Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Decizia nr. 1127/2016

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 19 septembrie 2012, sub nr. x/3/2012, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând:

1. Să se constate nulitatea absolută a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată din 9 martie 2012 de către B.N.P., D. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 2 aprilie 2012 de către B.N.P., E. și, pe cale de consecință, repunerea în situația anterioară; în cazul în care pârâtul a înstrăinat imobilul și nu mai este posibilă repunerea în situația anterioară, s-a solicitat a se dispune obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul imobilului compus din teren și locuință astfel cum a fost evaluat în Dosarul nr. x/303/2011, respectiv 209.493 lei construcția (47.528 euro) și 670.611 lei teren (153.258 euro), în total 880.104 lei (echivalent 200.786 euro);

2. Obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren și construcție situat în București, sectorul 6;

3. Obligarea pârâtului la predarea tuturor bunurilor mobile astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză întocmit de expertul F. în Dosarul nr. x/303/2011, iar în caz contrar obligarea la plata contravalorii acestor bunuri în sumă de 17.810 lei, sumă reactualizată prin aplicarea indicelui de inflație până la data plății efective;

4. Obligarea pârâtului la restituirea bunurilor tuturor bunurilor personale aflate în imobil, iar în caz contrar obligarea la plata contravalorii acestora;

5. Obligarea pârâtului la restituirea autoturismului în stare funcțională, ce a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul G., iar în cazul imposibilității de predare în natură obligarea la plata contravalorii de 1.725 lei, sumă reactualizată prin aplicarea indicelui de inflație până la data plații efective;

6. Obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru pomii fructiferi aflați pe rod și tăiați, pentru butucii de viță de vie aflată pe rod și tăiată și pentru tufele de trandafiri tăiate și;

7. Obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului calculată de la data încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare (22 mai 2012) la zi, și obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1246 - 1247, art. 322, art. 339, art. 355, art. 347, art. 954, art. 1206-1207, art. 1255, art. 1236, art. 1237, art. 1250, art. 1653 - 1655, art. 1864 din N.C.C., art. 112 și art. 274 C. proc. civ.

Reclamantele și-au precizat ulterior acțiunea, în sensul că au indicat bunurile personale aflate în imobil, iar cu privire la cel de-al 6-lea capăt de cerere au arătat că nu mai insistă în soluționarea lui.

Prin sentința civilă nr. 2229 din 23 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B., fiind respinsă, în consecință, cererea formulată de aceasta; a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Prin promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată din 2012 la B.N.P., D., numitul H., în calitate de vânzător, s-a obligat să vândă pârâtului C., în calitate de cumpărător, imobilul situat în București, sector 6 compus din teren în suprafață de 437,88 mp și construcțiile edificate pe acesta (respectiv 8 corpuri), cu prețul de 101.000 euro, preț din care vânzătorul a primit la data încheierii antecontractului suma de 100.000 euro.

Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2012 la B.N.P., E., H. a vândut pârâtului C., în calitate de cumpărător imobilul sus-menționat, fiind achitată și diferența de preț de 1.000 euro.

Potrivit certificatului de calitate de moștenitor din 2012, de pe urma defunctului H. a rămas ca unică moștenitoare reclamanta A.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B., Tribunalul București a admis-o reținând că, în speță, între reclamanta B. și pârât nu există un raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual.

Astfel, această reclamantă a susținut că, în cauză, calitatea sa procesuală activă ar deriva din faptul că este fosta soție a defunctului vânzător H. și, deși nu are calitatea de moștenitor al acestuia, bunul care a fost vândut este bun comun.

Potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (2) C. fam., niciunul dintre soți nu poate înstrăina un teren sau construcție bun comun dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț.

Însă, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 35 alin. (2) C. fam., având în vedere că imobilul care a format obiectul vânzării-cumpărării nu este bun comun, ci este bunul propriu al defunctului H.; prin urmare, la înstrăinarea acestuia nu era necesar consimțământul soției.

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar imobilul care a făcut obiectul antecontractului și apoi al contractului de vânzare-cumpărare este bunul propriu al numitului H., care l-a dobândit prin moștenite de la tatăl său I., succesiunea înscrisurilor fiind redată în cuprinsul celor două contracte.

Așa cum rezultă din C.F. a sectorului 6 București, imobilul care face obiectul cauzei a fost intabulat exclusiv pe numele proprietarului H. în cotă de 1/1; prin urmare nu este vorba de un bun comun.

Calitatea de bun propriu rezultă atât din actele menționate ca făcând dovada proprietății în conținutul contractelor, cât și din înscrisurile emanând de la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară sector 6 București.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 7/1996, înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de opozabilitate față de terți de la data înregistrării cererilor iar potrivit art. 30 din același act normativ, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul.

A arătat tribunalul că nu poate reține o altă situație de fapt decât cea menționată în Încheierea nr. 17114/2006 a Oficiului de Cadastru și Pubicitate Imobiliară sector 6 București, potrivit căreia imobilul ce formează obiectul cauzei a fost intabulat ca fiind proprietatea exclusivă a lui H. cu titlu de moștenire întrucât înscrierea bunului în cartea funciară are opozabilitate față de orice altă persoană și prezumă că imobilul este proprietatea persoanei înscrise, iar dacă un terț contestă acest lucru are posibilitatea formulării unei acțiunii în rectificarea cărții funciare.

O asemenea acțiune a fost promovată de Ionescu Lenuța, respectiv o cerere de reexaminare, însă prin Încheierile nr. 538137/2011 și nr. 1904/2012 a fost respinsă cererea formulată.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată de reclamanta A. nu este întemeiată pentru următoarele considerente:

Prin probele administrate în cauză, această reclamantă nu a făcut dovada că cele două contracte sunt lovite de nulitate pentru lipsa cauzei sau fraudă la lege; reclamanta nu a putut dovedi în niciun fel cauza ilicită și imorală, sau frauda la lege la data încheierii contractului, întrucât o simpla afirmație, în sensul că nu s-a plătit prețul, că părțile au fost de rea-credință, că lipsește scopul imediat sau că intenția a fost de a se scoate din masa partajabilă imobilul, etc. nu este suficientă pentru constatarea nulității absolute a unui act de vânzare-cumpărare.

Reclamanta nu a contestat consimțământul, contractul și antecontractul purtând semnătura defunctului, deci în speță nu se pune problema lipsei de consimțământ ca și condiție de validitate a actului.

Tribunalul a constatat însă că susținerile reclamantei A. nu sunt probate cu caracter de certitudine în speța dedusă judecății, întrucât o simplă prezumție, oricât de puternică ar fi, nu este suficientă prin ea însăși pentru admiterea acțiunii și pentru constatarea nulității acestor acte, decât coroborată cu alte mijloace de probă, care nu există în speța dedusă judecății.

Cauza este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act, iar pentru a fi valabilă cauza trebuie să existe, să fie reală și să fie licită și morală.

Persoana fizică cu deplină capacitate de exercițiu, cum a fost și vânzătorul H., este prezumată a avea discernământul juridic necesar pentru încheierea actelor juridice, iar atâta vreme cât nu a fost pusă sub interdicție are capacitatea de a contracta, întrucât capacitatea este regula, iar incapacitatea este excepția.

În concluzie, prima instanță a apreciat că nu au fost încălcate dispozițiile legale privind condițiile esențiale ale încheierii actelor juridice, având în vedere că, la data încheierii actului juridic, vânzătorul a avut în mod neechivoc discernământ, neexistând nici o incapacitate legală sau naturală care să determine lipsa voinței conștiente.

Tribunalul a apreciat că cererea de chemare în judecată nu este fondată, deoarece vânzătorul a încheiat cele două acte, iar acestea fiind acte autentice se bucură de o prezumție de validitate, așadar, înscrisul care prin forma și aparența sa are înfățișarea unui înscris autentic se bucură de prezumția că emană în realitate de la cei care figurează ca semnatari iar, dacă i se contestă autenticitatea, cel care îl invocă nu trebuie să facă nicio dovadă, sarcina probei trecând asupra părții care contestă conținutul sau, adică reclamantei.

În ceea ce privește motivul de nulitate constând în prețul derizoriu menționat în cele două acte, tribunalul a reținut că una din condițiile de valabilitate a prețului este ca acesta să fie serios, adică să nu fie derizoriu, atât de disproporționat în raport de valoarea lucrului vândut încât practic să nu existe preț; seriozitatea este o chestiune de fapt, care este lăsată la aprecierea instanței. Or, în speța dedusă judecății, prețul de 101.000 euro, menționat în antecontractul și contractul de vânzare-cumpărare, nu poate fi apreciat drept un preț derizoriu.

Reclamanta nu a solicitat efectuarea vreunei expertize având ca obiectiv stabilirea prețului real al imobilului la data contractului de vânzare-cumpărare, iar tribunalul nu poate lua în considerare evaluarea imobilului din Dosarul de partaj nr. x/303/2011 care a presupus evaluarea imobilului la o altă dată decât la cea la care a avut loc vânzarea-cumpărarea.

Chiar dacă s-ar lua în considerare valoarea imobilului din acel dosar de circa 200.000 euro, prețul din antecontract și contract ar fi de aproximativ 2 ori mai mic decât cel real, însă acest fapt nu determină admiterea acțiunii și constatarea nulității actului pentru preț neserios, întrucât un contract de vânzare-cumpărare sau antecontract este valabil chiar dacă prețul este mult inferior în raport de valoarea reală a lucrului vândut, părțile fiind libere să determine prețul sub sau peste valoarea lucrului; echivalența este relativă, fiind raportată nu numai la valoarea lucrului vândut, ci și la subiectivismul părților.

