Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Decizia nr. 880/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

La data de 25 ianuarie 2007, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D. și E., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie cele trei apartamente situate în imobilul din București, sector 1, cumpărate de pârâți în baza Legii nr. 112/1995, din cele 11 apartamente ce compun întregul imobil care au aparținut mamei sale, F., terenul fiind dobândit de aceasta prin contractul autentic din 10 octombrie 1938 de la G. născută H., deținut la rândul său, în baza contractului de vânzare - cumpărare din 1921, pe teren edificându-se un imobil cu 7 etaje conform autorizației de construire din 10 septembrie 1940, recenzat în temeiul art. 12 din Legea nr. 439/1945 și apoi expropriat, atât pe numele mamei sale, cât și pe numele reclamantei, prin Decretul nr. 244/1949. S-a mai arătat că, Decretul nr. 244/1949 a fost un act normativ abuziv, preluarea de stat efectuându-se fără nici un fel de despăgubire și cum titlul statului nu a fost valabil, nici înstrăinările efectuate în baza Legii nr. 112/1995 nu sunt valabile, titlul său fiind preferabil titlurilor pârâților.

Reclamanta a arătat că a urmat procedura instituită de Legea nr. 112/1995, însă cererea sa a fost respinsă, iar cele 11 apartamente au fost vândute chiriașilor.

În susținerea acțiunii a învederat faptul că a înaintat o acțiune în revendicarea imobilului, astfel căprin sentința civilă nr. 10180/1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă și pusă în executare în anul 2000, s-a dispus restituirea imobilului cu excepția spațiilor și a terenului, ce au fost înstrăinate chiriașilor - cumpărători în baza Legii nr. 112/1995.

În dreptau fost invocate prevederile art. 480 și următ. C. civ.

Pârâții au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea acțiunii, învederând buna lor credință la dobândirea proprietății apartamentelor, în baza art. 50 din Legea nr. 10/2001, invocând în favoarea lor excepția prescripției achizitive de 10 ani în condițiile existenței justului titlu și, a bunei - credințe, iar într-o comparare de titluri, s-a susținut că titlul lor are preferabilitate, reclamanta având posibilitatea de a primi de la stat despăgubiri în echivalent.

Pârâții au formulat și cereri de chemare în garanție a Municipiului București prin primarul general și, a Ministerului Finanțelor Publice, pentru a răspunde pentru evicțiune, inclusiv în ceea ce privește contravaloarea apartamentelor, în cazul în care se va admite acțiunea în revendicare.

Întrucât pârâtul E. a decedat, în cauză au fost introduși moștenitorii acestuia respectiv I. și J.

Cum, inițial acțiunea a fost înregistrată de reclamanta A. pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub Dosar nr. x/9/2007, instanța, în urma efectuării unei expertize care a evaluat cele trei apartamente revendicate la suma de 665.381 lei, prin sentința civilă nr. 17358 din 13 decembrie 2007 a declinat competența de soluționare a cauzei, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în favoarea Tribunalului București.

Astfel, cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub Dosar nr. x/3/2008.

Prin sentința civilă nr. 70 din 16 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, a fost admisă excepția invocată de pârâți, privind lipsa calității procesuale active și, pe cale de consecință, acțiunea reclamantei a fost respinsă pe această excepție, fiind respinsă și cererea de chemare în garanție, ca lipsită de interes.

Ulterior prin sentința civilă nr. 701 din 15 mai 2009, pronunțată de aceeași instanță, în completarea sentinței sus menționate,în temeiul art. 281² C. proc. civ., reclamanta a fost obligată să plătească pârâților I. și J. suma de 1.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, iar prin încheierea pronunțată în ședința Camerei de Consiliu din 15 mai 2009, a fost îndreptată eroarea materială strecurată în sentința civilă nr. 70 din 16 ianuarie 2009 în ceea ce privește numele corect al pârâtei, J.

Instanța de fond, în ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în acțiunea în revendicare, a constatat că, într-o acțiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., dovada calității procesuale active trebuia făcută prin actele de vânzare - cumpărare autentice invocate și autorizația de construcție, pentru a se putea proceda la o comparare a titlurilor. S-a apreciat că, depunerea doar a Decretului nr. 244 din 11 iunie 1949 de expropriere a imobilului,putea fi avută în vedere, doar în cadrul soluționării unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, în raport de dispozițiile art. 24 din acest act normativ.

Sentința civilă nr. 70 din 16 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost desființată prin Decizia civilă nr. 287/A din 03 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008 (nr. x/2009) ca urmare a admiterii apelului formulat de reclamanta A. Au fost desființate atât sentința civilă nr. 70 din 16 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, cât și sentința civilă nr. 701 din 15 mai 2009 pronunțată în completare, precum și încheierea din 15 mai 2009 de îndreptare a eroarii materiale din sentința civilă nr. 70/2009, sus-menționată și, în consecință, a fost trimisă cauza spre rejudecarea acțiunii și a cererilor de chemare în garanție, la instanța de fond, respectiv Tribunalul București.

Pentru a pronunța această hotărâre,instanța de apel a constatat că înscrisurile depuse de reclamantă în apel, respectiv, copii de pe procesul - verbal din 16 iunie 1946, de pe Decretul nr. 244/1949, o înștiințare către F. din 26 martie 1948, certificate de moștenitor de pe urma autoarei sale, copii certificate „conform cu originalul” potrivit art. 139 C. proc. civ., de pe cele două contracte de vânzare - cumpărare din 06 iunie 1921 având ca obiect un loc viran cuprins între Calea ... și str. ... încheiate între F. și G. și, din 08 octombrie 1938 autentificat la Tribunalul Ilfov pentru imobilul din București, cu toate clădirile ce se aflau pe el, având ca vânzători pe K. și L. și cumpărătoare pe F., transcris la 10 octombrie 1938, dar și un act de donațiune autentificat la 05 aprilie 1944, prin care F. dona fiicei sale A., prăvălia de la parterul imobilului din Calea ... (dinspre partea de nord a imobilului), Decretul nr. 244 din 11 iunie 1949 privind exproprierea imobilului proprietatea F. și a A. din Calea ..., în care sunt descrise vecinătățile pe fiecare din laturile sale dinspre N-S-E-V, înștiințări din 26 martie 1948 către cele două proprietare, de recenzare a întregului imobil conform Legii nr. 439/1945, procesul verbal din 16 iunie 1946 de Carte Funciară privind intabularea proprietății imobilului pe numele F. din Calea ..., cu descrierea acestuia, dar și actul de partaj din 1932 deținut de vânzătorii inițiali, între care K. și L., către cumpărătoarea, autoarea reclamantei A. și, autorizația de construire din 1940 obținută de aceasta din urmă pentru imobil, au făcut dovada legitimării procesuale active a reclamantei, în acțiunea în revendicare, astfel că în mod greșit și, fără administrarea corespunzătoare de probe pe aspectul legitimării active, s-a soluționat cauza de către prima instanță, prin admiterea acestei excepții.

S-a arătat că pe fond, în rejudecare vor fi analizate pe de o parte, titlul reclamantei constând în toate înscrisurile doveditoare depuse în sprijinul acesteia (urmând a se impune reclamantei să depună la dosar și sentința nr. 10180/1998 a Judecătoriei sectorului 1 București ce a fost executată, conform procesului-verbal de predare - primire încheiat de Primăria Municipiului București în anul 2000, cu mențiunea definitivă și irevocabilă), iar pe de altă parte, titlurile de proprietate ale pârâților, cumpărători de bună - credință pentru apartamentele deținute.

S-a constatat că, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, motiv pentru care cauza a fost trimisă spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Întrucât prin contractul de vânzare - cumpărare cu clauză de rentă viageră și uzufruct viager, autentificat din 18 mai 2009 la B.N.P., M., depus la dosar, pârâtul D. a înstrăinat nuda proprietate asupra apartamentului situat în București, sectorul 1 (2 camere cu dependințe), în condițiile în care ulterior, la data de 26 decembrie 2009 pârâtul a decedat, conform certificatului de deces din 27 decembrie 2009 emis de Consiliul Local al sectorului 2 București, în cauză au fost introduși cumpărătorii (cărora li s-a întregit dreptul de proprietate prin încetarea uzufructului viager, asupra apartamentului sus menționat), N. și O.

Reclamanta a depus la dosar și Decizia civilă nr. 380 din 18 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/299/2007, prin care numiții P. și R. deținătorii apartamentului din imobilul situat în sector 1, au fost obligați să lase în deplină proprietate reclamantei, acest apartament.

Pârâții B., C., I., J., N., O. și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, au declarat recurs împotriva Deciziei nr. 287/A din 3 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ce a fost respins prin Decizia civilă nr. 1094 din 10 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. x/3/2008, pentru următoarele considerente:

Astfe, s-a reținut că reclamanta a investit prima instanță cu o acțiune în revendicare în temeiul art. 480 C. civ., cu motivarea că bunurile pe care le revendică de la pârâți au aparținut mamei sale, F. Prima instanță a soluționat litigiul pe excepția invocată de pârâți, a lipsei calității procesuale active a reclamantei, reținând că pentru a face pe deplin dovada legitimării procesuale active în acțiunea în revendicare, reclamanta trebuia să depună actele de vânzare-cumpărare autentice invocate și, autorizația de construcție.

Instanța de recurs a constatat că, în apel reclamanta a depus actele autentice de vânzare-cumpărare privind dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu și, de altfel, pe acest aspect recurenții nu au formulat critici în recurs.Pe de altă parte, construcția a cărei edificare a fost autorizată, ridicată de autoarea reclamantei pe terenul proprietatea sa, a devenit, prin însăși acest fapt, proprietatea acesteia.

Cum, reclamanta a făcut dovada că autoarea sa a fost proprietara terenului pe care este edificat imobilul construcție, din care fac parte și apartamentele revendicate, autoarea reclamantei trebuie considerată proprietara construcției edificate pe teren, prin accesiune, potrivit art. 492 C. civ.

Or, în speță, recurenții nu au produs probe contrare în sensul prevăzut de art. 492 C. civ. și, prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că reclamanta, făcând dovada calității de proprietar a autoarei sale asupra imobilelor revendicate, și-a legitimat calitatea procesuală activă în acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Prin urmare, s-a constatat că, pentru legitimarea procesuală activă în raportul juridic dedus judecății, reclamanta a făcut dovada celor două condiții necesare, respectiv că este moștenitoarea legală a fostei proprietare și, a dreptului de proprietate al acesteia din urmă, asupra imobilelor revendicate.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2008* la data de 2 mai 2011.

Întrucât, pe parcursul judecării apelului, în primul ciclu procesual, pârâtul D. a decedat, instanța a luat act de transmisiunea calității procesuale pasive către pârâții N. și O., care au încheiat contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 18 mai 2009 cu pârâtul D., în primul ciclu procesual.

În ședința publică din 9 septembrie 2011. pârâții N. și O., au depus la dosar note scrise, prin care au invocat excepția puterii de lucru judecat, sub aspectul inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

La data de 29 noiembrie 2011, prin serviciul registratură reclamanta A., a depus la dosar în dovedirea cererii următoarele înscrisuri în copie certificată: Hotărârea nr. 2108 din 21 decembrie 1998 a Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului General al Municipiului București, actele care au stat la baza emiterii acestei hotărâri; sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București pronunțată în Dosarul nr. x/1998 definitivă și irevocabilă; adresa privind situația juridică a imobilului situat în București, sector 1 din iunie 2010 emisă de Primăria Municipiului București.

În ședința publică din 2 decembrie 2011, tribunalul a constatat că toate argumentele invocate de pârâți în susținerea inadmisibilității cererii în revendicare, formulată pe calea dreptului comun, se circumscriu unor apărări de fond, apreciind astfel că se impun a fi analizate la soluționarea pe fond a cererii reclamantei, iar în privința excepției prescripției achizitive invocate de pârâți, s-a reținut că nu este o excepție de procedură propriu-zisă, ci o modalitate de apărare a dreptului de proprietate invocată de pârâți. La același termen de judecată, față de susținerea invocată de pârâți, în sensul că apartamentele deținute de ei s-ar regăsi întru-un alt imobil decât cel restituit prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București pronunțată în Dosarul nr. x/1998 și că, în realitate, în funcție de actele de proprietate depuse de reclamantă în Dosarul nr. x/3/2008 al Curții de Apel București, există două imobile diferite, unul situat pe str. ... și,altul situat pe str. ... colț cu str. ..., tribunalul a dispus ca expertul S., care a efectuat o expertiză prin care a stabilit valoarea de circulație a apartamentelor revendicate, să efectueze un supliment de expertiză pentru lămurirea acestei chestiuni.

Prin adresa din 27 ianuarie 2012, Primăria Municipiului București, a comunicat instanței situația existentă în evidențele instituției, referitoare la imobilul în litigiu și, la procedurie desfășurate în baza Legii nr. 10/2001.

În ședința publică din 3 februarie 2012, reclamanta a depus ocerere precizatoare pentru lămurirea obiectului cererii de chemare în judecată, arătând căimobilul ce face obiectul acestui dosar este cel situat în sector 1, ce a fost construit pe terenurile cumpărate prin contractul de vânzare-cumpărare din 1921, încheiat cu G. și, respectiv prin contractul autentic la 10 octombrie 1938, încheiat cu K., ambele transcrise în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni.

Astfel, s-a arătat că defuncta F., autoarea reclamantei, a cumpărat în două etape, două terenuri învecinate care au fost reunite într-unul singur loc, sectorul 1, formând astfel în final un lot unic, proprietatea aceleiași persoane, în suprafață totală de 1.099,06 mp. Conform actului de vânzare-cumpărare din 10 octombrie 1938, transcris la 10 octombrie 1938, numita F. a cumpărat de la K., imobilul din București, din Calea ..., învecinat cu Calea ... pe o lungime de circa 12 m, iar în celelalte trei laturi cu proprietatea lui F. (cumpărat și autentificat din 07 mai 1923-anexa 2A) despărțită printr-un gard de lemn și proprietatea G., față de care hotarele sunt fixate prin zidurile clădirii. Din planuri rezultă că suprafața terenului cumpărat de la K. ar fi de 542 mp, restul terenului până la 1.099,06 mp fiind achiziționat prin contractul de vânzare-cumpărare din 1921.Potrivit planului de situație pe baza căruia s-a emis autorizația de construcție din 10 septembrie 1940, suprafața totală a terenului proprietatea lui F., aflat în București, sector 1, era de 1.099,06 mp. S-a menționat că prin autorizația de construcție 21 V, s-a impus o retragere de la aliniamentului Căii ... pe o adâncime de 4 m, cu o teșitură la colțul din intersecția Căii ... cu strada ..., conform procesului-verbal de predare a alinierii din 25 septembrie 1940.

