Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Decizia nr. 1328/2016

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 768 din 5 iunie 2006, a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului A., decedat la data introducerii cererii; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.; a luat act de renunțarea la judecată în ceea cei privește pe pârâții C. și D.; a respins acțiunea formulată de reclamanta E., decedată, acțiune continuată de moștenitoarea sa F., împotriva pârâților G., H., I. și J., K., L., M., N., O. și P., ca neîntemeiată.

În considerente s-a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, aspect rezultat din înscrisurile depuse la dosar.

Sub acest aspect s-a învederat de către reclamantă, că naționalizarea bunului s-a efectuat fără titlu, deoarece proprietara imobilului ar fi fost R., în vreme ce în decretul de naționalizare figurează drept proprietar R. și S., însă această susținere nu este justă, întrucât în speță există identitate de persoană, de vreme ce prin naționalizare a fost vizată R. și imobilul deținut de aceasta și nu de altă persoană, în realitate fiind vorba de o simplă eroare de dactilografiere a prenumelor.

Totodată, s-a susținut de către reclamantă că proprietara imobilului în litigiu, R., era exceptată de la naționalizare, fiind casnică, aceeași situație fiind valabilă și în ceea ce-l privește pe soțul acesteia, S., care era de profesie arhitect.

Tribunalul a înlăturat aceste susțineri, întrucât dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950 enumeră strict și limitativ categoriile de persoane exceptate de la naționalizare și nu se referă și la persoanele casnice, cum era proprietara imobilului.

Pe de altă parte, s-a reținut că este lipsită de relevanță profesia de arhitect a lui S., întrucât în acea perioadă nu se aplica principiul comunității de bunuri instituit prin intermediul Codului familiei, intrat în vigoare în anul 1954, ci regimul separației de patrimonii, în actul de vânzare-cumpărare a celor două parcele figurând drept cumpărătoare R., în timp ce construcția a fost edificată pe teren, pe baza veniturilor de care dispunea sus-numita, astfel cum rezultă din dovezile de la dosar.

În consecință, tribunalul a reținut că imobilul a trecut cu titlu la stat, putând fi înstrăinat către chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995.

Referitor la contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate se solicită, s-a arătat că acestea au fost încheiate în intervalul 1996 - 1998, deci anterior promovării acțiunii în revendicare de către reclamantă și fără a se face dovada existenței unei notificări prealabile adresate chiriașilor din partea pretinsei proprietare, în sensul de a nu se proceda la achiziționarea respectivelor apartamente.

S-au avut în vedere dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, iar din probele dosarului a rezultat că apartamentele au fost vândute pârâților, care le dețineau în calitate de chiriași, după expirarea termenului stabilit de art. 14 din lege și în condițiile în care, la momentul înstrăinării bunului, statul apărea ca fiind adevăratul proprietar, această calitate nefiindu-i contestată, de vreme ce nu fusese formulată vreo cerere de revendicare în natură a imobilului ori de acordare de despăgubiri.

De asemenea, s-a mai constatat inexistența vreunui motiv care să conducă în final la aplicarea sancțiunii nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, de vreme ce au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995.

În raport de probele dosarului s-a apreciat evidentă buna-credință a pârâților, care au îndeplinit formalitățile legate de cumpărare, după ce în prealabil au depus demersurile necesare, fiind ferm convinși că statul este unicul proprietar al imobilului în litigiu, sub acest aspect fiind pe deplin aplicabil principiul error communis facit jus. Or, conform art. 1898 alin. (2) C. civ., buna-credință se prezumă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, acesta fiind soluționat de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 611 din 4 octombrie 2007, în sensul admiterii, schimbării în parte a sentinței atacate și admiterii acțiunii reclamantei. Au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București și s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare din 8 ianuarie 1998, din 29 noiembrie 1996, din 13 ianuarie 1997, din 22 noiembrie 1996, din 29 noiembrie 1996, din 29 noiembrie 1996, din 9 octombrie 1997, din 9 octombrie 1997, din 4 decembrie 1996 și din 3 aprilie 1997 încheiate între intimații pârâți, persoane fizice, în calitate de cumpărători și intimata pârâtă Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În esență, s-a reținut că într-un litigiu anterior s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, dispunându-se și anularea unui contract de închiriere și că, deși nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, neexistând identitate de părți în ceea ce privește dosarul în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 10969/2005, dispozitivul acesteia se referă la nevalabilitatea titlului statului în totalitatea sa, recunoscându-i-se totodată calitatea de proprietar prin moștenire asupra unuia dintre apartamentele imobilului, reclamantei.

Această decizie a fost atacată cu recurs de pârâții B., O., P., L., K., N. și Municipiul București prin Primarul General.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 6793 din 7 noiembrie 2008, a admis recursurile, a casat decizia și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță, reținând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și faptul că în lipsa unei motivări a deciziei, nu se poate realiza controlul judiciar.

Rejudecând cauza după casare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a pronunțat Decizia civilă nr. 396 din 24 iunie 2010, prin care s-a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată, s-a respins excepția lipsei de interes ca neîntemeiată, s-a admis apelul formulat de reclamantă, s-a schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul că s-a admis în parte acțiunea precizată, fiind obligați pârâții persoane fizice să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentele dobândite prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995; s-a respins cererea de revendicare a construcției neînstrăinate de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, ca rămasă fără obiect; a fost obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 274,74 mp, certificată conform dispoziției Primarului General din 17 octombrie 2007 și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin încheierea din 16 iunie 2011, s-a admis cererea de lămurire a dispozitivului formulată de intimatul pârât D., lămurindu-se dispozitivul în sensul că intimații pârâți care au obligația de a achita suma stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată sunt P., N., I. și J., K., L., O., M. și Municipiul București prin Primarul General și, totodată, s-a admis în parte cererea de îndreptare a unor erori materiale referitoare la numerele unor contracte de vânzare-cumpărare, la numele pârâtei K. și la suprafețele de teren pe care trebuie să le lase în proprietate K. și L.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamanta, cât și pârâții O., P., I. și J., L., K., N., M. și Municipiul București prin Primarul General.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 5748 din 26 septembrie 2012, a admis recursurile, a casat decizia și încheierea atacate, trimițând cauza spre rejudecare.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a pronunțat Decizia civilă nr. 540 din 5 decembrie 2014, prin care s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei, lipsei calității procesuale a pârâtului Municipiul București prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București, lipsei de interes, autorității de lucru judecat și inadmisibilității acțiunii, invocate de intimații pârâți, ca nefondate, și s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta F.

Și împotriva acestei decizii s-a declarat recurs de către reclamantă, acesta fiind admis prin Decizia nr. 875 din 25 martie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că decizia din apel se fundamentează pe considerente contradictorii atunci când, pe de o parte, stabilește că acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă fiind promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., iar pe de altă parte, dând dezlegare raportului juridic dedus judecății, statuează că acțiunea în revendicare este paralizată prin invocarea de către pârâți a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a căror incidentă o recunoaște în cauză, reținând în mod expres că "instanța este obligată să facă aplicarea Legii nr. 10/2001, așa cum a fost invocată de către pârâți prin apărările formulate în cauză".

Această statuare a instanței în legătură cu obligativitatea aplicării Legii nr. 10/2001, sub motiv că ea a fost invocată de către intimații-pârâți în apărare vine să nege considerentele anterioare conform cărora incidența Legii nr. 10/2001 în speță însemna, din perspectiva art. 46 alin. (1), ca "persoana îndreptățită să aleagă calea acestei legi, renunțând la judecata acțiunii în revendicare sau solicitând suspendarea acesteia".

Or, s-a reținut că nici reclamanta și nici autoarea acesteia nu au optat pentru aplicarea legii noi, ci pentru continuarea judecății acțiunii în revendicare și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

Astfel fiind, reținând ca o aplicație a principiului disponibilității, că reclamanta este cea îndreptățită să indice temeiul juridic și să opteze sau nu pentru aplicarea legii speciale, în mod contradictoriu și fără să argumenteze pentru care anume considerente, instanța de apel face aplicarea unei norme din conținutul aceleiași legi speciale atunci când analizează apărarea pârâților, reținând totodată "că este obligată" să facă aplicarea respectivului text și că acesta, prin reglementarea conținută, este apt să paralizeze acțiunea în revendicare.

