Decizia nr. 1377/2016
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 21 iunie 2004 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, contestatoarea A. (născută B.) l-a chemat în judecată pe intimatul Ministerul Administrației și Internelor pentru anularea dispoziției nr. x din 12 mai 2004 emisă de acesta și restituirea în natură a imobilului situat în localitatea Mediaș.
În motivare, a arătat că respectivul imobil a fost proprietatea mamei sale C. (născută D. căsătorită E.), fiind naționalizat în mod abuziv de stat, ca urmare a aplicării Decretului nr. 92/1950. În prezent acesta se află în administrarea intimatului, în baza Decretului 409/1955, fiind ocupat de sediul Poliției Mediaș.
Prin dispoziția atacată, notificarea sa a fost respinsă întrucât s-a apreciat că nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.
Prin Sentința nr. 876 din 18 octombrie 2004 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis contestația, a anulat dispoziția atacată și a dispus obligarea intimatului să emită o nouă dispoziție de restituire a imobilului către contestatoare, în natură sau prin echivalent.
Apelul declarat de intimat a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 1127 din 15 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 2575 din 8 martie 2006 a admis recursul intimatului, a casat ambele hotărâri pronunțate în cauză și a trimis cauza spre rejudecare tribunalului, ca instanță de fond.
Instanța supremă a reținut în considerentele deciziei, că în cauză nu s-au administrat suficiente probe, pe aspectul dovedirii calității petentei de persoană îndreptățită la restituire, instanțele ignorând prevederile art. 139 alin. (1) C. proc. civ., față de împrejurarea că la dosar au fost depuse pe acest aspect doar copii xerox ale actelor doveditoare, acte ce nu au fost nici măcar certificate. În condițiile în care, multe din actele prezentate în copie sunt emise în alte state, instanțele nu au verificat dacă acestea îndeplinesc cerințele prevăzute de Legea nr. 105/1992 și O.G. nr. 66/1999.
Totodată s-a reținut că petenta nu a depus la dosar toate actele de stare civilă care să ateste schimbarea numelui autoarei sale din D., în E., apoi C.
În rejudecare, prin Sentința civilă nr. 546 din 11 aprilie 2007 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins contestația, ca neîntemeiată.
În considerente, tribunalul a reținut că, deși contestatoarea a depus o serie de acte civile în original (acte de căsătorie emise de autoritățile altor state), acestea nu îndeplinesc cerințele impuse de prevederile Legii nr. 105/1992 și nici a O.G. nr. 66/1999. În plus, aceleași înscrisuri nu atestă cu certitudine că petenta este succesoarea în drepturi a mamei sale C. (născută D. și căsătorită E.).
De asemenea, deși în cartea funciară imobilul era înscris pe numele D., naționalizarea s-a făcut pe numele E., petenta nefăcând dovada că în această perioadă autoarea sa și-a schimbat numele prin căsătorie.
Astfel fiind, contestatoarea nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, în condițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta care i-a adus critici de nelegalitate și netemeinicie, în sensul că:
- instanța nu a ținut cont de prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și art. 23 lit. g) din H.G. nr. 250/2007, prin care se prevede că dovada dreptului de proprietate ori a calității de moștenitor se poate face prin orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească. Or, din certificatul genealogic din 26 ianuarie 2007 eliberat de Parohia Evanghelică Mediaș, rezultă că mama sa D., născută în Mediaș la data de 20 septembrie 1911, este fiica lui F. și a G.. D. s-a căsătorit cu H. la Mediaș în anul 1937. Din această căsătorie s-a născut ea reclamanta, B. Această situație este confirmată și de extrasul din Registrul stării civile pentru născuți pe anul 1911 a Primăriei Mediaș și de certificatul său de naștere. Din certificatul de căsătorie tradus, legalizat și apostilat, rezultă că mama sa E. (născută D.) s-a căsătorit la data de 16 august 1951 cu I. Din certificatul său de căsătorie tradus, legalizat și aplicat cu apostilă rezultă că ea contestatoarea s-a căsătorit la data de 09 iulie 1971 cu J., așa încât, a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită;
- instanța nu a observat că imobilul în litigiu a fost naționalizat de la E., chiar dacă în actul de naționalizare apare preluat de la E., care este aceeași persoană cu D., mama sa, astfel încât preluarea la stat are caracter abuziv;
- greșit instanța nu a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevederilor Legii nr. 105/1992 și O.G. nr. 66/1999, în condițiile în care, actele eliberate în străinătate poartă apostilă. În plus, actele eliberate în România sunt legalizate de către notar.
