Decizia nr. 1433/2016
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
La data de 5 februarie 2016, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva Deciziei civile nr. 1567 din 14 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
Prin motivele de recurs, reclamanții au formulat următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și art. 998 - 999 C. civ. atunci când a decis că prescripția extinctivă a dreptului material începe să curgă de la data producerii accidentului.
Potrivit dispozițiilor speciale ale art. 8 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, în cazul acțiunii în răspundere pentru o pagubă cauzată prin fapta ilicită (cum este acțiunea dedusă judecății), prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei și pe cel care răspunde de ea.
Norma menționată instituie cerința cunoașterii persoanei care răspunde pentru pagubă și nu a persoanei care a cauzat prejudiciul. Astfel, deși dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită se poate naște la data săvârșirii faptei, totuși dreptul la acțiune se naște ulterior, prescripția extinctivă începând să curgă după stabilirea și determinarea pe cale judecătorească a elementelor răspunderii civile delictuale.
În accepțiunea juridică, noțiunea de persoana vinovată este confirmată și indubitabil stabilită odată cu hotărârea de condamnare a celui ce se face vinovat de producerea unei fapte penale. În speța dedusă judecății, procesul penal s-a finalizat prin pronunțarea unei hotărâri de condamnare a numitului D. în data de 22 ianuarie 2014, dată la care acesta a fost găsit vinovat de producerea accidentului rutier din iunie 2011, în urma căruia a survenit decesul numitului E. - fiul, respectiv fratele reclamanților. Până la momentul soluționării cauzei penale, orice persoană este prezumată a fi nevinovată.
În raport de dispozițiile art. 49 - 50 din Legea nr. 136/1995, instanțele de judecată obligă la plata de despăgubiri societățile de asigurare care nu pot fi cunoscute decât ulterior producerii accidentului. Reclamanții, terțe persoane față de contractul de asigurare, nu pot intra în posesia datelor privind asigurătorul decât prin intermediul organelor penale de cercetare ale accidentului ce acționează în aceste privințe numai la termenele și cu posibilitățile conferite lor de legile speciale.
În aceste condiții, data curgerii prescripției nu poate fi cea a producerii accidentului, ci numai data cunoașterii concluziilor organelor de specialitate, ca rezultat al cercetării penale finalizate cu sesizarea instanței penale, care stabilește autorul și culpa sa în determinarea faptului prejudiciabil.
Se mai arată că dispozițiile art. 19 alin. (1) și (2) din vechiul C. proc. pen. vin să infirme susținerile instanței de apel și că, inclusiv în ipoteza în care s-ar considera că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este cel în care reclamanții au aflat de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva presupusului vinovat, acțiunea dedusă judecății este introdusă înainte de împlinirea termenului general de prescripție.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, la data de 28 iulie 2014, reclamanții B., A. și C. au chemat în judecată pe pârâta SC F. SA și pe intervenientul D., solicitând obligarea pârâtei la plata daunelor morale și materiale după cum urmează:
1. B. - pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fiului său, E., daune morale în cuantum de 1.000.000 RON și daune materiale în cuantum de 3.500 de RON reprezentând cheltuielile efectuate cu ocazia înmormântării;
2. A. - pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fiului său, E., daune morale în cuantum de 1.000.000 de RON;
3. C. - pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fratelui său, E., daune morale în cuantum de 250.000 de RON.
Prin Sentința civilă nr. 151 din 14 ianuarie 2015, Tribunalul Ilfov, secția civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că E. a decedat la data de 12 iunie 2011, în urma unui accident rutier în care a fost implicat autoturismul înmatriculat sub nr. X, condus de D.
Potrivit Sentinței penale nr. 5 din 22 ianuarie 2014, pronunțată de Judecătoria Măcin, în cauză nu a existat constituire de parte civilă, moștenitorii victimei rezervându-și dreptul de a promova o acțiune civilă ulterioară.
Instanța a reținut că reclamanții sunt părinții, respectiv sora decedatului E., astfel că este evident că paguba a fost cunoscută la momentul producerii accidentului de circulație, respectiv la data de 12 iunie 2011.
Totodată, din împrejurările cauzei, tribunalul a reținut că autorul faptei delictuale a fost identificat la același moment.
Instanța a înlăturat susținerea reclamanților în sensul că termenul de prescripție începe să curgă la data de 22 ianuarie 2014, data pronunțării sentinței penale de către Judecătoria Măcin, prin care s-a stabilit vinovăția inculpatului D. cu privire la infracțiunea de ucidere din culpă.
Ca forme specifice ale răspunderii juridice, răspunderea penală și răspunderea civilă delictuală sunt instituții juridice distincte reglementate de legea penală și, respectiv, de legea civilă, având temeiuri, regimuri și funcții diferite.
Dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constituie în același timp și infracțiune, va fi angajată atât răspunderea civilă delictuală cât și răspunderea penală. Acțiunea civilă poate fi alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, sau poate fi formulată separat, în fața instanței civile, dacă persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, dacă procesul penal a fost suspendat sau dacă instanța penală, prin hotărâre rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.
Nici susținerea că termenul de prescripție trebuie calculat de la data de 2 septembrie 2014, data la care a fost emis rechizitoriul, nu a fost primită de instanță.
