Decizia nr. 1357/2016
Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, la data de 3 decembrie 2015, contestatoarea SC A. SA, prin lichidator judiciar B. SPRL a solicitat, în contradictoriu cu intimata SC C. SRL, întoarcerea parțială a executării silite demarate în cadrul dosarului execuțional al B.EJ. D. și stabilirea parțială a situației anterioare acesteia, respectiv obligarea intimatei la plata/restituirea sumei de 6.826.855,03 lei.
Prin Sentința civilă nr. 1625 din 25 februarie 2016, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, reținând, că, întrucât cerere de întoarcere a executării silite a fost formulată la data de 7 octombrie 2014, după publicarea în M. Of. a Deciziei Curții Constituționale nr. 348 din 16 iulie 2014, și înainte de apariția Legii nr. 138/2014 care a introdus normele de stabilire a instanței de executare, se aplica norma generală, respectiv art. 107 C. proc. civ. care stabilește competența în favoarea instanței de la sediul pârâtului.
Judecătoria Sectorului 1 București, prin Sentința civilă nr. 7445 din 26 aprilie 2016, la rândul său, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți pentru pronunțarea regulatorului de competență.
Pentru a pronunța această sentință, Judecătoria Sectorului I București a reținut ca, în raport de dispozițiilor art. 724 alin. (3) C. proc. civ., competența soluționării cererilor de întoarcere a executării aparține instanței de executare normă de competență exclusivă, derogatorie de la normele dreptului comun în materie prevăzute de C. proc. civ.
Cu privire la acest aspect, s-a reținut că dispozițiile Cap. VIII privind întoarcerea executării C. proc. civ. se aplică situației desființării titlului executoriu (art. 723 alin. (1) C. proc. civ.) fără a face distincție în funcție de modalitate în care a fost pus în executare acest titlu executoriu, prin executare silită sau prin executarea benevolă a acestuia de către debitor.
S-a mai reținut că dispozițiile art. 724 alin. (3) C. proc. civ. sunt aplicabile în oricare altă situație în care întoarcerea executării nu a fost dispusă de către instanța judecătorească care a desființat titlul executoriu sau care a anulat executarea silită, nici dispozițiile acestui articol nefăcând distincție în funcție de modul în care acel titlu executoriu a fost executat silit sau benevol.
În concluzie, s-a reținut că este competentă să soluționeze cererea de întoarcerea a executării (executare silită sau benevolă) instanța de executare.
S-a reținut că potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, coroborate cu susținerile intimatei C. SRL, în fapt nu a fost începută o procedură de executare silită la cererea acesteia împotriva debitorului său, reclamantul din prezenta cauză A. SA, motiv pentru care nu se poate vorbi de o executare silită începută la o anumită dată în funcție de care să se stabilească normele de competența teritorială a instanței de executare.
În situația în care nu a existat o executare silită, instanța de executare competentă să soluționeze cererea de întoarcere a executării benevole a unui titlu executoriu (ce a fost ulterior desființat) se raportează la normele de competență în vigoare la momentul introducerii cererii de întoarcere a executării respectiv la data de 3 decembrie 2015, moment în care erau în vigoare dispozițiile art. 650 C. proc. civ. în forma actuală, conform cărora, instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripții se află domiciliul debitorului.
S-a mai reținut că niciodată normele de procedură nu au prevăzut că instanța de executare este cea de la sediul creditorului. Chiar și în perioada scursă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 348 din 16 iulie 2014 și momentul intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014, atât doctrina cât și practica au statuat că instanța competentă este cea de la sediul debitorului, în considerarea faptului că, în aplicarea dispozițiilor art. 107 C. proc. civ. calitatea de pârât în cadrul procedurii de executare o are debitorul, și nu creditorul.
Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului I București, pentru următoarele considerente:
Cererea de chemare în judecată formulată de contestatoarea SC A. SA, prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., la data de 3 decembrie 2015, are ca obiect întoarcerea parțială a executării silite demarate în cadrul dosarului execuțional nr. x/EX/2014 deschis de B.E.J. D. la data de 7 octombrie 2014 și stabilirea parțială a situației anterioare, respectiv obligarea intimatei SC C. SRL la plata/restituirea sumei de 6.826.855,03 iei, ca urmare a modificării în parte a Sentinței civile nr. 448 din 5 martie 2014 a Tribunalului Iași (care reprezenta titlul executoriu deținut de intimatei SC C. SRL), prin Decizia nr. 961 din 27 noiembrie 2014 a Curții de Apel Iași.
Față de obiectul cererii de chemare în judecată, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 724 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora dacă nu s-a dispus restabilirea situației anterioare executării în condițiile alin. (1) și (2) din același articol, cei îndreptățit o va putea cere, pe cale separată, instanței de executare.
Potrivit art. 650 alin. (1) C. proc. civ. în forma inițială "Instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel".
Dispozițiile textului legal sus-menționat au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 529/16.07.2014, dată de la care statuarea conținută în respectiva decizie a devenit obligatorie pentru instanțe, iar tot de la aceeași dată norma legală a art. 650 alin. (1) din Noul C. proc. civ. și-a încetat efectele. Punând de acord norma procedurală cu statuările Curții Constituționale, prin Legea nr. 138/2014 s-a prevăzut că art. 650 alin. (1) C. proc. civ. va avea următorul conținut: "Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
Cum atât Decizia Curții Constituționale nr. 348 din 7 iunie 2014 cât și Legea nr. 138/2014 ce a modificat textul declarat neconstituțional au fost publicate în M. Of. anterior sesizării Judecătoriei Timișoara cu soluționarea prezentei cereri, respectiv 3 decembrie 2015, producându-și efectele general obligatorii anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, se constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 650 alin. (1) astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 138/2014.
Este de reținut că, în stabilirea competenței interesează nu data înregistrării cererii de executare silită la biroul executorului judecătoresc (în speță, 7 octombrie 2014), ci data învestirii instanței de judecată cu o atare solicitare, când verificarea competenței de judecată se va face în raport de cadrul normativ în vigoare la data sesizării sale.
Potrivit art. 622 alin. (1) C. proc. civ. "obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bună-voie."
Alin. (2) al art. 622 C. proc. civ. prevede că "în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă prin lege specială nu se prevede altfel."
După cum se observă, prima ipoteză pe care legiuitorul a avut-o în vedere în materia punerii în executare a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii este aceea a executării benevole de către debitorul în sarcina căruia s-a instituit o anumită obligație, executarea silită fiind tratată ca o ipoteză subsidiară, în care creditorul se vede nevoit să apeleze la forța de constrângere a statului.
Raportând dispozițiile art. 622 alin. (1) și (2) C. proc. civ. la dispozițiile art. 723 - 724 din același cod, se constată că debitorul care și-a executat voluntar obligația beneficiază de același mijloc procesual, precum debitorul care a fost supus executării silite în situația în care debitul devine creanță, iar raportul juridic obligațional se inversează ca urmare a desființării titlului executoriu sau a actelor de executare.
De altfel, legiuitorul a creat instituția întoarcerii executării silite tocmai pentru a pune la dispoziția fostului debitor, devenit creditor, un mijloc mai facil, cu o procedură de judecată ce presupune celeritate, pentru ca acesta să nu fie nevoit a apela la procedura mai anevoioasă a unei acțiuni pe dreptul comun în scopul restabilirii situației anterioare și al recuperării prestației efectuate către creditorul devenit, la rândul său, debitor.
Prin urmare, rezultă că în cererea de întoarcere a executării silite de față SC A. SA, prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. are calitatea de creditoare, iar, potrivit prevederilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., instanța competentă să soluționeze cererea este judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliul debitoarea din cererea de întoarcere a executării SC C. SRL cu sediul în București, respectiv Judecătoria Sectorului I București.
Față de argumentele expuse, Înalta Curte va stabili competența de soluționare în fond a litigiului dedus judecății în favoarea Judecătoriei Sectorului I București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector I București.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 iunie 2016.
Procesat de GGC - CL