Deci construcția, așa cum s-a arătat în cererea de chemare în judecată, s-a realizat în baza autorizației de construcție din 10 septembrie 1940, pe ambele terenuri achiziționate de F., ocupând suprafața de teren de 354.15 mp (astfel cum reiese din planul de situație pe scara 1:250, atașat). Ulterior, acest imobil a fost preluat de stat, în mod abuziv, prin Decretul nr. 244/1949 al Prezidiului Marii Adunări Naționale, fiind expropriat, fără a fi acordate despăgubiri.

Reclamanta a mai arătat că înaintea naționalizării, acest imobil a fost închiriat către societatea T. Reclamanta a prezentat și un scurt istoric al dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilul situat în, sector 1 (teren și construcție).

Prin contractele autentice de vânzare-cumpărare: din 1921 (încheiat între G., în calitate de vânzătoare și F. (mama reclamantei), în calitate de cumpărătoare) și din 10 octombrie 1938 (încheiat între K., în calitate de vânzător, și F., în calitate de cumpărător) autoarea reclamantei a achiziționat terenul situat în Calea .... Pe terenul dobândit prin contractele de vânzare-cumpărare, în baza autorizației din 10 septembrie 1940, F. a construit imobilul ce face obiectul prezentului litigiu.

Prin „Actul de donațiune cu titlu de dotă” încheiatladata de 5 aprilie 1944, autoarea reclamatei i-a dăruit acesteia, ca zestre o prăvălie din imobilul situat în București.

În data de 16 iunie 1946, F. a solicitat înscrierea în Cartea Funciară pe numele reclamantei, a prăvăliei donate și,înscrierea pe numele ei, a întregului imobil (mai puțin partea donată). Ca urmare, s-au întocmit cele 2 procese-verbale în Cartea Funciară din 1940, care descriu amănunțit compunerea imobilului.

Reclamanta a devenit proprietara întregului imobil, în urma decesului mamei sale, având calitatea de unică moștenitoare, așa cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor din 1996. Prin înștiințarea din data de 26 martie 1948, Ministerul Afacerilor Interne a comunicat numitei F., faptul că acest imobil a fost „recenzat conform art. 12 din Legea nr. 439/1945".Această înștiințare nu a produs însă efecte, întrucât imobilul din București, apare ca fiind expropriat atât de pe numele mamei reclamantei, cât și de pe numele reclamantei, prin Decretul nr. 244/1949, decret cu caracter individual, dat în baza Hotărârii Consiliului de Miniștrii nr. 587/1949. În aceste condiții imobilul preluat de stat, a fost închiriat.

După înlăturarea regimului comunist, în temeiul Legii nr. 112/1995 reclamanta a formulat la data de 30 aprilie 1996, cerere de restituire a imobilului la autoritățile competente, cerere respinsă însă la data de 21 decembrie 1998, pe motiv căimobilul nu face obiectul Legii nr. 112/1995. Cu toate acestea, după formularea cererii, dar anterior emiterii deciziei de respingere, cele 11 apartamente din imobilul din litigiu, au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

În anul 1998, reclamanta a formulat acțiune în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, admisă în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 10160/1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București. Astfel, prin procesul-verbal de predare primire al imobilului revendicat, s-a restituit imobilul (și terenul aferent) situat în București, sector 1, „cu excepția spațiilor și a terenului de sub construcție aferent acestora, vândute de către Primăria Municipiului București și, SC U. SA prin contractele de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1998; din 23 mai 1997; din 21 octombrie 1998; din 09 aprilie 1998; din aprilie 1998; din 04 decembrie 1996 (ce privește apartamentul imobil cumpărat de E., autorul pârâților I. și J.); din 5 ianuarie 1997; din 15 ianuarie 1997; din 14 ianuarie 1997; din 04 decembrie 199 (ce privește apartamentul cumpărat de D., autorul pârâților O. și N.); din 12 decembrie 1996 (ce privește apartamentul cumpărat de pârâții B. C.).

Ca atare, reclamanta, în conformitate cu sentința civilă sus menționată, a fost pusă în posesia imobilului, mai puțin apartamentele deținute de pârâții din prezenta cauză și de alți foști chiriași.

S-a reținut că, în planul de situație pe scara de 1:250, atașat cererii precizatoare, apare terenul deținut în proprietate de F., preluat de stat în suprafață de 1.099,06 mp și, că pe acest teren în prezent se află două construcții: respectiv imobilul A (cel situat în str. ..., fiind construcția ce face obiectul revendicării ce are suprafața de 354,15 mp), și respectiv imobilul B, ce nu face obiectul prezentei revendicări, (dar care se află în aceeași incintă cu imobilul revendicat) și, constă într-un imobil - bloc amplasat pe terenul proprietatea F., construit de Statul Roman în jurul anilor 1970. Numărul poștal al acestui imobil este de ..., deci nu poate fi confundat cu imobilul situat în Calea ... (care este o clădire situată pe colț). Construcția B, a fost ridicată în locul în care anterior naționalizării se află construită o clădire veche din zid, în suprafață de 60,45 mp, folosită drept locuință și,o magazie în suprafață de 45.35 mp (achiziționată de către F. odată cu terenul prin contractul încheiat cu K., din 10 octombrie 1938).

S-a mai reținut că, imobilul B nu trebuie confundat cu cel revendicat, întrucât nu a aparținut niciodată reclamantei, fiind construit când terenurile și construcțiile, de pe el, erau deja preluate de Statul Român.

La termenul din 3 februarie 2012, s-a învederat decesul reclamantei A., intervenit la data de 30 noiembrie 2011, conform certificatului de deces și, întrucât nu au fost indicați moștenitori defunctei și, nici nu s-a solicitat continuarea judecății, tribunalul a dispus suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 243 C. proc. civ. La același termen de judecată, pârâtele I. și J., au depus contractul de vânzare - cumpărare din decembrie 1996 încheiat cu E., autorul lor și, actele în baza cărora a fost încheiat contractul de vânzare - cumpărare.

La data de 9 ianuarie 2013, s-a solicitat repunerea pe rol a cauzei, de către moștenitorii reclamantei A., respectiv V. și X., potrivit testamentului întocmit la data de 23 noiembrie 2006, prin care aceștia au fost desemnați legatari universali, solicitând continuarea judecății. Astfel, cauza a fost repusă pe rol.

Prin adresa din 27 mai 2013, Primăria Municipiului București a comunicat în copie Dispozițiile primarului general emise în baza Legii nr. 10/2001, precum și notificările, care însă nu au fost încă soluționate, însă nici una dintre acestea, nu o priveau pe autoarea reclamanților, respectiv pe A.

Prin adresa din 5 decembrie 2013, Administrația Fondului Imobiliar a comunicat situația juridică a imobilului din București, sector 1, precum și actele de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, același aspect fiind comunicat și prin adresa din 16 decembrie 2013 emisă de Primăria Municipiului București. Prin adresa din 12 decembrie 2013, Primăria Municipiului București a comunicat Tribunalului, faptul că în evidența informatizată privind notificările formulate, în temeiul Legii nr. 10/2001, până la data emiterii adresei, figurează o cerere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent la adresa din București, sector 1, Dosar nr. x, în baza notificării din 10 august 2001, formulată de notificatoarea A., dosar nesoluționat până la data emiterii adresei.

În ședința publică din 24 ianuarie 2014, tribunalul a constatat că la fila 49 din Dosarul nr. x/3/2008, primul ciclu procesual, există procesul-verbal din 05 mai 2000 de predare-primire a imobilului situat în București, sector 1, încheiat în baza sentinței civile nr. 10160 din 19 septembrie 1998, (irevocabilă) pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, prin care s-a dispus restituirea în proprietatea lui A. a imobilului situat în București, sector 1, cu terenul aferent, cu excepția spațiilor și, a terenului de sub construcție aferent acestora, vândute de Primăria Municipiului București în baza Legii nr. 112/1995, indicate chiar în adresa din 05 decembrie 2013, emisă de Administrația Fondului Imobiliar.

Având în vedere aceste înscrisuri, ce vizează situația juridică a imobilului în litigiu, pentru înlăturarea oricărui dubiu, (întrucât expertul, în concluzia raportului de expertiză efectuat în cauză, a menționat că apartamentele revendicate ce au fost achiziționate de către familiile J. (E.), N. și O. (fost D.) și, cel achiziționat de B., se află în blocul situat în București, fără a menționa expres dacă se află în imobilul restituit prin sentința civilă nr. 10160 din 19 septembrie 1998 menționată în procesul-verbal din 05 mai 2000), tribunalul a considerat că se impune revenirea cu adresă la expert, pentru a se preciza expres dacă apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 (cu contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar de Administrația Fondului Imobiliar), se află în imobilul restituit numitei A. prin sentința civilă nr. 10160 din 19 septembrie 1998, având în vedere susținerile pârâților, în sensul că apartamentele deținute de ei nu s-ar afla în imobilul restituit numitei A. prin sentința civilă nr. 10160 din 19 septembrie 1998. Răspunsul expertului S. a fost depus la dosar la data de 19 martie 2014.

Tribunalul a reținut că, s-a invocat de către reclamanți faptul că, există mai multe litigii pe rolul instanțelor având ca obiect revendicarea pe calea dreptului comun pentru alte apartamente deținute de alți cumpărătorii care au încheiat contracte de vânzare - cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fiind depuse în acest sens Decizia nr. 144/A din 27 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă; Decizia civilă nr. 22/A din 21 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, fără ca până la momentul soluționării acestui dosar, hotărârile respective să fi devenit și irevocabile, cu excepția Deciziei civile nr. 380 din 18 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare a apartamentului situat în București, sector 1, ce a făcut obiectul contractului din 23 iunie 1997.

Instanța de fond a reținut că, cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B. și C., deținători ai contractului de vânzare - cumpărare din 12 decembrie 1996; cu pârâtul D. deținător al contractului de vânzare - cumpărare din 4 decembrie 1996 și, cu pârâtul E. deținător al contractului de vânzare - cumpărare din 4 decembrie 1996, dar că după declinare, reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual întrucât pârâtul E. nu avea capacitate procesuală de folosință la data introducerii acțiunii, înțelegând să se judece în contradictoriu cu pârâtele I. și J., acestea fiind moștenitoarele defunctului E., în calitate de fiice, potrivit certificatului de moștenitor din 16 februarie 2007.

Prin sentința civilă nr. 487 din 04 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, a fost admisă acțiunea principală astfel cum a fost modificată de reclamanții V. și X. (moștenitori ai reclamantei A.), în contradictoriu cu pârâții B. și C., I. și J., O. și N., și cu chemații în garanție Municipiul București prin primarul general și Ministerul Finanțelor Publice, au fost obligați pârâții B. și C. să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, sector 1 compus din hol, 4 camere, vestibul, debara, oficiu, baie, oficiu, cămară, bucătărie, oficiu, wc, în suprafață utilă de 117,05 mp, o cotă indiviză de 3,12% din părțile de folosință comună ale imobilului și 12,07 mp teren situat sub construcție, astfel cum este identificat prin contractul de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 1996; au fost obligate pârâtele I. și J. să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, sector 1, compus din cameră, cameră, baie, balcon comun și vestibul, în suprafață utilă de 72,88 mp, o cotă indiviză de 1,94% din părțile de folosință comune ale imobilului și 7,51 mp teren situat sub construcție, astfel cum este identificat prin contractul de vânzare-cumpărare din 4 decembrie 1996. Au fost obligați pârâții O. și N. să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, sector 1, compus din 2 camere, hol, bucătărie, baie, wc, debara, 2 balcoane; vestibul comun, în suprafață utilă de 79,45 mp, o cotă indiviză de 2,12% din părțile de folosință comună ale imobilului și, 8,20 mp teren situat sub construcție, astfel cum este identificat prin contractele de vânzare-cumpărare din 4 decembrie 1996 și din 18 mai 2009. Totodată, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, au fost admise cererile de chemare în garanție formulate de pârâtele I. și J. și de pârâții N. și O. în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, fiind obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 50.717 euro către pârâtele I. și J., reprezentând prețul de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 4 decembrie 1996 (echivalent în lei la data plății efective la cursul oficial al Băncii Naționale a României), la plata sumei de 59.446 euro către pârâții N. și O., reprezentând prețul de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 4 decembrie 1996 și, din 18 mai 2009 (echivalent în lei la data plății efective la cursul oficial al Băncii Naționale a României). Au fost respinse cererile de chemare în garanție a Municipiului București, prin Primarul General, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin contractele autentice de vânzare-cumpărare: din 1921 (încheiat între G., în calitate de vânzătoare, și F. (mama reclamantei), în calitate de cumpărătoare), și din 10 octombrie 1938 (încheiat între K., în calitate de vânzător, și F., în calitate de cumpărător), autoarea reclamantei a achiziționat terenul situat în Calea ....

Pe terenul dobândit prin contractele de vânzare-cumpărare în baza autorizației din 10 septembrie 1940, F. a construit imobilul ce face obiectul prezentului litigiu. Astfel, conform autorizației imobilul urma a se construi la 4,00 m din aliniere pe Calea ... și pe teșitura de 5,00 m pe alinierea str. .... Corpul de clădire construit are parter și 7 etaje și subsol.

Prin „Actul de donațiune cu titlu de dotă” încheiat în data de 5 aprilie 1944 autoarea reclamatei i-a dăruit ca zestre reclamantei A. o prăvălie din imobilul situat în București. În data de 16 iunie 1946 F. a solicitat înscrierea în Cartea Funciară pe numele reclamantei a prăvăliei donate și înscrierea pe numele ei a întregului imobil (mai puțin partea donată).

Ca urmare a acestei cereri, s-au întocmit cele 2 procese-verbale în Cartea Funciară, care descriu amănunțit compunerea imobilului.

Reclamanta a devenit proprietara întregului imobil în urma decesului mamei sale, având calitatea de unică moștenitoare, așa cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor din 1996.

Prin înștiințarea din data de 26 martie 1948, Ministerul Afacerilor Interne a anunțat-o pe F. de faptul că acest imobil s-a „recenzat conform art. 12 din Legea nr. 439/1945". Această înștiințare nu a produs însă efecte, întrucât imobilul din București, apare ca fiind expropriat atât de pe numele mamei reclamantei, cât și de pe numele reclamantei, prin Decretul nr. 244/1949, decret cu caracter individual dat în baza hotărârii Consiliului de Miniștrii 587/1949.

În temeiul Legii nr. 112/1995 reclamanta a formulat la data de 30 aprilie 1996, cerere de restituire a imobilului, cerere ce a fost respinsă la data de 21 decembrie 1998. Cu toate că cererea de restituire a fost respinsă pe motiv căimobilul nu face obiectul Legii nr. 112/1995, după formularea cererii, dar anterior emiterii deciziei de respingere, cele 11 apartamente ce erau în compunerea uimobilului, s-au vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.