Un act de vânzare-cumpărare ar putea fi nul pentru acest motiv dacă prețul este atât de mic încât practic s-ar putea considera că nu există raportat la valoarea bunului.

În speța dedusă judecății nu există un asemenea raport, fapt întărit și de faptul că prețul s-a încadrat în marja orientativă de prețuri deținută de notarul public.

În ceea ce privește susținerea că actele ar fi fost încheiate înainte de soluționarea litigiului de partaj iar vânzarea s-a făcut înainte de lichidarea regimului comunității, tribunalul a arătat că în speța dedusă judecății un asemenea motiv ar putea avea relevanță numai în ipoteza în care în urma partajului s-ar dovedi că vânzătorul nu a fost proprietarul bunului vândut.

Pentru considerentele care au condus la admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei B., tribunalul a apreciat că motivele de nulitate invocate sunt neîntemeiate, întrucât atâta timp cât bunul care a fost promis și vândut era bunul propriu al vânzătorului defunct, acesta îl putea vinde fără a se aștepta rezultatul vreunui proces de partaj și fără a fi radiată din cartea funciară notarea acestui litigiu, notare care în nici un caz nu atrage nulitatea vânzării.

Totodată, tribunalul a constatat că prin sentința civilă nr. 5750/2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, a fost admisă cererea de partaj formulată de B. în contradictoriu cu pârâta A. și a fost consfințită învoiala părților cuprinsă în actul intitulat „Tranzacție”.

Această hotărâre judecătorească nu are nici un fel de influență asupra prezentului litigiu, întrucât bunul care face obiectul vânzării este bunul propriu al defunctului, iar această hotărâre judecătorească nu este opozabilă pârâtului.

De altfel, în dispozitivul acestei sentințe nu sunt indicate bunurile care au format obiectul partajului, nu se precizează că imobilul care formează obiectul cauzei a fost atribuit reclamantei A.; prin urmare hotărârea nu poate fi pusă în aplicare.

Cu privire la faptul că actul ar fi nul deoarece ar fi fost încheiat de avocat cu intenția de a-și însuși bunul unui client, tribunalul a constatat că actul nu este încheiat de avocatul J., ci de către pârâtul-cumpărător C., iar la dosarul cauzei nu există nicio probă din care să rezulte că cele două înscrisuri sunt simulate prin interpunere de persoane în sensul că adevăratul cumpărător este doamna avocat J.

Susținerile în sensul că starea de sănătate a defunctului era gravă la încheierea actelor și că defunctul nu a fost asistat de nicio rudă au fost apreciate ca fiind irelevante, nefiind invocată, ca motiv de nulitate, lipsa de discernământ; pe de altă parte, din certificatul medico-legal psihiatric din 14 martie 2012, emis de Institutul de Medicină Legală Mina Minovici, a rezultat că defunctul avea capacitatea psihică de exercițiu păstrată în raport de actul de vânzare-cumpărare.

Nici unul dintre cei doi martori audiați la solicitarea reclamantei nu au putut confirma vreunul din motivele de nulitate, aceștia au arătat că nu cunosc împrejurările încheierii celor două contracte, nu cunosc dacă defunctul a încasat prețul, iar simplele păreri ale acestora în sensul că nu au observat ca defunctul să se comporte ca un om cu bani, nu au auzit că defunctul dorește să vândă imobilul etc., nu schimbă cu nimic împrejurările cauzei și nu pot constitui argumente pentru admiterea acțiunii.

În ceea ce privește capetele de cerere 3 - 7, tribunalul a arătat că acestea vor fi respinse întrucât reclamanta nu a administrat probe cu referire la acestea, nu se cunoaște cu certitudine ce bunuri se află în imobil, nu se poate cunoaște dacă aceste bunuri ce se solicită a fi restituite au fost sau nu bunuri comune și nu s-a solicitat o expertiză pentru identificarea lor.

Capătul 2 de cerere a fost respins cu motivarea că depinde integral de modalitatea de soluționare a primului capăt de cerere, ca și capătul 7 de cerere, care este unul accesoriu față de primul capăt de cerere.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termenul legal, reclamantele A. și B.

Prin Decizia nr. 217/A din 21 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 2229 din 23 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât C.; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă B. împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu intimatul pârât C.; a desființat în parte și a trimis, spre rejudecare, Tribunalului București cererea reclamantei B. cu privire la capetele 3, 4 și 5 de cerere (având ca obiect obligarea pârâtului la predarea bunurilor comune mobile sau la plata contravalorii lor, la restituirea bunurilor personale și la restituire autoturismului sau la plata contravalorii lui). A păstrat soluția de respingere a cererii formulată de reclamanta B. cu privire la capetele de cerere nr. 1, 2 și 7.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că nu pot fi primite criticile referitoare la lipsa rolului activ al instanței, constatând că potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5)¹ C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 202/2010, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată (19 septembrie 2012), lipsa de rol activ al judecătorului în a ordona probe din oficiu nu poate fi invocată de către părți în căile de atac. În măsura în care lipsa de rol activ se invocă nu referitor la neordonarea de probe, ci referitor la neanalizarea (corectă) a probelor administrate sau la aplicarea greșită a legii cu prilejul tranșării anumitor aspecte, critica vizează temeinicia soluției, sub aspectul modului de apreciere a probatoriului, sau legalitatea, sub aspectul modalității de interpretare și aplicare a legii.

În ceea ce privește faptul că tribunalul a menționat în sentință că cererea de chemare în judecată a fost motivată ”haotic”, curtea de apel a reținut că tribunalul nu a constatat decât că a fost dificilă parcurgerea cererii și motivarea sentinței, fără însă să aprecieze că nu poate fi soluționată cauza, așa cum susține apelanta-reclamantă.

În opinia curții de apel, indicarea de către apelantele-reclamante a textelor legale din N.C.C. este neavenită în cauză, în condițiile în care căsătoria dintre defunctul H. și reclamanta B. a fost desfăcută prin divorț anterior intrării în vigoare a N.C.C., anume la data de 06 ianuarie 2012 (când a devenit irevocabilă sentința civilă nr. 8381 din 08 noiembrie 2011, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București), cele două convenții atacate în prezenta cauză au fost încheiate, de asemenea, anterior intrării în vigoare a N.C.C., după cum și decesul lui H. și acțiunea în instanță obiect al cauzei au intervenit anterior acestei date. Așadar, raporturilor juridice deduse judecății, sub toate aspectele, li se aplică dispozițiile C. civ. de la 1864, ale C. fam., după cum litigiul este supus V.C.P.C., față de data formulării cererii (19 septembrie 2012), anterioară intrării în vigoare a N.C.P.C., la data de 15 februarie 2013.

În ce privește soluția dată de tribunal asupra cererii formulate de apelanta-reclamantă B., fosta soție a defunctului H., curtea de apel a reținut că tribunalul a analizat această cerere doar din perspectiva naturii imobilului situat în București, sector 6 (compus din teren și construcții) de bun propriu al defunctului sau, dimpotrivă, de bun comun al foștilor soți, perspectivă care interesa exclusiv capătul 1 de cerere (care are ca obiect declararea nulității absolute a promisiunii de vânzare - cumpărare autentificată din 09 martie 2012 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 02 aprilie 2012 și repunerea în situația anterioară, sau despăgubiri reprezentând echivalentul imobilului), capătul 2 de cerere (care are ca obiect revendicarea imobilului) și capătul 7 de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului de la data încheierii promisiunii de vânzare - cumpărare.

Tribunalul nu a analizat însă calitatea procesuală activă a reclamantei B. cu privire la celelalte capete de cerere, respectiv capătul 3 de cerere prin care s-a solicitat predarea bunurilor mobile existente în imobil sau plata contravalorii lor, capătul 4 de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la restituirea bunurilor personale aflate în imobil sau la plata contravalorii lor și capătul 5 de cerere, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la restituirea autoturismului sau la plata contravalorii lui.

Curtea de apel a apreciat că este corectă soluția dată excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei B. în ceea ce privește capetele 1, 2 și 7 de cerere, arătând că în raport de obiectul pretențiilor formulate în capătul 1 de cerere, calitatea procesuală activă revine persoanei care poate invoca faptul că un drept sau interes legitim al său a fost vătămat prin promisiunea de vânzare - cumpărare, ori prin contractul de vânzare - cumpărare menționate.

În cauză, reclamanta B. este fosta soție a defunctului vânzător H., căsătoria dintre aceștia fiind desfăcută la data de 06 ianuarie 2012, prin sentința civilă nr. 8381 pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, devenită irevocabilă. Așadar, căsătoria a încetat prin divorț anterior decesului lui H., survenit la data de 22 mai 2012 și, prin urmare, reclamanta nu a avut vocație la succesiunea acestuia.

Pe de altă parte, imobilul în discuție este bun propriu al defunctului H. în condițiile art. 31 lit. b) C. fam., fiind dobândit prin moștenire de la defunctul său tată I. și în urma partajului intervenit prin actul autentificat din 19 ianuarie 2005.

Față de aceste considerente, în mod corect a stabilit tribunalul că reclamanta B. nu poate invoca asupra imobilului un drept sau un interes legitim care să fi fost vătămat prin cele două acte juridice atacate cu acțiunea în nulitate.

În ceea ce privește faptul că a fost invocat drept motiv de nulitate și lipsa consimțământului soției la încheierea convențiilor, conform art. 35 C. fam., curtea de apel a constatat că acest motiv de nulitate se grefează pe natura juridică de bun comun a imobilului vândut, or, neverificând-se această calitate a imobilului, reclamanta B. nu justifică calitate procesuală activă.