Împrejurarea că instanța de judecată nu trebuie să ignore apărările pe care și le fac părțile în cadrul procesului și că trebuie să dea răspuns motivat acestora, nu înseamnă implicit și recunoașterea caracterului lor fondat.

Astfel spus, faptul că pârâții au invocat în apărare prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și buna-credință de care ar fi dat dovadă la încheierea contractelor de vânzare, nu reprezenta un argument suficient pentru a se trece la analiza fondului acestei apărări, după ce aceeași instanță stabilise că legea în conținutul căreia se regăsește textul de care se prevalau intimații-pârâți nu are incidentă în cauză, având în vedere data promovării acțiunii și opțiunea reclamantei, de a continua judecata în condițiile dreptului comun.

De aceea, ceea ce trebuia să analizeze instanța, prealabil verificării fondului apărării intimaților și în ce măsură buna-credință invocată salvează actele juridice de la nulitate, era dacă textul de lege de care se prevalau aceștia putea într-adevăr, să fundamenteze poziția pârâților, câtă vreme judecata se desfășura în alte coordonate, ale dreptului comun, potrivit opțiunii reclamantei.

Or, asemenea considerente contradictorii nu pot susține o motivare coerentă care să justifice soluția adoptată.

Contrar aprecierii intimaților-pârâți, caracterul contradictoriu al acestor considerente, care pe de o parte, neagă incidența Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte, fac aplicabilitatea acesteia, nu poate fi înlăturat prin aceea că ar da dezlegarea unor aspecte diferite ale judecății - adică o chestiune de ordin procedural, atunci când dezlegă problema admisibilității acțiunii în revendicare și respectiv una de drept substanțial, când analizând apărarea pârâților, dă rezolvare raportului de drept material.

Astfel, ceea ce reclamanta a dedus judecății prin promovarea acțiunii în revendicare, a fost chestiunea dreptului de proprietate asupra imobilului din București, iar raportul juridic vizând dreptul subiectiv afirmat de părțile în litigiu nu poate fi scindat și tranșat jurisdicțional prin aplicarea unor norme de drept diferite.

Fiind stabilit că acțiunea a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și că reclamanta nu a optat pentru rezolvarea pretențiilor sale în cadrul acestui act normativ ci, dimpotrivă, a solicitat continuarea judecății potrivit dreptului comun, numai prin ignorarea principiului disponibilității și a temeiului juridic invocat de parte, instanța putea să dea rezolvare fondului pretențiilor din perspectiva legii speciale.

O asemenea aplicare a legii noi, pentru a paraliza un demers judiciar inițiat anterior intrării sale în vigoare înseamnă, așa cum arată recurenta în criticile formulate, și o încălcare a principiului neretroactivității legii noi și a principiului tempus regit actum, câtă vreme analiza raportului juridic ce legase deja părțile pe plan procesual s-a făcut din perspectiva unor elemente noi, aduse în dezbaterea judiciară prin dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (inexistente la data introducerii acțiunii).

Aceste aspecte ce relevă caracterul contradictoriu al considerentelor atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este fondată și critica recurentei referitoare la nemotivarea deciziei și ignorarea criticii din apel vizând nevalabilitatea titlului statului din perspectiva dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Astfel, curtea de apel a fost sesizată punctual - conform motivelor de apel și contrar susținerii intimaților-pârâți, cum că un asemenea aspect n-ar fi fost dedus judecății - cu critica potrivit căreia prima instanță a fost învestită cu judecarea problemei prealabile a verificării valabilității titlului de proprietate al statului din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 10/2001, fără ca aceasta să se pronunțe asupra acestei chestiuni.

Se constată că într-adevăr, judecata apelului se limitează la a prelua concluzia primei instanțe conform căreia "naționalizarea a fost efectuată în concordanță cu prevederile Decretului nr. 92/1950, astfel că imobilul a fost preluat cu titlu de către stat".

Acest considerent al instanței nesocotește însă conținutul criticii care contestă valabilitatea titlului statului din perspectiva dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, ceea ce presupunea efectuarea altor verificări decât concordanța măsurii naționalizării cu decretul în temeiul căruia fusese dispusă măsura.

Astfel, prima instanță și în continuare instanța de apel, în analiza criticii formulate, trebuia să verifice dacă Decretul nr. 92/1950 era în conformitate cu Constituția din 1948, tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la momentul preluării bunului.

Contrar susținerii intimaților, în sensul că reclamanta n-ar fi solicitat, conform cererii de chemare în judecată, efectuarea unei asemenea verificări, se constată că, în realitate, potrivit actului de sesizare a instanței, aceasta a susținut că "prevederile Decretului nr. 92/1950 reprezentau, în raport cu Constituția adoptată în 1948, un act profund neconstituțional", pentru ca ulterior, printr-o precizare de acțiune depusă la 13 februarie 2006, să indice expres dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Această fixare a cadrului procesual a îndreptățit-o pe reclamantă să critice sentința tribunalului care nu a analizat problema nevalabilității titlului de preluare în conformitate cu norma art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aspect care a rămas nesoluționat în apel, instanța nerăspunzând criticii formulate, ci însușindu-și mecanic raționamentul tribunalului (în sensul preluării bunului pe temeiul unui act normativ, ceea ce ar însemna existența unui titlu al statului).

Ca atare, se constată că incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este atrasă și de ipoteza nemotivării hotărârii, în contextul în care o asemenea critică, cum este cea referitoare la nevalabilitatea preluării constituia un aspect prealabil important dezlegării fondului raportului litigios și lăsat nesoluționat prin decizia din apel.

Apărarea intimaților-pârâți, în sensul că recurenta-reclamantă s-ar contrazice ea însăși prin criticile formulate, deoarece pe de o parte, afirmă incidența art. 6 din Legea nr. 213/1998 pentru ca, pe de altă parte, să conteste aplicabilitatea acestui text în cauză, este nefondată.

În realitate, recurenta arată că nu este incident cauzei art. 6 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 213/1998 - conform căruia bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație - tocmai în susținerea poziției sale procesuale și a criticii vizând încălcarea principiului disponibilității. Inexistența unei asemenea legi speciale la data promovării acțiunii în revendicare a permis reclamantei să pretindă ca judecata să aibă ioc după normele dreptului comun.

În același timp și fără a-și contrazice demersul, așa cum susțin intimații, recurenta s-a prevalat de incidența altei norme din conținutul art. 6, respectiv alin. (3), solicitând aplicarea criteriilor prevăzute de acest text pentru a se aprecia dacă imobilul în litigiu a fost preluat de stat în temeiul unui titlu valabil.

Este fondată, de asemenea, critica reclamantei referitoare la modalitatea în care instanța de apel a valorificat efectele unei hotărâri irevocabile anterioare (Sentința nr. 10969 din 3 noiembrie 2005 a Judecătoriei sector 1) care a constatat nevalabilitatea preluării întregului imobil situat în București.

Cu referire la efectele acestei hotărâri, Curtea de apel reține că ele se produc sub forma prezumției relative de adevăr (efectul pozitiv al lucrului judecat) susceptibile de dovada contrară și că pârâții ar fi administrat asemenea dovezi contrare în cauză. Se reține, totodată, că nu poate fi confundat efectul pozitiv al lucrului judecat ce derivă din relativitatea efectelor hotărârii judecătorești cu opozabilitatea acestor efecte față de terți (cum sunt intimații-pârâți).

Această dezlegare dată efectelor hotărârii anterioare care a statuat asupra nevalabilității titlului statului în privința întregului imobil este eronată.

Astfel, efectul pozitiv (ca și cel negativ) al lucrului judecat se manifestă într-adevăr, pe planul relativității efectelor hotărârii judecătorești, întrucât autoritatea de lucru judecat presupune (indiferent de forma în care se manifestă - ca excepție procesuală sau ca prezumție de adevăr) existența acelorași părți între care să fi purtat dezbaterea judiciară anterioară, de o manieră care să nu mai poată fi contrazisă ulterior.

Diferența constă în aceea că, în cazul excepției autorității lucrului judecat se regăsește tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză) prevăzută de art. 1201 C. civ., care împiedică o nouă judecată, în timp ce în situația prezumției lucrului judecat subzistă doar identitatea de părți și chestiunea litigioasă (ceea ce înseamnă că poate să nu existe suprapunere de obiect sau cauză, dar acestea să aibă strânsă legătură cu cele dezlegate jurisdicțional anterior).

