Invocarea excepției necompetenței teritoriale din oficiu. Soluționarea pe fond a litigiului de către instanța învestită prin declinare. Anularea sentinței în apel ca urmare a admiterii excepției necompetenței teritoriale și trimiterea cauzei instanței sesizate inițial. Inexistența conflictului de competență.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența instanțelor.
Index alfabetic : excepția necompetenței teritoriale
- declinare
NCPC, art. 133 pct. 2
Condiţia ce rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 133 pct. 2 C.proc.civ., respectiv aceea a declinărilor reciproce sau succesive între două sau mai multe instanţe învestite cu aceeaşi pricină care se consideră necompetente, nu este îndeplinită în situația în care instanța sesizată inițial de reclamant s-a dezvînvestit în favoarea unei alte instanțe, iar în apelul declarat împotriva sentinţei prin care aceasta din urmă s-a pronunţat asupra fondului cauzei, Curtea de apel constatând necompetenţa de soluţionare a litigiului în primă instanță, a trimis cauza instanței inițial învestite, considerată competentă. Astfel, neexistând premisa existenţei unor declinări reciproce, nu există conflict negativ de competenţă între cele două instanţe.
Secția I civilă, decizia nr. 1616 din 23 septembrie 2016
Prin acţiunea înregistrată iniţial la Tribunalul Bucureşti, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună: anularea deciziei de invalidare nr. 416 din 12.02.2014 emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor cu privire la dosarul de despăgubiri nr. x din 05.12.2006; validarea măsurii acordării de despăgubiri stabilită prin hotărârea Comisiei Judeţene Satu Mare nr. 162/2003 de validare a propunerii Comisiei Locale Botiz privind înscrierea suprafeţei de 5,07 ha reconstituite solicitantei B. şi obligarea la acordarea de măsuri reparatorii în cuantum de 104.490 lei potrivit procesului-verbal la raportul de evaluare întocmit de expert evaluator independent C.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive. În susţinerea acestor excepţii, pârâta a arătat că cererea este îndreptată împotriva unei instituţii publice a administraţiei centrale, ceea ce atrage competenţa Secţiei de contencios administrativ fiscal al Curţii de Apel Bucureşti. Cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive a arătat că potrivit Legii nr. 165/2013 s-a înfiinţat Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor care a preluat atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, Autoritatea acordând doar sprijin şi îndrumare metodologică.
Prin sentinţa civilă nr. 1113 din 03.10.2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Tribunalul Satu Mare.
În motivarea hotărârii, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, rezultă entitatea la care fac trimitere dispoziţiile art. 35 nu este Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (pe rolul căreia nu se puteau afla cereri nesoluţionate la data intrării în vigoare a legii astfel cum prevăd dispoziţiile art. 4, având în vedere că a fost înfiinţată tocmai prin dispoziţiile art. 17 alin. (1) din acest act normativ), ci entitatea care a fost învestită cu soluţionarea notificării, care în cazul de faţă este Comisia Judeţeană Satu Mare.
În susţinerea aceleiaşi interpretări este de menţionat şi faptul că art. 35 nu face referire la „entitatea emitentă” a deciziei de validare, ci la „entitate”, precum şi că de fiecare dată când intenţia legiuitorului a fost de a stabili competenţa unei singure instanţe, a identificat-o prin denumire (ex: art. 18 şi 20 din Legea nr. 14/2003 „Tribunalul Bucureşti examinează cererile de înregistrare a partidelor politice”; art. 46 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 Tribunalul Bucureşti judecă cererile de decădere din drepturile conferite de marcă). Indicarea unor criterii de determinare a instanţei competente (ex: sediu, domiciliu, locul situării imobilului) se impune numai în cazurile în care este necesară pentru identificarea acelei instanţe dintre mai multe care judecă acelaşi tip de cauze, cum este cazul contestaţiilor formulate împotriva deciziilor Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor.