În ceea ce privește dezvoltările făcute prin cererea de apel referitor la acest aspect, curtea de apel a reținut că apelanta-reclamantă a susținut că au fost făcute extinderi la construcție și au fost efectuate îmbunătățiri care au adus un spor de valoare astfel că imobilul nu ar mai fi avut natura de bun propriu, acest fapt fiind recunoscut de defunct prin contractul de vânzare cumpărare din 2012 atacat în prezenta cauză, în care și-a asumat obligația de plată către reclamanta B. a dreptului de creanță astfel rezultat în favoarea acesteia.

Însă reclamanta nu a indicat în prezentul proces care sunt extinderile efectuate la imobilul în discuție, pentru a se determina dacă este vorba despre o construcție nouă alăturată, învecinată sau suprapusă, făcând o afirmație generală că a făcut extinderi la imobilul moștenit de fostul sau soț.

A arătat instanța de apel că și în ipoteza în care ar exista astfel de extinderi echivalente unor construcții noi, adăugate celor moștenite de defunct, s-ar fi pus problema determinării regimului juridic al acestora, în sensul dacă aceste construcții sunt proprietatea comună a foștilor soți, proprietatea exclusivă a reclamantei sau, dimpotrivă, tot proprietatea exclusivă a defunctului. Această determinare ar fi implicat stabilirea modalității în care s-au făcut aceste extinderi, anume din mijloacele care au făcut parte din comunitatea de bunuri a foștilor soți sau din mijloacele care sunt bunuri proprii ale vreunuia dintre soți, și dacă a existat acordul soțului defunct, proprietar al terenului.

Într-adevăr, o asemenea construcție nouă edificată în timpul căsătoriei, din mijloace bunuri comune sau din mijloace bunuri proprii ale reclamantei B. pe terenul proprietatea exclusivă a defunctului, dar cu acordul acestuia, ar fi devenit proprietatea exclusivă sau comună și a reclamantei B.. Însă o asemenea analiză excede obiectului cauzei prezente, așa cum a fost fixat prin cererea de chemare în judecată formulată.

Astfel, la momentul judecății singurele titluri de proprietate produse în cauză sunt cele care relevă dreptul de proprietate exclusivă a defunctului asupra terenului și a construcțiilor existente pe acest teren, astfel cum sunt menționate în actul de partaj din 2005, precum și în înscrierile de carte funciară efectuate în favoarea defunctului.

Așa cum corect a reținut tribunalul, din C.F. a sectorului 6 București și din înscrisurile emanând de la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară sector 6 București, rezultă că imobilul care face obiectul cauzei a fost intabulat exclusiv pe numele proprietarului H. în cotă de 1/1.

Potrivit art. 30 din Legea nr. 7/1996, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile acestei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul.

În acest context, era necesară obținerea de către reclamanta B. a recunoașterii unui drept de proprietate sau coproprietate asupra vreuneia dintre construcțiile pretins edificate cu participarea ei, care să combată și să înfrângă situația juridică rezultată din actele administrate în cauză și care dovedesc dreptul de proprietate exclusivă al defunctului.

Numai în măsura și subsidiar unei asemenea recunoașteri se putea stabili existența, în patrimoniul reclamantei B., a unui drept ori interes vătămate prin încheierea celor două convenții atacate în prezenta cauză, iar aceasta numai în măsura în care aceste convenții ar fi avut ca obiect și construcțiile proprietatea reclamantei.

Or, în cuprinsul celor două convenții, imobilul înstrăinat către pârât este descris în mod identic cu cel înscris în cartea funciară și menționat în contractul de partaj ca reprezentând proprietatea exclusivă a defunctului H. În aceste două convenții încheiate cu pârâtul nu este menționată vreo construcție care nu figurează înscrisă în cartea funciară ca fiind proprietatea exclusivă a defunctului sau care nu figurează în actul de partaj menționat mai sus.

Atâta timp cât în cele două convenții atacate în prezenta cauză imobilul înstrăinat pârâtului figurează în forma în care se regăsește în actul de partaj din 2005 și în cartea funciară (care atestă ca proprietar exclusiv pe defunctul H.), nu se poate constata că aceste convenții au avut ca obiect și vreo pretinsă construcție nouă, care să nu fi fost proprietatea, dobândită prin moștenire, a pârâtului și asupra căreia reclamanta B. să aibă recunoscut un drept de proprietate (coproprietate).

În concluzie, nici situația existenței unor posibile extinderi efectuate cu participarea reclamantei B. la imobilul proprietatea personală a defunctului nu conferă legitimare procesuală activă acesteia pentru a solicita nulitatea celor două convenții, întrucât aceste două convenții au ca obiect construcții care apar ca fiind proprietatea exclusivă a vânzătorului H., în raport de dispozițiile art. 31 lit. b) C. fam. și față de înscrierile de carte funciară, fără să se releve că ar fi avut ca obiect și alte construcții decât cele care au reprezentat bunuri proprii ale defunctului; pe de altă parte reclamanta nu are recunoscut un drept de proprietate (sau de coproprietate) asupra vreunei astfel de construcții și nici nu a făcut obiectul prezentei cauze o asemenea recunoaștere.

În ceea ce privește eventualele îmbunătățiri efectuate cu participarea reclamantei B. la imobilul bun propriu al defunctului, curtea de apel a constatat că asemenea lucrări de îmbunătățiri nu pot crea în beneficiul reclamantei decât, eventual, un drept de creanță, iar nu un drept de proprietate, iar un asemenea drept, de asemenea nerecunoscut până la acest moment și a cărui recunoaștere nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată de față, nu conferă legitimare procesuală activă în a solicita declararea nulității celor două convenții, întrucât aceste două convenții vizează însuși dreptul de proprietate.

Numai acțiunea revocatorie, pauliană, poate fi promovată de titularul unui drept de creanță împotriva unui act juridic de înstrăinare, dar această acțiune are o individualitate distinctă de acțiunea în declararea nulității formulată în prezenta cauză.

În ceea ce privește clauza din contractul de vânzare cumpărare din 2012 prin care defunctul își asumă ”obligația de a achita doamnei K., din prețul încasat, contravaloarea dreptului de creanță în eventualitatea în care instanța de judecată îl va obliga în mod irevocabil la plata acestui drept”, instanța de apel a apreciat că nu poate căpăta nicio consecință juridică, căci nu se face referire la un temei al acestui drept de creanță, care să facă legătura cu pretinsele extinderi și îmbunătățiri efectuate de reclamantă.

În concluzie, curtea de apel a apreciat că nu se verifică în cauză în persoana reclamantei B. existența unui drept personal sau interes legitim care să-i confere calitate procesuală activă în declararea nulității celor două acte juridice; având în vedere că aceasta nu poate invoca în persoana sa un drept de proprietate sau un alt drept real asupra imobilului, nu se verifică legitimarea procesuală a acesteia nici în cadrul acțiunii în revendicare și nici în cadrul acțiunii prin care se cere despăgubirea sa pentru lipsa de folosință a imobilului.

În consecință, au fost respinse criticile apelantei B. privitoare la modul în care au fost soluționate capetele 1, 2 și 7 de cerere din perspectiva lipsei calității sale procesuale active.

Curtea de apel a constatat însă că reclamanta B. are calitate procesuală activă cu privire la capetele 3, 4 și 5 de cerere, în raport de obiectul acestora.

Astfel, prin precizările depuse de reclamantă la fila 110 dosar fond, pentru termenul din 15 aprilie 2013, s-a arătat că la capătul 4 de cerere se solicită bunuri personale ale reclamantei B., fiind enumerate aceste bunuri. Or, în condițiile în care această pretenție viza bunuri pretins personale ale reclamantei B., devine evident că aceasta are calitate procesuală activă în a solicita restituirea lor (sau plata contravalorii acestora).

În ceea ce privește capetele 3 și 5 de cerere, acestea vizează restituirea unor bunuri pretins comune ale foștilor soți, situație în care, de asemenea, reclamanta B. are calitate procesuală activă, atâta timp cât pretinde în persoana sa un drept de coproprietate asupra acestor bunuri comune. Dacă aceste bunuri au fost sau nu comune, dacă au existat la data decesului și dacă se află în posesia pârâtului sunt chestiuni de fond, însă sub aspectul calității procesuale active aceasta există, de vreme ce există identitate între persoana reclamantei și pretinsul titular al dreptului de proprietate (drept de coproprietate) asupra bunurilor a căror restituire se cere.

Pentru aceste motive, apelul declarat de reclamanta B. a fost admis, în baza art. 296 și 297 C. proc. civ., în limitele expuse, a fost desființată, în parte, sentința și a fost trimisă spre rejudecare, cererea reclamantei B., Tribunalului București cu privire la capetele 3,4 și 5 de cerere (având ca obiect obligarea pârâtului la predarea bunurilor comune mobile sau la plata contravalorii lor, la restituirea bunurilor personale și la restituirea autoturismului sau la plata contravalorii lui). A fost păstrată soluția de respingere a cererii reclamantei B. cu privire la capetele 1, 2 și 7 de cerere.

Apelul declarat de apelanta-reclamantă A., a fost găsit nefondat și, pe cale de consecință, a fost respins.