În speță, obiectul judecății anterioare a purtat asupra întregului imobil din București, în privința căruia s-a stabilit nevalabilitatea preluării și deci, nevalabilitatea titlului statului.

Astfel fiind, referitor la părțile componente ale acestui imobil (apartamentele ocupate de pârâți) nu se poate pretinde o altă analiză și stabilirea altei situații juridice întrucât partea este considerată ca inclusă în întreg (pars est în toto), iar un alt demers judiciar asupra acestui aspect ar însemna negarea autorității lucrului judecat.

În același timp, poziția procesuală a pârâților nu este, așa cum greșit reține instanța de apel, aceea de terți cărora doar le-ar fi opozabil stricto sensu rezultatul judecății la care n-au participat, putând face dovada contrară acestuia.

În realitate, pârâții sunt succesori cu titlu particular ai Statului (de la care, prin contracte de vânzare-cumpărare au dobândit apartamentele în litigiu).

Cum în litigiul anterior, în care s-a dezbătut valabilitatea titlului asupra întregului imobil a fost parte autorul pârâților - singurul, de altfel, care putea face apărări în legătură cu modalitatea de preluare a bunului, fiind cei care a dispus-o, intimații nu pot susține că rezultatul acelei judecăți nu le este opozabil.

Astfel, sub aspectul opozabilității efectelor unei hotărâri judecătorești, trebuie distins între cele două accepțiuni diferite, după cum este vorba de raporturile dintre părți sau dintre părți și terțe persoane.

În sens larg (lato sensu) opozabilitatea presupune dreptul părții de a invoca actul jurisdicțional pentru a pretinde celeilalte părți - ori succesorilor acesteia - executarea obligațiilor, suprapunându-se astfel, relativității efectelor hotărârii.

În sens restrâns (stricto sensu) opozabilitatea actului jurisdicțional este înțeleasă în relația cu terții, desemnând obligația acestora de a respecta situația juridică nou creată, ca rezultat al pronunțării hotărârii, ceea ce nu înseamnă însă, imposibilitatea contestării celor tranșate jurisdicțional (tocmai datorită neparticipării acestora la procedura judiciară).

Este vorba așadar, de o opozabilitate a efectelor obligatorii și a lucrului judecat văzută în interiorul hotărârii (sub forma relativității, în relația dintre părți) și una care funcționează "în exteriorul hotărârii", față de terți.

Cum s-a menționat însă, în stabilirea domeniului relativității efectelor hotărârii, trebuie avut în vedere că sunt asimilați categoriei de părți - suportând efectele judecății la fel ca acestea - și așa-numiții avânzi-cauză, adică acele persoane aflate într-o legătură juridică strânsă cu autorul care a stat în proces și în contradictoriu cu care a fost pronunțată hotărârea judecătorească ce li se opune.

Este motivul pentru care instanța de apel reține în mod eronat că opozabilitatea hotărârii anterioare față de pârâți este cea specifică terților (deși, cum s-a arătat, din poziția de succesori cu titlu particular - habentes causam - aceștia suportă opozabilitatea efectelor lato sensu, decurgând din relativitatea lucrului judecat) și că aceasta le-ar permite să facă dovada contrară celor stabilite cu autoritate de lucru judecat în legătură cu deținerea imobilului fără titlu de către stat.

În consecință, potrivit celor arătate, se constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare în cauză a efectelor autorității de lucru judecat în reglementarea dată de art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ., cu referire la Sentința civilă nr. 10969/2005 a Judecătoriei sector 1, ignorând sfera persoanelor asupra cărora se repercutează efectele unei judecăți, atunci când a considerat că succesorii cu titlu particular se regăsesc în poziția de terți, străini de judecata anterioară.

În ce privește modalitatea în care instanța a dat dezlegare fondului raportului juridic și a apreciat asupra noțiunii de titlu, de bun deținut în patrimoniul uneia dintre părți, se constată că raționamentul deciziei are în vedere jurisprudența Curții europene dezvoltată în contextul existenței unei legislații speciale de reparație.

Or, așa cum s-a arătat anterior, demersului reclamantei nu îi este incidentă legea specială, Curtea de apel reținând, de altfel - în maniera contradictorie menționată - că, "în prezenta cauză nu-și găsesc aplicare nici dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și nici dispozițiile Legii nr. 10/2001, față de momentul promovării acțiunii".

În același sens, este întemeiată critica recurentei potrivit căreia cererea în nulitatea contractelor de vânzare nu putea fi analizată din perspectiva art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care, prevalându-se tot de dispozițiile dreptului comun (art. 966 - 968 C. civ.), reclamanta a invocat frauda la lege și cauza ilicită a actelor de înstrăinare.

Fără să procedeze la analiza cauzelor de nulitate, instanța a considerat, în schimb, că actele de înstrăinare sunt salvate de la nulitate prin efectul dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Or, recunoscând incidența acestui text de lege, inexistent la data sesizării instanței, Curtea de apel a modificat cadrul procesual, aplicând procedurii judiciare o normă legală intervenită pe parcursul desfășurării acesteia și paralizând astfel demersul reclamantei.

Susținerea intimaților, conform căreia art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 n-ar fi adus nimic nou în verificările pe care urma să le facă instanța sub aspectul regimului juridic al nulității unui act și al posibilității confirmării acestuia, nu poate fi primită. Anterior reglementării date prin art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ceea ce putea salva actul juridic de la nulitate era principiul error communis facit ius sau al validității aparenței în drept, iar nu simpla buna-credință.

Or, principiul error communis facit ius presupune efectuarea altor verificări decât simpla atitudine subiectivă a părților la momentul încheierii actului-respectiv, existența unei erori comune și invincibile în legătură cu calitatea de proprietar a înstrăinătorului iar nu simpla convingere eronată că transmițătorul este proprietar al imobilului.

Ca atare, nu se poate susține că analizând buna-credință a pârâților din perspectiva art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța ar fi realizat aceleași verificări jurisdicționale pe care le-ar fi făcut și în absența incidenței acestui text.

Pentru toate argumentele arătate anterior, reținând aplicabilitatea în cauză a dispoz. art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., constând în existența unor considerente contradictorii, ignorarea efectelor autorității de lucru judecat produse de o hotărâre irevocabilă anterioară, precum și aplicarea unor norme de drept material cu nesocotirea principiului disponibilității, Înalta Curte a admis recursul reclamantei.

Prin Decizia nr. 625A din 16 decembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă F., împotriva Sentinței civile nr. 768 din 5 iunie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2000 (x/2000), în contradictoriu cu intimații-pârâți B., D., T., I., J., U., (moștenitorul defunctei P.), K., L., M., N., O., Municipiul București prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București și a fost obligată apelanta-reclamantă la 882 lei cheltuieli de judecată către intimații I. și J., 5.245 lei către intimatul U. și 1750,74 lei către intimatul M..

După mai multe cicluri procesuale, rejudecând cauza în apel, Curtea a constatat că prin cererea înregistrată la data de 13 ianuarie 2000, autoarea reclamantei, E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții G., H., N., A., V., P., I. și J., W., L., X., M. să fie obligați pârâții a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul din București, compus din teren în suprafață de 547,54 mp și construcția ridicată pe aceasta, formată din subsol, parter, 4 etaje și anexe, precum și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâții, persoane fizice, în calitate de cumpărători și Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător, în temeiul Legii nr. 112/1995.

În motivarea acțiunii, s-a invocat ca temei de drept art. 480 - 481 C. civ.

La data de 13 februarie 2006 (dosar fond), reclamanta și-a precizat acțiunea, sub aspectul valorii obiectului litigiului și al temeiului de drept, invocând dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., 948 - 966, 968, 1898, 1899 C. civ., art. 129 din Legea nr. 112/1995, dispozițiile H.G. nr. 11/1997, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 44 din H.G. nr. 40/1999, Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Motivele de apel, cu care este învestită instanța de apel și în prezent, au fost formulate la data de 14 decembrie 2006 (dosarul de apel nr. x/3/2000) și sunt următoarele:

1. Instanța a refuzat să se pronunțe în limitele obiectului acțiunii, a temeiurilor de fapt și de drept ale acțiunii, astfel cum a fost precizată, încălcând dreptul la un proces echitabil, contrar dispozițiilor art. 3 C. civ., art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, nu s-a stabilit corect situația de fapt prin raportare la probele administrate.