În anul 1998, reclamanta a formulat o acțiune în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, cerere de chemare în judecată admisă în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 10160/1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București.

Prin procesul - verbal din 2 mai 2000, încheiat între Primăria Municipiului București - Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar și reclamanta A., s-a procedat la predarea - primirea imobilului din București, ce a intrat în proprietatea statului în urma preluării în baza Decretului nr. 244/1949, avându-se în vedere sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 (rămasă definitivă) pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul nr. x/1998, prin care, a fost obligat Consiliul General al Municipiului București să lase în deplină proprietate și posesie imobilul de la adresa de mai sus, constatând că A. este proprietara imobilului, avându-se în vedere și Dispoziția nr. 190/1999 și, Dispoziția nr. 44 din 11 ianuarie 2000 a primarului general al Municipiului București, s-a restituit imobilul, cu terenul aferent, cu excepția spațiilor și, a terenului de sub construcție aferent acestora, vândute cu contractele de vânzare - cumpărare menționate în procesul - verbal (un număr de 12 contracte) printre care și cele 3 contracte de vânzare - cumpărare în baza cărora pârâți dețin apartamentele ce fac obiectul acțiunii în revendicare în prezenta cauză.

Tribunalul a constatat că, deși în primul ciclu procesual, cererea reclamantei a fost respinsă întrucât aceasta nu a înțeles să depună la dosar toate mijloacele de probă prevăzute de lege pentru dovedirea calității procesuale active, prin Decizia nr. 287/A din 3 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, (rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1094 din 10 februarie 2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție,) a fost admis apelul declarat de reclamantă, desființată sentința civilă apelată, precum și încheierea de îndreptare de eroare materială și, respectiv sentința de completare și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, ca instanță de fond, reținându-se irevocabil dovedirea de către reclamantă a legitimării procesuale active în baza înscrisurilor depuse de reclamantă în apel, așa încât toate contestările pârâților referitoare la pretinsa lipsă de calitate a reclamantei nu mai pot face obiect de analiză în prezenta cauză, în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ. potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Față de raportul de expertiză efectuat în cauză, prin care trebuia să se lămurească situația dacă în raport de actele de proprietate depuse de reclamantă, există sau nu, două imobile diferite și respectiv să se arate în care dintre imobile se află apartamentele revendicate și, dacă este vorba despre unul și același imobil menționat în actele de proprietate ale reclamantei și actele de preluare, tribunalul a constatat în rejudecare că, expertul S. a examinat toate actele de proprietate depuse de reclamantă la dosar, planuri de situație, precum și planurile originale privind amenajarea fiecărui etaj în parte, datând din 13 martie 1942, planuri care au fost prezentate de reclamantă și în fața instanței, stabilind că autoarea reclamantei A., respectiv F., a achiziționat două terenuri, unul lângă altul, care au fost reunite într-un singur amplasament, potrivit planului de situație vizat spre înregistrare la data de 15 mai 1940, unde suprafața totală a terenului potrivit celor două contracte de vânzare - cumpărare este de 1.099,06 mp, iar pentru construcția care urma a se edifica cu două subsoluri, parter și 7 etaje, s-a obținut autorizația de construire din 10 septembrie 1940. Expertul a constatat că, amprenta blocului care urma să se construiască, este aceeași cu blocul situat la adresa din București, concluzionând că imobilul, este unul și același, cea de-a doua denumire reprezentând descrierea amplasamentului blocului și, că apartamentele revendicate ce au fost achiziționate de pârâții chemați în judecată, se află în blocul situat în, sector 1 București. În Anexa 2 a raportului de expertiză, expertul a arătat că amplasamentul imobilului situat în București, la nivelul anului 1940, este același cu cel la data efectuării expertizei. În suplimentul depus la dosar, întocmit de același expert S., după comunicarea situației juridice și, după depunerea unor înscrisuri suplimentare de către părți, expertul a arătat că cele 3 apartamente ce au făcut obiectul celor 3 contracte de vânzare - cumpărare încheiate de pârâții chemați în judecată, se regăsesc în blocul ce a fost restituit reclamantei A. prin sentința civilă nr. 10160 din 19 septembrie 1998, situat în sector 1, București.

În ceea ce privește apărarea pârâților în sensul că, potrivit adresei din decembrie 2013, emisă de Administrația Fondului Imobiliar, imobilul situat în București, fost proprietatea T., complet naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, a fost preluat în administrarea I.L.L. Raionul I.V. Stalin de la Ministerul Industriei Grele în baza Deciziei nr. 1152 din 11 septembrie 1957 și a Deciziei nr. 2503 din 30 august 1957 emise de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, mențiuni din care ar rezulta că imobilul în care s-ar afla cele 3 apartamente revendicate, nu a fost proprietatea reclamantei, ci proprietatea T., tribunalul a constatat că nu pot fi primite în prezenta cauză pentru următoarele considerente:

În primul rând, așa cum s-a arătat mai sus, calitatea procesuală activă a reclamantei a fost stabilită în mod irevocabil, în primul ciclu procesual, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în dosar, stabilindu-se că reclamanta a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului în care se află cele 3 apartamente revendicate în acest dosar, tribunalul constatând că această chestiune a fost lămurită și cu ocazia soluționării dosarului înregistrat în anul 1998, când la admiterea acțiunii în revendicare s-a reținut calitatea procesual activă a reclamantei, dar și în celelalte dosare în care se judecă aceeași acțiune în revendicare,pentru alte apartamente,în cares-a reținut legitimarea procesuală activă a acesteia.

Nu în ultimul rând, prin expertiza efectuată, în urma analizării înscrisurilor doveditoare depuse de reclamantă în apel și, în baza cărora s-a reținut calitatea procesuală activă a acesteia, s-a demonstrat fără echivoc faptul că, imobilul în care se află apartamentele revendicate, este identic cu cel menționat în actele de proprietate și mai ales, cu cel restituit prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, pronunțată în Dosarul nr. x/1998.

Chiar, dacă în adresa emisă de Administrația Fondului Imobiliar se consemnează că imobilul ar fi fost proprietatea T., s-a constatat că această afirmație este contrazisă de toate celelalte probe administrate în dosar. Deși, la termenul din data de 21 martie 2014, reclamanții au susținut că T. a ocupat imobilul, în baza unor contracte de închiriere, instanța a considerat că nu este utilă cauzei administrarea unor înscrisuri în acest sens, atâta timp cât printr-o expertiză de specialitate a fost identificat imobilul deținut de autoarea reclamanților stabilindu-se identitatea între imobilul deținut de autoarea reclamanților și cel restituit prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București pronunțată în Dosarul nr. x/1998 și, că apartamentele deținute de pârâți se regăsesc în imobilul restituit, în condițiile în care calitatea procesuală activă a reclamantei fusese deja statuată în mod irevocabil.

Tribunalul a constatat că, în adresa referitoare la situația juridică comunicată de Primăria Municipiului București, nu se face nici o referire la T. iar, actele de preluare se referă la F., autoarea reclamantei A.

Prin urmare, cu toate că pârâții au invocat faptul că există neregularități în legătură cu titlul de proprietate exhibat de reclamantă (în sensul că nu ar exista identitate de adresă poștală între imobilul cumpărat prin titlul exhibat, respectiv că o porțiune de teren și anume cel cumpărat de la K. și soția sa, s-ar afla la o altă adresă poștală decât imobilul în litigiu, că acest imobil a fost vândut către T.) tribunalul a apreciat, căaceste susțineri nu sunt întemeiate din perspectiva faptului că, pe de o parte, în prezenta cauză, instanțele superioare de control judiciar, au stabilit că reclamanta are legitimare procesuală activă, iar pe de altă parte, sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, consfințește calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilului în litigiu.

 Față de situația expusă, tribunalul a reținut că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii, obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.,determină o nouă abordare a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, relevându-se un accent special în ceea ce privește raportul între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care face parte din dreptul intern.

S-a reținut că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

În raport de această constatare, problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, astfel încât trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 33/2008, conform căruia nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și, aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant”, s-a reținut că instanța nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, Legea nr. 10/2001, întrucât este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un „bun” ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În acest context, tribunalul a apreciat că, în cauză nu se mai impune a se analiza acțiunea în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale, ci urmează a se analiza în raport de dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol Adițional, care impun verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și, a condițiilor în care această ingerință este una legitimă.

Pornindu-se de la premisa preluării imobilului, în cauză, fără titlu valabil de către stat, așa cum s-a arătat mai sus, ipoteză care rezultă din faptul că prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, tribunalul a apreciat că aceasta și-a păstrat calitatea de proprietar, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acțiunii, nefiind vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nici o distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și, cele rămase în patrimoniul statului.

Conflictul dintre titularii dreptului de proprietate asupra aceluiași bun, urmează a fi rezolvat ținându-se seama de circumstanțele particulare ale cauzei raportat la prevederile normelor europene și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate, care, potrivit art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, constituie izvor de drept intern obligatoriu și prioritar.

Tribunalul a reținut că, titlul pârâților este reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare din 04 decembrie 1996 (ce privește apartamentul, imobil cumpărat de E., autorul pârâtelor I. și J.); din 04 decembrie 1996 (ce privește apartamentul cumpărat de D., autorul pârâților O. și N.); din 12 decembrie 1996 (ce privește apartamentul cumpărat de B. și C.), încheiate cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC U. SA, în calitate de vânzător, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a reținut că, a fost învestit cu o acțiune în revendicare de drept comun, având ca obiect un imobil preluat de stat fără titlu valabil, îndreptată împotriva chiriașilor cumpărători, care au dobândit imobilul revendicat de la stat în baza Legii nr. 112/1995. În speța de față, sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, irevocabilă, prin care s-a dispus obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București, să lase reclamantei A. în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1 cu terenul aferent, echivalează cu constatarea nevalabilității titlului de preluare al statului asupra imobilului litigios.

Consecința constatării nevalabilității titlului statului, constă în ceea că dreptul de proprietate al autoarei reclamantei nu a ieșit niciodată din patrimoniul acesteia, astfel că reclamanta este titulara dreptului de proprietate pe cale îl opune în acțiunea în revendicare dedusă judecății și, acest drept exista în patrimoniul acesteia la momentul la care statul a înstrăinat apartamentele din prezentul litigiu.

Față de această situație, s-a apreciat că potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene, reclamanta este titulara unui „bun” protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, s-a reținut că, este cert că pârâții au cumpătat bunul litigios de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, prin contractele de vânzare-cumpărare din 04 decembrie 1996 (ce privește apartamentul, imobil cumpărat de E., autorul pârâtelor I. și J.); din 04 decembrie 1996 (ce privește apartamentul cumpărat de D., autorul paraților O. și N.); din 12 decembrie 1996 (ce privește apartamentul cumpărat de B. și C.), încheiate cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC U. SA, în calitate de vânzător, astfel că și pârâții dispun de un „bun” în sensul Convenției. Ca atare, ambele părți au un „bun” în sensul Convenției, astfel încât oricare dintre ele dacă ar pierde bunul în materialitatea lui, ar suferi un prejudiciu din perspectiva exercițiului concret al atributelor dreptului de proprietate și, al posesiunii bunului.

Curtea Europeană a constatat existența unei „ingerințe” în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamantei, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.

În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității. „Justificarea privării de proprietate” presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară (cauza Străin, parag. 49).

În evaluarea proporționalității măsurii de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și, imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauza Străin contra României).

Prin urmare, în concursul dintre reclamantă și pârâți, tribunalul a observat că cea dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acesteia, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat și admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, ce implicit, impune recunoașterea existenței valabile și, neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul său.

Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamantă, care să pună capăt acestei încălcări.

În același timp, pârâții, deținători ai unui titlu asupra imobilului în litigiu, dispun, la rândul lor, de un „bun”. Astfel, întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, au un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, față de prioritatea în timp a recunoașterii dreptului de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, tribunalul a confirmat dreptul reclamantei de a i se restitui bunul imobil, asupra căruia, i-a fost stabilitde către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și irevocabil, dreptul de proprietate.

Înlăturarea legii speciale se realizează, în circumstanțele concrete ale cauzei, prin efectul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu consecința înlăturării contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care s-a produs, prin operațiunea vânzării - cumpărării, privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamantei și, care a împiedicat redobândirea posesiei de către aceasta.

În jurisprudența actuală a Curții Europene s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un „bun”, în sensul Convenției, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., evicțiune intervenită, în speță, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție (cauza Tudor și Tudor contra României). În acest context, analizând doctrina și jurisprudența interne în materie, Curtea Europeană a reținut, caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe C. civ. Instanța de contencios european a avut în vedere implicit atât sistemul reparator instituit de legea specială, cât și dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obține cel puțin prețul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piață, dar și plata îmbunătățirilor aduse bunului.

Tribunalul a constatat că, deși reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, drept recunoscut retroactiv, ca efect al constatării nevalabilității titlului de preluare al statului, aceasta nu a primit până în prezent nici o despăgubire pentru imobilul de care autorii ei au fost deposedați abuziv.

Sub acest aspect s-a reținut că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât cu valoare de principiu că, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia și, terții au fost de bună - credință, reprezintă o privare de proprietate care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 (cauza Străin contra României).

Ca urmare, raportat la circumstanțele particulare ale speței, la prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție și, la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care înlătură aplicarea dispozițiilor de drept intern, respectiv art. 18 lit. c) și art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a bunului litigios pe calea acțiunii în revendicare, se impune ca unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită de reclamantă.

Tribunalul a considerat că pârâții nu pot invoca nici uzucapiunea ca mod originar de dobândire a dreptului de proprietate. Potrivit dispozițiilor art. 1847 C. civ. „Ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publicăși sub nume de proprietar”. Uzucapiunea poate fide 30 de ani și, respectiv de 10 până la 20 de ani. Astfel, pentru a interveni prescripția achizitivă, este necesar a fi îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 1847 C. civ., respectiv o posesie exercitată timp de cel puțin 30 de ani, în cazul uzucapiunii lungi, existența unei posesii utile, continue, neîntrerupte, publice și neechivoce,iar în situația uzucapiunii scurte, o stăpânire timp de 10-20 ani, buna credință a posesorului și, un just titlu.

În ceea ce privește uzucapiunea de scurtă durată, dispozițiile art. 1895 C. civ. prevăd că „Cel ce câștiga cu buna-credință și printr-o justă cauză un nemișcător determinat, va prescrie proprietatea aceluia prin zece ani, dacă adevăratul proprietar locuiește în circumscripția tribunalului județean unde se afla nemișcătorul, și prin douăzeci de ani dacă locuiește afară din acea circumscripție”.