În consecință, a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței, admiterea contestației, anularea dispoziției nr. x din 12 mai 2004 a Ministerului Administrației și Internelor și restituirea în natură a imobilului prin decizia instanței.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea contestației, ca neîntemeiată arătând că între actele de stare civilă depuse de reclamantă există neconcordanțe și că aceasta nu s-a conformat condițiilor impuse de art. 162 din Legea nr. 105/1992 și O.G. nr. 66/1999. Astfel, actele oficiale depuse de către aceasta nu sunt apostilate în Germania și Argentina pentru a putea produce efecte pe teritoriul României. De asemenea, prin art. 22 pct. 2 din H.G. nr. 498/2003, preluat în H.G. nr. 250/2007, numai copiile legalizate sau certificate de pe actele de proprietate și de calitate de moștenitor pot fi luate în considerare. Or, dosarul administrativ nu este complet, nici sub aspectul calității de moștenitor, și nici sub aspectul dreptului de proprietate.
În plus, imobilul a intrat în proprietatea Statului român în baza Decretului-lege nr. 92/1950 și a fost transmis în administrarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative prin Decizia nr. 237 din 09 mai 1973 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Sibiu. După preluarea imobilului, clădirile au fost reconstruite, astfel că acesta nu mai poate face obiectul unei restituiri în natură, ci numai prin echivalent. Chiar dacă nu s-a schimbat structura locativă și nu a fost transformat imobilul structural, deține dovezi că a avut loc o reconstrucție integrală, o refacere a tuturor elementelor de structură și a celor accesorii, a utilităților, ceea ce echivalează cu transformarea imobilului într-unul nou.
Mai mult, conform art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., întrucât beneficiază de prezumția constructorului de bună-credință, ar trebui să fie dezdăunat cu o sumă de bani reprezentând fie valoarea materialului și prețul muncii, fie cu o sumă de bani reprezentând creșterea valorii fondului.
Prin Decizia civilă nr. 486 din 14 octombrie 2009 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis contestația, a dispus anularea dispoziției nr. x din 12 mai 2005 a MAI, a obligat pe pârât să emită o nouă dispoziție de restituire în natură a imobilului și să plătească suma de 1505 lei onorariu de expert.
Împotriva deciziei a declarat recurs intimatul Ministerul Administrației Internelor care a susținut nelegalitatea acesteia pentru motivele indicate, iar în plus, a susținut că instanța nu a analizat incidența în cauză a prevederilor art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 care nu permit restituirea în natură a imobilului.
Prin Decizia civilă nr. 5104 din 08 octombrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.
În considerente, a reținut că instanța de apel s-a limitat să prezinte situația de fapt, pe care a reținut-o din coroborarea înscrisurilor depuse la dosar, fără a motiva în ce măsură aceste înscrisuri întrunesc exigențele legale, la care s-a făcut referire în decizia de casare și fără a respecta astfel prevederile art. 315 C. proc. civ.
Aceste clarificări erau necesare cu atât mai mult cu cât în întâmpinarea depusă la dosar în apel, intimatul contesta înscrisurile depuse în fotocopie, solicită depunerea de copii legalizate sau certificate, iar în cazul celor emise în Germania și în Argentina invocă necesitatea apostilării lor, în conformitate cu Convenția de la Haga din anul 1961.
De asemenea, intimatul a susținut în apel că imobilul a cărui restituire o solicită reclamanta a fost reconstruit integral, ceea ce echivalează cu o transformare într-un imobil nou, și că nu mai poate face obiectul restituirii în natură.
Or, o atare susținere nu a fost verificată de instanța de apel, deși pentru a se putea stabili dacă imobilul despre care reclamanta susține că a aparținut autoarei sale se poate sau nu restitui în natură, nu era suficient ca acesta să nu fi fost înstrăinat de stat prin vânzare sau în procesul de privatizare.
Față de susținerile intimatului și de prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, era esențial să se identifice care a fost configurația inițială a imobilului - teren și/sau construcție - dacă a avut loc o demolare și respectiv, o reconstruire a acestuia ori, dacă s-au adăugat corpuri noi și care este proporția acestora.
Cum prin decizia atacată, curtea de apel nu a răspuns în niciun fel acestor susțineri, Înalta Curte nu a putut exercita controlul judiciar și verifica dacă s-au aplicat sau nu corect dispozițiile art. 3, 4, 7 și 10 din Legea nr. 10/2001.
Instanța supremă a statuat că este necesar ca instanța de trimitere să respecte dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și indicațiile privitoare la verificarea înscrisurilor cuprinse în decizia de casare anterioară și totodată, să lămurească situația de fapt și sub aspectul existenței sau inexistenței unor construcții noi în raport de cele care au fost preluate prin naționalizare odată cu terenul.
În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a administrat probele cu o expertiză în construcții și un supliment la aceasta întocmite de expert K., în Dosarul nr. x/257/2011 al Judecătoriei Mediaș și cu o expertiză topo cadastrală de către expertul L., în Dosarul nr. x/257/2012 al Judecătoriei Mediaș.