2. Deși instanța era învestită cu judecarea problemei prealabile a verificării valabilității titlului de proprietate al statului privind imobilul situat în București, raportat la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța a refuzat să se pronunțe în limitele acțiunii, concluzionând că Decretul nr. 92/1950 reprezintă titlu de preluare, fără a-i analiza lipsa de valabilitate, reținând pe de o parte, că imobilul a fost preluat cu titlu de către stat, întrucât art. II din Decretul nr. 92/1950 enumeră strict și limitativ categoria de persoane exceptate de la naționalizare, persoanele casnice nefăcând parte din aceste excepții.

În caz contrar, s-ar fi constatat în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998 preluarea fără titlu valabil, deoarece Decretul nr. 92/1950 contravenea dispozițiilor art. 8 și 10 din Constituția de la 1948, fiind în realitate o expropriere fără cauză de utilitate publică și fără justă și prealabilă despăgubire, fiind în contradicție cu art. 480 - 481 C. civ., art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, cât și art. I și II din Decretul nr. 92/1950.

În același context, se mai susține că la data judecății exista deja pronunțată o hotărâre judecătorească, respectiv Sentința civilă nr. 10969 din 3 noiembrie 2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, prin care se constata nevalabilitatea titlului statului asupra întregului imobil, sentință ce avea la acea dată prezumția relativă de lucru judecat și ar fi trebuit respectate fie și numai ca precedent judiciar și componentă a dreptului la un proces echitabil și nediscriminatoriu.

3. Se invocă excepția autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 10959/2005 a Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă prin respingerea apelului și a recursului, căci raportul juridic litigios având ca obiect verificarea modalității de preluare a imobilului de către stat, a fost soluționat irefragabil în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General, cu prezumție absolută de adevăr.

4. Instanța nu se pronunță concret asupra cauzelor de nulitate invocate, raportat la fiecare contract de vânzare-cumpărare în parte, sens în care considerentele sunt generice și contradictorii, întrucât, pe de o parte, reține existența titlului de proprietate al statului asupra imobilului, iar pe de altă parte, principiul error communis facit jus, ceea ce ar implica, în opinia apelantei, constatarea nevalabilității titlului statului, a aparenței dreptului de proprietate la data vânzărilor.

5. Instanța nu se pronunțată asupra revendicării prin comparare de titluri, întrucât ar fi trebuit să se dea preferință titlului reclamantei, care provenea de la adevăratul titular al dreptului de proprietate, singurul ce poate institui o prezumție de proprietate, pe când titlul intimaților pârâți provine de la un non dominus, de la un detentor precar, neputând avea ca efect transmiterea proprietății de la stat la terții cumpărători.

6. Instanța de fond nu s-a pronunțat în ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General.

Față de dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și de considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia nr. 875/2015, Curtea a considerat că în prezenta rejudecare a căii de atac a apelului, chestiunea nevalabilității titlului statului în ceea ce privește imobilul în litigiu a fost tranșată deja prin decizia de casare, prin raportare la dispozițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ., cu referire la Sentința civilă nr. 10969/2005 a Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă, reținând că sub acest aspect instanța de apel precedentă a reținut eronat că opozabilitatea hotărârii anterioare față de pârâți este cea specifică terților, deși aceștia sunt succesori cu titlu particular și suportă opozabilitatea efectelor lato sensu, nepermițându-le a face dovada contrară, precum și greșita aplicare în cauză a efectelor autorității de lucru judecat în reglementarea dată de art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ., ignorându-se sfera persoanelor asupra cărora se repercutează efectele unei judecăți atunci când a considerat că succesorii cu titlu particular se regăsesc în poziția de terți, străini de judecata anterioară.

Prin urmare, aceste dezlegări date de instanța supremă sunt obligatorii la rejudecarea cauzei și întrucât chestiunea nevalabilității titlului statului a fost invocată de către reclamantă în acțiunea în constatarea nulității absolute și revendicare cu titlu prealabil, Curtea nu a mai dat o dezlegare proprie motivelor de apel invocate de apelantă la pct. 1, 2 și 3, rezumându-se a constata că imobilul în litigiu se află în situația în care preluarea sa prin Decretul nr. 92/1950 s-a făcut fără titlu valabil.

Prin urmare, analizarea acțiunii se va realiza de la premisa potrivit căreia statul nu are titlu valabil.

Tot în temeiul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., Curtea a analizat celelalte motive de apel prin raportare la dispozițiile art. 966 - 968 C. civ., din perspectiva principiului error communis facit ius (principiul validității aparenței în drept), precum și din perspectiva principiului bunei-credințe, prin raportare la dispozițiile art. 1895 C. civ.

Potrivit art. 966 C. civ., obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect.

Art. 968 C. civ. prevede că este nelicită cauza când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.

În analiza nulității contractelor de vânzare-cumpărare se pleacă de la principiul potrivit căruia, cauzele de nulitate trebuie să fie anterioare ori concomitente cu încheierea actului.

Din această perspectivă, prin raportare la speța în cauză, Curtea a constatat că actele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost încheiate în perioada 1996 - 1998, acestea aflându-se la dosar fond (nr. x/2000), anterior constatării nevalabilității titlului statului prin Sentința civilă nr. 10969/2005 a Judecătoriei sectorului 1 București pronunțată în dosarul nr. x/2005. Această sentință a fost pronunțată în temeiul unei cereri de chemare în judecată promovată pe rolul instanței judecătorești la data de 15 august 2002, împrejurare ce rezultă din considerentele sentinței sus-menționate (dosarul nr. x/3/2000).

După cum rezultă din mențiunile efectuate de mandatarul Primăriei Municipiului București pe cererile de cumpărare ale pârâților (dosar fond nr. x/2000) la momentul încheierii acestor contracte, statul se considera proprietar cu titlu valabil, deoarece până la acel moment reclamanta nu și-a exprimat dorința de a i-l contesta.

Sub acest aspect, determinant este răspunsul la interogatoriu al reclamantei consemnat în procura specială dată de autoarea reclamantei, E., reprezentantului avocat în prezenta cauză (dosar nr. x/2000).

La întrebările având ca obiect dacă se recunoaște de către reclamantă că nu s-a adresat în termen legal, potrivit Legii nr. 112/1995, pentru a revendica apartamentele în litigiu; dacă se recunoaște că pârâții nu au fost notificați; dacă s-a formulat vreo cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru acordarea vreunei măsuri reparatorii, autoarea reclamantei a arătat că nu s-a adresat organelor competente, întrucât imobilul nu este preluat de stat cu titlu și deci nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995 și că nu era necesar a se face notificare chiriașilor, pentru că imobilul nu face parte din cele la care se referă Legea nr. 112/1995 și nici nu s-a adresat Comisiei speciale de lege nr. 112/1995, întrucât imobilul nu este preluat de stat cu titlu.

În această situație în care nevalabilitatea titlului statului s-a contestat pentru prima dată la 15 august 2002 prin cererea de chemare în judecată finalizată prin Sentința civilă nr. 10969/2005, este pe deplin aplicabil principiul error communis facit ius sau al validității aparenței în drept, principiu care înlătură nulitatea unui act încheiat într-o situație de eroare comună, obștească.

Și în ceea ce privește buna credință a părților contractante la încheierea actelor de vânzare-cumpărare din perspectiva dreptului comun pentru cazul subdobânditorului de bună credință cu titlu oneros al unui bun imobil, Curtea a apreciat că nu se impune constatarea nulității absolute, întrucât aceștia au efectuat minime diligențe pentru verificarea calității de proprietar necontestat a statului român, diligențe concretizate prin referatele încheiate de către personalul unităților specializate în vânzarea locuințelor în temeiul Legii nr. 112/1995 și care au condus la credința că titlul statului nu este pus sub semnul întrebării, întrucât nu exista nici un litigiu pe rolul instanței ce ar fi vizat imobilul în litigiu și nici nu figura pe lista Primăriei Sectorului 1 București - Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Această situație de fapt existentă anterior și concomitent cu încheierea actului a fost de natură a crea o eroare comună și obștească, pârâții cumpărători având credința că încheie actele de vânzare-cumpărare cu statul în calitate de proprietar necontestat și care are un titlu valabil de proprietate, în condițiile în care reclamanta nu și-a manifestat intenția de contestare a valabilității titlului statului, fie printr-o cerere întemeiată pe singura lege de reparație existentă la acel moment, respectiv Legea nr. 112/1995, fie pe o acțiune de drept comun, uzitată la acel moment de numeroși proprietari deposedați prin Decretul nr. 92/1950, după cum nici nu și-a manifestat printr-o altă modalitate intenția viitoare de contestare a titlului statului ori de revendicare a imobilului în litigiu.