Ca atare, tribunalul a reținut că, pârâții exhibă un just titlu, respectiv contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Chiar dacă actul translativ de proprietate provine de la altcineva decât proprietarul, deci de la un, el constituie un just titlu, astfel încât, este îndeplinită prima condiție cerută de legiuitor pentru uzucapiunea scurtă de la 10 la 20 de ani. Însă, în cauză nu este îndeplinită condiția ca adevăratul proprietar, căruia i se opune prescripția achizitivă, să fi locuit în circumscripția tribunalului unde se afla imobilul.

Astfel, cum rezultă din actele de stare civilă ale reclamantei, aceasta a avut domiciliul în Franța, localitatea Puteaux, unde, de altfel a și decedat, unde a fost îndeplinită procedura de citare, în fața primei instanțe. În acest sens sunt și relațiile comunicate instanței prin adresa din 12 mai 2010 emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența Populației (depusă în Dosarul nr. x/3/2008 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, ce are ca obiect revendicarea celorlalte apartamente existente în imobil), în care se arată că, numita A. figurează cu ultimul domiciliu în țară în municipiul București, sector 1 și, cu mențiunea „stabilit domiciliu în străinătate Franța”.

Având în vedere că, până în anul 2002, când reclamanta și-a stabilit domiciliul în străinătate, nu era împlinit termenul de 10 ani pentru uzucapiunea scurtă,s-a constatat că nu poate fi reținută ca fiind îndeplinită condiția cerută de art. 1895 C. civ., ca adevăratul proprietar să fi locuit în circumscripția tribunalului unde se afla imobilul.

În aceste condiții, tribunalul a apreciat că nu se poate constata că pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, prin uzucapiunea de 10 ani, așa cum s-au apărat în cauză.

Tribunalul a mai reținut că, în prezenta cauză pârâții au sesizat instanța cu cereri de chemare în garanție a statului, solicitând despăgubirea lor cu privire la bunul de care au fost evinși. În acest sens, tribunalul a constatat că doar pârâtele I. și J. și pârâții N. și O., au formulat cereri de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând restituirea prețului de piață al apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, în cazul în care se va admite acțiunea în revendicare.

Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, în condițiile în care apartamentele revendicate sunt supuse unui regim juridic special, iar posibilitatea de despăgubire a chiriașilor cumpărători este prevăzută de o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, și, care se aplică imperativ.

În analizarea temeiniciei cererilor de chemare în garanție, tribunalul a verificat dacă este vorba despre un contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cu eludarea sau cu respectarea dispozițiilor acestei legi, situație în raport de care drepturile chiriașilor cumpărători sunt stabilite prin lege, dar și obligația corelativă acestor drepturi, precum și persoana care trebuie să aducă la îndeplinire obligația legală, aspecte care vizează fondul cererilor de chemare în garanție și, nu doar calitatea procesuală pasivă a persoanelor chemate în garanție.

Deși, cererile au fost formulate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 prin care a fost modificată și completată Legea nr. 10/2001, în opinia tribunalului acestea nu pot fi soluționate decât în conformitate cu dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, valoarea acestor despăgubiri urmând a fi stabilită prin expertiză, legea fiind de imediată aplicare, din momentul intrării ei în vigoare, cu atât mai mult cu cât la data învestirii instanței competente material să soluționeze cererile formulate în cauză, Legea nr. 1/2009 era deja în vigoare.

Din cuprinsul dispozițiilor Legii nr. 1/2009, tribunalul a reținut că legiuitorul a avut în vedere posibilitatea desființării contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, atât ca urmare a unei acțiuni în anulare, cât și ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, întrucât în caz contrar, s-ar crea o situație discriminatorie pentru cumpărătorii de bună - credință ale căror contracte de vânzare - cumpărare au rămas în ființă, însă au devenit ineficiente ca urmare a admiterii acțiunilor în revendicare, în raport de cumpărătorii de rea - credință, ale căror contracte au fost desființate (anulate) prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În speță, pentru a se stabili temeinicia cererii pârâților, tribunalul a apreciat că este necesar a se verifica dacă actele de vânzare - cumpărare deținute de aceștia au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, condiție prevăzută expres și imperativ de dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, modificată și completată.

În acest sens, tribunalul a reținut că actele de vânzare - cumpărare încheiate de pârâți, în baza Legii nr. 112/1995, sunt desființate prin admiterea prezentei acțiuni în revendicare, procedându-se la analizarea circumstanțelor speței în conformitate cu Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, fără a se reține eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare - cumpărare, nefiind pronunțatănici o hotărâre care sa fi invalidat contractele de vânzare-cumpărare ale pârâților, așa încât pârâții au dreptul la restituirea prețului de piață al apartamentelor ce a fost stabilit în cauză conform standardelor internaționale de evaluare, prin expertiză.

Față de considerentele expuse, în baza art. 50¹ și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice și, a admis cererile de chemare în garanție formulate de pârâtele I. și J. și, de pârâții N. și O., în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice.

Tribunalul a respins aceleași cereri în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General, ca neîntemeiate, având în vedere că în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009), se prevede în mod expres instituția care este obligată la restituirea prețului de piață al imobilelor privind contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În privința pârâților B. și C., în condițiile în care aceștia nu au sesizat în prezenta cauză instanța cu o cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, s-a apreciat că aceștia pot solicita despăgubiri cu privire la bunul de care au fost evinși, ulterior, în condițiile sesizării instanței competente, cu o cerere având acest obiect.

Împotriva sentinței civile nr. 487 din 04 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, au declarat apel atât chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, cât și pârâții N. și O. și pârâții B. și C.

La cererea de apel formulată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice au aderat și pârâțele I., și J.

Prin Decizia nr. 76/A din 11 februarie 2015 în majoritate, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de pârâții C. și B., N., O., și Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, cât și cererea de aderare la apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice, apelantele - pârâte I., și J. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

În primul rând a constatat că, prin conținutul său, apelul formulat de pârâtele J. și I. nu reprezintă nici apel în aderare la apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice și, nici un apel incident, întrucât Ministerul Finanțelor Publice a avut la prima instanță calitatea de chemat în garanție. Aderarea la apelul formulat de chematul în garanție poate viza doar schimbarea soluției în ceea ce privește cererea de chemare în garanție.

Or, apelantele J. și I., au precizat în mod expres că, ceea ce urmăresc prin apel este schimbarea sentinței apelante în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă sau, în subsidiar, ca neîntemeiată, scop ce nu putea fi urmărit decât prin declararea, în termen, a unui apel principal împotriva soluției date cererii de chemare în judecată.

De asemenea, cererea formulată de pârâtele J. și I. nu întrunește condițiile legale pentru a fi apel incident, întrucât nu este declarat împotriva unei persoane care a fost parte la prima instanță și nu este parte în apelul principal, Ministerul Finanțelor Publice fiind chiar apelant în prezenta cauză. Totodată, scopul expres declarat de pârâte este în contradicție cu scopul legal prevăzut de art. 293¹ C. proc. civ., pentru formularea unui apel incident.

Prin urmare, raportat la scopul expres precizat al acestor pârâte, cererea formulată de acestea, a fost apreciată ca inadmisibilă. Pe de altă parte, calificată prin raportare la scopul urmărit, cererea formulată de pârâtele susmențiuonate, este un apel principal, care vizează soluția dată cererii principale, dar care nu a fost exercitat în termenul legal de 15 zile de la comunicare sentinței apelate, fiind declarat la 28 octombrie 2014, iar sentința fiind comunicată pârâtelior sus menționate la 21 iulie 2014.

Prin urmare, indiferent de calificarea care ar fi dată cererii de apel formulate de pârâtele J. și I., aceasta fost apreciată ca inadmisibilă, dacă este considerată cerere de apel în aderare, sau cerere de apel incident și, respectiv ca tardivă, dacă este considerată apel principal. Ca atare, apelul formulat de pârâtele J. și I. a fost respins.

În ceea ce privește apelurile formulate de pârâții B. și N., instanța de apel le-a analizat împreună, având în vedere că au critici comune.

Astfel, referitor la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, greșita interpretare de către prima instanță a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a reținut următoarele:

În Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că ”(…) nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului.” Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice (…).”

Astfel, prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București s-a reținut, în contradictoriu cu Municipiul București, că cererea în revendicare împotriva acestuia este întemeiată și, implicit, că titlul reclamantei (autoarea reclamanților din prezenta cauză) asupra imobilului este preferabil, restabilindu-se astfel dreptul de proprietate al acesteia asupra imobilului. Efectul acestei sentințe constă în recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al autoarei reclamanților, asupra imobilului în litigiu, iar din perspectiva Curții Europene a Drepturilor Omului determină existența unui ”bun” în patrimoniul reclamanților.

S-a reținut că, această sentință are putere de lucru judecat în prezenta cauză, în sensul că titlul autorului pârâților a fost analizat prin raportare la titlul autoarei reclamanților, stabilindu-se preferința acestuia din urmă, aspect care nu mai poate fi pus în discuție în prezenta cauză. Ca efect al celor statuate prin sentința civilă sus-menționată și, a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora; ”Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, (…)” (în vigoare la momentul promovării cererii), reclamanții au în patrimoniu un ”bun” în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor OmuluI.

De asemenea, titlurile invocate de pârâții persoane fizice, reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost desființate și, datorită împrejurării că a fost depășit termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nici nu mai pot fi contestate sub aspectul valabilității lor. Prin urmare, și pârâții au în patrimoniu un ”bun” în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ca atare, instanța de apel a constatat că, în cauză este întrunită chiar situația de excepție reținută în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care acțiunea în revendicare de drept comun este admisibilă chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, când ambele părți se pot prevala de un ”bun” în sensul Convenției, iar dispozițiile legii speciale sunt contrare dispozițiilor Convenției.

Contrarietatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană, rezultă din împrejurarea că, deși dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu a fost recunoscut atât prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, cât și legislativ, reclamanții nu pot intra în posesia întregului bun datorită împrejurării că părți din acest bun au fost înstrăinate de stat către pârâții persoane fizice din prezenta cauză.

În consecință, instanța de apela constatat nefondate susținerile pârâților referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare și greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a apreciat că, sunt nefondate susținerile pârâților în sensul că în mod greșit prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 10160/1998, autoarei reclamanților nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate și asupra părților din imobil vândute pârâților persoane fizice.

Instanța de apel a reținut că, prin sentința civilă nr. 10160/1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 Bucuresti, a fost soluționată acțiunea în revendicare formulată de autoarea reclamanților în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și, s-a dispus obligarea pârâtului să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1, cu terenul aferent. Admiterea oricărei cereri în revendicare impune, ca situație premisă, constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului revendicat și, prevalența acestuia în raport cu eventualul titlu invocat de către pârâți. Prin urmare, admițând cererea autoarei reclamanților de revendicare a imobilului, din care fac parte și apartamentele pârâților persoane fizice, a fost recunoscut dreptul de proprietate al autoarei reclamanților asupra acestuia imobil și, implicit, nevalabilitatea titlului statului.

Ca atare, s-a constatat că dreptul de proprietate al autoarei reclamanților a fost recunoscut cu privire la întregul imobil, el fiind analizat în raport cu titlul de preluare invocat de stat. Faptul că punerea în executare a sentinței sus-menționate, s-a făcut doar pentru acea parte din imobil care mai era în posesia pârâtului, nu are vreo relevanță asupra împrejurării că dreptul de proprietate analizat și, recunoscut autoarei reclamanților a privit întregul imobil. În plus, cel în raport cu care a fost realizată compararea titlurilor este chiar autorul pârâților. Ca atare, ceea ce s-a analizat în respectiva cauză, a fost titlul opus de autorul pârâților din prezentul litigiu, iar instanța a constatat implicit nevalabilitatea acestui titlu și, valabilitatea titlului autoarei reclamanților, admițând cererea în revendicare.

Pârâții B. au susținut că sentința respectivă nu le este opozabilă, întrucât nu au fost părți în respectiva cauză. Susținerea a fost apreciată ca fiind corectă, însă, având în vedere împrejurarea că în acea cauză s-a statuat cu privire la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, această sentință se impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

 În ceea ce privește susținerea pârâților că, prin admiterea cererii în revendicare le este încălcat dreptul de proprietate, ocrotit de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană, instanța de apela constatat, că, în prezenta cauză atât reclamanta, cât și pârâții persoane fizice au un ”bun” în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 Aadițional la Convenția Europeană. Prin urmare, se impune compararea titlurilor și drepturilor părților potrivit criteriilor generale aplicabile în cadrul acțiunilor în revendicare, la care se adaugă criterii suplimentare impuse de practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.

Astfel, s-a constatat că titlurile invocate de pârâți sunt reprezentate de contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, că pârâții N. invocă drept mod de dobândire a proprietății respectiv prin moștenire, aceștia fiind moștenitorii cumpărătorului D.

Din perspectiva drepturilor autorilor pârâților, s-a constatat că, prin sentința civilă nr. 10160/1998, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că statul nu a avut un titlu valabil asupra imobilului în litigiu. Prin urmare, acesta nu avea dreptul să vândă imobililul, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 112/1995, indicată ca temei juridic al contractului de vânzare-cumpărare din 1997, nu era aplicabilă imobilului în litigiu, acesta fiind preluat fără titlu valabil. Mai mult, imobilul nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995, nu doar pentru că fusese preluat de stat fără titlu valabil, ci și pentru că, la momentul preluării, imobilul avea destinația de birouri, iar nu de locuință, împrejurare recunoscută de autorul pârâților, aspect, care a justificat respingerea cererii formulate de autoarea reclamanților de restituire a imobilului formulată în temeiul Legii nr. 112/1995. Astfel, prin Hotărârea nr. 2108 din 21 decembrie 1998, emisă de Consiliul General al Municipiului București Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, s-a dispus respingerea cererii autoarei reclamanților prin care se solicita restituirea în natură a imobilului cu motivarea că ”imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1949, avea la acea dată destinația de birouri și, nu face obiectul Legii nr. 112/1995”.

Prin urmare, s-a constatat că, în condițiile în care imobilul nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, nu putea fi vândut chiriașilor în baza acestei legi. De altfel, în art. 25, Legea nr. 112/1995, stabilea că situația juridică a imobilelor din categoria cărora face parte și, imobilul în litigiu va fi reglementată prin legi ulterioare. Ca atare, s-a reținut că, neavând un drept de proprietate asupra imobilului, statul nu putea înstrăina un astfel de drept, întrucât nu putea înstrăina mai mult decât avea în patrimoniu, respectiv o posesie fondată pe o măsură abuzivă.