Prin încheierea din 08 februarie 2013 aceeași instanță a suspendat judecata cauzei conform art. 1551 C. proc. civ., iar prin Decizia civilă nr. 121 A din 21 martie 2014 a respins cererea de repunere pe rol și a constatat perimat apelul declarat de către contestatoare împotriva Sentinței civile nr. 546 din 11 aprilie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.
Prin Decizia civilă nr. 2609 din 08 octombrie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, ca urmare a înlăturării excepției de perimare.
În rejudecarea apelului reclamantei, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a evaluat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei și probele cu expertizele administrate și a dispus efectuarea unei noi expertize în construcții, ce a fost efectuată de expertul M. în Dosarul nr. x/257/2015 a Judecătoriei Mediaș, cu luarea în considerare și a expertizei topo administrată anterior.
Prin Decizia civilă nr. 218 A din 18 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-contestatoare A., împotriva Sentinței civile nr. 546 din 11 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2006, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, a schimbat sentința, a admis contestația, a anulat dispoziția nr. x din 12 mai 2004 a Ministerului Administrației și Internelor, a obligat pe pârât să restituie în natură reclamantei suprafața de 1618 mp teren identificată cu nr. topo y1, y2, y4,y, y5 și y6 înscrisă în CF nr. x3 a localității Mediaș, astfel cum a fost identificată în raportul de expertiză topo întocmit de expert L., în Dosarul nr. x/257/2012 al Judecătoriei Mediaș, și corpurile de clădire 1 și 2, identificate cu culoare verde în raportul de expertiză întocmit de expertul M. în Dosarul nr. x/257/2015 al Judecătoriei Mediaș, amplasate pe terenul sus-menționat situat în Mediaș și a obligat pe reclamantă să păstreze afectațiunea imobilului pe o perioadă de 3 ani.
Răspunzând motivelor de apel formulate împotriva Sentinței civile nr. 547 din 11 aprilie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și dând curs îndrumărilor date de către instanța de recurs, Curtea a reținut că reclamanta a făcut dovada că este moștenitoarea defunctei sale mame, D. născută la data de 20 septembrie 1911.
Mama sa D. s-a căsătorit în anul 1937 cu H., iar în anul 1951 cu I. Din prima căsătorie a numitei D. cu H. au rezultat reclamanta B. în anul 1941 și N. în anul 1939, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor eliberat în Germania și legalizat de O. - Notar Public Mediaș. Contestatoarea s-a căsătorit la data de 09 iulie 1971 cu J. în Germania, astfel încât, în prezent poartă numele de A.
Procura generală dată de N. către reclamantă la notar P. pentru recuperarea proprietății din Mediaș înscrisă în CF nr. x2 nr. topografice y, y1, y2, y5, y7, y4 și y6, este irelevantă în prezenta cauză, atâta vreme cât, nici notificarea și nici prezenta contestație nu sunt formulate de către reclamantă și în numele acestuia.
Extrasul din Registrul Stării Civile pentru născuții pe anul 1911 a Comunei Mediaș care atestă nașterea la data de 20 septembrie 1911 a mamei reclamantei D. din părinți F. și G. la Mediaș, cât și prima căsătorie a acesteia cu H. la data de 23 septembrie 1937, este certificat sub proprie răspundere de către mandatarul reclamantei Q., împuternicit cu efecte depline în prezenta cauză prin procura notarială aflată la dosarul cauzei.
De asemenea, extrasul din Registrul Stării Civile pentru născuții pe anul 1941 a localității Sibiu, care atestă nașterea reclamantei B. la 14 iunie 1941 din părinții H. și E., născută D., este certificat de către același mandatar. De asemenea, certificatul de naștere al reclamantei este legalizat în România de către Notar Public R. Mediaș. Acesta atestă aceleași fapte, și anume, că este născută la 14 iunie 1941 în Sibiu și este fiica lui H. și E.
Certificatele de căsătorie întocmite în Germania referitoare la cea de-a doua căsătorie a mamei reclamantei E. (născută D. în România) cu I. la 16 august 1951 și al reclamantei cu J., care atestă căsătoria acestora în Republica Federală Germania la 09 iulie 1971, sunt apostilate în baza Convenției de la Haga din 05 octombrie 1961.
Cerința supralegalizării înscrisurilor oficiale întocmite de către o autoritate străină, instituită prin art. 162 din Legea nr. 105/1992, a fost eliminată prin Ordonanța nr. 66 din 24 august 1999 pentru aderarea României la Convenția cu privire la suprimarea cerinței supra legalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 05 octombrie 1961.
Prin art. 3 din acest act normativ s-a statuat că singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veridicitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acest act, este aplicarea apostilei eliberată de către autoritatea competentă a statului din care emană documentul.