Din această perspectivă, Curtea a constatat că au fost respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, întrucât actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate după expirarea termenului prevăzut de art. 14, toți cumpărătorii având anterior calitatea de chiriași în locuințele pe care au solicitat să le cumpere.

Tot din perspectiva principiului error communis facit ius, Curtea a apreciat că eroarea comună și obștească a fost întreținută și de legislația inconsecventă a statului român în materia imobilelor preluate în perioada statului comunist, care, inițial, a apreciat că Decretul nr. 92/1950 reprezintă titlu pentru stat, deoarece în art. 1 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 20/1996 se arăta că: "(2) Imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu sunt acele imobile care au fost preluate ca locuințe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 142/1952, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 218/1960, Decretul nr. 712/1966, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, precum și alte asemenea acte normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniștri sau ale Guvernului; (3) Locuințele care au fost preluate de stat în fapt, în condițiile inexistenței unei reglementări legale care sa reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, sunt considerate ca fiind trecute, fără titlu, în proprietatea statului și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995".

Ulterior, prin H.G. nr. 11/1997, s-au făcut o serie de precizări și nuanțări vis-a-vis de noțiunea de titlu al statului, sub aspectul validității ori nevalidității sale, dându-se în același timp posibilitatea părților interesate, în speță foștilor proprietari, să aprecieze în ce categorie se încadrează, iar în funcție de aceasta, să exercite acțiuni specifice pentru redobândirea proprietăților.

Astfel, în art. 1 s-a arătat că: "(2) Imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 și Decretul nr. 223/1974; (3) Prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înțelege imobilele naționalizate cu respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 și ale art. II din decret, precum și cu respectarea identității între persoana menționată ca proprietar în listele-anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării. (4) Locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995. (5) Imobilele care nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 și pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun. (6) În cazul în care pe rolul instanțelor judecătorești se află cereri referitoare la imobilele prevăzute la alin. (5), procedurile administrative reglementate de Legea nr. 112/1995, de restituire în natură, de acordare de despăgubiri sau de vânzare către chiriași, se suspendă de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererilor respective".

În consecință, Curtea a apreciat că soluția de respingere a cererii având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâții persoane fizice și Primăria Municipiului București este corectă, soluția urmând a fi menținută.

În ceea ce privește revendicarea prin comparare de titluri, raportată la dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., Curtea a constatat că se află în ipoteza invocată de altfel și de reclamantă, în care trebuie să se aprecieze care dintre părți are un bun conform Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În acest context, Curtea a avut în vedere, pe de o parte, jurisprudența Curții Europene la momentul pronunțării prezentei hotărâri judecătorești, datorită caracterului devolutiv al căii de atac promovate, care atrage o rejudecare a cauzei atât în fapt, cât și în drept, și din a cărei perspectivă se reține că din anul 2010 Curtea Europeană a statuat că simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu conferă automat reclamantei un bun în sensul Convenției.

S-a statuat că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenția, iar simpla speranță de restituire în absența îndeplinirii unor cerințe legale, esențiale, pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, nu reprezintă o speranță legitimă privită ca valoarea patrimonială și, în consecință, ca bun, în înțelesul art. 1 din protocol, aceasta, indiferent de cât de îndreptățită din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranța de restituire.

Astfel, s-a considerat că reclamanții, foști proprietari, au un bun actual, în condițiile în care s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În cauză, astfel cum s-a arătat, reclamanta nu a dovedit existența vreunei hotărâri judecătorești definitivă și executorie, pronunțată în contradictoriu cu statul, ca autor al pârâților persoane fizice, dobânditori în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care să li se fi recunoscut calitatea de proprietar asupra apartamentelor în litigiu și care să fie susceptibilă de executare în contra tuturor succesorilor cu titlu particular.

Raportat la dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., reclamanta nu poate fi considerată a fi proprietar care deține un bun actual, deoarece în patrimoniul său, la acest moment, nu se regăsește dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Și în ceea ce privește criteriul de preferabilitate, Curtea a apreciat că, urmare a respingerii cererii de constatare a nulității absolute a actelor de vânzare-cumpărare, prin aplicarea principiului error communis facit ius, cumpărătorii, pârâți în prezenta cauză, trebuie să poată reține bunul în materialitatea sa, întrucât per a contrario instituția menționată anterior este golită de conținut.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia, instanța de fond nu motivează și nu se pronunță pe cererea în revendicare în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General pentru spațiile nevândute de acesta, Curtea a constatat că nu s-a făcut și nici nu s-a solicitat nicio dovadă referitoare la existența în acest moment a unei părți din imobil care să fi rămas în proprietatea statului.

Deși se arată în preambulul acestei critici, că a învederat că o parte din imobil se află în stăpânirea pârâtului intimat Municipiul București prin Primarul General, la dosar nu s-a depus o altă situație juridică diferită de cea aflată la dosarul nr. x/2000, dovadă prin care SC Y. SA arată apartamentele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Din nici un alt înscris atașat dosarelor aflate pe rolul instanței nu rezultă că în prezent Municipiul București prin Primarul General ar deține vreo parte de imobil în proprietate.

Sub acest aspect, Curtea a apreciat că reclamanta nu a individualizat prin nicio cerere părțile din imobil susceptibile a face obiectul cererii în revendicare în contradictoriu cu Municipiul București, cu atât mai mult cu cât a depus la dosar și o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în care s-a arătat că se solicită restituirea în natură a apartamentelor nevândute, urmând ca pentru cele vândute să ceară prin justiție anularea titlurilor de vânzare-cumpărare încheiate cu rea-credință de chiriași cu Y.

Se concluzionează că acțiunea judecătorească ce face obiectul dosarului nr. x/2000 pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, fiind suspendată, se solicită restituirea în natură a imobilului al cărui proprietar de drept este (dosar nr. x/2/2009).

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia se solicită de la Municipiul București prin Primarul General restituirea în deplină proprietate și posesie a suprafeței de teren de 274 mp, "pentru considerentele expuse pe larg în motivele de apel și în concluziile scrise", Curtea a apreciat că acest teren este aferent apartamentelor înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare, având în vedere lipsa oricăror altor precizări și individualizări a părții din imobil care s-ar mai afla în proprietatea Municipiului București.

În consecință, apreciază că acest teren nu poate fi revendicat în condițiile dreptului comun, considerentele referitoare la inexistența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei fiind aplicabile și în această situație.

În baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul ca nefondat și în baza art. 274 C. proc. civ. a obligat apelanta reclamantă la 882 lei cheltuieli de judecată către intimații I. și J., 5.245 lei către intimatul U. și 1.750,74 lei către intimatul M..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta F., criticând-o din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., decizia atacată cuprinzând motive contradictorii ori străine de natura pricinii (acțiune în constatare nulitate absolută contracte vânzare-cumpărare și revendicare imobil, formulată în condițiile dreptului comun la data de 13 ianuarie 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) și totodată, contrare problemelor de drept dezlegate prin Decizia nr. 875 din 25 martie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu caracter obligatoriu conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. pentru instanța de trimitere spre rejudecare în fond a apelului.

În măsura în care, după trei casări repetate cu trimiteri spre rejudecare dispuse de instanța supremă prin Decizia nr. 6793 din 7 noiembrie 2008, Decizia nr. 5749 din 26 septembrie 2012 și Decizia nr. 875 din 25 martie 2015, pentru nemotivare sau motivare contradictorie, cu dezlegarea obligatorie a principalelor probleme de drept ale cauzei, instanța de rejudecare în apel, în al patrulea ciclu procesual, a păstrat raționamentul logico-juridic al instanțelor precedente, făcând abstracție de limitele învestirii și dezlegările obligatorii, în opinia reclamantei, aceasta a încălcat grav dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. privind motivarea în fapt și în drept, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil și la soluționarea într-un termen rezonabil a cauzei, ce implică obligația instanței de a proceda la un examen efectiv al motivelor de apel, hotărârea pronunțată fiind expresia unei poziții vădit subiective și abuzului de putere judecătorească.