Curtea de apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată și prin apelul declarat au fost invocate o multitudine de aspecte de fapt și de cauze de nulitate. Au fost invocate drept motive de nulitate cauza ilicită, dar și inexistența cauzei și cauza imorală (în sensul că părțile ar fi urmărit fraudarea drepturilor reclamantelor și scoaterea imobilului din masa succesorală), lipsa scopului imediat (anume scopul urmărit nu a fost efectiv acela al transmisiunii proprietății ci, prin încălcarea ordinii publice precum și prin fraudarea legii, a fost acela de a scoate din masa partajabilă imobilul), cauza este contrară bunurilor moravuri și falsă, încălcarea și fraudarea legii (prin aceea că cele două convenții ar fi fost încheiate înainte de soluționarea litigiului de partaj, când acest litigiu era notat în cartea funciară, cumpărătorul cunoscând aceste situații și fiind de conivență cu vânzătorul), nu au fost respectate, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, două condiții stabilite prin promisiunea de vânzare-cumpărare, respectiv termenul finalizării vânzării și soluționarea prealabilă a litigiului privind partajul bunurilor comune, au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 30 din V.C.C. (art. 339 din N.C.C.), fiind aplicabil principiul "fraus omnia corrumpit" și vânzarea s-a făcut înainte de lichidarea regimului comunității; nu s-a plătit prețul, iar prețul stabilit în actele autentice a căror anulare o solicită apelantele este cu mult sub evaluarea făcută în Dosarul nr. x/303/2011 (respectiv de 880.104 lei echivalent euro 200.786).

Analizând în primul rând motivele de nulitate invocate cu privire la cauza convențiilor în discuție, instanța de apel a constatat că au fost invocate, practic, toate motivele de nulitate posibile referitor la acest element al actului juridic civil, anume inexistența cauzei, caracterul ilicit, imoral și fals al cauzei.

Curtea de apel a constatat că, potrivit art. 967 alin. (2) C. civ., existența și valabilitatea cauzei contractelor este prezumată, până la proba contrară. Din perspectiva calității reclamantei A. de moștenitor al defunctului, aceasta nu poate invoca drept motiv de nulitate acele împrejurări referitoare la încălcarea drepturilor fostei soții, la lipsa consimțământului fostei soții la încheierea convenției, la natura juridică de bun comun a imobilului vândut, aceste aspecte putând fi valorificate numai de către persoana beneficiară și vizată de aceste drepturi și dispoziții legale, respectiv de fosta soție, reclamanta B. (în măsura în care s-ar fi dovedit calitatea imobilului vândut de a fi bun comun).

Analizând mai departe cauza, cu privire la celelalte motive de nulitate invocate de reclamanta A., curtea de apel a constatat că în cauză, fiind vorba de acte juridice care vizau transferul dreptului de proprietate de la vânzătorul H. către pârât, cauza juridică este reprezentată de prefigurarea dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului, în ceea ce îl privește pe cumpărător, și de primirea prețului, în ceea ce îl privește pe vânzător.

Niciuna din situațiile de fapt invocate de reclamanta A. și nici probele administrate în cauză nu răstoarnă prezumția legală de existență și valabilitate a cauzei juridice a celor două convenții în discuție.

Astfel, împrejurările de fapt invocate de reclamantă referitor la faptul că nu a fost predată posesia imobilului către cumpărător, că vânzătorul nu se comporta ca un om care avea banii pe care ar fi trebuit sa îi primească drept preț, conform celor două convenții, faptul că vânzătorul nu a făcut publică vânzarea, nici chiar în dosarul de partaj, nu au nicio relevanță cu privire la existența și valabilitatea cauzei și nu fac probă în niciun fel a lipsei acestei cauze sau a caracterului nevalabil al acesteia, rămânând simple susțineri ale reclamantei.

Sub acest aspect, declarațiile celor trei martori audiați în fața primei instanțe (L., M. și N.) nu dovedesc susținerile reclamantelor, martora L., propusă de reclamante, vecină cu defunctul, arătând că nu a știut despre încheierea celor două convenții în timpul vieții lui H., că la imobil a venit uneori doar avocatul J., nevăzându-l pe pârât la imobil, și că defunctul nu i-a spus că a vândut și nici nu se comportă ca un om cu mulți bani. Martora M. a declarat că nu cunoaște împrejurările încheierii celor două convenții, că s-a întâlnit la un moment dat, fără să precizeze data, cu defunctul, care i-a spus că nu a vândut și nu intenționează să vândă casa, iar martora N., audiată la cererea pârâtului, sora defunctului, a arătat că știa că defunctul vroia să vândă imobilul și că l-a auzit pe defunct spunând că a încasat prețul.

Așadar, aceste mijloace de probă nu dovedesc neunivoc, contrar prezumției legale instituită de lege de existența și valabilitate a cauzei, dimpotrivă, una din martore, anume L., nu cunoaște de fapt nimic relevant, în calitatea sa de vecină a defunctului, în vreme ce martora Ichim, însăși sora defunctului și care, în această calitate, este prezumată că ar fi comunicat cel mai bine cu defunctul legat de acest subiect, confirmă de fapt prezumția legală referitoare la existența intenției de a vinde contra unui preț. Iar analiza coroborată a acestor declarații de martori nu poate conduce la a acorda prevalență declarației martorei M., în condițiile în care aceasta nu rezultă că s-ar fi aflat în relații foarte apropiate cu defunctul, spre deosebire de sora defunctului, care este prezumată că avea relația cea mai strânsă cu acesta, fiind irelevant că defunctul nu a înțeles să comunice unei persoane străine dacă a făcut vânzarea sau are intenția să o facă.

Nu are nicio semnificație juridică dacă vânzătorul și-a asumat și chiar a agreat împrejurarea că prin vânzare își golește patrimoniul, astfel că imobilul nu se va mai afla în patrimoniul său la data decesului pentru a fi cules de moștenitor, fiind perfect legală o asemenea motivație intimă subsidiară scopului specific vânzării, care este reprezentat de încasarea prețului.

Pe de altă parte, împrejurarea că defunctul vânzător a prefigurat și chiar a agreat ideea că prin vânzare imobilul nu va mai intra în moștenirea sa nu constituie o cauză ilicită, imorală sau contrară bunelor moravuri și nici fraudarea legii, întrucât orice subiect de drept este liber să dispună de bunurile sale cum crede de cuviință în timpul vieții, nefiind obligat de nicio dispoziție legală și nici de ”bunele moravuri” să facă astfel încât la decesul său să lase moștenire anumite bunuri, neexistând, așadar, nici vreo obligație legală care să-i impună unei persoane să-și conserve patrimoniul pentru ca la data decesului său succesorii să se bucure de un emolument al moștenirii satisfăcător, după cum moștenitorii nu au la rândul lor niciun drept de a pretinde părintelui să le lase moștenire anumite bunuri, aceștia neavând drept decât asupra bunurilor existente în patrimoniul autorului său la data decesului.

Așadar, nu se poate reține că această conștientizare și asumare de către defunct a consecințelor juridice ale înstrăinării imobilului ar conduce la nevalabilitatea cauzei acestor convenții.

În ceea ce privește susținerea că nu s-ar fi urmărit de fapt scopul specific vânzării, anume încasarea prețului, ci s-ar fi urmărit doar scoaterea bunului din patrimoniul defunctului, fără însă ca prețul să fie real, curtea de apel a constatat că această susținere tinde în mod direct la susținerea ideii simulației vânzării, în sensul încheierii de fapt a unei donații (a unei înstrăinări fără existența unei contraprestații). S-a mai susținut, în aceeași manieră, că de fapt înstrăinarea ar fi fost făcută către avocatul J., iar nu către pârât, ceea ce ar reprezenta tot o simulație, însă prin interpunere de persoane.

Cu privire la aceste susțineri, instanța de apel a reținut că ele nu se circumscriu noțiunii de cauză falsă sau nevalabilitate a cauzei, invocată de reclamantă, ci reprezintă cu totul altă pretenție, anume de declarare a simulației, care nu a fost formulată ca atare în cauză și care nu a investit instanța în mod corespunzător.

Cauza este falsă nu atunci când părțile, în mod conștient, au urmărit un alt scop decât cel specific convenției încheiate, ci atunci când partea a avut o reprezentare greșită asupra scopului urmărit, fiind așadar el însuși în eroare.

Situațiile învederate de reclamantă nu se încadrează însă în această ipoteză, nefiind vorba, în concepția acestora, de prefigurarea de către defunct în mod fals a cauzei, ci de încheierea actului de vânzare cu altă intenție decât cea declarată de părți, ceea ce corespunde simulației.

În concluzie, curtea de apel a constatat nefondate toate susținerile apelantei-reclamante A. referitoare la lipsa cauzei sau nevalabilitatea cauzei celor două convenții.

În ceea ce privește natura bunului, s-a arătat că imobilul obiect al celor două convenții era bunul propriu al defunctului, acesta având drept de dispoziție necircumstanțiat asupra acestuia, nepunându-se problema prejudicierii intereselor sau drepturilor legitime ale fostei soții; din perspectiva fiicei, aceasta nu are drept decât asupra bunurilor existente în patrimoniul autorului său la data decesului.

Potrivit art. 35 C. fam., consimțământul la vânzare al soțului este necesar numai în cazul înstrăinării unui bun aflat în proprietatea comună a soților, în cazul unui bun proprietate personală și exclusivă, astfel că toate dezvoltările apelantei-reclamante referitor la modul în care prin aceste două convenții ar fi fost fraudate drepturile fostei soții sunt neavenite în cauză.