În consecință cele două certificate de căsătorie întocmite în Germania, fiind apostilate de către statul german sunt în concordanță cu Ordonanța nr. 66/1999 și își produc depline efecte în prezenta cauză. Este irelevantă apostilarea de către Argentina, țara în care fratele reclamantei își are domiciliul, a actului de identitate a acestuia, în condițiile în care nu este titularul acțiunii și nici a notificării.
Conform art. 139 alin. (1) C. proc. civ. partea poate să depună copii certificate sub rezerva instituită prin art. 139 alin. (2) C. proc. civ. Copiile înscrisurilor eliberate de autoritățile române și certificate de către mandatarul reclamantei își produc efecte probatorii în cauză.
Referitor la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1188 C. civ., se constată că acestea sunt îndeplinite, căci cu privire la competența de a elibera copii legalizate de pe acte, devin incidente dispozițiile art. 93 din Legea nr. 36/1995, iar certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeași putere doveditoare, ca și actele întocmite în Registrele de stare civilă conform art. 13 din Legea nr. 119/1996.
Contestatoarea a făcut dovada că mama sa D. figura înscrisă în Cartea Funciară nr. x2 a Comunei Mediaș cu imobilul situat în aceeași localitate în baza certificatului de moștenitor nr. x1/1933. În regimul de carte funciară instituit în Transilvania, înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară are caracter constitutiv de drepturi, astfel încât, proba diabolica apare lipsită de relevanță.
Din anexa la Decretul-lege nr. 92/1950, rezultă că de la mama reclamantei au fost naționalizate mai multe apartamente din str. W. Faptul că în anexa la decretul de naționalizare este înscris greșit numele său, sub formă de S., în loc de E., nu schimbă faptul naționalizării de la aceasta a imobilului din litigiu, de vreme ce, este indicată în mod expres adresa imobilului din Mediaș, str. W. Din adeverința eliberată de Primăria Municipiului Mediaș din 21 noiembrie 2002, certificată de către mandatar, rezultă că actuala stradă V. din Mediaș purta în anul 1950 denumirea de W.
Conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg și imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950. În raport de aceste dispoziții legale, imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv la stat și intră sub incidența Legii nr. 10/2001.
Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază persoanele fizice, proprietari ai imobilelor, la data preluării în mod abuziv, cât și moștenitorii legali ai acestora.
Conform art. 4 alin. (3) și (4) din aceeași lege, succesibilii care, după data de 6 martie 1945 nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită. De cotele moștenitorilor legali care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.
Certificatul de moștenitor eliberat de autoritățile germane care atestă calitatea de descendenți și moștenitori ai reclamantei și numitului N. de după defuncta C., născută D. la data de 20 septembrie 1911, cu ultimul domiciliu în Stuttgart, nu este apostilat. Însă, reclamanta beneficiază de prevederile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, de vreme ce a făcut notificarea în termenul prevăzut de lege, fiind astfel repusă în termenul de acceptare a succesiunii pentru acest imobil, în temeiul legii, și beneficiind și de cota fratelui său, care nu figurează ca și notificator.
Așa fiind, în raport de elementele probatorii sus menționate și de dispozițiile legale speciale instituite prin Legea nr. 10/2001, care conțin elemente derogatorii de la dreptul comun, chiar și în privința dovezilor dreptului de proprietate și a actelor care atestă calitatea de moștenitor în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001, contestatoarea a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul acestei legi.
Conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv, se restituie în natură, iar conform art. 7 alin. (2) din aceasta, dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de lege. În cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, persoana îndreptățită poate primi măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile art. 1 alin. (2) din lege.
Sub acest aspect, din raportul de expertiză topo cadastrală întocmit de expert L., coroborat cu extrasul de carte funciară aflat la dosarul cauzei, rezultă că în baza certificatului de moștenitor nr. x1/5/1933 se intabulează în CF x2 Mediaș, D. În baza Încheierii nr. 928 din 29 octombrie 1964, parcelele nr. y, y1, y2, y3 și y4 din vechea carte funciară, se înscriu în Cartea Funciară nr. x5 avându-l ca proprietar pe Statul Român, iar în baza Încheierii nr. 1628 din 02 august 1973 în baza Deciziei nr. 237/1973 a Consiliului Popular Județean numerele topo y, y1, y2, y5 și y4 și construcțiile y9 se transcriu în CF nou x4, în administrarea Ministerului de Interne. Din conversia acestei cărți funciare, în prezent apare Cartea Funciară x3 Mediaș, cu numerele topografice y1, y2, y, y5, y4 și y6 și cu o suprafață din acte de 1762 mp și o suprafață măsurată de 1618 mp.
Expertul a arătat că reconstruirea unui imobil rezultă din documentele legate de obținerea unor autorizații de demolare/construire sau pentru obținerea unui certificat de urbanism, dar nu au fost identificate la autorități astfel de documente probatorii. Totuși, din coroborarea planului topografic cu situația actuală, se poate constata că există corpuri demolate, dar nu se poate estima, cu privire la starea lor, în momentul demolării, suprafața și componența lor. La construcțiile vechi existente se adaugă corpuri noi de clădire.