Un alt motiv de recurs invocat de reclamantă este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia atacată fiind pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a principiului disponibilității, a principiului "tempus regit actum", a principiului neretroactivității legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție, a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ, a dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ., art. 966, 968, 1898, 1899 C. civ., a art. 1, 3 și 9 din Legea nr. 112/1995 și Normelor metodologice privind aplicarea acestei legi adoptate prin H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997, a dispozițiilor art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, precum și a "blocului de convenționalitate" privind noțiunea de "bun" deținut în patrimoniul unei persoane, dezvoltat în contextul revendicării de drept comun anterioară existentei unei legislații speciale de reparație.

Sintetizând criticile formulate în susținerea acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reține că s-au invocat, în esență, următoarele:

1. Instanța de apel a procedat greșit la gruparea generică a primelor trei motive de apel, deși vizau aspecte diferite, în condițiile în care, trebuia să se pronunțe și să dea propria dezlegare raportat la fiecare motiv de apel în parte. În realitate, prin raționamentul folosit, instanța de rejudecare în fond a apelului nu a analizat motivul 1 de apel, ce privea netemeinicia și nelegalitatea sentinței în ansamblul ei, după cum nu a reținut caracterul fondat al motivului 2 și 3 de apel, ce justificau admiterea apelului împotriva sentinței instanței de fond.

2. Contrar puterii de lucru judecat și dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare nr. 875 din 25 martie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat irevocabil că acțiunea formulată în condițiile dreptului comun anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, urmând a fi soluționată cu respectarea principiului disponibilității și a temeiurilor juridice invocate de parte la data introducerii acțiunii, cu respectarea principiului "tempus regit actum" și a principiului neretroactivității legii, demersului promovat de reclamantă nefiindu-i aplicabile pe fond nici dispozițiile Legii nr. 10/2001, nici cele ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și nici raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului privind noțiunea de "bun" dezvoltat în deciziile ce au în vedere existenta unei legi speciale de reparație, cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. instanța de apel a aplicat greșit mecanismul specific soluționării acțiunii în revendicare formulată după adoptarea Legii nr. 10/2001, în noua configurație dată de decizia în interesul Legii nr. 33/2008, precum și noua configurație a noțiunii de bun, dezvoltată în contextul existentei legii speciale de reparație, începând cu 10 octombrie 2010 prin pronunțarea hotărârii în cauza pilot Maria Atanasiu/România.

Instanța a reținut greșit, raportându-se expres la data judecații apelului, iar nu la data introducerii acțiunii și temeiurilor de drept ale acesteia, că simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu conferă automat reclamantei un bun în sensul convenției, că aceasta nu justifică o speranță legitimă a restituirii bunului, concluzionând că nu deține un bun actual, în condițiile în care deține o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar al bunului.

3. În mod greșit instanța de apel a soluționat acțiunea în revendicare formulată în condițiile dreptului comun la data de 13 ianuarie 2000, în noua configurație dată de decizia în interesul legii nr. 33/2008, inaplicabilă, specifică acțiunii în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Recurenta-reclamantă F. a dovedit în cauză inexistența dreptului de proprietate al statului asupra imobilului revendicat, păstrarea calității de proprietar avută la data deposedării, ca drept subiectiv vechi, câștigat, care are semnificația existentei unui bun protejat de art. 1 Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul de "valoare patrimonială", "interes patrimonial", speranță legitimă a restituirii proprietății, astfel cum rezultă din întregul "bloc de convenționalitate" obligatoriu ce include art. 1 Protocol nr. 1 și hotărârile obligatorii ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

Ingerința dreptului de proprietate al reclamantei s-a produs prin preluarea abuzivă a imobilului, vânzarea imobilului către intimații-pârâți-recurenți în temeiul Legii nr. 112/1995 de către statul non dominus, deși imobilul nu intra în sfera de aplicabilitate a acestei legi și anterior clarificării situației juridice a imobilului, ceea ce a avut drept consecință imposibilitatea redobândirii posesiei de adevărații titulari ai dreptului de proprietate.

Ingerința este nelegală, nu este prevăzută de lege, este disproporționată deoarece rupe justul echilibru care trebuie să existe între exigențe de interes public și imperativul respectării dreptului individual de proprietate, vânzarea ilicită împiedicând-o să poată obține restituirea bunului unită cu lipsa despăgubirii (cauza Păduraru/România parag. 92, 112).

Pârâții-intimați persoane fizice nu pot invoca existența unui "bun" în sensul Convenției, atâta timp cât nu au dobândit proprietatea, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate au constituit o ingerință a dreptului de proprietate al reclamantei, astfel că pe cale de consecință admiterea revendicării, nu afectează stabilitatea ori securitatea raporturilor juridice civile.

Pe de altă parte, intimații-pârâți persoane fizice pot beneficia de dreptul la restituirea prețului la valoarea de piață a imobilului conform art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, au la îndemână acțiunea în valorificarea acestui drept, astfel că chiar dacă s-ar recunoaște existența dreptului lor asupra unui bun invocat, ingerința este legală, deoarece evinși fiind, au dreptul de a beneficia de restituirea valorii de piață a bunului, conform art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 (cauza Raicu/România, Tudor/Tudor/România).

4. Este nefondată respingerea motivului de apel privind respingerea acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și Consiliul General al Municipiului București privind terenul în suprafață de 274 mp, motivată de instanță prin lipsa dovezii calității pârâtului de deținător, a lipsei individualizării părții de imobil susceptibile de a face obiectul cererii de revendicare, a lipsei calității de proprietar a reclamantei. Instanța a concluzionat în final asupra apartenenței acestei suprafețe de teren apartamentelor înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare și inexistenței dreptului de proprietate al reclamantei.

Concluzia instanței de apel privind apartenența acestui teren apartamentelor înstrăinate, demonstrează fără vreun echivoc nu numai necercetarea actelor dosarului, prin ignorarea dispozițiilor de primar necontestate emise în temeiul Legii nr. 10/2001, care precizează că suprafața de teren total înstrăinată prin contractele de vânzare-cumpărare enumerate încheiate de stat este de 272,76 mp (din care 163,23 mp prin cele 8 contractele de vânzare-cumpărare ce fac obiectul nulității prezentei cauze), cotă din suprafața totală de 547,54 mp, rezultând diferența de 274,78 mp, dar și vădita subiectivitate și părtinire a pârâților persoane fizice, cărora le atribuie suprafețe de teren în plus peste cele cuprinse în contractele de vânzare cumpărare nule, în lipsa oricărui suport probator.

5. În mod eronat, instanța de apel a respins motivul de apel, privind soluția de respingere a capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare, încălcând dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., art. 966 - 968 C. civ. art. 1, 3, 9 din Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997, art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, argumentarea instanței fiind contradictorie sau străină de natura pricinii.

Prin dispozițiile obligatorii ale instanței de casare, în limitele învestirii, instanța trebuia să analizeze și să motiveze concret, în fapt și în drept, mai întâi cauzele de nulitate invocate, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun și legii speciale, cauza ilicită și fraudarea legii, iar nu cauzele de asanare a unei nulități reținute, respectiv incidența principiului error communis facit ius sau a validității aparenței dreptului de proprietate. Decizia de casare preciza expres problema de drept dezlegată, anume că principiul error communis facit ius presupune efectuarea altor verificări decât simpla atitudine subiectivă a părților la momentul încheierii actului.

Analiza concretă a cauzelor de nulitate presupunea raportarea corectă la o situație de fapt bine stabilită, analiza respectării dispozițiilor imperative ale legii speciale ce se completa cu dreptul comun în vigoare la data încheierii contractelor, iar nu simpla reproducere a conținutului art. 966 - 968 C. civ. sau analiza cauzelor de nulitate din perspectiva principiului error communis facit ius și a bunei credințe, așa cum declara expres instanța contrar legii și dispozițiilor obligatorii de casare cu trimitere spre rejudecare.

Întregul raționament logico-juridic al motivării este străin de natura pricinii, nu susține și nu este întemeiat pe vreun considerent de drept, care să poată justifica legal soluția de respingere pronunțată în cauză.