De aceea, nu prezintă nicio importantă că cele două convenții au fost încheiate în timpul procesului de partaj între foștii soți, când acest litigiu era notat în cartea funciară, cumpărătorul cunoscând aceste situații și cumpărând deci în cunoștință de cauză, căci aceste aspecte ar fi fost relevante numai în măsura în care bunul ar fi fost proprietate comună a foștilor soți, numai în acest caz punându-se problema fraudării drepturilor fostei soții și a unei conivențe frauduloase a defunctului și a pârâtului.

Așadar, având în vedere natura bunului vândut de bun propriu al vânzătorului, vânzarea nu era condiționată de acordul celuilalt soț.

Cu referire la susținerile conform cărora vânzarea-cumpărarea făcută în frauda dreptului de proprietate de către vânzător cu complicitatea și pe riscul cumpărătorului este un caz tipic de nulitate, respectiv că atunci când bunurile sunt dobândite în timpul căsătoriei actele de înstrăinare trebuie făcute numai cu acordul celuilalt soț, instanța de apel a reținut că în cauză ne aflam în situația unui bun care nu a fost dobândit în timpul căsătoriei, ci este un bun propriu al defunctului pentru care nu era necesar acordul fostei soții și nu se pune în discuție fraudarea dreptului de proprietate al altei persoane.

În ceea ce privește faptul că tribunalul nu a dat nici o relevanță sentinței civile nr. 5750/2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, sentință prin care s-a luat act de tranzacția încheiată între reclamantele din prezentul proces referitoare la modalitatea de partajare a bunurilor rămase de pe urma defunctului H., curtea de apel a apreciat corectă înlăturarea valorii probatorii a acestei hotărâri.

Astfel, este adevărat că această sentință a fost pronunțată într-un dosar care a început prin a avea o natură contencioasă între reclamantul inițial H. și pârâta B., însă, urmare a decesului pe parcursul judecății, a numitului H., calitatea acestuia în acel proces a fost preluată de reclamanta A. iar tranzacția menționată a fost încheiată de aceasta cu mama ei, B.

Sentința care a consfințit această tranzacție, în condițiile art. 271 - 273 C. proc. civ., nu reprezintă rezultatul tranșării de către instanță al vreunui aspect de fapt sau de drept, pentru a se bucura de autoritate de lucru judecat în condițiile art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ. sau măcar de putere de lucru judecat, ci are doar puterea și efectele unei convenții între cele două semnatare ale tranzacției, așadar produce efecte juridice numai față de acestea și este inopozabilă terților, printre care se numără și pârâtul C.

De altfel, și ca hotărâre judecătorească, dat fiind caracterul relativ al efectelor unui asemenea act jurisdicțional, aceasta ar fi fost inopozabilă pârâtului, dar s-ar fi putut pune problema unei valorii probatorii a acesteia cu privire la anumite aspecte de fapt reținute de instanță la acel moment, în măsura în care acele rețineri ar fi făcut obiectul deliberării instanței.

Cum rezultă însă din lecturarea sentinței în discuție, instanța nu a deliberat propriu zis asupra niciunui aspect de drept sau de fapt și ca atare acea hotărâre judecătorească nu are nici măcar valoarea unui mijloc de probă cu privire la anumite situații de fapt invocate de apelante.

În ceea ce privește susținerile apelantei potrivit cărora în fața tribunalului pârâtul ar fi făcut recunoașteri care nu au fost consemnate ca atare, curtea de apel a constatat că acestea nu se verifică în raport de conținutul încheierilor de ședință și al înregistrării ședinței de judecată din data de 16 decembrie 2013.

În ceea ce privește susținerile potrivit cărora afirmațiile reclamantelor referitoare la cauzele de nulitate au fost dovedite cu mijloacele de probă administrate, astfel că sentința ar fi netemeinică, instanța de apel a arătat că existența bunurilor comune ale foștilor soți (și pe care reclamanta A. le-ar pretinde în calitate de moștenitoare a defunctului său tată) sau personale ale reclamantei A. nu a fost dovedită cu actele întocmite în dosarul de partaj, procedură judiciară care nu este opozabilă pârâtului, fiind totodată total falsă susținerea că pârâtul n-ar fi contestat existența acestor bunuri, prin răspunsul la întrebarea 17 din interogatoriul luat acestuia (fila 153 dosar fond) acesta negând existența în imobil a acestor bunuri.

Au fost găsite nerelevante toate dezvoltările apelantei referitoare la relația de rudenie dintre pârât și avocatul J., neexistând vreo dispoziție legală care să interzică o asemenea situație.

În ceea ce privește nerespectarea termenului stabilit în promisiunea de vânzare-cumpărare, în sensul încheierii contractului mai devreme decât se stabilise prin antecontract, curtea de apel a constatat că nu prezintă un motiv de nulitate deoarece termenul prevăzut în antecontract era un termen convențional, astfel că rămânea la latitudinea părților să-l respecte sau, dimpotrivă, să-l modifice, conform art. 969 C. civ., neexistând nicio încălcare a vreunei dispoziții legale sub acest aspect.

Termenul menționat în promisiunea de vânzare-cumpărare pentru încheierea contractului nu era o condiție, așa cum susțin apelantele, iar soluționarea irevocabilă a dosarului de partaj nu era reglementată nici ea ca o condiție suspensivă sau rezolutorie a încheierii contractului.

Faptul că defunctul se afla internat în spital și avea o stare de sănătate gravă nu are nicio semnificație juridică, atâta timp cât nu s-a dovedit lipsa de discernământ a acestuia sau existența unui viciu de consimțământ. Totodată, nu există nicio condiție legală a încheierii unor asemenea acte în prezența unei rude sau cu acordul medicului de secție sau cu asistarea unui reprezentant al autorității tutelare. De altfel, potrivit certificatului medico-legal psihiatric din 14 martie 2012 emis de Institutul de Medicină Legală Mina Minovici, defunctul avea capacitatea psihică de exercițiu păstrată în raport de actul de vânzare-cumpărare, iar discernământul persoanei majore este prezumat, până la proba contrară, probă care nu a fost făcută în cauză.

În ceea ce privește neplata sumei de 100.000 euro drept preț sau a diferenței de 1.000 de euro, curtea de apel a constatat că acesta nu reprezintă un motiv de nulitate a contractului, ci ar putea interesa rezoluțiunea acestui contract, care nu face obiectul cererii prezente.

Nu are nici un fel de semnificație buna sau reaua credință a părților la încheierea acestui contract, atâta timp cât ne aflăm în prezența unor convenții prin care s-a dispus de un bun propriu al înstrăinătorului. Buna credință interesează în cazul vânzării unui bun al altuia sau cel mult în cazul vânzării unui bun comun.

Toate împrejurările invocate de apelantă referitoare la situația de după data încheierii acestor acte juridice (nepredarea și neluarea în folosință a imobilului, nedeclararea de către defunct a vânzării atunci când s-a prezentat expertul la imobil, luarea la cunoștință de către reclamantă despre vânzare, necomunicarea de către defunct și avocat a faptului înstrăinării imobilului în timpul procesului de partaj, lipsa accesului reclamantelor la imobil) sunt împrejurări de fapt ulterioare încheierii celor două acte juridice și care nu pot influența valabilitatea lor, nulitatea verificându-se în raport de situația și condițiile legale la momentul încheierii celor două acte juridice.

 A arătat instanța de apel că nu se verifică nici cauza de nulitate referitoare la prețul derizoriu, așa cum corect reține tribunalul, prețul de 101.000 euro neputând fi considerat derizoriu. Faptul că în dosarul de partaj, în condiții inopozabile pârâtului din prezenta cauză, imobilul a fost evaluat la 200.000 euro, nu semnifică neseriozitatea prețului de 101.000 euro.

În ce privește caracterul fictiv, nesincer al prețului, s-a susținut că nu s-a făcut dovada acestui caracter, prețul menționat în contract fiind prezumat a fi real, sarcina probei contrare revenind reclamantei, conform regulii generale.

Or, reclamanta a invocat de fapt că nu s-a plătit prețul, aspect care, ar fi putut interesa rezoluțiunea contractului și care nu dovedește prin el însuși că acest preț a fost și fictiv.

În ceea ce privește susținerea din cererea de apel potrivit căreia ”semnăturile pe cererile formulate în fața celor doi notari publici diferă, nu aparțin defunctului, dacă ar aparține acestuia dovedește faptul că acesta nu mai era în stare să semneze”, curtea de apel a constatat că nu s-a invocat ca motiv de nulitate prin cererea de chemare în judecată lipsa semnăturii sau falsificarea acesteia sau lipsa consimțământului vânzătorului, astfel că aceste susțineri exced obiectului judecății: susținerea că defunctul ”nu mai era în stare să semneze” este lipsită de relevanță, atâta timp cât pe cele două convenții există ca atare aplicate semnăturile defunctului, atestate ca atare de către notarul public și care fac proba ca atare, dată fiind natura de act autentic a acestor convenții, până la înscrierea în fals.

Curtea de apel a înlăturat susținerea reclamantei din cererea de apel în sensul că ”defunctul nu a avut reprezentarea certă că actele pe care le-a semnat au avut ca obiect transmisiunea dreptului de proprietate”, această susținere tinzând la a pune în discuție vicierea consimțământului, cauza de nulitate care nu a fost invocată prin cererea de chemare în judecată, iar referitor la lipsa capacității de a înțelege consecințele actelor juridice încheiate, aceasta vizează discernământul, discernământ care este prezumat și a fost confirmat prin certificatului medico-legal psihiatric din 14 martie 2012 emis de Institutul de Medicină Legală Mina Minovici, reclamanta nefăcând proba contrară în sensul lipsei de discernământ.