Din raportul de expertiză în construcții întocmit de expert K. rezultă că este păstrată în cea mai mare parte configurația inițială, cu excepția construcțiilor amplasate în spatele curții, iar construcțiile noi formate din corp de clădire de tip P+E, corp de clădire de tip P, țarcul de câini și garajele de tip parter, reprezintă 34,40% din total, iar luând în considerare și varianta de construcții supraterane, proporția este de 41,46%. Întrucât cea de-a doua expertiză în construcții întocmită de expertul M., în Dosarul nr. x/257/2015 al Judecătoriei Mediaș, a avut la bază și raportul de expertiză topo efectuat anterior, instanța a omologat acest din urmă raport de expertiză în construcții.
Expertul a concluzionat că imobilul în litigiu este situat în localitatea Mediaș. El este format din 6 corpuri de clădire din zidărie de tip S parțial +P+E, P+E, T, S parțial +P și terenul aferent proprietății. Acesta a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 și în administrarea Ministerului de Interne, fiind înscris în prezent în CF x3 sub nr. y, y1, y2, y8, y4 și y6.
Ministerul Administrației și Internelor a edificat corpul 6, clădire de tip parter și etaj cu arest la parter și birouri la etaj, corpul de clădire nr. 5 tip parter, cu destinația de spațiu pentru plimbat arestații și boxa de depozitare, corpul nr. 4, țarcul de câini, anexa din zidărie de cărămidă cu fundații de beton și corpul nr. 3, garajele de tip parter. Corpurile de clădire vechi constau în corpul de clădire nr. 2 de tip subsol parțial și parter cu destinația de arest și spații depozitare la subsol și birouri la parter, cât și corpul de clădire nr. 1 de tip subsol parțial, parter și etaj cu destinația de spații depozitare la subsol și birouri la parter și etaj.
Corpurile de clădire vechi nr. 1 și 2 au o arie desfășurată de 1241,85 mp, iar corpurile de clădire de construcții noi (corp 3+corp 4+corp 5+corp 6) au o arie desfășurată de 597,76 mp. Astfel fiind, prin transformările suferite în raport cu forma inițială, au fost adăugate corpurile de zidărie noi 6+5+4+3, ce reprezintă 48% raportat la aria desfășurată a corpurilor vechi 1 și 2.
Expertul nu a identificat în arhiva Serviciului logistic al IPJ Sibiu proiectul de execuție și autorizația de construire.
În baza art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
În speță, chiar dacă au fost demolate o serie de construcții nu s-a identificat cu certitudine structura și componența acestora și nici reclamanta nu a cerut măsuri reparatorii în echivalent pentru ele.
În schimb, pentru construcțiile vechi nr. 1 și 2 rămase nedemolate, se impune restituirea în natură a acestora, în temeiul textului de lege sus-menționat.
Conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi cea afectată servituților legale, spațiilor verzi, așa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, precum și alte amenajări de utilitate publică a localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
În speță, intimatul nu a putut face dovada existenței unor autorizații de construcție pentru construcțiile noi, respectiv pentru corpurile de clădire 6, 4, 5 și 3, pentru ca persoana îndreptățită să poată obține doar restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, iar pentru suprafața de teren ocupată de construcțiile noi, măsurile reparatorii să fie stabilite în echivalent.
Ca urmare, devin incidente dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cu care se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 01 ianuarie 1990.
În cauză nu pot fi aplicate nici dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în baza cărora au fost stabilite obiective pentru expertul M., întrucât conform acestui text, numai în situația imobilelor construcții cărora le-au fost adăugate pe orizontală și/sau verticală în raport de forma inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial, foștilor proprietari li se propun măsuri reparatorii prin echivalent.
Or, corpurile noi de clădire 6, 5, 4 și 3 reprezintă doar 48% raportat la aria desfășurată a corpurilor vechi 1 și 2, astfel cum se concluzionează prin raportul de expertiză.
În schimb, deținătorul suprafeței adăugate imobilului preluat are drept de preempțiune la cumpărarea suprafeței restituite fostului proprietar sau, după caz, moștenitorului acestuia, în baza art. 19 alin. (3) din lege.
Cu toate acestea, în situația imobilelor construcții care fac obiectul notificării potrivit procedurilor prevăzute la Cap. III și cărora le-au fost adăugate pe orizontală și/sau verticală în raport de forma inițială corpuri suplimentare de sine stătătoare, foștilor proprietari, sau, după caz, moștenitorilor acestora, li se restituie în natură doar suprafața deținută în proprietate la data trecerii în proprietatea statului, astfel cum se stipulează prin prevederile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel încât instanța urmează a dispune doar restituirea corpurilor de clădire 1 și 2.