Cu toate acestea, reține instanța de apel, la acest moment, datorită reglementării cuprinse în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, valabilitatea contractelor pârâțilo,r nu mai poate fi pusă în discuție.

Astfel, instanța de apel a constatat că deși, titlurile invocate de pârâți nu a fost desființate, acest aspect nu are relevanță. Singura relevanță a imposibilității formulării unei cereri în constatarea nulității (datorită împrejurării că a fost depășit termenul de prescripție pentru o astfel de acțiune) este aceea că respectivele contracte vor fi considerate ca valabile în sensul că produc efecte „inter partes” și,că este întrunită ipoteza tipică a unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri, respectiv situația în care ambele părți în litigiu invocă un titlu valabil asupra aceluiași bun. Ca atare, valabilitatea contractelor nu mai poate fi pusă în discuție, însă preferabilitatea sau nu, a acestora în raport cu titlul invocat de reclamanți cu privire la același bun, urmează a fi analizată pe baza criteriilor menționate.

 Sub aspectul analizat, au fost înlăturate susținerile pârâțilorpotrivit cărora dreptul de proprietate al acestora ar rezulta din lege, potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995. Dreptul lor de proprietate rezultă din contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza acestei legi, în urma manifestării de voință în sensul de a cumpăra apartamentele pe care le dețineau în calitate de chiriași. Legea, ca act normativ, a creat doar cadrul juridic necesar pentru care manifestarea de voință a părților să poată produce efecte juridice, fără a fi ea însăși titlul de proprietate al apelanților.

S-a constatat că, titlul de proprietate al reclamanților este reprezentat de contractele autentice de vânzare-cumpărare (privind terenurile) din 1921 și din 10 octombrie 1938, faptul construirii, în baza autorizației de construire din septembrie 1940, care a condus la dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției prin accesiune imobiliară artificială, actul de dotă din 5 aprilie 1944 și moștenirile succesive, prin care imobilul a ajuns din proprietatea numitei F. în proprietatea fiicei acesteia - A., care, la rândul său, a fost moștenită de reclamanți.

În consecință, s-a arătat că din punct de vedere al valabilității titlurilor invocate, situația părților este egală, ambele invocând titluri care nu au fost, sau nu mai pot fi contestate din punct de vedere al valabilității,însă, comparând drepturile autorilor părților și, valabilitatea titlurilor prin care aceștia au dobândit dreptul de proprietate, s-a constatat că autorii reclamanților au dobândit dreptul de proprietate prin acte necontestate, în timp ce statul, ca autor au pârâților, nu a dobândit dreptul de proprietate în mod valabil, preluarea imobilului de către stat fiind realizată prin abuz. Totodată, s-a reținut că, statul a încheiat cu pârâții contractele de vânzare-cumpărare în temeiul unei legi ce nu era aplicabilă imobilului în cauză.

Ca atare, s-a constatat că atât din punct de vedere al drepturilor autorilor, cât și din punct de vedere al titlurilor acestor autori, dreptul invocat de reclamanți este preferabil dreptului invocat de pârâți, iar din punct de vedere al titlurilor, titlul invocat de reclamanți este mai bine caracterizat și mai eficient din punct de vedere juridic decât titlul invocat de pârâți. Menținerea valabilității titlului pârâților sau imposibilitatea invocării nulității lui la acest moment, nu poate valida însă și titlul autorului lor - statul și, ca atare, nu poate constitui un criteriu de preferabilitate în cadrul unei acțiuni în revendicare.

S-a reținut că, nici criteriul securității raporturilor civile, nu poate să confere preferabilitate titlului pârâților. Astfel, criteriul securității circuitului civil, respectiv al raporturilor civile, este aplicabil nu în raport cu chiriașul cumpărător sau cu moștenitorii acestuia, ci în raport cu terții dobânditori cu titlu oneros ai bunului de la chiriașul cumpărător, sau moștenitorii acestuia. A aplica acest criteriu în raport cu cumpărătorul sau moștenitorii acestuia înseamnă a desființa instituția acțiunii în revendicare, întrucât ar echivala cu a spune că niciodată proprietarul bunului nu mai poate revendica în mod eficient bunul de la cumpărător, pentru simplul fapt că s-ar opune principiul securității raporturilor civile, așa încât contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu un neproprietar ar fi întotdeauna preferabil titlului invocat de reclamant. Or, apreciază instanța de apel, o astfel de concluzie nu poate fi primită.

S-a constatat că, în mod corect a procedat tribunalul la analiza titlurilor invocate, pornind de la premisa că toate părțile au un ”bun” în sensul Curții Europene a Drepturilor Omului, dând preferabilitate titlului reclamanților, pornind de la prioritatea în timp a recunoașterii dreptului de proprietate al acestora prin hotărâre judecătorească irevocabilă. În plus, dreptul reclamanților a fost reconfirmat și ca efect al dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, anterior momentului la care titlurile pârâților au devenit inatacabile pe calea acțiunii în anulare, sau în constatarea nulității.

Totodată, instanța de apel a constatat că,având în vedere materia specifică analizată, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se impune a fi analizat și un alt criteriu, cel al posibilităților oferite de legea internă pentru repararea prejudiciului cauzat părților de către stat, astfel ca niciuna dintre părți să nu fie pusă în situația de a suporta responsabilitatea statului.

Astfel, s-a apreciat că statul este ținut să răspundă fie față de proprietarii de la care a preluat imobilele fără titlu sau fără titlu valabil, pentru chiar faptul preluării, fie față de cei cărora le-a înstrăinat acest tip de imobile, pentru evicțiune.S-a reținut astfel că, în ceea ce privește proprietarii de la care imobilul a fost preluat fără titlu/fără titlu valabil sau succesorii acestora, legea internă nu conținea, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, dispoziții prin care aceștia să fie despăgubiți în mod echitabil, aspect confirmat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În timpul judecării procesului, parte din procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, care ar fi putut conduce la despăgubirea efectivă a reclamanților a fost suspendată pe perioade îndelungate (prin art. 3 al O.U.G. 62/2010 a fost suspendată emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar prin O.U.G. nr. 4/2012 a fost suspendată, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2001). De asemenea, intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 a condus la o nouă temporizare a aplicării Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, art. 50 și art. 50¹ Legea nr. 10/2001 și art. 1337 și următ. C. civ. prevăd că, în ipoteza în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 sunt constatate nule, sau se constată ineficiența lor în cadrul unei acțiuni în revendicare, cumpărătorul evins sau al cărui contract a fost constatat nul are dreptul la despăgubire bănească. Despăgubirea bănească constituie din punct de vedere al practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, o despăgubire eficientă și efectivă, în măsura în care cuantumul acesteia este de natură să înlăture consecințele ca respectivul cumpărător, de bună-credință fiind, să suporte responsabilitatea ce ar reveni statului (cauza Raicu împotriva României, parag. 36).

Ca atare, exigențele practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește despăgubirea pentru lipsirea de bun, este satisfăcută de legislația internă doar în cazul cumpărătorului evins, sau a cumpărătorului al cărui contract a fost constatat nul, nu și în cazul proprietarului bunului preluat de stat fără titlu/fără titlu valabil și al cărui bun a fost vândut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În consecință, reține instanța de apel, din punctul de vedere al acestui criteriu, se impunea admiterea acțiunii în revendicare, astfel cum corect a procedat tribunalul.

Printr-un alt motiv de apel, s-a criticat soluția primei instanțe în ceea ce privește nereținerea de către aceasta a dobândirii dreptului de proprietate de către pârâții persoane fizice prin uzucapiunea de 10 ani. Prima critică a vizat nepronunțarea primei instanțe asupra uzucapiunii prin dispozitivul sentinței apelate.

Instanța de apela constatat nefondată această critică, având în vedere că uzucapiunea invocată de pârâți este o apărare de fond, menită să conducă, în măsura în care este găsită întemeiată, la respingerea cererii în revendicare formulată de reclamanți. Prin urmare, instanța nu avea vreun motiv să se pronunțe în mod separat asupra acestei apărări, prin dispozitivul sentinței. Cât privește criticile referitoare la aprecierea tribunalului cu privire la această apărare a pârâților, s-a constatat că sunt neîntemeiate.

Astfel, s-a constatat că, nu sunt întrunite condițiile pentru ca pârâții să uzucapeze prin trecerea unui interval de timp de doar 10 ani, întrucât proprietara A. nu a locuit în tot acest interval de timp în circumscripția Tribunalului București. Astfel, așa cum rezultă din adresa din 12 mai 2010, emisă de Ministerul Administrației și Internelor pentru Dosarul nr. x/3/2008, A. a avut domiciliul stabilit în Franța începând din 2002, acolo unde a și decedat în 2011, așa cum rezultă din actul de deces depus la dosarul tribunalului.

Prin urmare, s-a reținut că, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1985 C. civ., sub aspectul termenului de exercitare a posesiei pentru a opera uzucapiunea scurtă, prin trecerea unui interval de timp de doar 10 ani.

Referitor la susținerea pârâților B. în sensul că adresa Ministerului Administrației și Internelor, menționată mai sus, este insuficientă pentru a stabili dacă numita A. a locuit sau nu în circumscripția Tribunalului București, întrucât se referă la domiciliu, iar nu la ”locuire”, cum cere art. 1895 C. civ., s-a constatat că stabilirea domiciliului într-o anumită țară sau la o anumită adresă este de natură să nască prezumția simplă că persoana locuiește în țara sau la adresa respectivă, iar sarcina probei că nu există suprapunere între domiciliul legal și cel de fapt, revine acelei părți care invocă o situația de fapt neconformă cu cea de drept. Prin urmare, s-a apreciat că pârâții sunt cei care trebuie să dovedească faptul că numita A. a locuit în fapt în circumscripția Tribunalului București tot intervalul de timp necesar pentru a uzucapa, în pofida faptului că avea domiciliul legal stabilit în Franța din 2002.

Instanța de apela mai reținut că, la dosar există declarația numitei A. dată la 2 octombrie 2007, autentificată la aceeași dată de Secția Consulară a Ambasadei României din Paris, prin care declară că are domiciliul stabil și faptic în Franța din februarie 1972, declarație care se coroborează cu autorizația de naturalizare emisă de autoritățile franceze la 29 iulie 1981, copia cărții naționale de identitate emisă la 6 noiembrie 2001 de autoritățile franceze precum și, de adresa din 15 ianuarie 1972 emisă de Ambasada României în Franța, prin care se aduce la cunoștință numitului Z., domiciliat în Franța, că autoritățile române competente au aprobat stabilirea în Franța a soției acestuia, doamna A. Or, actele menționate sunt de natură să întărească prezumția că aceasta a avut domiciliul legal și de fapt în Franța, în perioada de timp avută în vedere în analiza îndeplinirii termenului de uzucapiune.

Cu privire la susținerile pârâților B. în sensul că prin cererea formulată de numita A. în baza Legii nr. 112/1995 s-au solicitat inițial despăgubiri, s-a reținut că acestea sunt fondate,însă, aspectul invocat este total irelevant. Singurul aspect relevant, care a fost reținut și de tribunal, este că cererea respectivă a fost respinsă pentru că imobilul nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995. Prin urmare, nefăcând obiectul Legii nr. 112/1995, imobilul nu putea fi vândut în baza acesteia.

S-a mai constatat că, aspectul invocat nu prezintă relevanță nici din perspectiva bunei sau relei credințe a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât în cauză nu se pune problema salvgardării contractelor de vânzare-cumpărare prin aplicarea principiului ocrotirii bunei-credințe a terțului dobânditor cu titlu oneros și de bună-credință, sau prin aplicarea principiului error communis facit jus. În cauză, analiza a plecat de la premisa validității contractelor de vânzare-cumpărare, având în vedere că acestea au fost consolidate prin expirarea termenului în care putea fi invocată orice cauză de nulitate.

Pârâții B. au mai susținut că, prima instanță a încălcat dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introduse prin Legea nr. 1/2009. Cu privire la această susținere, s-a reținut că legea aplicabilă cauzei este cea în vigoare de la momentul formulării cererii de chemare în judecată,prin urmare, dispozițiile invocate nu sunt incidente în prezenta cauză.

Aceiași pârâți au mai susținut că, instanța a reținut greșit că ”actele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza Legii nr. 112/1995, sunt desființate prin admiterea prezentei acțiuni în revendicare (…)”.

Instanța de apela constatat că în mod corect tribunalul a reținut cele arătate, întrucât, în virtutea dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, contractele de vânzare-cumpărare ale pârâților nu mai pot fi analizate sub aspectul validității lor. Acest fapt, nu împiedică însă analiza eficienței acestor acte în raport cu alte titluri invocate cu privire la același imobil și, în ipoteza în care acele alte titluri sunt găsite preferabile, contractele în discuție sunt desființate, dar nu pe motivele de nevalabilitate, ci pe motive de ineficiență. Ca atare, deși valabile, ele nu mai pot produce efecte juridice, în condițiile în care nu sunt preferabile în concursul cu alte titluri invocate asupra aceluiași bun.

S-a reținut că, dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși constituționale, în prezenta cauză sunt în contradicție cu dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care dispozițiile Convenției se aplică în mod prioritar, conform art. 20 alin. (2) din Constituție.

Cu privire la apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a reținut următoarele:

Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, în cauzele ce au ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, este stabilită prin dispozițiile art. 50 alin. (3), coroborat cu dispozițiile art. 50 alin. (2)¹ din Legea nr. 10/2001. Dispozițiile legale sus-menționate, au caracter special și, derogator de la dreptul comun în materia evicțiunii, astfel că se aplică în mod prioritar. S-a apreciat că, este eronată susținerea acestui pârât în sensul că, de la dispozițiile de drept comun cuprinse în art. 1337 și art. 1341 C. civ., nu se poate deroga, având în vedere că și în această materie își găsește deplin aplicare principiul potrivit căruia norma specială derogă de la „norma generală”.

S-a constatat că, nu poate fi reținută nici susținerea potrivit căreia în prezenta cauză nu ar putea fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, întrucât nu există culpa acestei instituții, în condițiile în care, obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul actualizat, respectiv valoarea de piață a imobilelor menționate în art. 50 din Legea nr. 10/2001, este instituită independent de existența vreunei culpe a recurentului pentru rămânerea fără efecte a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește criticile referitoare la fondul cauzei, s-a constatat că și acestea sunt nefondate.

Astfel, noțiunea de ”desființare” a contractelor de vânzare cumpărare prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, este folosită de legiuitor în Legea nr. 10/2001 într-un sens specific, sens care rezultă fără dubiu din dispozițiile art. 20 alin. (2)¹ din această lege, care prevăd că: ”În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor.”