Pentru aceste motive, a fost apreciată corectă soluția dată de tribunal cererii reclamantei A. sub aspectul primului capăt de cerere; pe cale de consecință, a fost găsită neîntemeiată cererea acesteia de revendicare și de despăgubire pentru lipsa de folosință.

Atâta timp cât imobilul nu se mai afla în patrimoniul defunctului la data decesului, acesta nu a intrat în masa succesorală și reclamanta A. nu a dobândit niciun drept asupra acestui bun.

În ce privește obligarea pârâtului la predarea bunurilor mobile comune și a autoturismului, bunuri pretins comune ale defunctului și ale fostei sale soții și asupra cărora reclamata A. ar putea pretinde un drept de coproprietate în calitatea sa de moștenitor a defunctului, curtea de apel a constatat că în mod corect tribunalul a reținut că nu s-a făcut dovada existenței unor asemenea bunuri în deținerea pârâtului, astfel încât să se justifice obligarea acestuia la restituire în natură sau prin echivalent.

Aceeași este situația și cu bunurile proprii, nici sub acest aspect nefăcându-se dovada deținerii de către pârât a unor bunuri personale ale apelantei-reclamante A.

Pentru toate aceste considerente, Curtea de Apel București a apreciat că este legală și temeinică soluția dată de tribunal cererii reclamantei A., astfel că, în baza art. 296 C. proc. civ. a respins apelul acesteia, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul legal, recurentele-reclamante A. și B., solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii și admiterea, în tot, a apelului, cu trimiterea cauzei spre rejudecare; în subsidiar au solicitat schimbarea în totalitate a hotărârii iar, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat că, deși apelul declarat a fost admis în parte, hotărârea nu este legală deoarece nu răspunde dispozițiilor legale invocate și incidente în cauză, s-a făcut o interpretare și aplicare greșită dispozițiilor legale în cauză, nu s-a dat eficiență și nu s-au coroborat probele administrate în fața tribunalului.

Astfel, hotărârile judecătorești pronunțate între aceleași părți intră sub puterea lucrului judecat și trebuie respectate. Însă, în cauză, chiar tribunalul și curtea de apel încurajează nerespectarea unei hotărâri judecătorești intrată în puterea lucrului judecat, (respectiv hotărârea de partaj pronunțată de Judecătoria sectorul 6 București în Dosarul nr. x/303/2011, devenită definitivă și irevocabilă), în care s-a reținut caracterul de bun comun al imobilului pentru care s-au încheiat actele de vânzare-cumpărare a căror valabilitate este contestată; instanțele de fond au înlăturat efectele sentinței civile nr. 5750 din 22 iunie 2012 pronunțată de Judecătoria sectorul 6 București și au respins cererea de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată, respectiv pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei B.

Au arătat, de asemenea, că în fața curții de apel au susținut și au dovedit faptul că încheierea pronunțată la termenul din data de 16 decembrie 2013 (care face corp comun cu sentința civilă nr. 2229 din 23 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă) nu cuprinde apărările susținute oral la termenul de judecată, nu redă integral poziția pârâtului care a recunoscut că nu a avut bani să plătească prețul vânzării menționat și că nu poate dovedi proveniența banilor, respectiv a recunoscut că l-a cunoscut pe defunct prin intermediul mătușii sale avocat J. (avocatul său din prezenta cauză, iar în dosarul de divorț și partaj al defunctului H.) și că s-a aflat în relații foarte apropiate cu defunctul. Avocatul pârâtului a recunoscut legătura de rudenie cu pârâtul și faptul că a mediat vânzarea, declarații foarte importante și care se circumscriu principiului disponibilității. Aceste apărări orale, care au fost susținute și în fața curții de apel nu infirmă faptul că interesul la încheierea actelor translative de proprietate l-a avut, în realitate, avocatul J.

Cu referire la critica privind neexercitarea rolului activ (prevăzut de art. 129 C. proc. civ.), care a fost respinsă de curtea de apel, recurentele au arătat că instanța de apel a dat o cu totul altă interpretare criticii formulate dar și dispozițiilor prevăzute de art. 129 C. proc. civ. apreciind că nu poate fi primită întrucât neordonarea de probe, neanalizarea corectă a probelor deja administrate nu se încadrează în rolul activ ci vizează temeinicia și legalitatea hotărârii. Nici afirmația din considerentele hotărârii potrivit căreia motivele de nulitate au fost formulate “haotic” nu au fost reținute de curtea de apel care a apreciat că această expresie ar trebui interpretată în sensul că a fost dificilă parcurgerea cererii și motivarea sentinței, fără însă a putea susține că nu poate fi soluționată cauza așa cum a fost formulată. Însă, concluzia curții de apel este contrazisă de considerentele hotărârii potrivit cărora: “Capătul doi de cerere urmează a fi respins întrucât depinde integral de modalitatea de soluționare a primului capăt de cerere și totodată și capătul 7 de cerere care este unul accesoriu față de primul capăt de cerere”. Prin urmare, tribunalul nu a analizat efectiv aceste capete de cerere.

Printr-o altă critică s-a susținut că în mod greșit curtea de apel a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile N.C.C. întrucât căsătoria a fost desfăcută anterior intrării în vigoare a N.C.C., cele două convenții au fost încheiate anterior intrării în vigoare N.C.C., decesul defunctului H. a intervenit anterior intrării în vigoare a N.C.C., iar prezenta acțiune a fost formulată anterior intrării în vigoare a N.C.C.

Or, N.C.C. a intrat în vigoare la data de 01 octombrie 2011, conform Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a acestuia.

Căsătoria dintre reclamanta B. și defunctul H. a fost desfăcută prin sentința civilă nr. 8381 pronunțată în Dosarul nr. x/303/2011, la data de 8 noiembrie 2011, devenită irevocabilă prin neexercitarea căii de atac la data de 9 decembrie 2011.

Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, autentificată, a fost încheiată la data de 9 martie 2012 iar contractul de vânzare-cumpărare, autentificat, a fost încheiat la data de 2 aprilie 2012. Defunctul H. a decedat, în timpul soluționării Dosarului de partaj nr. x/303/2011, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, sub nr. x/3/2012, la data de 19 septembrie 2012.

Au arătat recurentele că nu au făcut trimitere la dispozițiile N.C.P.C. întrucât prezenta cauză a fost înregistrată sub imperiul C. proc. civ. din 1865.

Prin urmare, în mod greșit curtea de apel a reținut această situație, ceea ce confirmă nelegalitatea și nereținerea corectă a temeiului de drept și a situației de fapt; așadar a fost interpretat greșit actul juridic dedus judecații.

Cu privire la apelul declarat de apelanta-reclamantă B. s-a arătat că în mod greșit curtea de apel a apreciat că nu are legitimare procesuală activă în ceea ce privește capetele 1, 2 și 7 din cerere prin care s-a solicitat: constatarea nulității absolute a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din 9 martie 2012 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 2 aprilie 2012, repunerea în situația anterioară și, în subsidiar, acordarea de despăgubiri; obligarea intimatului-pârât să lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren și construcție situat în București; obligarea intimatului-pârât la plata unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului calculată de la data 22 mai 2012 la zi și la suportarea cheltuielilor de judecată.

În acest sens s-a arătat că la data de 08 noiembrie 1960 a fost încheiată căsătoria dintre reclamanta B. și defunctul H., dată de la care aceștia au locuit și gospodărit împreună acest imobil. Curtea de apel s-a raportat la actul de partaj voluntar din 19 ianuarie 2005 și a apreciat că imobilul este bunul propriu al defunctului, dobândit prin moștenire. Partajul voluntar din 2005 a fost făcut în timpul căsătoriei recurentei B. cu defunctul H. și a avut ca obiect partajul dintre defunctul H. și cea de a doua soție a tatălui acestuia, O. Prin urmare a fost partajat imobilul în forma existentă în anul 2005, dată până la care imobilului i s-a adus un spor de valoare prin contribuția celor doi soți. Sub un alt aspect s-a arătat că soții au achiziționat două apartamente (contract vânzare-cumpărare din 4 decembrie 1996 și contract vânzare-cumpărare din 30 iulie 1998) banii obținuți fiind investiți în imobilul situat în sectorul 6, București.

Dreptul de proprietate obținut prin uzucapiune asupra suprafeței de 91,47 mp a fost obținut tot în timpul căsătoriei soților, fiind omologat dreptul de proprietate pentru suprafața de 516,47 mp.

Construcția a fost consolidată și extinsă pe orizontală cu baie, bucătărie, bucătărie de vară, două camere și garaj; a fost edificat al doilea corp de construcție, iar acoperișul a fost refăcut parțial în timpul căsătoriei, pe cheltuiala soților. Dotarea cu utilități s-a făcut tot în timpul căsătoriei respectiv: branșament gaze naturale, apă potabilă și canal colector, energie electrică gaze și centrală termică; de asemenea au fost despăgubiți moștenitorii.

În mod greșit a fost reținut caracterul de bun personal al defunctului, fiind ignorată hotărârea pronunțată în Dosarul de partaj nr. x/303/2011 al Judecătoriei sectorului 6 București, în care se menționează caracterul de bun comun, o dovadă fiind aceea că, în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 aprilie 2012, vânzătorul își asumă obligația de a o despăgubi pe reclamanta B., în cazul în care în Dosarul de partaj nr. x/303/2011 se va hotărî astfel. Existența dosarului de partaj bunuri comune este menționată atât în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată din 9 martie 2012, cât și în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 aprilie 2012.