La stabilirea modalității de reparație, instanța a avut în vedere și dispozițiile imperative și exprese ale art. 16 din Legea nr. 10/2001, conform cu care în situația imobilelor având destinațiile arătate în Anexa nr. 2 lit. a), care fac parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social/culturale, foștilor proprietari, sau după caz, moștenitorilor acestora, li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din Anexa nr. 2 lit. a).
În Anexa nr. 2 lit. a) pct. 3 la Legea nr. 10/2001 se stipulează că în lista imobilelor ce intră sub incidența art. 6 din Legea nr. 10/2001, republicată, intră și imobilele ocupate de administrații financiare, trezorerii, ministere și alte autorități ale administrației publice centrale, parchete, judecătorii, tribunale, curți de apel, poliție, poliție de frontieră, jandarmi, servicii publice comunitare pentru situații de urgență, sedii vamale, arhive naționale, direcții județene, case de asigurări de sănătate, primării, prefecturi, consilii locale și județene, inspectorate școlare.
Întrucât imobilul din litigiu este ocupat de Ministerul Internelor și Reformei Administrative - Poliția Mediaș intră sub incidența art. 16 alin. (1) și a Anexei 2 lit. a) pct. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel încât, urmează ca în baza art. 296 C. proc. civ., să se admită apelul, să schimbe sentința, să admită contestația, să se anuleze dispoziția nr. x din 12 mai 2004 a Ministerului Administrației și Internelor prin care a fost respinsă notificarea și să se admită notificarea, în sensul obligării pârâtului să restituie în natură reclamantei suprafața de 1618 mp teren identificată cu nr. topo y1, y2, y4, y, y5 și y6 înscrisă în CF nr. x3 a localității Mediaș, astfel cum a fost identificată în raportul de expertiză topo întocmit de expert L., în Dosarul nr. X/257/2012 al Judecătoriei Mediaș și corpurile de clădire 1 și 2, identificate cu culoare verde în raportul de expertiză întocmit de expertul M., în Dosarul nr. x/257/2015 al Judecătoriei Mediaș amplasate pe terenul sus-menționat situat în Mediaș.
Totodată, în baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, urmează ca reclamanta să fie obligată a păstra afectațiunea imobilului pe o perioadă de 3 ani.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut că hotărârea este nefondată fiind dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și prin încălcarea principiului rolului activ al judecătorului (art. 22 din noul C. proc. civ.).
S-a susținut că în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și de Normele metodologice de aplicare unitară a legii se impunea a se face dovada deplină a dreptului de proprietate asupra imobilului ce se cere a fi restituit cât și dovedirea calității de moștenitor de pe urma proprietarului imobilului, în condițiile legii.
La momentul formulării notificării de către A. existau neclarități, inadvertențe cu privire la numele/prenumele antecesoarei reclamantei astfel că s-a solicitat depunerea de înscrisuri - copii legalizate - pentru a se dovedi filiația în calitate de persoană îndreptățită și o declarație din care să rezulte că T. este una și aceeași persoană cu D. (astfel cum figurează în extrasul de CF nr. x2 al localității Mediaș) și E. (astfel cum figurează în anexa la Decretul nr. 92/1950) însă reclamanta nu a dat curs acestei solicitări iar aceste aspecte nu au fost lămurite nici în cursul judecății.
Înscrisurile depuse de reclamantă, încheiate de o autoritate străină, nu au fost depuse în copie legalizată și nici nu îndeplinesc condițiile prevăzute de O.G. nr. 66/1999, respectiv nu poartă niciun semn de autenticitate care să ateste că ar proveni de la o autoritate competentă să emită astfel de acte, după cum, certificatul de moștenitor al reclamantei nu a fost depus în forma cerută de lege, iar motivarea instanței cu privire la aceste aspecte este nelegală.
Reclamanta A., fiind cetățean străin și cu domiciliul în străinătate avea obligația să depună înscrisurile în condițiile impuse de art. 162 din Legea nr. 105/1992 și O.G. nr. 66/1999 și cu respectarea art. 22.2 din H.G. nr. 498/2003 (copii legalizate sau certificate de pe actele doveditoare referitoare la proprietate și la calitatea de moștenitor).
S-a arătat că dispoziția a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată și în raport de înscrisurile depuse de reclamantă în susținerea notificării.
A arătat recurentul că înscrisurile depuse de reclamantă nu fac dovada deplină în ce privește calitatea de persoană îndreptățită întrucât o parte au fost depuse în fotocopii sau copii legalizate traduse din limba germană fără a fi aplicat vreun semn de autenticitate, deși instanța de recurs a statuat că se impunea analiza acestora prin raportare la Legea nr. 105/1992 și O.G. nr. 66/1999.