Instanța nu a analizat și motivat respingerea tuturor argumentelor prezentate în motivele de apel, care justificau existența nulității absolute a contractelor, aplicabilitatea principiului error comniunis facit ius și a bunei credințe.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră ipoteze diferite ale nemotivării hotărârii judecătorești, deoarece, astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte constată următoarele:

Pentru considerente contradictorii, hotărârea ar putea fi modificată atunci când din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Argumentele aduse în susținerea acestei ipoteze a motivului de nelegalitate invocat, ca și a celei privind motive străine de natura pricinii, nu sunt lămuritoare și pertinente și, cu atât mai mult, nu relevă contrarietate între considerente sau lipsa considerentelor de natură să justifice admiterea recursului pendinte cu consecința schimbării dispozitivului hotărârii atacate.

O altă susținere a recurentei reclamante privește faptul că hotărârea atacată este nemotivată în sensul exigențelor impuse de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât în al patrulea ciclu procesual, instanța de rejudecare în apel a păstrat raționamentul logico-juridic al instanțelor precedente, făcând abstracție de limitele învestirii și dezlegările obligatorii din decizia de casare, fără a proceda la un examen efectiv al motivelor de apel.

Critica nu este fondată, instanța de control judiciar apreciind că motivarea hotărârii instanței superioare de fond cuprinde toate argumentele necesare, care sprijină soluția pronunțată, cu precizarea că judecătorul cauzei este obligat să motiveze soluția dată fiecărui motiv de apel, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor motive.

Cât privește necesitatea ca motivarea hotărârii să corespundă exigențelor impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că dreptul la un proces echitabil, presupune, în principiu, motivarea hotărârilor. Acest drept nu este absolut.

Astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți. Argumentele decisive pentru soluționarea cauzei trebuie să-și găsească reflectare în hotărâre, indiferent de întinderea motivării, argumente ce se regăsesc, de altfel, în decizia supusă controlului judiciar de față.

Dată fiind natura complexă și circumstanțele speței, Înalta Curte apreciază că decizia atacată este motivată în litera și spiritul exigențelor impuse de dispozițiile art. 261 C. proc. civ., dar și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte amintește că, formularea motivului de nelegalitate cere o atenție deosebită și cu cât este mai scurt și mai precis redactat, cu atât este mai bine formulat. Trebuie evitate amănuntele de fapt inutile. Nu se indică decât atât cât este strict necesar pentru a justifica motivul de recurs, fără însă a pierde din vedere de a da instanței de recurs toate elementele necesare pentru a putea verifica exactitatea motivului de nelegalitate invocat.

În conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenta reclamantă în cauză, o hotărâre judecătorească este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată. Altfel spus, instanța de recurs trebuie să constate că hotărârea nu este motivată în drept ori că în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate nu există un text care să justifice soluția dată în speță.

Dacă instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar, fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit, atunci hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Acestea sunt ipotezele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prima critică formulată de recurentă, aceea potrivit căreia instanța de apel a procedat greșit la gruparea generică a primelor trei motive de apel, deși vizau aspecte diferite, în condițiile în care, trebuia să se pronunțe și să dea propria dezlegare raportat la fiecare motiv de apel în parte, nu se circumscrie niciuneia dintre ipotezele motivului de recurs invocat, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Aceasta, având în vedere că, în argumentare se expun numai afirmații generice de genul, "instanța de rejudecare în fond a apelului nu a analizat motivul 1 de apel, ce privea netemeinicia și nelegalitatea sentinței în ansamblul ei, după cum nu a reținut caracterul fondat al motivului 2 și 3 de apel, ce justificau admiterea apelului împotriva sentinței instanței de fond", fiind astfel imposibilă exercitarea controlului judiciar asupra a ceea ce anume nu s-a pronunțat instanța.

O a doua critică formulată de reclamantă se concentrează asupra ideii că, în mod greșit instanța de apel a soluționat acțiunea în revendicare formulată în condițiile dreptului comun la data de 13 ianuarie 2000, în noua configurație dată de decizia în interesul legii nr. 33/2008, inaplicabilă, specifică acțiunii în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Totodată, greșit a reținut instanța că simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu conferă automat reclamantei un "bun" în sensul Convenției Europene, că aceasta nu justifică o speranță legitimă a restituirii bunului, concluzionând eronat că nu deține un "bun actual".

Critica este nefondată, deoarece așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, în anul 2010 s-a pronunțat hotărârea pilot, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu conferă automat reclamantei un bun în sensul Convenției.

Jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte, dar în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

Instanța supremă reține că, în speță, nu există hotărâre judecătorească anterioară de confirmare a dreptului de proprietate și retrocedare a bunului - în sensul că s-a tranșat deja jurisdicțional realitatea raportului de drept adus în fața instanței și se impune noii situații litigioase deduse judecății pendinte, recurenta reclamantă neavând, în mod indubitabil, un bun actual în lumina jurisprudenței consacrate a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte va analiza în continuare critica privind soluția de respingere a capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate între pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, pornind de la susținerea recurentei reclamante potrivit căreia, instanța trebuia să analizeze și să motiveze concret, în fapt și în drept, mai întâi cauzele de nulitate invocate, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun și legii speciale, cauza ilicită și fraudarea legii, iar nu cauzele de asanare a unei nulități reținute, respectiv incidența principiului error communis facit ius sau a validității aparenței dreptului de proprietate. Susține recurenta reclamantă că întregul raționament logico-juridic al motivării este străin de natura pricinii, că instanța nu a analizat și motivat respingerea tuturor argumentelor prezentate în motivele de apel, care justificau existența nulității absolute a contractelor, aplicabilitatea principiului error communis facit ius și a bunei-credințe.

Este reală susținerea recurentei reclamante în sensul că a invocat motive de nulitate absolută referitoare la cauza ilicită și frauda la lege, dar instanța de apel confirmând soluția de respingere a capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a constatat în deplin acord cu decizia de casare că, anterior reglementării date prin art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (care nu este incidentă în cauză), ceea ce putea salva actul juridic de la nulitate era principiul error communis facit ius sau al validității aparenței în drept.

În speță, este de necontestat, intrând în puterea lucrului judecat, fiind tranșată definitiv prin Decizia de casare nr. 875/2015, împrejurarea că imobilul în litigiu a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului, neexistând dispoziții contradictorii în acest sens în decizia supusă controlului judiciar.

Pornind de la această premisă, instanța de apel a reținut, în analiza capătului de cerere referitor la constatarea nulității contractelor de vânzare, excepția de aplicarea acestei sancțiuni de drept civil, incidentă în cazul în care cocontractantul este un subdobânditor de bună credință cu titlu oneros al bunului altuia, aflat într-o situație de eroare invincibilă, la momentul încheierii contractului, cu privire la calitatea de proprietar a statului vânzător.

În acest sens, instanța anterioară a argumentat și a indicat probele și modalitatea de coroborare a acestora, pentru a concluziona asupra atitudinii subiective a pârâților la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare, demonstrând soluția adoptată, reținând că pârâții s-au aflat într-o eroare comună și invincibilă (ceea ce implica buna credință), actul juridic fiind salvat de la aplicarea sancțiunii nulității absolute.

Din acest punct de vedere nu poate fi reținută nicio contrarietate a considerentelor, dispozițiile dreptului comun fiind corect aplicate.

Raportat la prevederile H.G. nr. 20/1996, un imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950 era considerat un imobil preluat cu titlu valabil, fără alte distincții referitoare la identitatea sau profesiunea proprietarului, intervenite ulterior, odată cu adoptarea H.G. nr. 11/1997, ceea ce permitea chiriașului să formuleze cerere de cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.

În situația de speță, nevalabilitatea titlului statului s-a contestat pentru prima dată la 15 august 2002 prin cererea de chemare în judecată finalizată prin Sentința civilă nr. 10969/2005 a Judecătoriei sectorului 1 București pronunțată în dosarul nr. x/2005.

De asemenea, s-a constatat că reclamanta nu a formulat, la rândul său, o cerere în baza Legii nr. 112/1995, iar pe rolul instanțelor nu exista un litigiu referitor la imobil, întrucât reclamanta nu a formulat o acțiune în revendicare anterior înstrăinării imobilului, neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare, anterioară acestei vânzări sau o hotărâre judecătorească care să stabilească preluarea fără titlu a imobilului. Reclamanta nu a notificat autoritățile deținătoare ori pe chiriașii cumpărători, pentru a le cere să nu încheie actele de vânzare-cumpărare.