O interpretare contrară ar conduce la concluzia că potrivit Legii nr. 165/2013 soluţionarea tuturor contestaţiilor formulate împotriva deciziilor emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, referitor la imobilele de pe teritoriul întregii ţări ar reveni în competenţa unei singure instanţe, Tribunalul Bucureşti, probatoriul urmând a fi administrat în numeroase cazuri prin comisie rogatorie de către tribunalele de la locul imobilului, cu consecinţa temporizării actului de justiţie, finalitate ce este dificil de prezumat că ar putut fi urmărită de către legiuitor.
Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Satu Mare.
Excepţia necompetenţei teritoriale a tribunalului, invocată de pârâţi, a fost respinsă prin încheierea şedinţei publice din 30.04.2015, raportat la entitatea care a fost învestită cu soluţionarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor respectiv comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 comuna Botiz şi Comisia judeţeană de aplicare a legilor fondului funciar - Satu Mare a cărei hotărâre a fost invalidată prin Decizia nr. 416/2014 a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, instanţa, stabilind în baza art. 34, 35 din Legea nr. 165/2013, competenţa materială şi teritorială a Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 270/D din 21.12.2015 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, s-au respins excepţiile invocate de către pârâte.
A fost respinsă cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor privind anularea deciziei de invalidare nr. 416/2014 emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel reclamanta.
Ulterior, au declarat apeluri incidente ambele pârâte.
Prin apelul incident (declarat atât împotriva sentinţei civile nr. 270/D din 21.12.2015 cât şi a încheierii din şedinţa publică din data de 30.04.2015 pronunţate de Tribunalul Satu Mare), Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a solicitat admiterea acestuia, modificarea sentinţei în sensul că reclamanta nu este îndreptăţită la măsuri compensatorii şi totodată să se menţină sentinţa în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, iar pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Satu Mare.
Prin decizia civilă nr. 556/A din 21.12.2015 a Curţii de Apel Oradea, Secţia I civilă, au fost admise apelurile incidente declarate de pârâte şi apelul formulat de reclamantă, a fost anulată sentinţa atacată şi, în consecinţă a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Satu Mare şi trimisă cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti. A fost constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Satu Mare şi Tribunalul Bucureşti şi înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
În motivare, instanța de apel a reținut că, în mod greșit, instanța de fond – Tribunalul Satu-Mare a stabilit că este competent material și teritorial să soluționeze prezenta cauză.
Astfel s-a constată că, în prezenta speță s-a solicitat anularea deciziei de invalidare nr. 416/2014 emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în temeiul art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.
Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 ce constituie temeiul juridic al cererii introductive de instanță ”deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a Tribunalului în cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării”. Se observă că textul de lege instituie competența teritorială exclusivă în favoarea secției civile a Tribunalului a cărei circumscripție se află sediul entității. Față de aceste prevederi legale, esențial este a se stabili ”entitatea” – noțiune folosită de legiuitor în conținutul textului legal anterior citat.
Astfel, potrivit art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013 Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor este entitate învestită de lege cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii, iar potrivit art. 17 din lege are, în principal, următoarele competenţe: validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii; dispune emiterea deciziilor de compensare a imobilelor; asigură coordonarea procesului de licitare/atribuire a imobilelor din Fondul naţional al terenurilor agricole şi al altor imobile; ia alte măsuri necesare aplicării prezentei legi. În exercitarea atribuţiilor sale, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, potrivit art. 21 alin. (9) şi art. 25 din lege, emite decizie de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv, sau decizie de invalidare.
Dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 165/2013 prevăd anumite termene de soluţionare a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor înaintea intrării în vigoare a legii – 20 mai 2013 – şi a celor transmise Secretariatul Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a legii, iar, pe de altă parte, decizia emisă cu respectarea prevederilor art. 34 poate fi atacată potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii.
