Decizia nr. 1443/2016
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 martie 2015, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pârâtul Municipiul București prin Primar General, solicitând ca, în temeiul Legii nr. 10/2001 și având în vedere îndrumările obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia nr. XX/2007, să fie obligat pârâtul să soluționeze pe fond notificarea nr. 51 din data de 18 iunie 2001, privind retrocedarea imobilului situat în București.
Prin Sentința nr. 972 din 1 septembrie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția prematurității introducerii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă, hotărârea fiind pronunțată cu drept de apel, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Prin Decizia nr. 172 A din 9 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-contestatori A., B., C. și D. împotriva Sentinței civile nr. 972 din 1 septembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, hotărâre pronunțată fiind definitivă.
Împotriva acestei decizii, la data de 14 martie 2016, reclamanții B., A., C., D. au formulat recurs.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 19 mai 2016 și repartizat completului CF 5.
În aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, însușit de membrii completului de judecată la data de 30 mai 2016 și comunicat părților la data de 2 iunie 2016, conform dovezilor de înmânare aflate la dosar.
La data de 9 iunie 2016 recurenții-reclamanți au depus punct de vedere la raport arătând că, în fapt, acțiunea introductivă este o acțiune în revendicare a cărei valoare depășește 500.000 lei, pentru care legea prevede calea de atac a recursului.
Consideră că, în mod greșit, instanțele au reținut că trebuie să aștepte soluționarea procedurilor instituite de Legea nr. 165/2013, având în vedere că nu figurează pe nicio listă sau tabel întocmit de Primăria municipiului București cu solicitări nerezolvate, întrucât solicitarea a fost rezolvată, chiar dacă numai parțial.
Analizând excepția inadmisibilității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.
Conform prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel.
De asemenea, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este definitivă, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.
Din interpretarea sistematică a dispozițiilor menționate, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în materia Legii nr. 10/2001 este apelul, intenția legiuitorului fiind aceea de a suprima calea de atac a recursului în scopul degrevării instanței supreme, ca instanță de drept comun în materia recursului, de soluționarea acestor cauze.
Susținerea recurenților potrivit căreia acțiunea formulată este o revendicare, astfel că recursul formulat împotriva deciziei pronunțate în apel este admisibil, nu poate fi primită, având în vedere că în cuprinsul cererii introductive recurenții au invocat, ca temei de drept al acțiunii, prevederile Legii nr. 10/2001 și îndrumările obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia nr. XX/2007.
De altfel, instanța de fond, în conformitate cu dispozițiile art. 131 C. proc. civ., reținând poziția reclamanților exprimată prin apărător, la termenul de judecată din data de 1 septembrie 2015 a constatat că este competentă material și teritorial a soluționa cauza, față de prevederile Legii nr. 10/2001.
Pentru argumentele expuse, din coroborarea textelor legale mai sus menționate, rezultă că Decizia nr. 172 A din 9 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, este definitivă, nefiind supusă prin lege cenzurii căii de atac a recursului, fiind pronunțată în soluționarea unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.
Având în vedere dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ. , Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de reclamanții B., C., D., A. împotriva Deciziei civile nr. 172 A din 9 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 iunie 2016.
Procesat de GGC - GV