Prin urmare, în sfera noțiunii de ”desființare” a contractelor de vânzare-cumpărare folosită în cadrul Legii nr. 10/2001, intră atât anularea acestor contracte prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, cât și lipsirea de efecte a acestor contracte, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulate împotriva cumpărătorilor din aceste contracte, tot prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. S-a apreciat că sunt nefondate și susținerile pârâtului în sensul că instanța nu putea acorda despăgubiri la valoarea de piață a imobilului, întrucât cererea de chemare în judecată a fost introdusă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009.

S-a constatat că, Legea nr. 1/2009 era în vigoare la data investirii instanței competente să soluționeze cererea de chemare în garanție, ca urmare a desființării cu trimiterea cauzei spre rejudecare.Pe de altă parte, chiar dacă. analiza s-ar raporta la data formulării cererilor de chemare în garanție, la acel moment cererea de chemare în garanție ar fi trebuit soluționată potrivit dreptului comun în materie, respectiv pe baza normelor privind răspunderea pentru evicțiune. Intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, a adus derogări de la reglementarea de drept comun sub aspectul titularului obligației de restituire a prețului de piață a imobilului, iar în plan substanțial a preluat dispoziția cuprinsă în art. 1344 C. civ. Practic, prin norma specială introdusă prin Legea nr. 1/2009, obligația de a răspunde pentru evicțiune în ipoteza analizată a fost transferată de la vânzător la Ministerul Finanțelor Publice și, prin aceasta, Ministerul Finanțelor Publice apare, prin voința legiuitorului, ca succesor al vânzătorului în ce privește obligația de despăgubire a cumpărătorilor cu valoarea de piață a imobilului de care aceștia au fost lipsiți.

Ca atare, s-a reținut că, în mod corect a fost stabilită obligația de plată a valorii de piață, în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, iar întinderea obligației acestuia este aceeași indiferent dacă se au în vedere dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, sau dispozițiile art. 1344 C. civ.

Cât privește susținerea că, instanța ar fi lărgit cadrul procesual cu încălcarea principiului disponibilității, instanța de apel a constatat că aceasta este nefondată, întrucât Ministerul Finanțelor Publice, nu a fost introdus în cauză de către instanță, ci a fost chemat în garanție de pârâții D. (autorul pârâților N.), I. și J., prin cererile formulate.

Din perspectiva celor expuse, instanța de apel în majoritate, a respins toate apelurile declarate în cauză.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât pârâții C. și B., N. și O., cât și, chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice.

Pârâții N. și O., au solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat și, respingerii acțiunii reclamantei.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel de către pârâții N. vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilior art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:

Astfel, se arată că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a normelorprivind prevalența legii speciale, precum și a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii, apreciind în mod nelegal că cererea de chemare în judecată este admisibilă. Se susține că instanța de apel nu a ținut cont de principiul „speciala generalibus derogant”, procedând la o comparare greșită a titlurilor de proprietate și, caatare în mod neîntemeiat a apreciat că normele legii speciale sunt în contradicție cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

S-a mai arătat că, hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

S-a mai învederat că, deși art. 330¹ C. proc. civ., este explicit și impune respectarea și aplicarea prevederilor legale întocmai și, în concordanță cu recursurile în interesul legii, dezlegarea dată problemelor de drept fiind obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., instanța de apel a ignorat aceste aspecte, dând o interpretare proprie textelor legale.

Or, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secțiilor unite, dată în recurs în interesul legii, concursul dintre legea specială și legea generală, se rezolvă în favoarealegii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acestaspect nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice.”

Ca atare, pârții suasțin că este evident că prin admisibilitatea acțiunii se aduce atingere dreptului lor de proprietate, fiind încălcat și principiul securității juridice.

În ceea ce privește interpretarea dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, principiului securității juridice, s-a învederat că instanța supremă a considerat că”: exigențele art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună credință și, că aplicarea legii speciale poate fi înlăturată numai dacă aceasta contravine Convenției”, statuând în mod expres: „În situația în care și pârâtul deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care poate fi o hotărâre judecătorească anterioară, prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, sau o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, restituirea în natură nu mai este posibilă."

Astfel, se susține că în mod greșit instanța de apel a refuzat să aplice legea specială, atâta vreme cât a constatat faptul că ambele părți dețin un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

În aceeași idee, se învederează că instanța de apel în mod greșit și-a fundamentat decizia pe motivul că reclamanții sunt îndreptățiți a revendica imobilul, întrucât pârâții au acces la procedura judecătorească în vederea obținerii unor despăgubiri bănești, întrucât o astfel de interpretare este contrară dispozițiilor legale și, securității raporturilor juridice. Astfel, se arată că, practic instanța de apel apreciază că posibilitatea de a solicita daune materiale pe cale judecătorească, este un motiv temeinic pentru a admiterea acțiunii în revendicare.

Mai mult decât atât, arată aceeași pârâți, instanța de apel a ignorat faptul că autoarea reclamanților a adresat o notificare Primăriei Municipiului București în vederea restituirii imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001, ce nu fusese încă soluționată.

Din această perspectivă se arată că, Înalta Curte de Casație și Justiție în cauze similare, a statuat că; „De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzuta de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula „electa una via „și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Brumărescu contra României - 1997".

Pârâții au mai învederat că,inadmisibilitatea unei astfel de acțiuni, este cu atât mai justificată cu cât prin solicitarea adresată inițial în temeiul Legii nr. 112/1995, s-au cerut doar despăgubiri bănești pentru imobilul din litigiu.

Or, instanța de apel nu a ținut cont de principiul„speciala generalibus derogant”, procedând la o comparare greșită a titlurilor de proprietate deși, dispozițiile incidente în această cauză sunt clare și neinterpretabile (art. 18 lit. c)) din Legea nr. 10/2001 prevăzând expres că în cazul imobilelor care au fost înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent).

Pentru asigurarea stabilității circuitului civil, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și, se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995

Pârâții au mai arătat că, în mod greșit instanța de apel a reținut „că atât din punct de vedere al drepturilor autorilor, cât și din punct de vedere al titlurilor acestor autori, dreptul invocat de reclamanți este preferabil dreptului invocat de pârâți, iar din punct de vedere al titlurilor, titlul invocat de reclamanți este mai bine caracterizat și, mai eficient din punct de vedere juridic, decât titlul invocat de pârâți. Menținerea valabilității titlului pârâților, sau imposibilitatea invocării nulității lui la acest moment nu poate valida însă și titlul autorului lorstatul și, ca atare, nu poate constitui un criteriu de prefer abilitate în cadrul unei acțiuni în revendicare”.

S-a mai arătat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor OmuluI, dreptul reclamanților nu este preferabil dreptului pârâților, întrucât prin admiterea unei astfel de acțiuni este eludată aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 cu privire la procedura de restituire, modalitatea de restituire în natură, sau prin echivalent și, condițiile restituirii în natură.

O altă critică vizează faptul că,instanța de apel a considerat în mod neîntemeiat că normele legii speciale sunt în contradicție cu prevederile dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În interpretarea, din această perspectivă, a dispozițiilor din dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere.Tot astfel, în practica sa recentă instanța europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanță" garantat de art. 6 § 1 din Convenție, sub condiția că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, să se prezinte ca o cale de drept efectiv.

Or, prevederile Legii nr. 10/2001 sunt în concordanță cu reglementările Curții Europene a Drepturilor Omului, procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001 are menirea de a evita perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a imobilelor ce formează obiectul de reglementare al acestui act normativ.Instituirea acestei proceduri nu este de natură a aduce atingere substanței dreptului de proprietate, întrucât toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege, pentru stabilirea și punerea în executare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege, pot fi atacate înjustiție de persoanele interesate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat în jurisprudența sa că art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, nu poate fi interpretat în sensul că ar stabili pentru statele contractante o obligație generală de restituirea bunurilor ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.Instanțaeuropeană a stabilit că dispozițiile acestui text nu impun statelor contractante nicio restricție în exercițiul libertății lor de a determina domeniul de aplicare pe care ele pot să o adopte în materia restituirii de bunuri trecute în orice mod în proprietatea lor.

Astfel, se susține că în cauză, că nu ne aflăm în niciunul din cazurile prevăzute în Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care ar excepta aplicabilitatea legii speciale, cu atât mai mult cu cât reclamanta a formulat și notificare în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu.

Pârâții mai arată că, reglementările legale indicate mai sus, sunt în concordanță cu normele Curții Europene a Drepturilor Omului, în acest sens fiind unanimă și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât nu poate fi reținută motivarea instanței de apel potrivit căreia: „exigența practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește despăgubirea pentru lipsirea de bun este satisfăcută de legislația internă doar în cazul cumpărătorului evins, sau cumpărătorului bunului preluat de stat fără titlu/fără titlu valabil și, al cărui bun a fost vândut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001”.

Prin urmare se învederează, că instanța de apel a înțeles să dea o interpretare proprie Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, ignorând atât dispozițiile legale în vigoare cât și jurisprudența în această materie.

O altă critică, vizează faptul că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Se arată că interpretarea greșită a dispozițiilor legale de către instanța de apel. a plecat de lareținerea în considerentele hotărârii a unor aspecte, cu care însă instanța nu a fost investită, reținând în mod greșit că:, întrucât imobilul nu făceaobiectul Legii nr. 112/1995, nici nu putea fi vândut chiriașilor în baza acestei legi. Dealtfel, în art. 25, Legea nr. 112/1995 stabilea că situația juridică a imobilelor din categoriacărora face parte și imobilul în litigiu, va fi reglementată prin legi ulterioare.Neavând un drept de proprietate asupra imobilului, statul nu putea înstrăina un astfel dedrept, întrucât nu putea înstrăina mai mult decât avea în patrimoniu, respectiv o posesiefondată printr-o măsură abuzivă”.

Ulterior, instanța de apel reține că: „la acest moment, datorită reglementării cuprinse în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2601, valabilitatea contractelor pârâților nu mai poate fi pusă în discuție", pentru ca în continuare, în contradicție cu cele constatate mai sus, să statueze că: „ comparând drepturile autorilor părților și valabilitatea titlurilor prin care aceștia au dobândit dreptul de proprietate, se constată că autorii reclamanților au dobândit dreptul de proprietate prin acte necontestate, în timp ce statul, ca autor al pârâților, nu a dobândit dreptul de proprietate în mod valabil, preluarea imobilului de către stat fiind realizată prin abuz. Totodată statul a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul unei legi care nu era aplicabilă imobilului în cauză.”

Ca atare, se învederează că, aceste afirmații sunt în contradicție cu cele prin care instanța a reținut că valabilitatea contractelor nu mai poale fi pusă în discuție, dar și cu aspectele reținute în sentința pronunțată de instanța de fond, unde se reține că:” este cert că pârâții au cumpărat bunul litigios de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, prin contractele de vânzare cumpărare (...), astfel că și pârâții dispun de un bun în sensul Convenției."

Pârâții au mai învederat că, în doctrină s-a reținut că,” în cazul în care chiriașul a achiziționat imobilul cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, acesta este proprietar originar, dreptul său născându-se din lege, potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995”.De asemenea se învederează că aceste contracte în discuție, au fost încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, astfel încât sunt nefondate argumentele instanței de apel potrivit cărora: „Menținerea valabilității titlului pârâților sau imposibilitatea invocării nulității lui a acest moment nu poate valida însă și titlul autorului lorstatulși, ca atare nu poate constitui un criteriu de preferabilitate în cadrul unei acțiuni în revendicare".

Pârâții N. și O., la 22 ianuarie 2016, au depus o completare la motivele de recurs, prin care au sintetizat de faptmotivele de recurs, arătând că, hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, cu atât mai mult cu cât nu au fost analizate condițiile și aspectele invocate de ei cu privire la incidența uzucapiunii scurte de 10 ani.

Se mai arată că, în cauză sunt îndeplinite toate condițiile uzucapiunii de 10 ani, sens în care se învederează că autorul lor, D., a achiziționat apartamentul în baza unui just titlu, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC U. SA în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind de bună-credință, în condițiile în care la momentul achiziționării apartamentului nu exista nicio cerere formulată pe cale judiciară cu privire la revendicarea apartamentului.

Se învederează că, acțiunea în revendicare a fost introdusă la 25 ianuarie 2007, iar contractul translativ de proprietate, constitutiv de drepturi pentru autorul lor, a fost încheiat la data de 04 decembrie 1996, astfel că termenul pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 10 ani a fostîmplinit,în condițiile în care antecesorul lor a exercitat o posesie utilă, continuă, neîntreruptă, publică și sub nume de proprietar.

În aceeași idee se mai susține că, în mod nelegal instanța de apel a reținut că: „nu sunt întrunite în cauză condițiile pentru ca pârâții să uzucapeze prin trecerea unui interval de timp de doar 10 ani, întrucât proprietara A. nu a locuit în tot acest interval de timp în circumscripția Tribunalului București”, în condițiile în care, la dosarul cauzei există un înscrisdin care rezultă că reclamanta a avut domiciliul în sector 2, București, aflându-se în aceeași circumscripție a tribunalului unde se află și imobilul, motiv pentru care se impunea constatarea intervenirii prescripției achizitive scurte de 10 ani.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin recursul declarat împotriva hotărârii instanței de apel, critică hotărârea recuratădin perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte de nelegalitate:

Se arată că în mod greșit, instanța de apel a menținut soluția de obligare a Ministerului Finanțelor Publice la plata contravalorii imobilelor în litigiu, în condițiile în care în cauză cererea de chemare în judecatăși,implicit cererea de chemare în garanție, au fost introduse pe rolul instanței înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, în condițiile în care legea în vigoare la data introducerii acțiunii pe rolul instanței era Legea nr. 10/2001, care prevedea acordarea de despăgubiri pentru imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995 de către vânzător sau de către unitatea deținătoare de la caz la caz.

Motivarea cuprinsă în decizia de apel, în sensul că Legea nr. 1/2009, era în vigoare la data investirii instanței competente cu soluționarea cauzei, ca urmare a desființării cu trimitere, este neîntemeiată atât timp cât nu există o dispoziție legală care să facă distincție, în funcție de legea aplicabilă, dacă la data introducerii unei cereri pe rolul instanțelor, aceasta este competentă sau nu.

În consecință, se învederează că, în raport de dispozițiile legale în vigoare la data introducerii acțiunii, cel obligat la acordarea de despăgubiri pentru imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, este doar vânzătorul, Ministerul Finanțelor Publice neputând fi obligat la plata contravalorii imobilelor în litigiu.

Pentru motivele arătate, se solicită admiterea recursului,modificarea deciziei de apel, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție.