Din coroborarea acestor dispoziții, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată – anularea deciziei de invalidare nr. 416/2014 emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, rezultă faptul că entitatea la care se referă dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu poate fi decât entitatea care a emis decizia a cărei anulare se solicită în prezenta cauză, respectiv Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Cum Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor are sediul în București în raza teritorială a Tribunalului București, este evident că instanța competentă material și teritorial să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul București – Secția civilă și nu Tribunalul Satu-Mare, Secția I civilă.
De altfel în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în spețe similare când a statuat asupra unor conflicte negative de competență (decizia nr. 416/2015, respectiv decizia nr. 494/2015) și când a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Mai mult, în considerentele deciziei nr. 833/2015 şi nr. 43/2016 pronunțate de Curtea Constituțională, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea 165/2013, instanța de contencios constituțional a reținut că ”toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor… vor putea fi contestate numai la secția civilă a Tribunalului Municipiului București. Curtea constată că astfel se reglementează competența exclusivă a unei singure instanțe cu privire la soluționarea acestor cauze …. . Curtea observă că aceasta nu este singura situație în care legiuitorul a reglementat o competență exclusivă a unei instanțe ”.
În consecință, s-a reținut că, în mod greșit instanța de fond – Tribunalul Satu-Mare, față de obiectul prezentei cauze – anularea deciziei de invalidare emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor cu sediul în București și față de prevederile art. 35 alin. (1) din Legea 165/2013 a soluționat această cauză, nefiind competentă din punct de vedere teritorial, această cauză fiind de competența exclusivă a Tribunalului București, Secția civilă.
Având în vedere, că Tribunalul București prin sentința civilă nr. 1113/2014 a admis excepția necompetenței teritoriale invocate din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei formulate de A. în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în favoarea Tribunalului Satu-Mare, instanța de apel a constatat ivit conflict negativ de competență între Tribunalul Satu-Mare – Secția civilă și Tribunalul București – Secția civilă, și în baza art. 134 și 135 Cod procedură civilă a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.
Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte va constata inexistenţa în cauză a unui conflict negativ de competenţă, în considerarea celor ce succed:
Potrivit art. 133 pct. 2 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe si-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.
Din aceste dispoziţii rezultă că, pentru ca un conflict de competenţă să existe, este necesar ca două sau mai multe instanţe să se fi dezînvestit de soluţionarea unei cauze, considerând că nu sunt competente în acest sens, iar dezînvestirea să fie reciprocă, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ.
În speţă, condiţia ce rezultă din acest text, aceea a declinărilor reciproce sau succesive între două sau mai multe instanţe învestite cu aceeaşi pricină care se consideră necompetente, nu este îndeplinită.
În cauză nu există două instanţe care să-şi fi declinat reciproc competenţa, în condiţiile în care, Tribunalul Bucureşti s-a dezvînvestit în favoarea Tribunalului Satu Mare, iar, în apelul declarat împotriva sentinţei prin care Tribunalul Satu Mare s-a pronunţat asupra fondului cauzei (prin încheierea din 30.04.2015 această instanţă s-a declarat competentă material şi teritorial) Curtea de Apel Oradea a constatat necompetenţa tribunalului de soluţionare a cauzei în primă instanţă şi a trimis cauza Tribunalul Bucureşti considerat competent, astfel că nu există conflict deoarece nu s-a consemnat decât o singură declinare de competenţă.
Astfel, Curtea de Apel Oradea, ca instanţă de apel, a aplicat dispoziţiile art. 480 alin. (4) Cod procedură civilă, determinând instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă în urma admiterii apelurilor promovate cu reţinerea necompetenţei materiale a primei instanţe ca unic motiv de anulare a sentinţei.
Aşadar, neexistând premisa existenţei unor declinări reciproce între Tribunalul Satu Mare şi Tribunalul Bucureşti, Înalta Curte a constatat că nu s-a ivit un conflict negativ de competenţă între cele două instanţe în sensul stabilit de art. 133 pct. 2 C.proc.civ. şi, pe cale de consecinţă, a trimis dosarul, pe cale administrativă, spre soluţionare la Tribunalul Bucureşti.