De asemenea, în cursul judecății nu s-au lămurit pe deplin inadvertențele cu privire la numele autoarei intimatei, existente și la momentul soluționării notificării, iar instanța a reținut în mod nelegal că înscrisurile depuse în fotocopii și certificate de mandatarul reclamantei produc efecte.
Calitatea de moștenitoare a reclamantei a fost reținută în mod greșit, în baza certificatului de moștenitor eliberat în Germania, întrucât acesta nu este apostilat, iar reținerea calității prin raportare la dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 este nelegală.
Recurentul a criticat hotărârea și sub aspectul modalității de soluționare a contestației, arătând că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat doar anularea dispoziției, iar instanța s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut dispunând restituirea în natură a imobilului.
De asemenea, instanța a omis analiza incidentă în cauză a dispozițiilor art. II alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002 potrivit cu care cetățenii străini pot avea doar un drept de folosință special asupra terenurilor.
De asemenea, în mod nelegal, instanța a dispus restituirea în natură a întregii suprafețe de teren, inclusiv cea pe care au fost edificate construcții noi, reținându-se că în cauză nu s-a făcut dovada că acestea au fost autorizate.
Or, legea prevede că se restituie terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum construcții ușoare și demontabile, iar în cauză nu s-a statuat asupra vechimii construcțiilor, acestea fiind edificate anterior anului 1990, suprafața de teren pe care sunt construite și cea necesară unei bune utilizări nu se restituie în natură.
Mai mult, după efectuarea expertizei a fost identificată autorizația de executare de lucrări nr. 21/1971 emisă pentru corpul 4 de clădiri iar cu celelalte înscrisuri se face dovada că toate clădirile noi au fost edificate anterior anului 1990.
Având în vedere că există construcții autorizate, devin incidente și dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care se poate dispune restituirea terenurilor ocupate cu condiția ca acestea să nu mai fie necesare unității și să se achite despăgubirea de piață a construcției.
În cauză, instanța de apel nu a lămurit pe deplin aceste împrejurări de fapt pentru a analiza incidența dispozițiilor legale privind restituirea în natură a suprafețelor de teren și limitele de restituire impuse de existența unor construcții edificate de unitatea deținătoare după momentul preluării, anterior sau după anul 1990, autorizate sau neautorizate.
S-a susținut că instanța nu a avut în vedere primul raport de expertiză care a concluzionat că vechea clădire a fost reconstruită iar urmarea lucrărilor efectuate, prin refacerea tuturor elementelor de structură imobilul este unul nou, astfel că nu se poate dispune restituirea în natură ci doar măsuri reparatorii în echivalent.
Recursul este fondat în parte și în limitele următoarelor considerente:
Critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 în reținerea ca dovedită a calității de persoană îndreptățită a reclamantei, sub aspectul celor două elemente: dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului și a calității de moștenitor de pe urma fostului proprietar de la care a fost preluat imobilul în mod abuziv este nefondată.
Art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare referitoare la proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate pot fi depuse până la data soluționării notificării, numai că "până la data soluționării notificării" se are în vedere numai etapa administrativă a notificării.
Această sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificărilor în oricare din cele două etape - administrative înaintea entității notificate, sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nicio distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării.
De altfel, nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție. Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este nedepunerea în termen a notificării.
În cauză s-au administrat probe, care au fost apreciate în mod legal de către instanță ca fiind valide, respectiv că îndeplinesc condițiile impuse de art. 23 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și care fac dovada asupra proprietății și a calității de moștenitor a reclamantei.
Notificarea formulată de contestatoare a cuprins elementele de identificare ale persoanei îndreptățite și a bunului imobil solicitat.
Persoana individualizată în actul normativ prin care s-a dispus preluarea este E. iar în cauză s-a făcut dovada că această persoană este una și aceeași cu mama contestatoarei (art. 23 din H.G. nr. 250/2007) iar recurentul nu a produs probe contrare în ce privește greșita reținere a identității persoanei menționate în actul normativ.
Actele care dovedesc starea civilă și filiația cu titulară inițială a dreptului de proprietate au fost prezentate în forma impusă de dispozițiile art. 23.2 și 23.3 din H.G. nr. 250/2007.
Astfel, extrasul Registrului Stării Civile pentru născuții pe anul 1941 al localității Sibiu, care atestă nașterea reclamantei B. la 14 iunie 1941 din părinții H. și E., născută D. este certificat de mandatar; certificatul de naștere al reclamantei este legalizat și atestă aceleași fapte; certificatele de căsătorie întocmite în Germania referitoare la cea de-a doua căsătorie a mamei reclamantei, E. (născută D.) cu I. la 16 august 1951 și al reclamantei cu J., sunt apostilate.
Se constată că problema identității dintre persoana menționată în actul de preluare și menționată ca titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului și autoarea contestatoarei a fost soluționată în mod judicios de către instanță în baza înscrisurilor depuse și în conformitate cu prevederile art. 23 din H.G. nr. 250/2007.