Au mai arătat recurentele-reclamante că deși instanța de apel a pus sub semnul întrebării existența acordului defunctului soț la efectuarea lucrărilor care au adus un spor de valoare imobilului, acesta este incontestabil. Chiar dacă înscrierea în cartea funciară s-a făcut numai pe numele defunctului, nu a fost înlăturat caracterul de bun comun în condițiile în care acest bun a fost dobândit în timpul căsătoriei. Între un act administrativ jurisdicțional și o hotărâre judecătorească nu se poate da prevalență decât hotărârii judecătorești respectiv sentinței civile nr. 5750 din 22 iunie 2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București în Dosarul nr. x/303/2011, care a avut ca obiect partaj de bunuri comune.

Printr-o altă critică s-a susținut că instanța de apel nu a analizat și nu a dat eficiență dispozițiilor art. 30 C. fam. și respectiv art. 633 din N.C.C., altfel nu ar fi fost omologată tranzacția în Dosarul nr. x/303/2011 al Judecătoriei sectorului 6 București; în schimb a reținut lipsa calității procesuale active a reclamantei B. cu privire la imobil.

Instanța de apel nu a analizat modul de încheiere a actelor translative de proprietate, respectiv faptul că la data încheierii acestora exista litigiu pe rol de care cumpărătorul avea cunoștință, actele fiind încheiate cu încălcarea art. 30 din C. fam., "fraus omnia corrumpit", și înainte de lichidarea regimului matrimonial (art. 355 N.C.C.), astfel că vânzarea s-a făcut cu complicitatea și pe riscul cumpărătorului, conform art. 1236 din N.C.C.

Au arătat recurentele că, în speță, cauza contractului de vânzare a fost ilicită, fiind întemeiată pe reaua-credință a cumpărătorului. Intenția a fost aceea de a scoate din masa partajabilă întregul imobil, cu consecința prejudicierii fostei soții și a fiicei A., fiind încălcate normele de ordine publică prin fraudarea legii.

Pe de altă parte nu a fost primit prețul, prețul stabilit a fost unul neserios și fictiv, situație în care este atrasă nulitatea actelor încheiate conform art. 1665 alin. (1) din N.C.C.; în plus, imobilul a fost mult subevaluat în condițiile în care prețul reținut în raportul de expertiză a fost de 200.786 euro, preț corectat prin aplicarea coeficienților de corecție.

Au arătat, de asemenea, recurentele că intimatul-pârât și avocatul acestuia (J.) au recunoscut că interesul în transferul dreptului de proprietate l-a avut în mod direct avocatul J. Prin urmare, ne aflăm în prezența incapacității prevăzute de art. 1653 din N.C.C., potrivit cărora avocații nu au voie să-și însușească bunuri de la clienți în nume propriu sau prin rude apropiate, iar intimatul-pârât este nepotul de soră al acesteia. Chiar dacă pârâtul apare sub nume de proprietar, în realitate imobilul se află în mâinile avocatului J.

Astfel, nu s-a analizat în concret dacă sunt îndeplinite condițiile generale de valabilitate impuse de art. 1206, art. 1225, art. 1236 și art. 1864 din N.C.C., potrivit cărora cauza trebuie să fie una licită și morală, iar consimțământul trebuie să fie liber exprimat. Cauza nu trebuie să fie contrară bunelor moravuri, cauza falsă și scopul ilicit atrăgând nulitatea actelor încheiate.

Art. 193 și art. 1237 din N.C.C. definesc cauza ilicită ca fiind mijlocul prin care se eludează normele legale, fraudându-se intereselor altor persoane prin scoaterea bunurilor din patrimoniu. Or, în cazul de față acest lucru s-a întâmplat pentru că au fost scoase bunurile comune din masa partajabilă în timpul soluționării dosarului de partaj, deși bunurile dobândite în timpul căsătoriei pot fi înstrăinate numai cu acordul celuilalt coproprietar conform art. 346 alin. (1) și (2) din N.C.C.

Prin urmare, în mod greșit s-a reținut legitimarea procesuală a reclamantei B. numai pentru capetele de cerere 3, 4 și 5, iar nu și pentru capetele nr. 1, 2 și 7 din cererea de chemare în judecată în condițiile în care actele notariale a căror nulitate absolută s-a solicitat a se constata, ca și celelalte capete de cerere, privesc bunuri dobândite în timpul căsătoriei acesteia cu vânzătorul H., decedat, respectiv bunuri personale aflate în gospodărie la data decesului (indicate în cererea precizatoare de la fila 110).

Din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 aprilie 2012 rezultă că vânzătorul s-a obligat ca, în urma partajului bunurilor comune ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/303/2011 al Judecătoriei sectorului 6 București, să o despăgubească pe reclamantă în eventualitatea în care se va stabili în favoarea sa un drept de creanță. În dosarul de partaj menționat (sentința civilă nr. 5750 și cerere de partaj), instanța de fond a reținut contribuția egală a părților (de 50% fiecare) și caracterul bunurilor supuse partajului ca fiind bunuri comune (dobândite în timpul căsătoriei) în temeiul art. 30 C. fam. Chiar dacă în dosarul de partaj, instanța a luat act de tranzacția încheiată între recurentele-reclamante B. și A., în cazul în care s-ar admite excepția lipsei calității procesuale, tranzacția încheiată prin acordul acestora ar fi lăsată fără substanță întrucât ceea ce s-a transmis prin tranzacție era scos din masa partajabilă ca efect al actelor translative de proprietate încheiate între defunctul H. și intimatul-pârât C. în condițiile în care dosarul de partaj nu fusese finalizat și nu se stabilise cota exclusivă a vânzătorului asupra întregului imobil și a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

Cu referire la apelul declarat de apelanta-reclamantă A. s-a arătat că instanța de apel a reținut că au fost invocate toate motivele de nulitate ale actului juridic, criticile fiind cercetate din perspectiva dispozițiilor art. 967 C. civ. de la 1864; nu au fost însă analizate dispozițiile legale invocate, respectiv cele ale C. civ. intrat în vigoare la data de 01 octombrie 2011.

În mod greșit instanța de apel a reținut că sentința civilă nr. 5750/2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, nu este opozabilă intimatului-pârât și nu are valoare juridică, deoarece se află sub puterea lucrului judecat în ceea ce privește caracterul bunurilor care au făcut obiectul partajului. Dosarul de partaj a început în timpul vieții defunctului H. iar administrarea probelor s-a făcut în timpul vieții acestuia (asistat de avocat J.), astfel că nu se poate spune că hotărârea judecătorească pronunțată nu are valoare juridică.

Accepțiunea lato sensu semnifică puterea de lucru judecat (res iudicata) care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă în sensul că exprimă adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre. Astfel, s-a statuat că o hotărâre judecătorească poate fi invocată cu putere de lucru judecat atunci când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți și să se discute același obiect și aceeași cauză.

Puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci se întinde și asupra considerentelor acesteia, astfel încât problemele deduse judecații într-un litigiu dintre aceleași părți trebuie avute în vedere de către instanța sesizată ulterior, chiar dacă obiectul cauzei diferă însă se afla în strânsă legătură cu acesta.

Prezumția operează atunci când în al doilea proces se pune o problemă identică celei soluționate printr-o hotărâre judecătorească anterioară, fără a presupune identitate de acțiuni, ci doar chestiuni juridice litigioase; prezumția ușurează sarcina probațiunii în cel de-al doilea litigiu, aducând în fața instanței constatările unor raporturi juridice făcute la judecata anterioară.

Prezumția puterii lucrului judecat îndeplinește o funcție pozitivă, normativă, ceea ce s-a tranșat jurisdicțional anterior fiind folosit cu ocazia unei noi judecați, care nu va trebui să contrazică aceste constatări anterioare ale instanței.

Soluția pronunțată în Dosarul de partaj nr. x/303/2011 al Judecătoriei sectorului 6 București confirmă concluziile curții de apel, respectiv calitatea recurentei-reclamante A. de descendent de gradul unu și vocația concretă a acesteia la moștenire; de asemenea, a recunoscut caracterul de bun comun al bunurilor supuse partajului, situație care nu mai poate fi pusă în discuție.

În opinia recurentelor, instanța de apel a apreciat în mod greșit că existența bunurilor comune în funcție de care această reclamantă ar avea legitimare procesuală nu a fost dovedită. Toate bunurile mobile și întregul imobil au fost identificate cu ocazia administrării probelor cu expertiză, cu precădere a expertizei care a fost realizată la data de 18 mai 2012 și respectiv 22 iunie 2012 de expertul F., în Dosarul nr. x/303/2011. Toate bunurile au rămas în imobil și se găseau în imobil la data decesului defunctului (22 mai 2012), recurentele nemaiputând intra în imobil din data de 31 iulie 2011. Dacă imobilul astfel cum a fost îmbunătățit a făcut obiectul actelor de vânzare-cumpărare, nu au făcut obiectul vânzării sporul de valoare, dotările și toate bunurile comune ori personale ale reclamantelor.

A susținut recurenta-reclamantă A. că a făcut dovada că aceste bunuri se aflau în imobil la data decesului, martorii audiați declarând că aceste bunuri sunt gestionate de către intimatul-pârât împreună cu mătușa sa. La dosarul de fond a atașat notificările adresate atât intimatului-pârât, cât și mătușii acestuia, de a nu distruge sau înstrăina bunurile. Prin notificările transmise la data de 1 octombrie 2012 de către intimatul-pârât, dată la care se aflau pe teritoriul Republicii Gabon, acesta le-a pus în vedere să le ridice; prin notificarea comunicată intimatul-pârât recunoaște îndreptățirea acestei reclamante de a pretinde un drept asupra întregului patrimoniu.

