoc că inculpatul A. a acţionat în scopul şantajării părţii vătămate.

Astfel, inculpatul a acţionat asupra unei persoane ce nu putea avea niciun fel de obligaţie juridică într-un eventual litigiu de stabilire a paternităţii minorei inculpatei B. şi s-a folosit de prestigiul unei organizaţii internaţionale de poliţie criminală, cum este Interpol pentru a crea presiunea morală necesară în scopul determinării părţii vătămate să remită folosul pecuniar solicitat.

Această organizaţie nu are competenţe în ceea ce priveşte chestiunile referitoare la litigiile civile ori de familie, competenţele sale fiind pur poliţieneşti, fapt cunoscut fără tăgadă de către inculpatul A., în virtutea profesiei sale de avocat.

Înalta Curte reţine că menţionarea posibilei intervenţii a Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală - Interpol, de către o persoană cu pregătire juridică, a fost suficientă pentru ca partea vătămată C., în etate, fără pregătire şcolară, dar care cunoştea că în trecut fiul său a avut conflicte cu legea penală, a avut un unic scop, acela de a crea presiunea morală necesară pentru a-i înfrânge orice opoziţie şi de a o determina să satisfacă interesul pecuniar manifest, de remitere a sumelor de bani solicitate.

Înalta Curte precizează că nu va avea în vedere declaraţiile martorei I. - avocată stagiară a inculpatului A. la data comiterii faptelor, avocat definitiv la momentul ascultării sale de către instanţa de control judiciar - şi constată că nu se coroborează cu celelalte probatorii.

Astfel, deşi a susţinut cu fermitate că nici avocatul A. şi nici numita B., mama unei fetiţe în vârstă de 11 ani, nu au şantajat, ameninţat sau violentat nici verbal, nici fizic pe numita C. sau vreo altă persoană în incidentul consumat la data de 8 septembrie 2014, nu şi-a adus aminte cu precizie în care moment al discuţiei dintre B. şi avocatul A. a rezultat că tatăl minorei nu locuieşte în România ci în Suedia, şi că în prezenţa ei nu s-a discutat de către avocatul A. şi numita B. ca C. să fie interpelată şi cu privire la sume de bani, având ca obiect asigurarea întreţinerii acelei minore.

Totuşi menţionează: "(...) de altfel, numitei C. neavând nicio legătură, nici nu urma să i se ceară plata vreunei sume de bani pentru întreţinerea minorei". Cu toate acestea reafirmă că în condiţiile în care a asistat în integralitate la discuţia din acea curte, că niciun moment avocatul A. nu i-a cerut lui C. ca în acel loc şi timp sa plătească suma de 500 euro, iar ulterior să facă plata într-un cont bancar a sumei de 3300 euro, ca reprezentând prestaţii pentru întreţinerea minorei sau cu vreun alt titlu, iar ulterior menţionează: într-adevăr, în momentul în care avocatul A. a cerut adresa de contact a numitului E., nu neapărat chiar textual (nu îmi aduc aminte dacă C. a refuzat să dea curs cererii avocatului sau a susţinut că nu cunoaşte acea adresat fiului său), avocatul A. i-a spus acesteia că există şi alte mijloace pentru a afla acea adresă, chiar dacă nu ne-o oferă C., inclusiv prin Interpol, pentru ca apoi să arate că avocatul A. nu i-a făcut cunoscut că a trimis o notificare la acea adresă şi nici cu privire la obiectul acesteia.

Declaraţia oscilantă în aspectele sale circumstanţiale s-a menţinut chiar şi la interpelarea instanţei, martora afirmând că deplasarea la acea locuinţă nu s-a efectuat pentru a avea o rezolvarea cu C., deşi a menţionat că "aceasta nu avea nicio calitate", ci intenţia era de a afla adresa lui E. şi cu acesta se intenţiona rezolvarea amiabilă, iar folosirea posibilităţii apelului la Interpol în vederea aflării adresei lui E. a fost făcută în contextul informativ, deşi conţinutul discuţiei telefonice din 28 octombrie 2014, când inculpatul îi "explică" martorei I.: "(...) când am încercat să zic ceva, au sărit ţiganii pe mine" explică care era realitatea celor petrecute.

