Decizia nr. 1265/2016
Asupra cauzei de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 1506 din 23 octombrie 2014, Tribunalul Mureș a respins excepția lipsei de interes, a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta A. SA Reghin, în contradictoriu cu pârâta B. - prin ocrotitor legal C. și, în consecință, a constatat nulitatea absolută a art. 2 și 3 din Decizia nr. 19 din 03 ianuarie 2002, a Deciziei nr. 6/19 din 31 octombrie 2005, precum și a Deciziei nr. 81/6/19 din 12 iulie 2010, emise de către A. SA Reghin.
Prin Decizia civilă nr. 307/A din 22 aprilie 2015 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, s-a admis apelul declarat de pârâtă împotriva Sentinței civile nr. 1506 din 23 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Mureș, a fost schimbată, în parte, hotărârea atacată, în sensul că s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A. SA Reghin. S-a menținut dispoziția privind respingerea excepției lipsei de interes și a fost obligate reclamanta să plătească pârâtei suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată la fond și 1.500 lei cheltuieli de judecată în apel.
În motivarea acestei decizii s-au reținut următoarele:
Prin Decizia nr. 19 din 03 ianuarie 2002 emisă de A. Reghin, s-a admis cererea de restituire în natură a spațiilor comerciale situate la parterul imobilului din Reghin, Pța. D. La art. 2 și 3 din această decizie s-a propus, cu privire la spațiile de locuit și terenul aferent pentru care petenții au primit despăgubiri în baza Hotărârii nr. 565/1997, acordarea unei sume care să constituie diferența dintre valoarea încasată și actualizată cu indicele de inflație și valoarea corespunzătoare a imobilului și înaintarea unui exemplar din decizie Prefecturii jud. Mureș în vederea acordării de despăgubiri în condițiile celor precizate la art. 2.
Prin Decizia nr. 6 din 31 octombrie 2005 emisă de A. Reghin, s-a propus acordarea titlurilor de despăgubire, întrucât restituirea în natură sau compensarea cu alte bunuri sau servicii nu este posibilă pentru spațiile de locuit constând în 11 apartamente și terenul aferent în suprafață de 1570 mp, situate în Reghin, str. D. nr. 50, imobil identificat în CF 5407 Reghin, nr. top. 892, 893.
Prin Decizia nr. 81/6 din 19 din 12 iulie 2010, emisă de aceeași instituție, s-a modificat și completat Decizia nr. 6/19 din 31 octombrie 2005 s-a propus acordarea titlurilor de despăgubire reclamantei, pentru apartamentele nr. 2, 4, 6, 7, 8, 9 și 11 din imobil și pentru suprafața aferentă de 1352,92 mp, care să reprezinte diferența dintre valoarea încasată în cuantum de 186.777.479 lei pentru cele 7 apartamente vândute legal în baza Legii nr. 112/1995 foștilor locatari. La art. 2 s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a apartamentelor nr. 1, 3, 5 și 10 împreună cu anexele gospodărești, cu terenul aferent construit și neconstruit în suprafață de 283,08 mp. La art. 3 s-a dispus restituirea în natură a bunurilor imobile identificate în art. 2 și punerea în posesie după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită în baza Legii nr. 112/1995. S-a propus compensarea obligațiilor reciproce menționate la art. 1 și 2 până la concurența celei mai mici dintre ele.
Prin Decizia nr. 88/81/6 din 19 din 29 noiembrie 2011 s-a modificat Decizia nr. 81/6/19/2010, în sensul că s-au modificat art. 1 și 2 din decizie, respectiv s-a respins acordarea de măsuri reparatorii pentru apartamentele nr. 2, 4, 6, 7, 8, 9 și 11 și pentru suprafața de teren, ca urmare a nesolicitării în mod expres de măsuri reparatorii în privința imobilelor menționate în termen prin notificările nr. 464 din 11 iulie 2001 și 306 din 05 octombrie 2001 și s-a respins restituirea în natură a apartamentelor nr. 1, 3, 5 și 10 împreună cu anexele gospodărești pentru care au primit despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a nesolicitării în mod expres de măsuri reparatorii în privința imobilelor menționate în termen prin notificările menționate la art. 1. Ca și consecință a modificării art. 1 și 2, s-au eliminat art. 3, 4, 5 și 6 din Decizia nr. 81/6/19 din 12 iulie 2010.
Persoana îndreptățită a atacat în instanță această din urmă decizie, iar prin Sentința civilă nr. 1194 din 14 mai 2013, pronunțată de Tribunalul Mureș în Dosar nr. x/102/2012, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a admis acțiunea și s-a dispus anularea Deciziei nr. 88/81/6 din 19 din 29 noiembrie 2011.