Numele persoanei care a condus autoturismul în care s-a aflat persoana decedată a fost cunoscut chiar din momentul producerii accidentului, fiind identificat de către organele de cercetare sosite la fața locului. Prin urmare, în mod obiectiv reclamanții au cunoscut la data de 12 iunie 2011 atât producerea pagubei cât și persoana care a răspuns de ea, și, având în vedere faptul ca cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 27 iulie 2014, cu depășirea termenului de 3 ani, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, iar prin Decizia civilă nr. 1567 din 14 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul, ca nefondat.
Instanța de apel a reținut că termenul general de prescripție de trei ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. În cauză, apelanții au cunoscut paguba și făptuitorul de la data producerii accidentului.
Promovarea acțiunii civile nu este dependentă de soluționarea procesului penal, în care se valorifică un raport juridic de drept public, prin care se urmărește stabilirea răspunderii penale a persoanei vinovate de săvârșirea unei infracțiuni, iar faptul ca anumite elemente din raportul penal (existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia) se bucură de autoritate de lucru judecat, conform art. 22 C. proc. pen., nu înseamnă că dreptul material la acțiunea în răspundere civilă delictuală curge de la data stabilirii acestor elemente, neexistând nici o dispoziție legală care să prevadă această excepție.
De altfel, legea prevede posibilitatea suspendării judecății acțiunii civile până la soluționarea procesului penai, fiind evident că legiuitorul nu a intenționat să condiționeze promovarea unei cereri de atragere a răspunderii civile delictuale de hotărârea pronunțată în procesul penal.
Înalta Curte urmează a admite recursul declarat, pentru următoarele considerente:
Cererea de chemare în judecată care a învestit instanțele în prezentul litigiu a fost formulată în contradictoriu cu SC F. SA, fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 136/1995. Intimatul D. a fost citat în cauză în calitate de intervenient forțat, în condițiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.
Înalta Curte confirmă incidența în cauză a dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu art. 8 din același act normativ. Însă, în raport de cadrul procesual ales de reclamanți, instanța de apel avea obligația de a verifica împlinirea termenului de prescripție față de persoana juridică indicată de reclamanți ea având calitatea de pârât în raportul juridic dedus judecății.
Este adevărat că, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu art. 3 din același act normativ, termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă, în cazul dreptului la acțiune în repararea unei fapte ilicite, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Însă, în respectarea principiului disponibilității, prevăzut de art. 9 C. proc. civ. și care guvernează desfășurarea oricărui proces civil verificarea termenului de prescripție trebuie să fie făcută în raport pârâtul indicat de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, și care, în prezentul litigiu, este SC F. SA.
Prin urmare, în stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție al dreptului material la repararea pagubei solicitată de reclamanți, instanța avea obligația de a determina data la care reclamanții au cunoscut sau trebuiau să cunoască asigurătorul - parte a contractului de asigurare încheiat cu asiguratul răspunzător de producerea faptei ilicite.
Or, în cauză, cercetarea judecătorească a vizat numai momentul la care reclamanții au cunoscut sau trebuiau să cunoască persoana vinovată de producerea accidentului rutier, instanța neobservând faptul că pretențiile reclamanților sunt întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 136/1995, fiind formulate în contradictoriu cu societatea de asigurare, parte a contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului rutier.
Din cuprinsul Sentinței penale nr. 5 din 22 ianuarie 2014 a Judecătoriei Tulcea rezultă că la data producerii accidentului de circulație, autoturismul condus de inculpat era asigurat RCA la SC F. SA, astfel că în cauza penală a fost introdusă societatea de asigurări în calitate de asigurător de răspundere civilă. În sentința penală menționată nu este însă indicată și data la care reclamanții din prezenta cauză au aflat care este societatea care, la data producerii accidentului, avea calitatea de asigurător de răspundere civilă.
Este adevărat că, la data de 4 noiembrie 2013, reclamanții cunoșteau că asigurător de răspundere civilă pentru accidentul rutier produs la data de 12 iunie 2011 este SC F. SA, de vreme ce, la acea dată, au solicitat acestei societăți de asigurare furnizarea unor anumite date, așa cum rezultă din cererile aflate la dosarul primei instanțe. Însă, în determinarea momentului la care s-a născut dreptul material la acțiune și de la care a început să curgă termenul de prescripție este important a se stabili dacă, între data producerii accidentului rutier, 12 iunie 2011, și data la care ar 11 trebuit să înceapă să curgă termenul de prescripție de 3 ani pentru a fi împlinit la data de 24 iulie 2014 (data formulării acțiunii), reclamanții au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască care este societatea de asigurări în contradictoriu cu care își puteau formula pretențiile întemeiate pe Legea nr. 136/1995.
Or, în cauză, nu există probe în raport cu care să se poată determina data la care reclamanții au cunoscut ori ar fi trebuit să cunoască societatea de asigurări pe care o puteau chema în judecată în condițiile Legii nr. 136/1995.
De aceea, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apei, care urmează a stabili, pe baza probelor pe care le va administra, care este data la care reclamanții au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască asigurătorul de răspundere civilă în contradictoriu cu care și-au formulat pretențiile în prezenta cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanții A., B., C. împotriva Deciziei civile nr. 1567 din 14 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2016.
Procesat de GGC - LM