Intimatul-pârât, legal citat, nu a formulat întâmpinare dar prin concluziile puse cu prilejul dezbaterilor a solicitat respingerea recursului.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate Înalta Curte reține următoarele:

Critica prin care s-a susținut că instanța de apel a dat o altă interpretare motivului de apel privitor la neexercitarea de către tribunal a rolului activ, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., nu este fondată.

Astfel, curtea de apel a reținut în mod corect că nu se circumscrie principiului rolului activ al judecătorului critica prin care se invocă neregularități care țin de interpretarea probelor sau a dispozițiilor legale incidente.

În ceea ce privește cercetarea fondului cererii de chemare în judecată de către tribunal, curtea de apel a reținut că prima instanță a analizat toate capetele de cerere cu care a fost învestită.

Împrejurarea că în considerentele sentinței s-a precizat că cererea de chemare în judecată a fost formulată “haotic” nu are decât semnificația de a sublinia modul deficitar de expunere a motivelor cererii de chemare în judecată.

În condițiile în care sentința cuprinde o analiză detaliată a motivelor formulate în susținerea primului capăt de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată din 9 martie 2012 de către B.N.P., D. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 2 aprilie 2012 de către B.N.P., E. și, pe cale de consecință, repunerea în situația anterioară, iar, în cazul în care pârâtul a înstrăinat imobilul și nu mai este posibilă repunerea în situația anterioară, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul imobilului compus din teren și locuință, în mod corect curtea de apel nu a primit critica conform căreia tribunalul nu a cercetat în mod efectiv acest capăt de cerere.

În ceea ce o privește pe reclamanta B., față de soluția pronunțată, tribunalul a expus doar considerentele privitoare la calitatea procesuală activă.

Respingerea capetelor de cerere 2 și 7 (prin care s-a solicitat obligarea pârâtului să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren și construcție situat în București, sectorul 6, respectiv obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului) s-a făcut în considerarea caracterului accesoriu al acestora față de primul capăt de cerere, nemaifiind necesară examinarea acestora, de vreme ce nu era îndeplinită condiția premisă de desființare a celor două convenții.

Rezultă astfel că nu este fondată critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privitoare la modul de interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 129 din același act normativ.

În ceea ce privește criticile formulate de recurenta B. cu referire la calitatea sa procesuală în formularea capetelor de cerere 1, 2 și 7, Înalta Curte reține că în examinarea legalității și temeiniciei sentinței sub aspectul calității imobilului în litigiu de a fi bun comun ori propriu al defunctului H., curtea de apel a omis a examina efectele sentinței civile nr. 9743 din 16 noiembrie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București în Dosarul nr. x/2001, devenită irevocabilă, privitoare la dobândirea de către H. și O. a dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 91,47 mp de teren situat în București, sector.6, ca efect al uzucapiunii.

Astfel, potrivit sentinței nr. 8381 din 08 noiembrie 2011, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, devenită definitivă și irevocabilă prin neapelare la data de 06 ianuarie 2012, B. și H. au fost căsătoriți în perioada 08 noiembrie 1960 - 06 ianuarie 2012.

În contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 02 aprilie 2012, sentința civilă nr. 9743 din 16 noiembrie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, este menționată în istoricul proprietății. Această hotărâre judecătorească se regăsește în dosarul tribunalului la filele nr. 325-326.

Cum instanțele de fond au reținut că imobilul aflat în litigiu a avut calitatea de bun propriu al vânzătorului, în temeiul art. 31 lit. b) C. fam., fiind dobândit prin moștenire, iar bunurile dobândite ca efect al prescripției achizitive de către unul dintre soți în timpul căsătoriei nu intră în sfera de aplicare a acestei text legal, se impune a se verifica de către instanța de fond regimul juridic al dreptului de proprietate dobândit de H. în temeiul sentinței civile nr. 9743 din 16 noiembrie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București.

În ceea ce privește criticile prin care recurenta-reclamantă B. a susținut că imobilul este bun comun în considerarea autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București în Dosarul nr. x/303/2011, având ca obiect partaj de bunuri comune, Înalta Curte reține că nu pot fi primite având în vedere că procesul de partaj a fost soluționat printr-o tranzacția încheiată de recurentele din prezenta cauză, care nu individualizează bunurile.

Astfel, din sentința civilă nr. 5750 din 22 iunie 2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București în Dosarul nr. x/303/2011, rezultă că procesul de partaj a fost finalizat printr-o tranzacție în care se face referire la bunurile care au fost individualizate și evaluate în proces; aceste bunuri nu se regăsesc în concret în dispozitivul sentinței.

În plus, părțile contractului judiciar au convenit ca toate drepturile de proprietate și de creanță care în mod generic ar fi trebuit să îi revină reclamantei B. să fie dobândite de A. Or, niciun drept nu a fost stabilit în concret în favoarea reclamantei B. în procesul de partaj.

Înalta Curte reține, așadar, că imposibilitatea valorificării acestei hotărâri judecătorești în cauza pendinte nu este consecința inopozabilității acesteia față de pârât, ci a împrejurării că prin aceasta niciun drept nu a fost stabilit în favoarea recurentei-reclamante B.

Recurentele au susținut fără temei că prin sentința civilă nr. 5750 din 22 iunie 2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, s-a statuat că bunul imobil în litigiu are caracterul de bun comun.

De asemenea, nu se poate aprecia că prin asumarea de către intimatul-pârât a obligației de a o despăgubi pe B., în calitate de fostă soție a vânzătorului, ar fi probată calitatea de bun comun a imobilului, deoarece o asemenea obligație era condiționată de recunoașterea unui drept de către instanța învestită cu soluționarea cererii de partaj în favoarea recurentei B.

În plus, la data încheierii tranzacției transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea intimatului-pârât fusese supus formalităților de publicitate imobiliară prin înscrierea în cartea funciară, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară aflat la fila 85 din dosarul tribunalului din care rezultă că înscrierea dreptului de proprietate al intimatului-pârât a fost înregistrată din 03 aprilie 2012.

Așa cum au reținut și instanțele de fond, recurenta-reclamantă B. nu este titulara unui drept de creanță recunoscut pe care să îl opună intimatului-pârât.

Celelalte critici de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă B. nu se impun a fi analizate la acest moment, în condițiile în care nu s-a stabilit regimul juridic al dreptului de proprietate asupra suprafeței de 91,47 mp de teren. Aceasta poate justifica legitimare procesuală activă numai în măsura în care se dovedește că este titulară a unui drept de proprietate comună asupra bunului imobil.

Așa cum s-a arătat deja, un eventual drept de proprietate comună asupra bunului imobil trebuie examinat din perspectiva naturii juridice a dreptului dobândit prin sentința civilă nr. 9743 din 16 noiembrie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București.

Cu referire la recursul formulat de recurenta-reclamantă A., Înalta Curte reține că aceasta a formulat critici privitoare la greșita aplicare a legii civile în timp, la puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 5750/2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, la vocația sa concretă de a moșteni care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și critici referitoare la dovada bunurilor care exced controlului de legalitate specific căii de atac a recursului.

În ceea ce privește legea civilă aplicabilă Înalta Curte reține că instanța de apel, deși a arătat explicit care sunt momentele de referință pentru aplicarea legii în timp a conchis în mod greșit că N.C.C. nu este aplicabil în cauză.

Astfel, în opinia curții de apel, indicarea de către apelantele-reclamante a textelor legale din N.C.C. este neavenită în cauză, în condițiile în care căsătoria dintre defunctul H. și reclamanta B. s-a desfăcut prin divorț anterior intrării în vigoare a N.C.C., anume la data de 06 ianuarie 2012 (când a rămas irevocabilă sentința civilă nr. 8381 din 08 noiembrie 2011, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București), cele două convenții atacate în prezenta cauză au fost încheiate, de asemenea, anterior intrării în vigoare a N.C.C., după cum și decesul lui H. și acțiunea în instanță obiect al cauzei au intervenit anterior acestei date. Așadar, raporturilor juridice deduse judecății, sub toate aspectele, li se aplică dispozițiile C. civ. de la 1864, ale C. fam., după cum litigiul este supus V.C.P.C., față de data formulării cererii (19 septembrie 2012), anterioară intrării în vigoare a N.C.P.C., la data de 15 februarie 2013.

Însă, N.C.C. aprobat prin Legea nr. 287/2009 a intrat în vigoare la data de 01 octombrie 2011, iar cele două acte juridice a căror nulitate s-a solicitat au fost încheiate ulterior acestei date, respectiv la 09 martie 2012 și 02 aprilie 2012. Conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., legea civilă aplicabilă acestora este reprezentată de N.C.C.

Se constată astfel că în mod greșit instanța de apel a cercetat motivele de nulitate invocate de apelanta-reclamantă A. prin raportare la C. civ. din 1864.

Deși aplicarea legii se circumscrie aspectelor de legalitate specifice căii de a recursului în situația particulară a speței, dată de necesitatea verificării regimului juridic al bunului imobil în condițiile existenței unei hotărâri judecătorești care atestă dobândirea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 91,47 mp din imobil prin uzucapiune de către defunctul H. în timpul căsătoriei cu recurenta-reclamantă B., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., admițând recursul în limitele expuse, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe de apel, celelalte critici de nelegalitate nemaimpunându-se a fi analizate.

Așa cum s-a menționat, criticile referitoare la dovada bunurilor mobile formulate de recurenta - reclamantă A. sunt critici de netemeinicie care exced controlului de legalitate specific căii de atac a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-reclamante A. și B. împotriva Deciziei nr. 217/A din 21 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 mai 2016.