Din mențiunile efectuate de mandatarul Primăriei Municipiului București pe cererile de cumpărare ale pârâților la momentul încheierii acestor contracte (în perioada 1996 - 1998), statul se considera proprietar cu titlu valabil, deoarece până la acel moment reclamanta nu și-a exprimat dorința de a i-l contesta.

Prin urmare, întrucât nu s-a făcut nici dovada că pârâții-chiriași cumpărători ar fi aflat, în urma diligențelor proprii sau prin notificare directă adresată lor, de intenția de revendicare a imobilului, ceea ce ar fi atras o îndoială asupra valabilității titlului statului, corect nu s-a putut reține reaua credință a acestora la momentul încheierii actului juridic a cărei nulitate se solicită, aparența dreptului de proprietate operând în favoarea statului.

Nu poate fi valorizat în mod absolut, din perspectiva stabilirii bunei credințe, nici caracterul notoriu a preluărilor abuzive, întrucât acesta nu reprezintă un element suficient pentru a concluziona asupra relei-credințe a cumpărătorului unui imobil naționalizat.

Toate aceste date ale cauzei, justifică incidența în speță a principiului validității aparenței în drept, a cărui esență este exprimată prin adagiul "error communis facit jus", întrucât pârâții s-au manifestat cu bună credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, achiziționând un imobil în temeiul unor dispoziții legale ce permiteau aceasta și pe baza unei legi ce stabilea, la momentul cumpărării, că acel imobil fusese preluat de stat cu titlu, calitatea statului de proprietar al bunului astfel dobândit, nefiind contestată până la data formulării acțiunii ce face obiectul cauzei de față.

Totodată, raportarea corectă la o situație de fapt bine stabilită, în care recurenta-reclamantă nu și-a manifestat intenția de contestare a valabilității titlului statului, fie printr-o cerere întemeiată pe singura lege de reparație existentă la acel moment, respectiv Legea nr. 112/1995, fie pe o acțiune de drept comun, după cum nici nu și-a manifestat printr-o altă modalitate intenția viitoare de contestare a titlului statului ori de revendicare a imobilului în litigiu, a permis constatarea că au fost respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, întrucât actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate după expirarea termenului prevăzut de art. 14, toți cumpărătorii având anterior calitatea de chiriași în locuințele pe care au solicitat să le cumpere.

Din această perspectivă, actele de înstrăinare a căror nulitate se solicită, nu au fost încheiate prin fraudarea legii, după cum nu au o cauză ilicită, astfel cum susține recurenta, fiind încheiate, dimpotrivă, cu respectarea dispozițiilor art. 966 - 968 C. civ. art. 1, 3, 9 din Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997.

Cu această completare a motivării, Înalta Curte constată că prin hotărârea atacată s-au respectat pe deplin dispozițiile art. 315 C. proc. civ. privind aplicabilitatea îndrumărilor date în limitele stabilite prin decizia de casare.

În ceea ce privește critica, referitoare la respingerea acțiunii în revendicare împotriva chiriașilor cumpărători, recurenta reclamantă a criticat faptul că în mod greșit instanța de apel a soluționat acțiunea în revendicare formulată în condițiile dreptului comun la data de 13 ianuarie 2000, în noua configurație dată de decizia în interesul legii nr. 33/2008, inaplicabilă, specifică acțiunii în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte reține, în primul rând, că, astfel cum a apreciat și instanța de apel, cauza de față a fost inițiată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce o plasează sub incidența dreptului comun, iar normele dreptului intern, care ocrotesc dreptul de proprietate, corect au fost aplicate, prin prisma interpretării date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Chiar dacă nu este vorba de soluționarea unei plângeri adresată Curții, ci de o acțiune întemeiată pe dreptul intern, cum s-a arătat, interpretarea instanței europene în ceea ce privește exercitarea și limitele dreptului de proprietate, ca drept fundamental ocrotit de convenție, prevalează asupra principiilor create de jurisprudența internă referitoare la compararea titlurilor de proprietate.

Astfel, față de împrejurarea că nu s-a putut reține reaua-credință a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare și nici faptul că perfectarea acestor acte ar fi avut loc în dauna drepturilor exhibate de adevăratul proprietar având astfel o cauză ilicită, în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate, instanțele anterioare au stabilit că trebuie să se dea câștig de cauză cumpărătorilor de bună credință.

În pronunțarea acestei soluții, s-a reținut jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că reclamanta nu a justificat existența unui "bun actual" cu privire la imobil, pentru a se pune problema unei atingeri aduse acestui "bun", care să atragă incidența textului menționat din Convenție.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, consacră existența unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, condiționat de existența unei hotărâri de retrocedare, pe care, însă, reclamanta nu a obținut-o mai înainte de a se fi încheiat, în baza Legii nr. 112/1995 contractele de vânzare-cumpărare între stat și pârâți (a se vedea în acest sens, cauzele Străin împotriva României și Păduraru împotriva României). Potrivit aceleiași jurisprudențe a instanței europene, există diferențe esențiale între "simpla speranță de restituire", chiar îndreptățită din punct de vedere moral și "speranța legitimă", bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Din compararea titlurilor de proprietate, cel provenind de la adevăratul proprietar, dar care și-a pierdut eficiența în timp, și cel provenind de la statul neproprietar, dar care s-a considerat îndreptățit să adopte măsurile reparatorii considerate oportune sub aspect legislativ și să dispună de bunurile pe care le-a stăpânit o lungă perioadă de timp, preferabil este titlul constituit de stat în temeiul legii speciale, ca o garanție a siguranței circuitului civil și, totodată, ca un mod de a proteja interesele chiriașilor locatari, deveniți cumpărători ai imobilelor aflate în această situație.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele acestui articol, ca și principiul securității raporturilor juridice, trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cazul cumpărătorului de bună-credință.

Pentru a exista o protecție conferită de normele convenționale menționate, în favoarea reclamantei, este, însă, necesar, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, să fie vorba de un "bun actual" al acesteia, calitatea de titular al dreptului să-i fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând, în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui.

Reclamantei nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate în această modalitate, deci, nu avea un "bun actual" în accepțiunea normelor convenționale și nici nu poate pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate, de stat, în materie.

A considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să fie restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual (a se vedea jurisprudența Curții Europene în cauza Raicu contra României).

În speța de față, este justificată speranța legitimă a chiriașilor cumpărători de a de bucura de acest bun în condițiile în care titlurile lor de proprietate nu au fost desființate.

Prin urmare, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, recurenta-reclamantă nu a reușit să facă dovada că la data înstrăinării, avea un "bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se poate ajunge la concluzia că subdobânditorii în temeiul Legii nr. 112/1995, ar trebui să suporte în sarcina proprie responsabilitatea statului, pentru preluarea abuzivă a imobilului.

Referitor la critica privind respingerea acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și Consiliul General al Municipiului București privind terenul în suprafață de 274 mp, Înalta Curte constată că recurenta critică stabilirea apartenenței acestui teren apartamentelor înstrăinate, ceea ce demonstrează, în opinia acesteia, nu numai necercetarea actelor dosarului, dar și vădita subiectivitate și părtinire a pârâților persoane fizice, cărora li se atribuie suprafețe de teren în plus peste cele cuprinse în contractele de vânzare-cumpărare nule, în lipsa oricărui suport probator.

Critica, astfel cum a fost formulată, vizează greșita stabilire a situației de fapt cu privire la acest teren, ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat, nefiind posibilă în recurs cenzurarea greșelilor de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, deoarece aceasta nu constituie o critică de nelegalitate, ci de netemeinicie, incompatibilă cu structura recursului.

Pentru toate considerentele expuse în precedent, se va constata că nu sunt întrunite motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și va obliga recurenta reclamantă la plata sumei de 1.609,59 lei către pârâtul M., a sumei de 1784 lei către pârâții J. și I., a sumei de 5.352 lei către pârâtul U., reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F. împotriva Deciziei civile nr. 625 A din 16 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta la plata sumei de 1.609,59 lei către pârâtul M., a sumei de 1.784 lei către pârâții J. și I., a sumei de 5.352 lei către pârâtul U., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2016.

Procesat de GGC - CL