Or, contrar afirmaţiilor acestei martore, Înalta Curte reţine - cum de altfel a reţinut şi instanţa de fond - că probele dosarului relevă indubitabil că părţile au discutat pe marginea notificării. Acest fapt este confirmat atât de martorii G., J. şi de către partea vătămată, cât şi de către martora H., împrejurări de fapt ce se coroborează cu conţinutul dialogului purtat la momentul apelării la poliţie - transcrierea înregistrării apelului martorului G. la Serviciul de Urgenţă 112 - din care rezultă că s-au purtat discuţii pe marginea unei sume de 500 de euro cu titlu de pensie de întreţinere, aşa încât se confirmă că în realitate scopul discuţiei a fost obţinerea sumei de bani, iar ca presiune morală asupra părţii vătămate s-a utilizat posibilitatea aducerii în România a fiului părţii vătămate prin apelarea la Interpol.

Înalta Curte mai reţine - ceea ce în mod corect a reţinut de asemenea şi prima instanţă - că deşi la data de 1 august 2014 între inculpaţi exista un acord verbal de asistenţă juridică, contractul de asistenţă depus la instanţa de fond - a fost întocmit în perioada imediat anterioară datei de 23 octombrie 2014 sau în acea dată, în orice caz nu înainte de data de 16 octombrie 2014 şi ca urmare, înscrisul este antedatat, aşa încât menţiunea din cuprinsul său că a fost încheiat în data de 1 august 2014 este nereală.

În raport de toate acestea, în drept, Înalta Curte reţine că fapta inculpatului A. - avocat, care, fără să existe un litigiu juridic declarat, a întocmit un înscris denumit notificare, pe care l-a transmis părţii vătămate C., ce nu avea nicio calitate în presupusul litigiu, iar la data de 08 septembrie 2014 s-a deplasat la locuinţa acesteia, unde prin constrângere morală i-au cerut în mod injust, să-i remită pe loc, suma de 500 de euro, iar diferenţa de 3.300 de euro să o vireze în contul bancar indicat, toate sub motivul îndeplinirii de către fiul său a unei obligaţii de întreţinere în favoarea copilului numitei B., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj prevăzute şi pedepsite de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen.

Aşa cum s-a arătat, la evaluarea presiunii morale exercitate de inculpatul A., dar şi a consecinţelor acesteia, Înalta Curte are în vedere faptul că partea vătămată C. este o persoană în etate, cu o stare precară de sănătate, credincioasă, fără pregătire şcolară, neştiutoare de carte, care însă cunoştea problemele judiciare din trecut ale fiului său, dar şi eventualele consecinţe negative în comunitatea în care locuieşte fiul său în Suedia cu privire la eventuala sa interpelare de către Interpol.

Sub aspectul laturii subiective, Înalta Curte reţine că inculpatul A. a acţionat cu vinovăţie, sub forma intenţiei directe, dedusă din modalitatea prin care a conceput şi pus în practică hotărârea infracţională, de modalitatea insidioasă de folosire a prestigiului unei organizaţii internaţionale de poliţie criminală - Interpol, de folosire a prestanţei calităţii de avocat, toate elemente prin care a acţionat asupra părţii vătămate C., pentru a o determina să-i remită folosul pecuniar solicitat.

Sub aspectul pedepsei şi al modalităţii de executare, faţă de momentul comiterii faptei, în evaluarea sa, Înalta Curte apreciază că reeducarea inculpatului A. - avocat se poate realiza prin aplicarea unei pedepse a cărei executare să fie suspendată sub supraveghere. Această modalitatea de executare este considerată ca fiind cea mai justă pentru a răspunde ferm şi echilibrat faptei penale comise de către inculpat, prin termenul de supraveghere şi obligarea la prestarea unei munci în folosul comunităţii fiind asigurată o reeducare eficientă a inculpatului.

În aceste condiţii, evaluând situaţia concretă a inculpatului A. - avocat, vârsta acestuia, prestaţia profesională şi prestanţa socială avută până la comiterea faptelor, dar şi ulterior, Înalta Curte se va orienta la o pedeapsă a cărei durată va fi individualizată spre minimul prevăzut de lege.

Având în vedere aceste criterii, Înalta Curte va dispune condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare a cărei executare o va suspenda sub supraveghere pentru un termen de încercare de 2 ani.

Cu privire la faptele imputate lui B., dar şi cu privire la acuzaţia de fals imputată inculpatului A., Înalta Curte apreciază că probele readministrate ce au reliefat starea de fapt reţinută, cu consecinţele juridice arătate mai sus, nu pot schimba soluţia de achitare a instanţei de fond.