În subsidiar, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice arată că,nefiind incidente dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, în mod nelegal a fost menținută în sarcina sa obligața de plată a prețului de piață al imobilelor în litigiu. În acest sens se arată că, indiferent de temeiul de drept al admiterii capătului de cerere referitor la revendicare, în ceea ce privește soluționarea cererii subsidiare a pârâților derestituire a prețului de piață al imobilului pierdut, aceasta se putea face numai în raport de dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață a imobilului era necesară îndeplinirea a două condiții: ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și, respectiv ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, în cauză nu este îndeplinită nici una din aceste condiții.

Având în vedere, pe de o parte faptul că, pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață, art. art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor două condiții expuse mai sus, iar pe de altă parte faptul că, pârâții nu au făcut dovada îndeplinirii niciuneiadintre acestea, apreciază că speța nu se circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de art. art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care se solicită modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului cu consecința respingerii cererii de chemare în garanție formulată de pârâți în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Recursul declarat pârâții C. și B. vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care s-a solicitat modificarea hotărârii instanței de apel în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat,iar pe fond, s-a solicitat respingereaacțiunii ca neîntemeiată.

În subsidiar, pârâții B. au solicitat menținerea hotărârii recurate doar, în partea prin care s-a menținut soluția primei instanțe, respectiv în partea ce vizează admiterea cererii de chemare în garanție.

Astfel, se arată că instanța de apel, a pronunțat o hotărâre în total dezacord cu cele statuate prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii, apreciind greșit că ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, se mai pot formula și admite acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist. Contrar celor statuate prin decizia recurată, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de excepție prevăzute de Decizia nr. 33/2008, ce se cer a fi întrunite pentru parcurgerea procedurii de drept comun a acțiunii în revendicare, în defavoarea procedurii reglementată de legea specială.

Se învederează că, singura apreciere corectă reținută de către instanța de apel sub acest aspect, rezidă în faptul că aceasta a concluzionat că Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, este aplicabilă în cauză, numai că a aplicat greșit raționamentul instanței supreme, nefiind îndeplinite condițiile de excepție prevăzute de această decizie, pentru a se putea deroga de la principiul „specialia generalibus derogant”.

În acest sens se arată că, Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, a fost modificată prin Legea nr. 247 publicată în M. Of. din 22 iulie 2005. Noua lege a extins formele de despăgubire, permițându-le beneficiarilor să aleagă între o compensație sub forma de bunuri și servicii și,o compensație sub forma de despăgubire bănească, echivalentă cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei.

Contrar celor reținute de instanța de apel, Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/ dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Se mai arată că, existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă nici dispozițiile art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială, pentru valorificarea dreptului pretins, este una efectivă.

Astfel, se învederează că reclamanta, cu încălcareaprincipiilor de drept și a dispozițiilor legii speciale, a solicitat direct în instanță, revendicarea imobilului pe dispozițiile dreptului comun în temeiul art. 480-481 C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, în această situație, se impunea respingerea acțiunii ca inadmisibilă pentru considerentul că, reclamanții trebuiau să fi urmat numai procedura legii speciale, reglementată de Legea nr. 10/2001 și nu,procedura privind acțiunea în revendicare de drept comun.

Se solicită a se observa că, apartamentele revendicate fac parte dintr-un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, iar acțiunea în revendicare a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/7001.

Aceeași recurenți susțin că, prin admiterea acțiunii în revendicare se aduce atingere dreptului lor de proprietate, fiind încălcat și principiul securității raporturilor juridice, precum și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului și,implicit cele statuate prin hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu vs. România.

În aceeași idee, se învederează că prin imposibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001, nu se aduce atingerenici dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 Adițional nr. 1 Convenție, norma indicată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate, sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Ca atare, se arată că soluția care se impune în cauză a fost de altfel prevăzută și legislativ, prin dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, care prevede că:„ pot fi revendicate imobilele de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă acestea nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".

Mai mult, în condițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită se poate prevala de acțiunea legii vechi (a dreptului comun civil), numai în cazul acțiunilor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii, nicidecum ulterior.

Cum, acțiunea de față, prin care reclamanții au revendicat imobilul preluat de stat din patrimoniul autorilor săi, și care se afla sub incidența dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, a fost promovatădoar în anul 2007, deci după intrarea în vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluționarea ei nu poate avea loc decât în temeiul legii speciale care stabilește condițiile în care pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite, imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945--22 decembrie 1989.

În aceeași idee se arată că, prioritatea legii speciale presupune că nu se poate face abstracție de existența sa, astfel că nu este posibilă aplicarea regulilor specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în explicitarea prevederilor art. 480 C. civ. Deși este real că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate susține că se încalcă accesul la justiție prin exclusivitatea incidenței legii speciale, întrucât acesta este pe deplin asigurat în contextul Legii nr. 10/2001: art. 26 alin. (3), Decizia nr. 20/2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

De altfel, a considera că și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune în revendicare este admisibilă, ar echivala cu o interpretare eronată a principiilor de drept și a jurisprudenței instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și,cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or, reclamanții nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, „nici în rem” (imobilul fiind preluat în baza Decretului nr. 224/1949, ceea ce se încadrează în art. 2 lit. i), nici”in personam” după cum nu a fost revelat niciun motiv independent de voința lor de a nu putea sa fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.

În acea sens, se învederează că art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului acordă fiecărei persoane dreptul la un tribunul, adică dreptul ca o instanța judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale. Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și,că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.În același timp, instanța de contencios european, a statuat că această problemă trebuie examinatăîntr-un context mai larg, anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept, ori de fapt, care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Pe de altă parte trebuie avut în vedere că, dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, nu exclud formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiect dereglementare al legii speciale, în situația în care se relevă existența unui "bun" în sensul Convenției, "recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție".

Prin urmare, susțin recurentii B. și C., nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și,fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Noțiunea de "bun" se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanților anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului, ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului, prin recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate.

Mai mult, Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă nici dispozițiile art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins, este una efectivă.

Se mai susține că, reclamanții nu au nici "o speranță legitimă" în legătura cu recunoașterea dreptului lor, pentru că prin decizia în interesul legii s-au stabilit situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ., mai poate justifica un demers în fața instanțelor naționale, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat anterior dezlegării date prin hotărârea menționată, că instanța supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă în legătura cu inadmisibilitatea de principiu a acțiunilor în revendicare formulate ulterior apariției Legii nr. 10/2001 (Cauza Păduraru c. României, 2005). În cuprinsul aceleiași decizii, instanța europeană a statuat că,” simpla pretenție de restituire a unui imobil preluat de stat nu prezumă și, nici nu echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime. Convenția vizând protejarea drepturilor concrete și efective".

Ca atare, se susține că, autoarea reclamanților a adresat o notificare în vederea obținerii restituirii imobilului ce face obiectul prezentei cauze, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, însă din actele depuse la dosarul cauzei reiese că, până în prezent cererea nu a fost soluționată, procedura nefiind suspendată. Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „Prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei".

Așadar, susțin aceeași recurenți, dispozițiile menționate sunt clare, în sensul că, în situația în care persoana îndreptățită alege procedura prevăzută de legea specială, atunci fie trebuie să renunțe la judecarea cererii de revendicare întemeiată pe dreptul comun, fie trebuie să solicite suspendarea soluționării cererii întemeiate pe dreptul comun, dar numai în cazul acțiunilor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii. Astfel, parcurgerea ambelor căi în același timp, este inadmisibilă.

În concluzie, arată recurenții B., odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele care formează obiectul acestei legi. Pentru aceste considerente, se solicită admiterea motivului de modificare a deciziei atacate și admiterea apelului formulat, cu consecința respingerii acțiunii în revendicare, ca inadmisibilă.

O altă critică a hotărârii instanței de apel, vizează faptul că instanța de apel a analizat greșit titlurile de proprietate ale părților litigante, motiv pentru care se invocă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 din C. proc. civ.

Astel se arată că,potrivit dispozițiilor art. 7 alin (1) din Legea nr. 10/2001 nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele ce au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, trecute în proprietatea statului. Constatarea respectării condițiilor la momentul încheierii contractelor de vânzare se putea face de către autoarea reclamanțilordoar în interiorul termenului special de prescripție, analizarea validității contractelor după acest termen, fiind nelegală. Or, atâta timp cât autoareareclamanților nu a formulat o astfel de acțiune în anularea contractelor de vânzare, ce reprezintă titlul de proprietate al acestora, nu se poate dispune restituirea în natură a imobilelor, ci se pot acorda doar măsuri reparatorii prin echivalent.

Instanța de apel a reținut că, fiecare din părțile litigante dețin un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și că au un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, față de prioritatea în timp a recunoașterii dreptului de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, confirmând dreptul reclamanților de a li se restitui bunul imobil, asupra căruia, li s-a stabilit de către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate.

Aspectul esențial omis cu desăvârșire de către instanța de apel rezidă în aceea că, prin sentința nr. 10160 din 19 iunie 1998, autoarei reclamanților i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului din București, cu excepția spațiilor și a terenului de sub construcție aferent acestora, prin contractele de vânzare, printre care și cel al pârâților B.

Instanța de apel, comparând cele două titluri ale pârților din litigiu,a statuat că în concursul dintre reclamanți și pârâți, autoarea reclamanților se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acesteia cu efect retroactive, prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998, iar în continuare se reține că prin sentința din 1998 a fost constatată nevalabilitatea titlului statului. Aceste susțineri, în opinia recurenților B. sunt eronate, întrucât instanța de apel a interpretat greșit sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998.

Aceeași recurenți susțin că, o altă aplicare eronată a Protocolului nr1 Adiționalla Convenția Europeană, este legată de modul în care instanța a nesocotit apărările formulate în ceea ce privește încălcarea dreptului lor de proprietate în cazul admiterii acțiunii în revendicare.

În cest sens se învederează că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în mod constant că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință, să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Pincova și Pine versus Republica Cehă) și,că modalitatea de atenuare a încălcărilor dreptului de proprietate de către regimul comunist, nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate și să nesocoteoscă unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului într-o societate democratică, anume, principiul securității raporturilor juridice (cauza Raicu contra României).

Ca atare, se învederează de către aceeași recurenți că,. în calitate de cumpărători, dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, titlul de proprietate respectând condițiile de legalitate instituite de legislația în materie. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în acest sens este, că prin restituirea bunurilor preluate de stat trebuie evitată crearea unei nedreptăți mai mari decât aceea prin care s-a dispus confiscarea bunului.

Se mai arată că, și în situația în care s- ar admite că reclamanții dețin un bun în sensul Curții Europene a Drepturilor Omului, de la pronunțarea sentinței nr. 10180 din 19 iunie 1998, generându-se un nou drept de proprietate, speranța recunoașterii unui vechi drept de proprietate care nu a fost susceptibil de exercitare efectivă, nu este considerat un bun. Or, titlurile lor sunt anterioare, atâta timp cât contractele de vânzare au fost încheiate înainte de pronunțarea hotărârii, moment la care dreptul de proprietate fusese înscris la Cartea Funciară, fără ca reclamanta de la acea vreme să-i introducă în cauză pentru opozabilitatea hotărârii.

În altă ordine de idei, se arătă că titlurile de proprietate respectiv contractele de vânzare-cumpărare, au fost încheiate în condițiile în care prin cererea formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 de către A. s-a solicitat exclusiv acordarea de despăgubiri bănești, iar nu restituirea în natură. Acest aspect este în deplin acord cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, contractele de vânzare cumpărare fiind astfel valabil încheiate, cumpărătorii fiind, în aceste condiții, de bună-credință.

În concluzie, față de cele expuse, se solicită modificarea în tot a Deciziei nr. 76/A din 11 februarie 2015, pronunțată de Curtea de apel București, în sensul admiterii apelului formulat și respingerii cererii de chemare în judecată.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de toți recurenții, Înalta Curte reține următoarele aspecte:

Titlul de proprietate al pârâților B., C., N. și, O., asupra apartamentului și respectiv asupra celor două apartamente din imobilul aflat în sector 1, este reprezentat de contractele de vânzare cumpărare din 12 decembrie 1996 (cumpărători fiind pârâții B. și C.); din 04 decembrie 1996 (cumpărător fiind E. autorul pârâtelor I. și J.) și respectiv din 04 decembrie 1996 (cumpărător fiind D. autorul pârâților O. și N.).

Or, în condițiile în care aceste contracte sunt valabile, nefiind anulate, pârâții au un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la  Curții Europene A Drepturilor Omului.

Reclamanții își justifică dreptul de proprietate prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București (irevocabilă, ca urmare a neatacării acesteia cu apel), prin care a fost admisă acțiunea în revendicarea imobilului din București) în contradictoriu cu Consiliul General la Municipiului București.

Recurenții pârâți B., C., și respectiv antecesorul pârâților N. și O.,nu au fost părți în cadrul acelui litigiu, deși deveniseră proprietarii apartamentelor în litigiu în luna decembrie 1996, cu mult timp înainte înainte de 19 iunie 1998 data la care a fost pronunțată sentința civilă nr. 10160 de către Judecătoria sectorului 1 București,invocată de către reclamanți în dovedirea susținerii că au un bun actual.

Din această perspectrivă, având în vedere numărul de Dosar x/1998, sub care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 București, acțiunea în revendicare formulată de reclamanta A., (care reflectă numărul mare de cauze înregistrate până la acel moment în anul 1998 pe rolul judecătoriei, existând indicii puternice în sensul că a fost înregistrată către jumătatea anului 1998), ținând cont și de atitudinea reclamanților care nu au manifestat interes să ofere elemente de certitudine cu privire, cel puțin, la data aproximativă a înregistrării acelui dosar, se constată că acțiunea în revendicare a fost formulată după ce pârâții din prezentul litigiu în anul 1996 deveniseră proprietarii apartamentelor în cauză, fără ca aceștia să fie chemați în judecată.

Totuși acest aspect, al formulării acțiunii anterior, sau ulterior încheierii contractului prin care pârâții au devenit proprietarii apartamentelor revendicate în cauză, nu are relevanță în operațiunea comparării titlurilor de proprietate, putând influența cel mult stabilirea bunei sau relei credințe a acestora la data încheierii contractului. Acest aspect ar fi fost relevant doar în cazul formulării cererii de constatare a nulității contractelor pentru cauză ilicită, ceea ce nu s-a întâmplat în prezenta cauză, situație în care pârâții cumpărători sunt prezumați a fi cumpărători de bună credință.

În executarea acestei hotărâri, prin dispoziția nr. 190/1999, primarul general al Municipiului București, a dispus restituirea în proprietatea reclamantei A. a imobilului mai sus menționat, sens în care s-a procedat și la punerea în posesie a acesteia, mai puțin asupra apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995. În acest proces verbal sunt menționate și contractele pârâților.