Având în vedere că reclamanta a făcut dovada filiației sale cu titulara inițială a dreptului de proprietate în mod legal s-a reținut și calitatea acesteia de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.
Regulile probațiunii în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de către stat cunosc derogări de la dreptul comun, prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituindu-se așa-numita prezumție care vizează întinderea dreptului în favoarea celor care apar menționați în "actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării" iar definirea actelor doveditoare s-a făcut prin art. 23 - 24 din H.G. nr. 250/2007.
Nefondată este și critica privind faptul că instanța a depășit limitele învestirii sale prin depășirea atribuțiilor judecătorești și a acordării a ceea ce nu s-a cerut, în sensul că prin cererea de chemare în judecată s-a cerut doar anularea dispoziției, iar instanța s-a pronunțat și pe restituirea imobilului.
Plenitudinea de jurisdicție a instanței învestite conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 semnifică competența instanței de a hotărî nu numai asupra legalității dispoziției, a obligării la emiterea unei noi dispoziții ci la soluționarea pe fond a cauzei, prin dispunerea în mod direct a restituirii imobilului preluat în mod abuziv.
Plenitudinea de jurisdicție a instanței sesizate, conform art. 26 alin. (3) este dată și de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care instanțelor de judecată le-au fost extinse prerogativele de judecată, în sensul că trebuie să hotărască în privința a tot ce este legat de Legea nr. 10/2001.
Instanța trebuie să judece nu numai anularea dispoziției emisă de unitatea învestită cu soluționarea notificării sau refuzul de soluționare, ci și toate cererile care au legătură cu Legea nr. 10/2001, lege reparatorie complexă care nu poate fi cantonată în prevederi de drept comun care să o îngrădească și să conducă la soluționarea cauzei într-un termen nerezonabil.
Analizând celelalte motive de recurs care privesc modalitatea de restituire din perspectiva incidenței în cauză a dispozițiilor art. II alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002 și a întinderii suprafeței de teren restituite, acestea se apreciază ca fondate.
Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Potrivit art. 10 alin. (3) se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcțiile ușoare sau demontabile.
Se pot restitui în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive s-au edificat construcții autorizate dar care nu mai sunt necesare unității deținătoare, sub condiția ca persoana îndreptățită să achite o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilite potrivit standardelor internaționale [art. 10 alin. (5)].
Se constată că legea impune obligativitatea restituirii în natură a terenurilor numai în ipoteza în care pe acestea s-au edificat ilegal, după data de 1 ianuarie 1990, construcții, indiferent de destinația acestora.
Legiuitorul a dorit să sancționeze, în acest sens persoana juridică deținătoare pentru încălcarea regimului legal al autorizării construcțiilor.
Dacă legea a vrut să se aplice un atare tratament diferențial este imperios necesar a se stabili cu prioritate data edificării construcțiilor și respectiv dacă au fost sau nu autorizate pentru aplicarea corectă a dispozițiilor art. 10 alin. (3) sau (5) din Legea nr. 10/2001.
În cauză, probele administrate nu lămuresc pe deplin momentul edificării noilor construcții, iar recurentul prin motivele de recurs a arătat că acestea au fost edificate anterior anului 1990, iar pentru construcția nr. 4 chiar există autorizație de construire.
De asemenea prin celelalte înscrisuri depuse privind cheltuielile efectuate se tinde a se face dovada că lucrările au fost efectuate anterior anului 1990.
Lipsa identificării existenței autorizațiilor de construire la momentul efectuării expertizei nu scutește instanța de a administra probe pentru stabilirea momentului edificării construcțiilor pentru a dispune legal cu privire la suprafața de teren definită ca "liberă" de lege și care poate fi restituită în natură.
În ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 se constată, raportat la concluziile experților că, cele două construcții numerotate cu 1 și 2, și care au aparținut autoarei contestatoarei nu pot fi calificate ca fiind construcții "noi" în raport cu cele preluate.
Nu constituie imobil nou, în raport cu cel preluat, construcția căreia i s-a modificat compartimentarea inițială ori i s-a adus numai îmbunătățiri funcționale.
Fondată este și critica privind neanalizarea de către instanță a incidenței în cauză a dispozițiilor art. II alin. (1) din Titlul II a O.U.G. nr. 184/2002, potrivit cu care cetățenii străini pot opta doar pentru dobândirea unui drept de folosință special asupra terenurilor și care conferă titularului drepturile și obligațiile conferite de lege proprietarului, cu excepția dreptului de dispoziție, iar în cauză nu s-a statuat că reclamanta are cetățenie română.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se admite recursul, a se casa decizia și a se trimite cauza spre rejudecare în limitele considerentelor arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva Deciziei civile nr. 218 A din 18 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași curți de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2016.
Procesat de GGC - CT