Astfel, în sarcina lui B. nu se poate reţine vreo participaţie penală la comiterea infracţiunii de şantaj, deoarece, chiar dacă probele evidenţiază că ea a fost cea care a pus la dispoziţie informaţiile despre problemele judiciare ale fiului victimei C., de faptul că victima a sosit din Suedia şi astfel ar avea bani pentru a satisface pretenţiile pecuniare, activitatea infracţională a fost concepută şi derulată de către inculpatul A., care s-a folosit de prestanţa şi cunoştinţele profesionale oferite de calitatea de avocat. Sub aspectul falsului convenţiei de reprezentare, soluţia de achitare este de asemenea corectă, întrucât nu se poate nega că a existat o consultanţă în materie juridică pe care inculpatul o acorda lui B., atât în chestiunea pretinsei paternităţi, dar şi în alte chestiuni juridice, cum este cazul unor evenimente rutiere, împrejurări ce rezultă cu claritate din conţinutul convorbirilor telefonice purtate între aceştia.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că judecătorul este necesar să evite folosirea unor cuvinte sau "termeni tari" cu privire la acuzaţiile formulate de către Ministerul Public - aşa cum este cauza pendinte, în care judecătorul a precizat că acuzaţia este aparent aberantă - ori asupra susţinerilor părţilor sau apărătorilor acestora, deoarece se creează un cumul de nesiguranţă al actului de justiţie.

În actuala arhitectură procesual penală, pentru a se ajunge la judecata propriu-zisă, se realizează controlul de legalitate din cameră preliminară, control realizat de acelaşi judecător. Or, într-un astfel de caz, cum este cel din prezenta cauză, este dificil de explicat oricărui justiţiabil, cum de este posibil ca în camera preliminară judecătorul să statueze regularitatea şi legalitatea unei acuzaţii, pe care apoi, la judecată să o caracterizeze ca fiind aparent aberantă?

Trecând peste aceste chestiuni de principiu, Înalta Curte reiterează faptul că instanţa de fond, deşi în principiu a avut în vedere o corectă stare de fapt, a ajuns la o concluzie greşită, în principal deoarece a raportat toate împrejurările de fapt la un eventual litigiu cu E.

Neluarea în considerare a unei evidente constatate, aceea că faptele imputate se refereau la acţiunile ilegale comise asupra mamei acestuia - partea vătămată C. - printr-o presiune morală insidioasă, profitând de vârsta şi de convingerile sale, de creare a unei stări de temere pentru copilul său, ce ar putea să fie căutat de Interpol în ţara în care se afla, au condus în final la o eroare asupra concluziilor, eroare de apreciere reflectată în pronunţarea unei greşite hotărâri de achitare.

Faţă de cele ce preced, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. Înalta Curte va admite apelul formulat de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş împotriva Sentinţei penale nr. 16 din 12 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală, şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe inculpaţii A. şi B., va desfiinţa în parte sentinţa penală atacată şi, în fond, rejudecând:

În temeiul art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen., va condamna pe inculpatul A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, iar în baza art. 91 C. pen. va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 închisoare aplicată inculpatului pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, stabilit în condiţiile art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., inculpatul se va supune, pe durata termenului de supraveghere, următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Târgu Mureş, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă. Datele prevăzute la lit. c) - e) se vor comunica Serviciului de Probaţiune Târgu Mureş, organ desemnat cu supravegherea inculpatului.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, va obliga inculpatul la efectuarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, în cadrul Primăriei municipiului Târgu Mureş, pe o perioadă de 120 zile, iar în baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. a căror nerespectare determină revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei. În baza art. 67 C. pen., va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pe o durată de 2 ani, care se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Va menţine restul dispoziţiilor sentinţei apelate care nu contravin prezentei decizii şi va dispune asupra cheltuielilor judiciare.

Pentru acestea,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş împotriva Sentinţei penale nr. 16 din 12 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală, şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe inculpaţii A. şi B.

Desfiinţează în parte sentinţa penală atacată şi, în fond, rejudecând:

În temeiul art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen., condamnă pe inculpatul A. (studii superioare, avocat în cadrul Baroului Mureş) la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj.

În baza art. 91 C. pen. dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 închisoare aplicată inculpatului A. pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, stabilit în condiţiile art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., inculpatul A. se va supune, pe durata termenului de supraveghere, următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Târgu Mureş, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

Datele prevăzute la lit. c) - e) se vor comunica Serviciului de Probaţiune Târgu Mureş, organ desemnat cu supravegherea inculpatului.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, obligă inculpatul A. la efectuarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, în cadrul Primăriei municipiului Târgu Mureş, pe o perioadă de 120 zile.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. atrage atenţia inculpatului A. asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. a căror nerespectare determină revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În baza art. 67 C. pen., aplică inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pe o durată de 2 ani, care se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei apelate care nu contravin prezentei decizii.

Cheltuielile ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 90 lei, precum şi onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată B. în sumă de 360 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 aprilie 2016.