Având în vedere că, reclamanții au obținut o hotărâre judecătorească împotriva statului prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului naționalizat anterior, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Porțeanu împotriva României, cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României), într-adevăr și, aceștia au un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din această perspectivă, în ceea ce privește data de la care reclamanții se pot prevala de acest bun, ținând cont de situația specifică a imobilului în cauză, această dată este cea de la care hotărârea, prin care statul a fost obligat la restituirea bunului, a devenit irevocabilă și, anume 19 iunie 1998, întrucât potrivit principiilor care decurg din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului: ”(…) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (hotârârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003 parag 135- 136).

În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Hotârârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Kopecky împotriva Slovaciei (MC), nr. 44.912/98, & 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2004-IX).”

Ca atare, mutatis mutandis reclamanții se prevalează de o hotărâre judecătorească ce generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Întrucât, atât reclamanții cât și pârâții se prevalează de „un bun”, reprezentat de apartament și respectiv de cele două apartamente din imobilul aflat în sector 1, se impune a se analiza și a se stabili care dintre drepturile de proprietate este mai caracterizat.

Așa, cum deja s-a arătat, titlul de proprietate al pârâților este anterior dreptului de proprietate de care se prevalează reclamanții ca reprezentând „un bun”în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și, prin urmare, din această perspectivă este preferabil.

Titlul pârâților este preferabil și din perspectiva principiului stabilității raporturilor juridice, raportat la faptul că, deși se află în posesia hotărârii judecătorești irevocabile care a generat în patrimoniul reclamanților noul drept de proprietate din 1998, nu au făcut nici un demers judiciar pentru a recupera bunul de la pârâți (proprietari ai apartamentelor în cauză din 1996), până în 2007, când au formulat acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, nefiind formulată nici măcar o cerere în constatarea nulității contractelor acestora, în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În urma examinării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice, trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare dintre acești, nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică ș,i în condițiile prevăzute de lege și, de principiile generale ale dreptului internațional.

Astfel, de exemplu, în Cauza Raicu contra României s-a apreciat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (parag. 37 din Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Raicu contra României).

De asemenea, în alte cauze, respectiv în Cauza Rățeanu contra României (parag. 23) Curtea Europeană a considerat că :"în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și, restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absența totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1".

Astfel, în acest caz, s-ar putea considera că ar exista o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, dacă respingerea acțiunii în revendicare ar fi însoțită de absența totală a unei despăgubiri.

Această situație nu se verifică în cazul de față, având în vedere, pe de o parte, faptul că reclamanții nu au făcut dovada că ar fi cerut în temeiul dreptului comun despăgubiri de la stat pentru apartamentele pe care statul prin reprezentanții săi a fost obligat să le restituie, dar s-a aflat în imposibilitatea de a face acest lucru întrucât apartamentele fuseseră înstrăinate anterior unor cumpărători de bună credință.

Pe de altă parte, nu poate fi ignorat faptul că în prezent este în vigoare Legea nr. 10/2001, care prevede modalitatea de despăgubire a foștilor proprietari ai unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu valoarea de circulație stabilită conform standardelor internaționale. Astfel, este neîntemeiată acțiunea în revendicare a apartamentului și respectiv a celor două apartamente, din imobilul aflat în sector 1 formulată împotriva pârâților, fiind admisă în mod nelegal de către instanțele anterioare, motiv pentru care recursurile delarate urmează a fi asdmise.

Din perspectiva considerentelor expuse, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând că soluția legală în cauză vizează respingerea acțiunii în revendicare, Înalta Curte reține că nu se mai impun a fi analizate celelalte motive de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

În baza acelorași considerente, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., urmează aadmite atât recursul declarat de pârâții C., B., N. și O., cât și de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 76/A din 11 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o va modifica, în sensul admiterii apelurilor declarate de pârâții C., B., N. și O., de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice,precum și aderarea la apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, formulată de pârâtele I. și J. și, în consecință urmează a fi schimbată în parte sentința civilă nr. 487 din 4 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008* în sensul că respingerii acțiunii reclamanților V. și X. (moștenitori ai reclamantei A.) împotriva pârâților C. și B,. N. și O.,I. și J.

 Față de soluția de respingere a acțiunii în revendicare, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de pârâții N. și O., urmează a fi respinsă. Dispoziția privind respingerea cererii de chemare în garanție a Municipiului București prin primarul general, urmează a fi menținută.

Având în vederesoluția de admitere atât a recursului declarat de pârâți, cât și cel declarat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publuice, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâtele I. și J., urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate de voturi:

Admite recursurile declarate de pârâții C. și B., de pârâții N. și O. și de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 76/A din 11 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o modifică, în sensul că admite apelurile declarate de pârâții C. și B., de pârâții N. și O., de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice și aderarea la apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, formulată de pârâtele I. și J. și, în consecință:

Schimbă în parte sentința civilă nr. 487 din 4 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008* în sensul că respinge acțiunea reclamanților V. și X. (moștenitori ai reclamantei A.) împotriva pârâților C. și B.; N. și O.; I. și J.

Respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de pârâții N. și O.

Menține dispoziția privind respingerea cererii de chemare în garanție a Municipiului București prin primarul general.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâtele I. și J.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 aprilie 2016.

Cu opinia separată a doamnei judecător în sensul respingerii, ca nefondate, a recursurilor declarate de pârâții C. și B., de pârâții N. și O. și de Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 76/A din 11 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Recursurile declarate de recurenții N. și O. și C. și B. sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Argumentele susținute de recurenții N. referitoare la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu pot fi primite întrucât între considerentele deciziei instanței de apel nu există nicio contradicție.

Constatarea instanței de apel în sensul că nu s-a solicitat nulitatea contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate conduce la concluzia că titlurile pârâților nu puteau face obiectul comparării cu cel al reclamanților în cadrul acțiunii în revendicare.

De asemenea, nici argumentele susținute de recurenții B. referitoare la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. pentru interpretarea eronată a sentinței nr. 10160 din 19 iunie 1998, respectiv a efectelor acesteia, nu pot fi reținute.

De altfel, motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este impropriu invocat, deoarece noțiunea de interpretare eronată a actului juridic dedus judecății nu poate acea în vedere greșita interpretare a probelor.

Recurenții au susținut că instanța de apel nu ar fi observat că prin sentința nr. 10160/19 iunie 1998 nu s-a restituit întreg imobilul, ci doar partea ce nu a făcut obiectul vânzării în temeiul Legii nr. 112/1995.

Această apărare nu corespunde situației de fapt corect reținute de instanța de apel.

În realitate, din cuprinsul sentinței civile nr. 10160 din 19 iunie 1998 rezultă că a fost admisă acțiunea în revendicare a întregului imobil situat în București, solicitat prin acțiune de A.

Prin procesul verbal de predare-primire a fost restituit doar în parte, imobilul și terenul aferent situate în București, sector 1, ce a intrat în posesia statului în urma preluării în baza prevederilor Decretului nr. 244/1949, „cu excepția spațiilor și a terenului de sub construcție aferent acestora, vândute de către Primăria Municipiului București și SC U. SA”.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, autoarea reclamanților, A., a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții P. și R., să i se lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul din imobilul situat în București, sector 1.

Acest apartament este unul dintre cele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, vecin cu cele în litigiu, deținute de recurenții-pârâți.

Prin Decizia civilă nr. 380 din 18 martie 2010, Curtea de Apel București a soluționat irevocabil acțiunea menționată în sensul admiterii acesteia și obligării pârâților P. și R. la lăsarea apartamentului în deplină proprietate și posesie reclamantei, reținând cu putere de lucru judecat prin considerente că sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, prin care a fost obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București să lase reclamantei A. în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1, cu terenul aferent, echivalează cu constatarea nevalabilității titlului de preluare a statului asupra imobilului litigios.

S-a constatat, totodată, că reclamanta se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat și admiterii acțiunii în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra patrimoniului său.

Prin acțiunea în revendicare înregistrată sub nr. x/3/2008, autoarea reclamanților, A., a solicitat în contradictoriu cu pârâții Y., A.A., B.B., C.C., D.D. să i se lase în deplină proprietate și liniștită posesie patru apartamente situate în imobilul în litigiu, înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.

Prin Decizia nr. 22/A din 21 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia nr. 2041/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a constat cu putere de lucru judecat că titlul reclamantei este preferabil, întrucât dreptul său a fost consolidat prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar al bunului în litigiu și care cuprinde dispoziția expresă de restituire a imobilului.

O altă critică, întemeiată pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulată de recurenți a vizat modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, invocându-se Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii în materia revendicării imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Jurisprudența invocată de recurenți în susținerea excepției inadmisibilității este ulterioară pronunțării deciziei de recurs în interesul legii menționate.

Prin Decizia nr. 33/2008, ale cărei considerente sunt ignorate în parte de recurenți, se reține că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare situație să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Dreptului Omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Prin considerentele Deciziei nr. 33/2008, instanța supremă a reținut trei condiții pentru aplicarea dispozițiilor dreptului comun în soluționarea acțiunii în revendicare, apreciind că „este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce o atingere unui alt drept de proprietate, de asemene ocrotit, ori securității raporturilor juridice”.

Instanța de apel a apreciat corect, în acest context, că reclamanții beneficiază de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recunoscut prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998, prin care imobilul le-a fost lăsat în deplină proprietate și posesie.

În jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, după pronunțarea dată în cauza Atanasiu contra României, s-a constatat o schimbare a raționamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun”, arătându-se că un „bun actual” există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat, doar dacă în prealabil introducerii acțiunii în revendicare care face obiectul cauzei deduse judecății s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care, constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului, cum este situația în speță.

Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă, totodată, că în contextul legislativ al reglementării acțiunilor în revendicare imobiliară și al restituirii bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia către un terț, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al fostului proprietar, reprezintă o privare de bun contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Prin urmare, s-a considerat corect că reclamanții-intimați beneficiază de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, față de circumstanțele concrete ale cauzei, neputându-se susține că prin admiterea acțiunii în revendicare s-ar aduce atingere altor drepturi de proprietate ocrotite.

Deși pârâții-recurenți nu au fost părți în litigiul finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești și al lucrului judecat protejează părțile, în sensul că acea hotărâre nu poate crea drepturi sau obligații în favoarea sau împotriva celor care nu au stat în proces, fără a atrage însă consecința inopozabilității hotărârii judecătorești față de terți.

Deși terți față de hotărârea menționată, recurenții nu pot nega situația juridică pe care aceasta a consfințit-o, fiind obligați să recunoască existența sa ca pe un fapt juridic, în virtutea obligației ce incumbă tuturor de a recunoaște realitatea juridică pe care hotărârea judecătorească o cuprinde.

Recurenții au susținut că titlul lor trebuie să prevaleze celui invocat de reclamanți, argumentând că se vor afla în situația suportării consecințelor răspunderii statului pentru adoptarea unor norme neconforme cu Convenția. Acest argument nu poate fi reținut întrucât, prin adoptarea Legii nr. 1/2009, s-a reglementat dreptul chiriașilor cumpărători la posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului și, în orice caz, cel puțin la obținerea de despăgubiri bănești reprezentând prețul actualizat achitat pentru imobilul achiziționat.

Din această perspectivă, dreptul conferit pârâților-recurenți de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu este afectat în mod substanțial, procedura oferită de Legea nr. 1/2009 foștilor chiriași bucurându-se de eficiență. De altfel, recurenții N. și O. au formulat cerere de chemare în garanție, admisă de prima instanță, care a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata către aceștia a sumei de 59.446 euro.

Procedura oferită reclamanților nu se bucură de aceeași eficiență, până în prezent aceștia neprimind o despăgubire efectivă, iar notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nefiind soluționată.

În opinia autorului opiniei separate, nici motivele de recurs, formulate în completarea depusă de recurenții N. și O., nu sunt fondate.

Instanța de apel a constatat corect că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile uzucapiunii scurte prevăzute de art. 1895 C. civ., nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Sub aspectul termenului de exercitare a posesiei necesar pentru a opera dispozițiile art. 1895 C. civ., Curtea va reține că autoarea reclamanților intimați a locuit în afara circumscripției tribunalului județean unde se afla nemișcătorul, aceasta având domiciliul în Franța, astfel cum rezultă din testamentul datat 23 noiembrie 2006, anterior împlinirii termenului de 10 ani.

De asemenea, se apreciază că posesia a fost întreruptă în anul 1998, prin introducerea acțiunii ce a avut ca obiect revendicarea imobilului, înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. 10960/1998, acțiune admisă prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998, definitivă și irevocabilă.

În ceea ce privește recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva aceleiași decizii, în opinia autorului opiniei separate se impune respingerea ca nefondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește aspectul admisibilității cererii de chemare în garanție, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, reținând corect că, în raportul juridic dedus judecății, Ministerul Finanțelor Publice este cel ce deține calitatea procesuală pasivă, ope legis, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Criticile Ministerului Finanțelor Publice, în sensul că dispozițiile legale menționate nu sunt aplicabile în speță, raportat la faptul că acțiunea și implicit cererea de chemare în garanție au fost introduse înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, nu pot fi primite.

Instanța de apel a apreciat corect că dispozițiile Legii nr. 10/2001, ce interesează substanțial și procedural ordinea publică, sunt de imediată aplicare, iar Legea nr. 1/2009 era în vigoare la data învestirii instanței competente să soluționeze cererea de chemare în garanție, ca urmare a desființării cu trimitere spre rejudecare.

Așa cum s-a reținut constant în jurisprudență, prin norma specială introdusă prin Legea nr. 1/2009, obligația de răspundere pentru evicțiune în ipoteza analizată a fost transferată de la vânzător la Ministerul Finanțelor Publice, care prin voința legiuitorului a devenit un succesor al vânzătorului în ceea ce privește obligația de despăgubire a cumpărătorilor, întinderea obligației fiind aceeași indiferent dacă se au în vedere dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 sau dispozițiile art. 1344 C. civ.

S-a apreciat corect că în sfera noțiunii de desființare a contractelor de vânzare cumpărare conform Legii nr. 10/2001 intră atât anularea acestor contracte prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, cât și lipsirea de efecte a acestora ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulate împotriva cumpărătorilor din aceste contracte, tot prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Susținerile recurentului Ministerul Finanțelor Publice cu privire la nerespectarea prevederilor legale la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu pot fi primite.

Cererea de chemare în prezentul dosar a fost introdusă la 25 ianuarie 2007, iar contractul translativ de proprietate a fost încheiat la 4 decembrie 1996.

Pentru toate aceste considerente, în opinia autorului opiniei separate, se impunea respingerea recursurilor ca nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.