Față de această succesiune a actelor juridice enunțate mai sus, s-a constatat că Decizia nr. 6 din 19 din 31 octombrie 2005 a fost modificată prin Decizia nr. 81/6 din 19 din 12 iulie 2010, astfel că și-a încetat efectele la momentul emiterii deciziei care a modificat-o. În aceste condiții, este întemeiată excepția invocată de apelanta-pârâtă, privind lipsa de obiect a acțiunii civile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 6/19/2005. Același raționament juridic se aplică și în cazul Deciziei nr. 19 din 3 ianuarie 2002, care practic a fost modificată prin Decizia nr. 6/19/2005, prin această ultimă decizie înlocuindu-se măsura acordării unei sume cu titlu de despăgubiri pentru spațiile de locuit și terenul aferent din imobilul în litigiu (dispuse prin Decizia nr. 19/2002) cu măsura acordării titlurilor de despăgubire.
Singura decizie care ar urma să fie luată în discuție ar rămâne Decizia nr. 81/6 din 19 din 12 iulie 2010, însă valabilitatea acestei decizii nu mai poate fi analizată nici măcar prin prisma invocării nulității absolute a acestei decizii, din mai multe considerente. Primul ar fi acela că s-a încercat modificarea ei prin Decizia nr. 88/81/6/19/2011, însă această decizie a fost anulată în instanță, prin Sentința civilă nr. 1194/2013 pronunțată de Tribunalul Mureș.
Un al doilea considerent ar fi acela că toate deciziile a căror nulitate absolută se solicită a se constata prin prezenta cerere de chemare în judecată formulată pe calea dreptului comun au fost emise în baza unei legi speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare. Această lege prevede o procedură specială pentru atacarea dispozițiilor sau deciziilor privind măsurile reparatorii, în art. 26. Astfel, deciziile puteau fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare, după care ele deveneau definitive și intrau în circuitul civil, iar drepturile recunoscute în favoarea persoanelor îndreptățite se consolidau, devenind drepturi câștigate în favoarea lor.
Un al treilea considerent ar fi acela că, deși s-au indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată articolele C. civ. privitoare la nulitatea actului unilateral, reclamanta nu a indicat în mod expres motivul de nulitate absolută care consideră că ar fi incident în cauză.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC A. Reghin, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 27 ianuarie 2016 și repartizat completului de judecată CF 11. Cererea de recurs a fost comunicată intimatei care a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat inadmisibilitatea căii de atac și a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.800 lei. Actul procedural a fost comunicat recurentei care, la rândul său, a formulat răspuns la întâmpinare, cu depășirea termenului legal.
La data de 06 aprilie 2016 magistratul-asistent a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport apreciindu-se că recursul nu este admisibil.
Completul de filtru C11, la data de 07 aprilie 2016, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să își exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, care au depus puncte de vedere la raport.
Constatându-se încheiată această etapă a procedurii de filtru, dosarul a fost înaintat completului de judecată în vederea stabilirii termenului pentru soluționarea căii de atac.
S-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 02 iunie 2016, în temeiul art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, fără citarea părților.
Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar și pe cele ale dreptului comun, reclamanta solicitând anularea unor dispoziții emise de către ea însăși în aplicarea normelor acestei legi speciale reparatorii.
Chiar dacă instanța nu a fost sesizată cu o contestație propriu zisă în sensul dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, solicitarea reclamantei - unitate emitentă a deciziilor pe care le solicită a fi anulate - se subsumează acelorași dispoziții legale, textul de lege sus menționat fiind invocat ca temei al cererii de chemare în judecată.
În speță, se constată că reclamanta este unitatea emitentă a deciziilor a căror anulare le solicită, neavând calitatea de terț în raport cu emitentul, cât și cu beneficiarul dispozițiilor atacate. Pe cale de consecință, reclamanta nu poate solicita pe calea unei acțiuni în anulare de drept comun constatarea nulității respectivelor acte, emise în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că dispozițiile legii speciale rămân aplicabile în prezenta cauză.
Astfel, art. XII alin. (3) din Legea nr. 202/2010 prevede că "Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel", iar potrivit art. XXVI din același act normativ modificările și completările aduse art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".
După intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, aceste prevederi trebuie însă coroborate cu dispozițiile alin. (1) și (2) ale art. 7 Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012, care prevăd următoarele: "(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară."
Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.
Conform dispozițiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".
Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.
Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.
Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.
În consecință, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat în cauză, iar, față de dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., va obliga reclamanta la plata sumei de 1.000 lei către pârâta B., prin ocrotitor legal C., reprezentând cheltuieli de judecată reduse, în raport de complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de apărătorul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta SC A. SA Reghin împotriva Deciziei civile nr. 307/A din 22 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.
Obligă pe reclamanta SC A. SA Reghin la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reduse către pârâta B., prin ocrotitor legal C.
Fără nicio cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 02 iunie 2016.
Procesat de GGC - GV